Razboaiele Americii incepand cu 1945: moartea a peste 40 de milioane de oameni

Global Research: The War on Iraq : Five US Presidents, Five British Prime Ministers, More than Thirty Years of Duplicity, and Counting….

Războiul din Irak: cinci președinți americani, cinci prim-miniștri britanici, mai mult de treizeci de ani de fățărnicie și numărătoarea continuă…

De Felicity Arbuthnot și Prof. Michel Chossudovsky, 10 Martie 2024, 06 August 2010, Global Research

O introducere de Michel Chossudovsky despre ‘războaiele umanitare’ ale Americii, urmată de un articol incisiv și atent documentat al corespondentei veterane de război Felicity Arbuthnot despre războiul din Irak.

***

Introducere

Vorbim doar de o simplă coincidență? În istoria recentă, de la războiul din Vietnam până în prezent, luna martie a fost aleasă de către Pentagon și de către planificatorii misiunilor militare ale NATO ca fiind ‘cea mai bună lună’ pentru a intra în război.

Cu excepția Războiului din Afganistan (octombrie 2001) și a Războiului din Golf din 1990-1991, toate operațiunile militare majore conduse de SUA-NATO și de aliați pe o perioadă de peste o jumătate de secol – de la invazia Vietnamului de către forțele terestre americane la 8 martie 1965 – au fost inițiate în luna martie.

Idele lui Marte (Idus Martiae) este o zi din calendarul roman care corespunde, în linii mari, zilei de 15 martie. Idele lui Marte este, de asemenea, cunoscută ca fiind data la care Iulius Caesar a fost asasinat în anul 44 î.Hr.

De reținut că luna martie (în calendarul roman) este dedicată lui Marte (Martius), zeul roman al războiului.

În martie 2024 se împlinesc 21 de ani de la izbucnirea războiului din Irak.

Invazia Irakului, condusă de SUA și NATO, a început la 20 martie 2003, sub pretextul că Irakul deținea arme de distrugere în masă (ADM).

În martie vom comemora, de asemenea, Războiul din Vietnam, lansat la 8 martie 1965, în urma adoptării de către Congresul SUA a Rezoluției din Golful Tonkin, care l-a autorizat pe președintele Lyndon Johnson să trimită forțe terestre în Vietnam.

De asemenea ne vom aminti de războiul NATO împotriva Iugoslaviei, lansat la 24 martie 1999 în cadrul operațiunii ‘Noble Anvil’.

Toate aceste războaie, potrivit mass-media, reprezintă inițiative de pacificare. Acestea sunt etichetate drept ‘războaie umanitare’ sub semnul ‘Responsibility to Protect (Responsabilitatea de a proteja) (R2P)’.

În ianuarie-februarie 2024 am comemorat cea de-a treizeci și treia aniversare a așa-numitului Război din Golf, și anume primul atac genocidar împotriva Irakului.

„La Geneva, la 9 ianuarie 1991, secretarul de stat de atunci, James Baker – un ‘diplomat’ ce declara: ‘vom reduce Irakul la o eră preindustrială’ – s-a întâlnit cu ministrul irakian de externe, Tareq Aziz, cu o scrisoare din partea lui Bush senior, care promitea distrugerea Irakului, dacă nu se va retrage din Kuweit până la 15 ianuarie. Tareq Aziz a declarat că nu va înmâna scrisoarea.” (Felicity Arbuthnot)

Trupele irakiene în retragere, februarie 1991.

Trimițând țări ‘înapoi în epoca de piatră’

Irak

Secretarul de stat James Baker declarase:

„Vom reduce Irakul la o eră preindustrială”

În timpul acelui prim război [Războiul din Golf], secretarul de stat James Baker i-a spus ministrului irakian de externe că ‘vă vom întoarce în epoca preindustrială’.

Cuvintele lui Baker au fost profetice. Coaliția condusă de americani a livrat 88.000 de tone de bombe, echivalentul… a șapte bombe atomice de mărimea celei de la Hiroshima.

Bombardamentele și-au propus, fără îndoială, să distrugă infrastructura civilă, nivelând rafinăriile de petrol, centralele electrice și rețelele de transport. (The Nation, 28 mai 2007)

Vietnam

Generalul Curtis LeMay este citat spunând în legătură cu Vietnamul de Nord:

„trebuie să își retragă coarnele și să se oprească din agresiune, altfel îi vom bombarda până vor ajunge înapoi la epoca de piatră.”

(Curtis Lemay, 1965, autobiografie (coautor împreună cu MacKinlay Kantor).

Pakistan

Administrația Bush a amenințat că va bombarda Pakistanul pana va ajunge ‘înapoi în epoca de piatră’ după atacurile din 11 septembrie dacă țara nu va coopera cu America în războiul din Afganistan,

… generalul Pervez Musharraf, a declarat că amenințarea a fost transmisă de către asistentul secretarului de stat, Richard Armitage, în cadrul unor conversații cu directorul serviciilor de informații pakistaneze …

„Fiți pregătiți să fiți bombardați. Fiți pregătiți să vă întoarceți în epoca de piatră”

(The Guardian, 22 septembrie 2006, subliniere adăugată)

Israel

„Israelul ‘va trimite Libanul înapoi în epoca de piatră’ dacă Hezbollah începe un război

În timpul unei vizite în zona de frontieră, ministrul israelian al apărării a declarat că Hezbollah și Libanul vor fi ‘erodate’ dacă va izbucni un război.”

 

„Luptăm împotriva unor animale”, ministrul israelian al Apărării, Yoav Gallant

Genocidul vine la pachet cu „războaiele umanitare” ale Americii

Nu este oare același lucru pe care Israelul – cu sprijinul ferm al administrației Biden – îl face în Palestina?

Toate războaiele conduse de SUA au vizat spitale și școli.

Îmi amintesc acum douăzeci și cinci de ani, în primele ore ale zilei de 24 martie 1999, când NATO a început bombardarea Belgradului în cadrul operațiunii ‘Allied Force’,

„spitalul de copii a fost obiectul atacurilor aeriene. Fusese ales de planificatorii militari ca țintă strategică.”

Comiterea crimelor de război și a genocidului face parte integrantă din ceea ce se numește, în mod eufemistic, ‘politica externă a SUA’.

Istoria războaielor conduse de SUA confirmă faptul că uciderea a milioane de civili face parte integrantă din agenda de război globală a Americii.

De la Dresda la Gaza (1945-2024): Moartea a peste 40 de milioane de oameni

În timpul și de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace , Statele Unite au ucis peste 40 de milioane de oameni într-o serie de țări, ‘majoritatea civili, fie direct, fie prin intermediul regimurilor sale marionetă’:

Germania – Al Doilea Război Mondial: (mai multe orașe bombardate de SUA, printre care Dresda, Nürnberg, Hamburg, Köln); număr de morți: 600.000 (conform unei declarații recente a unui oficial israelian)

Dresda 1945, Gaza, 2023

Japonia – Al Doilea Război Mondial: 442.000 de civili uciși de bombardamentele americane și britanice.

Tokyo în urma bombardamentului din 1945

• Războiul din Coreea 1950-53: Trei milioane de civili uciși de bombardamentele americane.
• Războiul din Vietnam (1962-1975): 3,8 milioane de civili uciși de bombardamentele și invaziile americane.
• Vietnam, Cambodgia și Laos (1962-1975): Un total de 4,3 milioane de oameni uciși de SUA în toate cele trei țări.
• Războiul din Irak (2003): Trei milioane de irakieni uciși de invazia americană.
• Așa-numitul ‘Război împotriva terorismului’ al SUA a ucis până la 4,6 milioane de persoane în Irak, Afganistan, Yemen, Libia, Siria, Somalia și Pakistan, potrivit unui raport al Universității Brown.
• Pakistan 1971: Până la trei milioane de etnici bengalezi uciși de armata pakistaneză (un reprezentant al SUA) în Pakistanul de Est (cea mai mare provincie a țării). Din această cauză, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistan și a devenit Bangladesh.
• Invazia Republicii Democrate Congo de către împuterniciții SUA, Rwanda și Uganda, începând din 1998, a ucis peste 6,9 milioane de civili. Genocidul acesta continuă.

Mai sus avem o listă parțială care nu include Afganistan, Sudan, Yemen, Libia, Siria, Palestina, Indonezia, Angola, Mozambic și America Latină.

De asemenea, sunt relevante și decesele cauzate de foametea și sărăcia în masă impuse de politicile americane la nivel global, în special prin sancțiuni. (Global Research)

Articolul de mai jos, scris de corespondentul de război veteran din Irak și asociat de cercetare al CRG, Felicity Arbuthnot, a fost publicat pentru prima dată de Global Research în august 2010.

Michel Chossudovsky, Global Research, 10 martie 2024

 

***

Războiul din Irak: cinci președinți americani, cinci prim-miniștri britanici, mai mult de treizeci de ani de fățărnicie și numărătoarea continuă…

De Felicity Arbuthnot

„Prin oglindă privesc, chipul imperialismului și răul internațional.” (W.H. Auden, 1907-1973, scris în 1939.)

În august anul acesta se împlinesc 20 de ani de când Saddam Hussein a invadat Kuweitul, cu aprobarea Americii. El a intrat probabil în cea mai mare capcană din istoria modernă, declanșând două decenii de decimare a Irakului, suferințe de nedescris, bombardamente ilicite, revenirea unor boli eradicate anterior și ceea ce poate fi descris ca fiind un infanticid sponsorizat de ONU.

Motivul invaziei Kuweitului a fost eliminat din cărțile de istorie de către Marea Britanie și America și a fost prezentat ca fiind un act irațional și periculos al unui tiran beligerant care reprezenta o amenințare pentru vecinii săi. Ei au subliniat cu pioșenie că acesta a atacat și apoi a purtat un război de opt ani cu Iranul și, la exact doi ani, exact la o lună după încetarea focului din 20 august 1988, a invadat Kuweitul, la 2 august 1990.

Desigur, nu a fost chiar atât de simplu. După ce SUA au pus la cale căderea guvernului democratic al lui Mossadegh, în Iran, ca urmare a naționalizării de către acesta a companiei petroliere anglo-iraniene (acum BP) în 1953. După doi ani de sancțiuni devastatoare din punct de vedere economic, SUA l-au instalat pe șahul Reza Pahvlavi (a cărui poliție de stat sălbatică, SAVAK, a fost antrenată de generalul Norman Schwartzkopf, tatăl generalului Norman Schwartzopf, tatăl ‘Furtunosului’ general Norman Schwartzopf din războiul din Golf din 1991, care a declarat în mod faimos în momentul încetării focului: ‘… n-a mai rămas nimeni de ucis…’

Sub șah, acordurile petroliere mulțumitoare pentru Statele Unite au fost, bineînțeles, restabilite.

Cinci ani mai târziu, peste graniță, în Irak, monarhia instalată de britanici a fost răsturnată, iar liderul popular al revoltei antibritanice, Abdel Karim Kassem, a început să naționalizeze bunurile occidentale ale țării. CIA a mai avut nevoie de doar cinci ani pentru a obține răsturnarea acestuia. Au ales colaboratorii nepotriviți, partidul Ba’ath în formare, cu Saddam Hussein ca vicepreședinte, a început să naționalizeze industria petrolieră. Președintele Nixon și consilierul pe probleme de securitate națională Henry Kissinger au pus la cale, împreună cu Iranul, un plan de înarmare a kurzilor și de slăbire a guvernului irakian. Irakul a fost inclus pe lista celor care sprijină terorismul.

În mod interesant, Saddam și șahul au ajuns în liniște la un acord reciproc avantajos, excluzând SUA, iar ajutorul acordat kurzilor a fost redus.

În 1980, la un an după ce șahul a fost răsturnat, președintele Jimmy Carter a anunțat ‘Doctrina Carter’, cu o aroganță politică care taie respirația, acordând SUA dreptul unilateral de a interveni în regiunea Golfului Persic pentru a proteja cererile de petrol ale SUA. Cu (în linii mari) un gest politic din partea SUA, Irakul a invadat Iranul – SUA ajutând ambele părți într-un război în care se estimează că milioanele de vieți pierdute sunt egale cu cele din Rwanda și Armenia, fiecare dintre acestea fiind calificate drept genocid.

Irakul a fost, de asemenea, perceput ca un tampon mai laic față de tendințele fundamentaliste din Iran, sub conducerea ayatollahului Khomeini. (În mod ironic, acum, Irakul este în mare parte dominat politic de facțiuni fundamentaliste susținute de iranieni, care au apărut odată cu invazia, datorită, se pare, ignoranței oarbe a regiunii de către britanici și americani, a ‘diplomaților’ lor inutili și a ‘experților în Orientul Mijlociu’ de neangajat).

Carter a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2002. Informarea sa de la Centrul Carter:

„Președintele Carter s-a angajat în favoarea păcii în Orientul Mijlociu încă de pe vremea când se afla la Casa Albă (și) în promovarea drepturilor omului, a responsabilității și a statului de drept în regiune. Devotamentul este pentru: ‘Pace cu dreptate’; ‘Să facem pace’.”

În 1984, președintele Reagan a ordonat schimbul de informații strict secrete cu Irakul – și, de asemenea, cu Iranul. În anul următor, colonelul Oliver North, cunoscut pentru infamia Iran-Contra, a informat autoritățile iraniene că SUA vor ajuta Iranul să-l răstoarne pe Saddam Hussein.

Ulterior, atunci când Irakul a părut vulnerabil în baia de sânge provocată (fără îndoială) de America, a fost intensificată asistența militară și de altă natură din partea SUA. O duplicitate uluitoare fiind la ordinea de zi a deceniului, generalul Norman Schwartzkopf, pe atunci șeful CENTCOM, a intervenit discret prin schimbarea pavilionului petrolierelor kuweitiene (cu steaguri americane), astfel încât, dacă ar fi fost atacate, ar fi fost considerate un atac împotriva Statelor Unite. SUA începuse să bombardeze platformele petroliere iraniene.

Balanța a înclinat în favoarea Irakului, iar în august 1988 a fost semnată încetarea focului – iar Centrul (american) pentru Studii Strategice și Internaționale a început imediat un studiu de doi ani privind rezultatul unui război între Statele Unite și Irak. În anul următor, cu o mare parte din tineretul irakian „mort de-a binelea”, teribil de rănit sau încarcerat în Iran, cu forțele aeriene aproape complet distruse și cu țara îngenuncheată din punct de vedere financiar, SUA au redenumit Planul de război 1002 – conceput pentru a contracara o confruntare sovietică – Planul de război 1002-90, desemnând Irakul ca fiind noua amenințare.

Irakul, care trebuia să recupereze miliardele de dolari pe care războiul îl costase, abordase acum problema unor presupuse ‘foraje înclinate’ sistematice ale Kuweitului pe sub granița Irak/Kuweit, în câmpul petrolier irakian Rumeila, care, potrivit Irakului, ar fi sustras petrol în valoare de milioane de dolari. Irakul dorea – și avea nevoie disperată – de reparații. Nu se contestă faptul că, pe parcursul celor opt ani de război, Kuweitul și-a mutat granițele spre nordul Irakului pe o distanță considerabilă, prin stabilirea de așezări care au invadat teritoriul. Irakul își dorea teritoriul înapoi. Kuweitul și statele din Golf au manipulat, de asemenea, prețurile petrolului, în dezavantajul Irakului, cu sprijinul Washingtonului, a susținut Irakul, cu o oarecare justificare.

În plus, Irakul dorea să negocieze închirierea a două insule, Warbah și Bubiyan, de la Kuweit, pentru un acces suplimentar la Golf, ceea ce ar fi redus, de asemenea, tensiunile reziduale cu Teheranul.* Micuțul Kuweit, cu o populație de mai puțin de două milioane de locuitori la acea vreme – ‘o companie petrolieră care se deghizează ca țară’, după cum remarca un comentator -, încrezător în sprijinul puternicului Washington, a refuzat negocierile, așa cum a făcut-o în 1975 și 1980.

După doi ani de încercări de a rezolva problemele cu Kuweitul, la sfârșitul lunii iulie 1990, Saddam Hussein s-a întâlnit cu ambasadorul SUA în Irak, April Glaspie. Având în vedere că tensiunile de la graniță erau în creștere, aceasta i-a spus că:

„Am primit instrucțiuni directe de la președinte (Bush Snr.,) pentru a căuta relații mai bune cu Irakul.”

Ea și-a exprimat chiar scuzele Statelor Unite pentru un articol critic la adresa Irakului, publicat de Agenția americană de informații, desemnând comentariile difuzate ca urmare: ‘…ieftine și nedrepte’. Adăugând că :

„Președintele Bush … nu va declara un război economic împotriva Irakului”.”

Ea a continuat:

„Vă admir eforturile extraordinare de a vă reconstrui țara. Știu că aveți nevoie de fonduri. Înțelegem acest lucru și opinia noastră este că ar trebui să aveți posibilitatea de a vă reconstrui țara.” (Câtă amabilitate arogantă și condescendentă.)

Apoi:

„Dar nu avem nicio opinie cu privire la conflictele arabo-arabe, cum ar fi disputa voastră de frontieră cu Kuweitul.”

Conversația ei a urmat unei întâlniri din luna aprilie a anului precedent, între Glaspie și președintele Saddam, cu cinci senatori americani, Robert Dole, Alan Simpson, Howard Metzenbaum, James McClure și Frank Murkowski, care au călătorit în Irak, cu binecuvântarea președintelui Bush, aparent pentru a stabili relații mai bune și relații comerciale cu Irak și pentru a se asigura că președintele Bush se va opune oricărei propuneri de sancțiuni împotriva Irakului.

Președintele Saddam i-a comentat mai târziu lui Glaspie că oricum:

„Nu mai avem ce să cumpărăm din America decât grâu. De fiecare dată când vrem să cumpărăm ceva, ei spun că este interzis. Mi-e teamă că, într-o zi, veți spune: ‘veți face praf de pușcă din grâu’.” (1)

Răspunsul la invazia Kuweitului a fost, bineînțeles, un embargo de o severitate unică, impus de Ziua Hiroshimei (6 august 1990) (RCSONU 661.) Toate activele de peste mări au fost înghețate, la fel ca și vânzările de petrol, așadar, efectiv, toate importurile într-o țară care importa două treimi din absolut orice (la sfatul Organizației Națiunilor Unite, prin intermediul Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură). Irakul s-a confruntat cu foametea. Mortalitatea infantilă s-a dublat în doar patru luni, până în decembrie 1990. Sfatul pentru orice țară atunci când consultanții externi sfătuiesc să se renunțe la autosuficiență: Să nu o faceți. Cu o zi înainte ca embargoul să fie impus, președintele H.W. Bush a declarat:

„Ceea ce se conturează este că nimeni nu pare să se arate dispus să accepte ceva mai puțin decât retragerea totală din Kuweit a forțelor irakiene și niciun regim marionetă. Am mai parcurs acest drum și nu va exista niciun regim marionetă care să fie acceptat de nicio țară pe care o cunosc eu. Și se pare că există un front unit care spune că Irakul, după ce a comis o agresiune brutală și goală, trebuie să se retragă și că acest concept de instalare a unei marionete – lăsând în urmă – nu va fi acceptabil. … Nu există nicio intenție din partea niciuneia dintre aceste țări de a accepta un guvern marionetă, iar acest semnal este transmis clar și răspicat către Irak. Nu voi discuta cu dumneavoastră care sunt sau ar putea fi opțiunile mele, dar acestea sunt larg deschise, vă pot asigura de acest lucru.”

Prim-ministrul britanic de atunci, Margaret Thatcher – al cărei fiu, Mark, se presupune că făcea afaceri cu arme în Orientul Mijlociu, folosindu-se de statutul mamei sale – a contribuit la Ziua Hiroshimei:

„ … Cred că este cu totul altceva când ai o națiune care a încălcat toate regulile Cartei Națiunilor Unite, care a intrat cu arme și tancuri pentru a cuceri și invada o altă țară, ceea ce ar avea consecințe de mare amploare dacă ar fi lăsat așa pentru orice altă țară din lume … ” (Având în vedere guvernele marionetă ale Americii, susținute de britanici, bombardamente, invazii, impuse, inutile, corupte, cu pașaport străin, care dețin guverne marionetă, impuse numai din Balcani în 1999, ironia este de prisos).

Fără aprobarea Congresului, Bush a ordonat patruzeci de mii de soldați americani să ‘apere Arabia Saudită’, în ciuda faptului că nu exista niciun semn de intenție din partea Irakului în a ataca Regatul. Washingtonul a mințit că trupele irakiene se masau la granița saudită. Nu era așa.

Se uită cu desăvârșire faptul că la doar zece zile după invazie, Saddam Hussein, un susținător convins al drepturilor palestinienilor, a anunțat că Irakul se va retrage din Kuweit dacă Israelul se va retrage din teritoriile palestiniene ocupate de Israel. Statele Unite au respins oferta, din start. Ulterior, Irakul a propus retragerea fără stipulația referitoare la Palestina. Washingtonul a respins-o ca fiind ‘un eșec total’. Pentru Washington, aparent, războiul, războiul, este întotdeauna preferabil față de falcă, falcă. Doamne ferește ca pacea să domnească vreodată, bonitatea de miliarde de dolari a complexului militar-industrial în materie de muniții s-ar usca și, odată cu ea, și rămășițele economiei americane. (Pentru o deslușire grafică a conspirației profane în acest sens, între mass-media, armată și politică, vezi: ‘The Global Economic Crisis – The Great Depression of the XXI Century’ (Criza economică globală – Marea Depresiune a secolului XXI).

După ce SUA au refuzat orice negociere, apoi au trimis în plus trei sute șaizeci de mii de soldați americani în Golf la sfârșitul lunii noiembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 678, amenințând cu forța dacă Irakul nu se retrage până la 15 ianuarie – Irakul s-a oferit să se retragă, deși cu condiții la 12 august, și fără condiții la scurt timp după aceea.

La Geneva, la 9 ianuarie 1991, secretarul de stat de atunci, James Baker (un ‘diplomat’ care a declarat: ‘Vom reduce Irakul la o eră preindustrială’), s-a întâlnit cu ministrul irakian de externe, Tareq Aziz, cu o scrisoare din partea lui Bush senior, care promitea distrugerea Irakului, dacă Irakul nu se retrăgea din Kuweit până la 15 ianuarie. Tareq Aziz a declarat că nu va înmâna scrisoarea.

La 17 ianuarie a început asaltul de patruzeci și două de zile asupra Irakului, după cum este acum bine documentat, distrugând în mod deliberat toate infrastructurile necesare pentru a susține societatea, inclusiv vizând în mod deliberat toate instalațiile de purificare a apei, cu un calendar exact al timpului necesar pentru ca sistemul complex de apă irakian ‘să se degradeze complet’, transmis tuturor comandamentelor NATO. (2) Undeva, în cenușa Irakului, zăceau toate tratatele, convențiile și principiile juridice elaborate cu mare grijă, privind crimele de război și tratamentul civililor în timpul conflictelor, care nu vor mai ieși niciodată la suprafață, în ceea ce privește SUA și Regatul Unit, care se poate spune că acum au semnat oficial statutul de ‘stat necinstit’.

La 21 februarie, URSS a declarat că Irakul a fost de acord cu o retragere completă, fără condiții. Statele Unite au respins propunerea cu excepția cazului în care aceștia ar fi plecat până la mijlocul zilei de 23. Interesant este că, în rarele ocazii în care SUA și Marea Britanie pun în discuție o retragere, publicului i se spune, ad nauseum, că acesta este un proces complicat, care necesită timp și nu poate fi realizat peste noapte. Cu toate acestea, asaltul terestru al SUA aproape că ar putea fi. A început la 23 februarie. Trei zile mai târziu, când trupele irakiene s-au retras, acestea, împreună cu civilii, au fost mitraliate fără milă de la ambele capete ale drumului spre Basra, rezultând un masacru sau, pentru generalul Norman Schwartkopf, un individ aparent tulburat psihic : ‘O vânătoare de curcani’.

Încetarea focului a fost în cele din urmă acceptată de America la 28 februarie, la cinci luni și șaisprezece zile de decimare, după ce Saddam Hussein se oferise pentru prima dată să se retragă.

Două zile mai târziu, SUA au mai ucis mii de oameni, îndreptându-se dinspre sud, spre Bagdad. O altă crimă de război de proporții pentru care nimeni nu a fost judecat vreodată.

În lumina ilegalității aproape fără precedent a tot ceea ce s-a întâmplat în Irak, înainte de 1991 și ulterior, a celor treisprezece ani de bombardamente, a privațiunilor de tip foamete și apoi a invaziei ilegale construite pe minciună, peste minciună, merită să ne întoarcem la Margaret Thatcher, care a citat frumoasele cuvinte ale Sfântului Francisc (‘Acolo unde există discordie, să aducem armonie, acolo unde există eroare, să aducem adevăr… și acolo unde este disperare, să aducem speranță’) de pe treptele Downing Street, la 4 mai 1979, în ziua în care a preluat mandatul.

Mai departe, în invazia Afganistanului și masacrele continue ale ocupanților, o poartă care se prăbușește zilnic și care seamănă mai mult cu ilegalitatea impunătoare a celei din Irak, iată mai multe din laudele de la Ziua de la Hiroshima din 1990, care acum sunt ridicole, despre valorile și integritatea SUA și a Regatului Unit:

„Occidentul are de-a face cu o persoană care, fără avertisment, a intrat pe teritoriul unui alt stat cu tancuri, avioane și arme, a luptat și a cucerit acel stat împotriva dreptului internațional, împotriva voinței acelui stat, și a instaurat un regim marionetă. Acesta este actul unui agresor care trebuie oprit. În timp ce o persoană care va întreprinde o astfel de acțiune asupra unui stat o va face împotriva altui stat dacă nu este oprită.”

„Președintele Saddam Hussein și Irakul sunt agresori. Au invadat o altă țară, au luat-o cu forța – nu așa se procedează în această lume. Alte țări au drepturi, au dreptul la națiune, au dreptul la integritatea lor teritorială. A fost catalogat pe bună dreptate ca fiind un agresor, contrar dreptului internațional, și nu este o chestiune de batjocură, este o chestiune de a câștiga condamnarea lumii și acțiunea corespunzătoare care urmează.”

‘Doamna de fier’ Thatcher a fost la fel de supusă lui Bush senior ca și alunecosul ei succesor, Blair, față de Clinton și de pruncul Bush.

Pe 21 august, Thatcher a declarat:

„Cred că este la fel de bine să ne reamintim cum a început toată această poziție. Ea a început pentru că Saddam Hussein a înlocuit statul de drept cu cel de forță și a invadat o țară independentă, iar acest lucru nu poate fi lăsat să rămână așa.”

În luna august a acestui an, după aproximativ trei milioane de morți în Irak, în timp ce clopotul sună din ce în ce mai tare pentru Iran, în condițiile în care se fac jocuri de mână și de cuvinte aproape identice cu cele folosite împotriva Irakului. Ridicol, dacă nu ar fi atât de sinistru și dement, Iranul este (spun SUA și Marea Britanie) hotărât să fabrice ‘arme de distrugere în masă’, vă mai amintiți de ele? Cele pe care nebunii încă le caută în Irak? Cele pe care Irakul a declarat că nu le are în 11.800 de pagini, predate la ONU în decembrie 2002 și furate de misiunea americană la ONU?

Înlocuirea statului de drept cu ‘domnia forței’, aparent iminentă, sunt guverne, oameni de stat și femei, organisme și instituții mondiale, sindicate; există suficientă putere populară pentru a opri mașina de război pe autostrada Armaghedonului?

Cu Organizația Națiunilor Unite, ca întotdeauna, fie complice, fie adormit la volan, putem ‘Noi, Poporul’, în cele din urmă, ‘… salva generațiile următoare de flagelul războiului’ și de ororile inimaginabile ale echivalentului a mai multor Hiroshima și Nagasaki.

Referințe

Geoff Simons detaliază aceste complexități cu claritate: ‘De la Sumer la Saddam.’ : http://www.amazon.com/Iraq-Sumer-Saddam-Geoff-Simons/dp/1403917701

La fel ca și : ‘Focul de data aceasta’, Ramsey Clark, cu relatarea unui martor cu ochi de vultur, de fond: http://www.amazon.com/Fire-This-Time-U-S-Crimes/dp/1560250712

Ambele cu cronologii de neprețuit.

1. Simons p 314-316.
2. http://www.commondreams.org/headlines/091700-01.htm

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

COINCIDENȚĂ? Luna Martie, cea mai bună lună pentru Pentagon pentru a merge la război

Cum au luptat “democratiile” impotriva populatiei civile in al doilea razboi mondial, exact astfel vor proceda si acum. 70 de ani de la bombardarea orasului Dresda

Video: BOMBARDAREA HAMBURGULUI – OPERATIUNEA GOMORA. 45 000 de civili ucisi intr-o furtuna de foc

78 de ani de la distrugerea Hiroshimei

Radio France: Filmul „Oppenheimer” ascunde experimentele pe cobai umani

Vox: Americanii au uitat ce am făcut Coreei de Nord. Prin bombardamente am omorât 20 la sută din populație

Agentul Oranj – ARMA CHIMICĂ letală împrăștiată peste VIETNAM: 24 fotografii cutremurătoare ale unor CRIME DE RĂZBOI ale SUA trecute sub tăcere

Human Rights Watch acuză Marea Britanie și Statele Unite că au comis crime împotriva umanității prin strămutarea populațiilor indigene din arhipelagul Chagos pentru a face loc unei baze militare

A fost o vreme cand IRANUL era cel mai puternic aliat al Israelului (deci si al SUA) din zona. Apoi ceva s-a intamplat…

Ministerul Afacerilor Externe din China: 97 000 de sarbi bolnavi de cancer din cauza bombelor cu uraniu folosite de NATO in Iugoslavia in 1999

20 de ani de la invazia SUA în Irak / Cum a început administrația Bush un război pe baza unor rapoarte exagerate și afirmații false

Eforturile alianței SUA-NATO de răsturnare în Siria a președintelui Assad. O perspectivă istorică

Sancțiuni de distrugere în masă: Războiul SUA împotriva Venezuelei

Sancțiunile impotriva unei tari sunt cea mai mortală armă de distrugere în masă a secolului al XXI-lea

Sa ne amintim de masacrele armatei SUA impotriva civililor nord coreeni. De sanctiunile ONU ce produc foamete. De spalarea pe creieri din universitatile si mass-media occidentala

OPINIE. Istoria războaielor purtate de SUA-NATO: „Exportul democrației” prin acte de subversiune și infiltrare

Cum este ținut sub control Washingtonul de către dinastiile bancare