Saccsiv – Weblog

Conferinta la Suceava: Protos.Iustin Petre si Pr.Cezar Axinte – “Femeie, de ce plangi?”, joi, 21 iunie 2012, ora 18

Posted in BUCOVINA PROFUNDA, conferinte, ORTODOXIE by saccsiv on Iunie 21, 2012

 

Anunțuri

Conferinta la Suceava: Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia, luni 14 mai 2012

Posted in conferinte by saccsiv on Mai 11, 2012

 

Ispita orientalismului si a falsei spiritualitati – conferinta la Constanta, joi 10 mai

Posted in conferinte by saccsiv on Mai 9, 2012

AXA: ANULARE conferite Cluj (29 noiembrie) si Timisoara (1 decembrie) …

Posted in AXA, conferinte, MUGUR VASILIU, ORTODOXIE by saccsiv on Noiembrie 28, 2011

   Am primit pe e-mail:

Doamne ajuta!

 Ne cerem iertare, dar din pacate suntem nevoiti sa va anuntam ca nu vor mai avea loc lansarile Axa de la Cluj-Napoca (marti, 29 noiembrie) si Timisoara (joi, 1 decembrie) din cauza unor probleme neasteptate si a lipsei de sustinere! Mai concret, nu am reusit sa gasim un autoturism pentru deplasare si nici banutii necesari pentru drum! Pentru linistea fratilor, este bine de stiut ca organizarea a fost foarte buna, numai ca cei de la care asteptam sprijinul, nu au mai fost in masura sa ni-l ofere si a trebuit sa anulam turneul! Se mai intampla si lucrurile astea!

Doamne ajuta! AXA

 

 

CONFERINTA “Romanii intre compromis si Hristos”: MAICA ECATERINA si revista AXA. Joi 25 noiembrie – DROBETA TURNU SEVERIN si Vineri 26 noiembrie – CRAIOVA

Posted in conferinte by saccsiv on Noiembrie 24, 2010

   Maica Ecaterina Fermo si revista AXA vor tine conferinta “Romanii intre compromis si Hristos” in orasele:

–          Drobeta Turnu Severin

   Joi 25 noiembrie

   Ora 18

   Muzeul de Arta

–          Craiova

   Vineri 26 noiembrie

   Ora 18

   Sala Albastra a Universitatii din Craiova

DANION VASILE: POSTUL – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE

Posted in conferinte, Danion Vasile, POST by saccsiv on Noiembrie 21, 2009

Sfântul Ignatie Brianceaninov spunea că „este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele Sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post”. Ceea ce vom şi face, întrucât întâlnirea din această seară nu va fi un simplu monolog, ci va avea o parte de întrebări şi răspunsuri…

A aborda o astfel de temă – postul – la vârsta pe care o am eu, adică la aproape 33 de ani, este, din start vă spun, un lucru nepotrivit. Nu stă în tradiţia Bisericii să vorbească despre subiecte duhovniceşti cei care au dinţi de lapte. Dar întrucât duhovnicul mi-a cerut să abordez astfel de subiecte în conferinţele pe care am fost invitat să le ţin, am să fac ascultare, dar am să precizez că mă adresez mai ales celor care nu au duhovnic. Pentru că cei care au duhovnic, au antrenor care-i călăuzeşte pas cu pas spre mântuire.

Unii dintre dumneavoastră aveţi duhovnic şi s-ar putea ca expunerea mea să vă plictisească. Mi-am asumat acest risc în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că ar fi fost pur şi simplu mândrie să-mi treacă prin minte a-i călăuzi pe calea postului pe cei care au duhovnic.

Într-o carte extraordinară, Înstrăinarea ethosului creştin, a părintelui Filotheos Faros, care a apărut la editura Platytera, în anul 2004, e un pasaj foarte frumos: „Această carte, care în esenţă nu e un produs al cunoştinţelor bi­blio­grafice, ci al experienţei, s-a născut din echivocul pe care starea lumii contemporane îl produce vis-a-vis de efica­citatea învăţăturii creştine. Ce se întâmplă cu făgă­duinţa lui Hristos de a mân­tui lumea? Foarte des avem impresia că creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemeni, este responsabil pentru decăderea ei”. Cuvinte foarte grave! „Chiar dacă această impresie poate fi superficială şi într-o foarte mare măsură nedreaptă şi inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi reexaminată”, spune părintele. „Există într-adevăr indicii pentru faptul că ceea ce este considerat a fi creştinism este responsabil pentru multe dezastre, cel puţin în lumea apuseană. Iar aceasta instituie imperativa necesitate de a se cerceta în ce măsură ceea ce este considerat creştinism este tradiţie autentică. Şi în ce măsură este denaturare şi falsificare a tradiţiei creştine autentice.”

În momentul în care abordăm subiectul postului trebuie să fim conştienţi de faptul că acest subiect i-a făcut pe mulţi să stea departe de biserică. Pentru că au confundat roadele postului cu anumite probleme psihice, cu anumite schizofrenii, cu anumite stări de tulburare pe care, ca duhovnic şi psihiatru, părintele Filotheos Faros le analizează cu exactitate în cărţile sale.

Şi ceea ce mi-a plăcut în această carte e că părintele zice cam aşa: sunt mulţi care vă prezintă o Ortodoxie din cărţi. În momentul în care vedeţi că realitatea nu seamănă cu ce scrie în cărţi, ajungeţi într-o mare criză. De asta cred că trebuie să prezentăm Ortodoxia aşa cum este ea trăită. Astfel încât omul care intră în biserică să nu aibă impresia unei rupturi, unei schisme la nivel sufletesc.

De altfel, textul părintelui Filotheos Faros începe foarte frumos. Primul capitol are titlul O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie de trăire şi de viaţă – Foarte interesant! Adică nu vorbeşte din cărţi. Are curajul să scrie că ceea ce este în cartea lui este şi în viaţa lui.

Sunt unii care sunt foarte receptivi faţă de cărţi în care sunt recomandate posturi cât mai aspre. Le place să citească despre măsuri duhovniceşti de neatins şi le place să viseze, pentru că ei înşişi nu trăiesc ce scrie în cărţile respective, ei înşişi nu se află sub călăuzirea unui părinte sporit în viaţa duhovnicească, şi astfel de visători eşuează.

Un tânăr, care a ajuns de câteva ori şi la psihiatrie, mi-a scris tot felul de mesaje despre cum vrea el să schimbe lumea, să revoluţioneze lumea, să urce pe culmile sfinţeniei şi că el va lua cu siguranţă cununa muceniciei de la această lume căzută. Am încercat să-i tai aripile, că n-are o bază duhovnicească care să-i permită să se angajeze în operaţiuni de mântuire cosmică. Am regăsit la el dorinţa aceasta asupra căreia ne atenţionează şi Sfinţii Părinţi, că începătorul vrea să le facă pe toate.

A apărut o carte despre familie în care, la capitolul despre post, sunt date sfaturi din Filocalie. Şi m-a atenţionat cineva: „Uite, ce extraordinar, să le recomanzi soţilor să postească la măsura Sfinţilor Părinţi”… Mie mi-a stârnit un zâmbet pasajul respectiv, pentru că era utopic, pur şi simplu. Şi mă întrebam ce viaţă duce autorul respectiv. Pentru că în momentul în care zici: „iubitorii de Hristos trăiesc aşa”, iar tu nu trăieşti aşa, eşti mincinos.

Dacă Dumnezeu ţi-a dat har să trăieşti ca Sfinţii Părinţi, ţi-a dat şi sensibilitatea, şi darul discernământului prin care tu nu pui celui de lângă tine o povară mai grea decât poate duce.

Unul din criteriile după care se diferenţiază părinţii duhovniceşti de falşii părinţi duhovniceşti este că părinţii duhovniceşti autentici iau asupra lor juguri foarte grele şi sunt cât se poate de înţelegători cu neputinţele celorlalţi, pe când falşii duhovnici pun juguri foarte grele pe umerii celorlalţi, fără să le poarte ei înşişi.

Dragostea adevărată pe care ne-o dă Hristos nu ne face niciodată să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un şobolan, ca pe o insectă. Părintele Steinhardt spune în Jurnalul fericirii ce impresionat a fost când, spovedindu-se duhovnicului său că nu vrea să-i mai dea bani nu ştiu cărui om, care suferea de o patimă, părintele a spus: „Lasă, dă-i! Şi roagă-te pentru el!” Şi părintele a înţeles că, într‑un fel, asta e Ortodoxia, că pe celălalt îl iubeşti şi nu-l mai analizezi după criteriul standard: „îi dau 15 mii sau 20 sau nimic…” În momentul în care îl iubeşti, te raportezi altfel la el.

În întâlnirea noastră am să folosesc şi câteva citate din anumite cărţi care pe mine m-au impresionat. Dar am să folosesc şi exemple din viaţa de zi cu zi. De ce cred totuşi că e nevoie şi de o anumită argumentare solidă în demersul nostru? Pentru că sunt unii care, din pricini de neînţelegere a credinţei ortodoxe, aduc argumente sectante contra postului, contra, contra, contra, şi nu cred că e rea voinţă în nelămuririle lor. Aşa că o să vreau să începem simplu, simplu de tot, aproape ca la şcoală.

Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere, 2, 16-17). Adam a postit până când a încălcat cuvântul lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul binelui şi răului. Câtă vreme Adam a postit, viaţa lui a fost fericită, binecuvântată.

Cred că şi voi, ca şi mine, vă întrebaţi uneori cum era dacă n-ar fi păcătuit Adam. Ar fi fost extraordinar, pentru că oamenii n-ar fi cunoscut boala, necazul, durerea şi celelalte suferinţe. Şi totuşi, Adam a călcat postul şi istoria noastră e aşa cum o puteţi vedea, o istorie de războaie, de cataclisme – cataclisme mai ales la nivel personal.

Cred că dacă s-ar face o istorie reală a omenirii în care să se ţină seama de problemele prin care au trecut oamenii, ar fi mult mai dură decât istoria în care vorbim doar de bătălia de la Waterloo sau de la Rovine. Istoriile individuale sunt trecute cu vederea, însă, dacă le înmulţeşti cu câteva sute de milioane, înţelegi de fapt marea dramă în care se află şi s-a aflat omenirea.

În Vechiul Testament găsim sau nu găsim exemple de referiri la post? Găsim sau nu găsim? Puteţi să-mi spuneţi? Unde găsim? La Moise. Eu aş vrea să vă vorbesc despre două relatări biblice mai puţin cunoscute legate de post. Una este din Paralipomena, cartea a II-a, capitolul 20, în care Iosafat îi biruie pe amoniţi şi pe moabiţi. O să vă rog să citiţi cu atenţie, pentru că e foarte grăitor acest capitol, această întâmplare.

Au venit Moabiţii şi dimpreună cu ei au venit şi Amoniţii asupra lui Iosafat cu război. Atunci au venit unii şi au spus lui Iosafat, zicând: „Vine o mare mulţime de popor împotriva ta, de dincolo de mare, din Siria. Şi iată-i, se află la Haţaţon-Tamar, adică la Enghedi”. La vestea aceasta s-a înfricoşat Iosafat şi şi-a îndreptat faţa sa, ca să caute pe Domnul, făcând cunoscut tuturor din tot Iuda ca să postească.

Ce a făcut Iosafat? A auzit veste de război, nu prea aveau şanse să biruie duşmanii, şi atunci a înţeles că nădejdea lor trebuie să fie de fapt la Dumnezeu. Şi i-a pus să postească.

Deci s-a adunat Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda ca să roage pe Domnul.

N-au lipsit postul de rugăciune. Postul nu lucrează magic, de la sine.

Iar Iosafat a stat în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, la templul Domnului dinaintea curţii noi şi a zis:”«Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu eşti Tu oare Dumnezeu în cer sus, domnind peste toate regatele popoarelor şi n-ai Tu oare în mâna Ta tăria şi puterea, încât nimeni nu este să-Ţi stea Ţie împotrivă? Dumnezeul nostru, oare nu Tu ai gonit pe locuitorii acestei ţări din faţa poporului Tău Israel şi ai dat-o pe veci urmaşilor lui Avraam, pe care îl iubeai? Şi ei s-au aşezat în ea şi Ţi-au zidit templu sfânt numelui Tău, zicând: «De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, ori vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale – căci numele Tău este în templul acesta – şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti».

Şi acum, iată Amoniţii, Moabiţii şi locuitorii Muntelui Seir, prin ţara cărora Tu nu le-ai îngăduit Israeliţilor să treacă, când veneau ei din pământul Egiptului, ci au trecut pe lângă ei şi nu i-au nimicit, iată, ei vor să ne răsplătească, fiindcă au venit să ne izgonească din stăpânirea Ta, pe care ne-ai dat-o de moştenire. Dumnezeul nostru, judecă-i Tu, căci noi n-avem nicio putere împotriva acestei mari mulţimi care a venit asupra noastră şi nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la Tine”.

Şi stăteau toţi Iudeii înaintea feţei Domnului şi copiii cei mici ai lor, femeile lor şi feciorii lor.

Atunci S-a pogorât Duhul Domnului în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul Zahariei, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levit dintre fiii lui Asaf. Şi acesta a zis: «Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului şi tu, rege Iosafat! Aşa zice Domnul către voi: să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu».

În momentul în care noi mergem pe calea postului, arătăm că lăsăm viaţa noastră în mâinile lui Dumnezeu. Că deşi şansa noastră de a supravieţui în această lume post-creştină este foarte mică, totuşi războiul acesta nu este al nostru, este al lui Dumnezeu. Dacă noi ne facem porţia noastră, Dumnezeu va fi cu noi.

Spunea Sfântul Vasile cel Mare că „dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari, oraşele – denunţători, iar mările – piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului, nu s-ar mai auzi glasul celui care cere birul”. Dacă ar domni postul. Dacă!…

Însă nu numai că nu domneşte postul, dar i se răpeşte şi teritoriul pe care-l mai are. Din ce în ce mai puţini oameni merg cum trebuie pe calea postului. Zicea tot Sfântul Vasile: „Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adâncă în toată lumea, nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai bate oştirile”. Aşa cum am văzut la televizor şi o să mai vedem că se bat. De ce se bat? Pentru că oamenii, în loc să se mulţumească cu ce le‑a dat Dumnezeu, vor să fie hrăpăreţi, să aibă din ce în ce mai mult şi atunci iau şi ce nu le aparţine.

Legea postului e foarte simplă: să renunţi şi la ceea ce ai putea avea. Pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Foarte greu cuvânt. Pentru că de mâncare şi de cine ştie ce băutură te poţi lăsa. Dar cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Cum arată postitorii noştri? Postitorii noştri arată expresiv, să zic aşa. Se vede că sunt postitori. Vor să ne convingă că ei postesc, că ei sunt oameni duhovniceşti, cu o expresie cât mai aspră a feţei, şi o convingere, o siguranţă de sine că ei sunt deasupra celorlalţi. Şi dacă ar fi să îi comparăm cu vameşul şi fariseul din pilda evanghelică, am vedea că se aseamănă, din păcate, în mare măsură fariseilor. Şi dau cu pumnul în piept că uite ce oameni ai lui Hristos sunt ei, pentru că au renunţat la brânză, lapte, carne şi vin.

Găsim în cartea profetului Isaia un pasaj impresionant, prin care suntem mustraţi mulţi dintre cei care ţinem postul doar de mâncare. Eu mă întrebam dacă sunt în această sală de conferinţă trei oameni care postesc cum trebuie… Prefer să nu dau un răspuns public. Deşi mi-aş dori să dau. Dar nu sunt la măsura duhovnicească la care să pot mustra pe cei care postesc doar cu gura, aşa că am să dau un răspuns din cartea profetului Isaia. Ţineţi minte, că nu e greu să găsiţi şi să citiţi voi înşivă în Sfânta Scriptură: capitolul 58 din cartea profetului Isaia. Vă rog să-l citiţi, să-l recitiţi acasă. Zice Domnul:

În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu.

Până aici ne place.

Pentru ce să postim dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.

Şi aici, cei care nu sunt patroni de firme, sau cei care n-au în subordinea lor alţi oameni, zic: „Ne-am scos! Noi nu-i asuprim pe lucrătorii noştri, deci osânda aceasta ne e străină”.

Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

Câţi pot zice: „Da, eu postesc aşa cum trebuie, ca glasul meu, adică glasul rugăciunii mele, să se audă sus, în cer”. Câţi? Şi cei care zic în sufletele lor: „eu, eu” – aceia sigur nu postesc!

Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?

Întreabă chiar Domnul, în condiţiile în care noi nu ne culcăm nici pe sac, nici în cenuşă, nici nu ne plecăm capul ca o trestie, dimpotrivă, stăm cu nasul pe sus, să se vadă cât mai bine că noi suntem adevăraţii aleşi ai lui Dumnezeu, adevărata rezistenţă rezistentă. În timp ce ceilalţi trebuie să se smerească în faţa noastră, că nu sunt atât de robi ai lui Hristos precum noi.

Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând (Nu, tu te duci şi cumperi ultimul tip de cârnaţi de soia, bei lapte de soia cu sana de soia şi dai sume exorbitante pe produsele respective de post, în timp ce săracul stă în faţa blocului tău şi nu are nici măcar pâine. Dar tu ţi-ai făcut postul, eşti fericit că nu ţi-ai luat şi şniţele de soia, deci consideri că n-ai uitat de culmea gastronomiei postitoare şi tu eşti fericit. Dar zice Domnul că nu-I place postul tău. Chiar dacă tu încerci să-ţi repeţi în faţa oglinzii: „Cred că lui Dumnezeu Îi place! Cred că lui Dumnezeu Îi place!”, dar şi tu, într-un fel, în sufletul tău, simţi că ceva e putred, că dacă lucrurile ar fi fireşti, n-ai simţi nevoia să te justifici, nu te-ar mustra conştiinţa.)

Adăposteşte în casă pe cel sărman (Greu cuvânt! Foarte greu cuvânt! Cine poate să-l adăpostească pe cel sărman în casa sa? Găsim în Vieţile Sfinţilor astfel de oameni. Din păcate, în zilele noastre avem foarte, foarte puţină credinţă, dar dacă nu putem, n-avem atâta credinţă să-l adăpostim în casa noastră, măcar să încercăm să-l ajutăm să-i fie mai bine acolo unde trăieşte.)

Pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Cine nu vrea asta? Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Toţi vrem să fim înconjuraţi de harul lui Dumnezeu.

Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; (Abia atunci te va auzi. Că dacă tu strigi: „Doamne, Doamne” şi ai în faţă tona de bucate şi transformi postul în nepost prin ghiftuiala de care ai parte) … la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.

Şi se încheie capitolul: Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Greu cuvânt! Ştiţi că e şi-n Psaltire cuvântul: Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit (Ps. 43, 25). Ni se pare că noi facem ce trebuie să facem, dar Dumnezeu doarme. Dumnezeu nu doarme! Dumnezeu stă tot timpul şi aşteaptă ca noi să facem ceea ce trebuie să facem. Ca postul nostru să ne fie cu adevărat armă duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi a diavolilor.

Sunt unii care trec prin post fără ca postul respectiv să-i schimbe. Dacă eşti acelaşi om după sfârşitul postului, înseamnă că n-ai postit. Nu poţi să faci baie şi să ieşi din cadă murdar. Decât dacă te-ai spălat fără apă. Dacă mergi pe calea postului, nu poţi să nu culegi roadele postului. Mi-aş dori, vă spun sincer, ca Dumnezeu să mă ajute să postesc aşa cum trebuie.

Nu vorbesc doar despre faptul că unii postesc greşit. Chiar ieri m-am spovedit ultima oară şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, eu simt că nu postesc”. Pentru că e foarte uşor să te înfrânezi de la mâncare. Acuma e uşor să te înfrânezi de la mâncare când te-ai învăţat să te înfrânezi de la mâncare. Pentru că sunt unii pentru care o astfel de înfrânare e foarte, foarte grea.

Într-o vreme în care noi ne tot gândim cum să scurtăm posturile şi să renunţăm la ele, şi ne gândim ce uşor dezleagă unii postul de bucate, avem în faţă un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrânilor le este uşor postul, pentru că de mult s-au obişnuit cu el”. Ia spune asta unui bătrân din zilele noastre! Imediat o să-ţi aducă trei-patru rânduieli, că uite, ce uşor poate să aibă dezlegare de post.

Există un fel de curent pro-dezlegare de post, în care toţi oamenii vor să fie excepţia. Biserica face pogorăminte faţă de cei bătrâni, bolnavi, dar nu toţi bătrânii sunt şi bolnavi, şi nu toţi bolnavii trebuie să renunţe la post. Există boli uşoare pe care omul le poate duce fără să renunţe la post. Numai că omul, cum s-a îmbolnăvit cât de puţin, e fericit că este o excepţie. Suferim, din păcate, de această generalizare a excepţiilor şi uităm, pur şi simplu, ce înseamnă acrivie.

Biserica face pogorăminte, dar are această acrivie, trebuie în anumite situaţii să păstrăm şi asprimea. Monahii de la mănăstirea Studion a Sfântului Teodor Studitul au aplicat şi acrivia, opunându-se unei căsătorii care călca în picioare canoanele. Puteau să facă pogorământ aşa cum făcuse pogorământ marea majoritate a mănăstirilor din Bizanţ, neimplicându-se în disputa respectivă. Şi totuşi ei au spus: „Nu! Pogorământul la locul lui, acrivia la locul ei”.

De ce să postim, când putem să nu postim? Ce ne dă nouă postul? Ne uităm la cei din jurul nostru care postesc şi vedem un argument solid de a nu posti. Pentru că noi credem că dacă cei mai mulţi creştini au o credinţă superficială, înseamnă că ar fi de vină credinţa. Nu! Trăim o vreme de împuţinare a credinţei. Lucrul acesta e clar. Eu am să scriu curând un articol despre necredinţa unui popor credincios, în care am să analizez câteva statistici. Noi ne bucurăm că 87% dintre români sunt ortodocşi, dar nu ne dăm seama că sunt foarte puţini cei care vin de fapt la biserică. Nu ne dăm seama că sunt puţini cei care cred în viaţa după moarte. Sunt puţini cei care cred în existenţa iadului. Mi-a zis Dan Puric o chestie interesantă: „Ştii care e ultima întrebare a poporului român? Dacă există viaţă înainte de viaţă”. Pentru că din păcate viaţa noastră se transformă în moarte, în măsura în care Hristos e adevărul şi viaţa şi noi trăim departe de acest Hristos. Şi găsise Laurenţiu Dumitru o sintagmă tristă, dar realistă, apropo de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – „tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă”. O formulare în care se regăsesc mulţi din zilele noastre, a căror tinereţe e bătrână şi viaţa e o pregustare a morţii şi a chinurilor veşnice. Pentru că nu există de fapt viaţă în afara lui Hristos.

E firesc poate ca într-o conferinţă despre post să se vorbească mai mult despre rânduiala postului. Părintele Sofronie de la Essex, într-o cuvântare tipărită într-un volum tradus de părintele Rafail Noica şi apărut în anul 2004 la Editura Reîntregirea, spune ceva foarte interesant legat de post, şi anume că nu încercăm să copiem pur şi simplu rânduielile de postire ale părinţilor din vechime. Face referire la postul care se ţinea în Athos, dar spune: „Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni – se referea la prima săptămână din post; nu este obligatoriu nici până miercuri, nici până la prima Liturghie a darurilor mai dinainte sfinţite; nu-i obligatoriu nici măcar prima zi s-o treci fără a mânca deloc (se adresează în cuvântarea respectivă, evident, monahilor, pentru că dacă le-ar fi spus oamenilor care trăiesc în lume că nu-i obligatoriu să nu mănânce nimic întreaga săptămână, câţiva mai excentrici ar fi încercat şi după cinci zile îi găsea cu perfuzii la spital, dacă ar fi avut meserii mai dificile). Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bună voie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel. Să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii”.

Altfel spus: de ce postim? Facem antrenamente pentru Înviere. Nu vrem ca trupurile noastre să rămână prin sicrie şi în pământ şi credem că trupurile noastre vor învia. Pentru ca trupurile noastre să învie spre slavă şi nu spre osândă, noi ne antrenăm cu postul.

Cum postim? De la postul standard rânduit de biserică, în care nu mănânc carne, brânză, lapte, până la postul cel mai aspru pe care îl duci sub stricta îndrumare a duhovnicului. Nu demult am auzit doi băieţi pe stradă, cred că aveau 14 ani, poate, şi unul dintre ei, mai grăsuţ, îi explica celuilalt: „Măi, eu vara nu mănânc decât o dată pe zi!” Şi m-am întors şi mi-am dat seama că era mai gras, şi de asta îi explica ce asceză face. Şi mă gândeam: dacă-i spui unui copil să nu mănânce – pentru Hristos! – decât o dată pe zi, să vezi atunci opoziţie! Cu atât mai mult cu cât mâncarea de post nu e prea atractivă întotdeauna. Ieri, de exemplu, am gătit praz, primul praz din istoria familiei noastre. Şi băiatului nostru (am trei copii) nu i-a plăcut prazul şi nu voia să mănânce. Eram singur acasă, soţia nu era şi mă gândeam cum să-l conving să mănânce praz. Şi n-am reuşit. Şi atunci, am cedat – aparent – şi am zis: „Bine, uite!” – m-am dus la frigider, am scos carnea şi am zis: „Uite, mănânci carne cu fetele, şi … m-am plictisit să mă contrazic cu tine!” Avem şi două fete, de trei ani şi patru ani, şi ele nu postesc. „Pune carnea la loc în frigider!” Zic: „Nu, nu, asta o mănânci şi după aia s-a rezolvat!” „Nu, tată, du carnea la frigider!”

Şi am scăpat. Adică l-am ajutat să înţeleagă că nu există a treia variantă. Vrei să posteşti, posteşti. Nu vrei să posteşti, nu posteşti. A treia posibilitate nu există. Dacă vrei să posteşti, mănânci ce e de post, dacă nu vrei să posteşti…

Aude că bunica lui a făcut sarmale. „Tata, sar­ma­lele sunt cu carne?” „Da.” „Dar ce carne este?” „Carne de post.” A rămas foarte mirat. Eu m-am jucat puţin, am vrut să văd dacă înţelege că nu poate să fie carne de post şi carne de dulce. Şi i-am explicat că erau sarmale făcute cu orez şi fără carne.

Acuma, cred totuşi că atunci când eşti căsătorit, viaţa ta gastronomică nu seamănă deloc cu viaţa ta de burlac sau de burlacă. Până să întemeiezi o familie, eşti liber să mănânci doar pâine cu mere, cu… treaba ta, ce mănânci, cum mănânci, pateuri de pe stradă şi cu asta, basta.

În momentul în care eşti căsătorit şi ai copii, cred că ţi se cere de la Hristos să fii un bucătar bun, să-ţi hrăneşti copiii cum trebuie. Nu trebuie ortodocşii noştri să fie anemici şi să stea numai pe patul de spital. E adevărat că e nevoie de foarte multă delicateţe în a-i lua cu frumuşelul pe copii să postească, pentru că dacă tu le impui astăzi să postească, ei peste cinci ani vor renunţa.

Între scrisorile pe care le primesc de la tineri, şi de la oameni chiar la 30-40 de ani, nu mai sunt chiar la prima tinereţe persoanele respective, spun că i-a îndepărtat de biserică dusul cu forţa, de bunica, de bunicul. Şi chiar citesc pe site-urile tinerilor – mă interesează cum gândesc tinerii care stau departe de Hristos – că impunerea asta de care au avut parte unii în familie are efecte inverse când ei ajung la o anumită vârstă.

Cred că e foarte important să faceţi o investiţie, cei care n-aţi făcut-o până acum, şi să vă cumpăraţi cărţi cu mâncăruri de post. Nu una – eu am aici una ca exemplu – două, trei. Astfel încât cei care mănâncă mâncarea de post să nu se plictisească. Tu, dacă vrei, poţi să mănânci numai pâine cu ceai, că poţi tot. Dar dacă găteşti pentru ceilalţi, trebuie să le uşurezi postul.

Zice tot părintele Sofronie: „Dacă mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, acesta se răzvrăteşte şi pretenţiile lui cresc. Nu are chef de rugăciune”. Şi aşa şi este. Ia încercaţi voi să vă ghiftuiţi bine şi apoi puneţi-vă în genunchi la rugăciune. Dar ce zic de rugăciune? Eu de obicei fac curat sâmbăta, cu soţia, după ce mâncăm cu copiii micul dejun. Şi ieri am făcut înainte să mâncăm. Şi a fost mult mai uşor să fac curat. I-am şi zis: „de acum schimbăm programul, pentru că mult mai uşor îi e trupului să facă efort pe stomacul gol”. Şi asta o ştiu şi trebuia să o ştiu şi ca sportiv. Am făcut sport de performanţă. Dacă mănânci înaintea antrenamentului, adio competitivitate.

Zice însă aşa părintele Sofronie: „Dacă-mi smeresc trupul prin post fără de măsură, în suferinţa înfrânării ia naştere, pentru o vreme, un teren prielnic pentru rugă­ciune. Dar după aceea trupul devine neputincios şi nu vrea să urmeze duhului”. Şi aşa şi este. Noi nu postim pentru a ajunge pe culmea postului vreme de trei zile. Noi postim pentru că înţelegem postul ca pe o treaptă în creşterea noastră duhovnicească.

Înainte de a intra în biserică, de a mă apropia de viaţa bisericii, am făcut yoga şi îmi doream să renunţ definitiv la mâncare. Adică să nu mai mănânc în viaţa mea nimic. Evident că nu puteam începe brusc. Auzisem de marii asceţi care trăiesc cu câteva boabe de orez, şi mă gândeam că o să încep: o zi pe săptămână, două zile pe săptămână, trei zile, patru zile.

Şi o zi mi-era uşor, două a fost uşor, trei uşor, patru uşor, am postit o săptămână întreagă, una cu apă – e mult mai uşor să posteşti cu apă decât fără apă – şi alta post total. Şi în vremea aceea mi se părea banal să posteşti.

Eu vă spun că e mai greu să ai viaţă de familie, să trebuiască să lucrezi, una-alta, să ai grijă de copii, şi să ţii post rânduit de biserică, decât să ţii post negru când stai de unul singur în casă şi slujeşti puterilor întunericului. Pentru că în momentul în care făceam yoga, îmi închinam viaţa diferitelor puteri cosmice şi, implicit, diavolului, fără să-mi dau seama, şi atunci diavolul mă întărea.

Am încercat şi ca ortodox să fac exhibiţii la nivelul postului, şi chiar l-am forţat pe duhovnic să-mi dea binecuvântare să ţin posturi aspre, şi mi-a dat, şi nu mi-a fost bine. Repet: scopul nostru nu este de a ţine acum un post cât mai eroic. Scopul nostru este ca prin postul respectiv să facem efortul cel mai mare pe care-l putem face în momentul respectiv fără să bruscăm structura noastră duhovnicească.

Există tineri râvnitori care sunt nemulţumiţi de duhovnicii lor, care nu-i lasă să ţină post negru şi ei cred că un post negru e cheia vieţii duhovniceşti. Nu e cheia vieţii duhovniceşti un post negru. În momentul în care tu ai dobândit Duhul Sfânt prin rugăciune, prin smerenie, prin iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele, atunci încet-încet Dumnezeu te poate ridica la anumite măsuri mai aspre de nevoinţă. Dar dacă tu încerci să dobândeşti smerenia prin posturi aspre, te vei umple de mândrie şi vei pierde şi sănătatea trupească şi pe cea duhovnicească.

Spune la Levitic, legat de post (Levitic 16, 31): Să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. Trebuie să smerim sufletele prin post, nu să ne mândrim prin post. Pentru că pierdem cununa. Postul nu are plată în sine însuşi.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă postim înfrânându-ne numai de la mâncare, după trecerea Păresimilor va trece şi postul, iar dacă ne înfrânăm de la păcate, postul nostru va continua. Şi vom avea mereu folos din el”. E vorba până la urmă de o stare de spirit.

E un film pentru tineri unde în centrul acţiunii stau dansul hip-hop şi muzica hip-hop. Şi un tânăr îi explică unei fete că hip-hopul nu e muzică, e un mod de viaţă; nu e ceva ce faci zece minute, o jumătate de oră, cât dansezi. Şi m-am gândit că până la urmă şi eroii filmului înţeleg că ceea ce faci te schimbă.

Şi dacă transferăm cuvântul în viaţa noastră duhovnicească, postul nu e un capriciu, nu e un hobby, e un mod de viaţă. A înţelege că scopul vieţii acesteia nu e exacerbarea plăcerilor şi a poftelor trupeşti. Zice Sfântul Apostol Pavel: Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! (I Cor. 15, 32) Adică: Dacă Hristos nu a înviat, să bem şi să ne veselim! Că nu are nici un rost să ne mai gândim la cele duhovniceşti… Clar! Dar noi credem în Înviere…

Aţi auzit poate de marele tam-tam care s-a făcut cu aşa-zisa descoperire a sicrielor lui Hristos şi al Mariei Magdalena şi apostolilor şi ideea care e? Să ne convingă că de fapt Hristos n-a înviat. Dacă Hristos n-a înviat, hai să bem şi să ne veselim şi să trăim pentru această lume, în patimi, şi să ne închinăm diavolului în cele din urmă. Numai că Hristos a înviat şi noi vrem să ne pregătim pentru Înviere.

Ce mâncăm? Luaţi cărţile de bucate şi, după posibilităţi, alegeţi-vă. În momentul în care vrei ca masa de post să-ţi fie post, n-o să te ghiftuieşti cu orez cu ciuperci şi cu salate. Pentru că degeaba te-ai ghiftuit cu mâncare de post, pentru că starea pe care ţi-o dă ghiftuiala nu e diferită de starea pe care ţi-o dă mâncarea de frupt, de dulce. E adevărat însă că nici mâncarea de post nu e parcă la fel de săţioasă ca mâncarea de frupt, asta e adevărat. Mănânci puţin de frupt, te-ai săturat, parcă de post simţi nevoia să mănânci mai mult.

Cât mănânci? Acuma Dumnezeu nu o să ne impună aceeaşi rânduială de post tuturor. Toţi să mâncaţi trei farfurii de mâncare, şi să beţi şase căni sau una… Sfântul Atanasie Athonitul, un sfânt datorită căruia a înflorit monahismul de obşte în Sfântul Munte, mânca foarte mult. Şi, pentru că era un apărător al vieţii de obşte, îşi făcuse duşmani chiar în Muntele Athos. Şi, atunci când a murit – s-a prăbuşit o dată cu cupola bisericii care era în construcţie – unii au zis că Dumnezeu l-a pedepsit pentru viaţa sa neduhovnicească… Nu era aşa! Organismul Sfântului Atanasie era radical diferit de al celor din obştea în care trăia. Aşa era organismul lui, să mănânce mai mult… El, mâncând să zicem de trei ori mai mult decât alţii, postea mai tare decât cei care mâncau numai pâine şi apă. Foarte dificil până la urmă să zici: „uite, ăsta e postitor, ăsta nu e postitor”. Vezi-ţi de tine. Cu tine e simplu. Ştii, după ce ai mâncat, dacă mâncarea respectivă a fost de post sau n-a fost de post, sau a fost de post numai teoretic. Adică, dacă nu cumva prin ghiftuiala cu bucate de post ai pierdut plata postului.

Nu intră în întâlnirea noastră de astăzi a discuta cât de de post este mâncarea care conţine E-uri. Cât de post este soia prelucrată şi răsprelucrată care devine cancerigenă, că, de fapt, mănânci boală pe pâine.

Citind câteva mici materiale despre E-urile din mâncare, a început să glumească fiu-meu şi să spună să cumpărăm pufuleţi nu ştiu de care, E-uri şi cancer pe pâine, ceva de genul ăsta. A înţeles că produsele respec­tive care erau pentru copii, nu erau decât otravă curată. E de post să te sinucizi? Evident, nu! Nu e nici de dulce.

Şi totuşi, din păcate, observăm că se împlinesc profeţiile sfinţilor, care au zis că în vremurile din urmă, mâncarea va fi otrăvită. Şi aşa este. Iar apa e poluată… Ia gândiţi-vă, cei care aveţi peste 30 de ani, dacă vă imaginaţi voi, în copilăria voastră, că o să beţi apă plată cu grămada. Aici, în Braşov, poate nu e problema asta. Poate aveţi apă la robinet cât de cât acceptabilă, că sunteţi în zonă de munte. Dar în Bucureşti e jale. Sunt cartiere în care nu poţi să bei pur şi simplu apa de la robinet, că simţi imediat diferenţa, simţi că e ceva în neregulă.

Hrana devine din ce în ce mai otrăvitoare. Şi totuşi e dificil a spune că e mai bine să mănânci otravă de post decât mâncare naturală de dulce. Totuşi, noi trebuie să păstrăm rânduiala Bisericii. În acelaşi timp, însă, încercând să evităm şi ceea ce e toxic din produsele de post.

Are Laurenţiu Dumitru o relatare interesantă. Spune că i-a zis o elevă la şcoală: „Dom’ profesor, eu nu pot să mănânc de post, pentru că părinţii mă pun să mănânc ce mănâncă şi ei, dar pot să renunţ la Snickers-ul meu, pe care îl mănânc în fiecare zi şi e preferatul meu”. Şi el a spus: „ia uite ce interesant, eu mi-am dat seama că eu nu puteam să renunţ la sticla mea de Coca-Cola, pe care o beam zilnic”. Şi până la urmă, noi renunţăm la chestii de post, dar la mâncăruri care ne otrăvesc, pur şi simplu, sau la sucuri care ne otrăvesc, pur şi simplu, nu vrem să renunţăm. Şi noi postim bând doi litri de cola şi suntem foarte fericiţi că suntem nevoitori.

Nu vreau să întind foarte mult întâlnirea noastră, prefer să avem o discuţie cât de cât directă. Aş vrea totuşi să mai abordez câteva probleme. Legătura dintre post şi spovedanie. Aţi văzut şi voi că e într-un fel o modă să posteşti. Vedem staruri din lumea muzicii sau a filmelor care postesc, sunt darnici în a da declaraţii cum ţin ele posturile. Citisem chiar mai multe declaraţii ale actorilor, în ce măsură renunţau şi la viaţa sexuală în timpul postului şi spuneau: „Postul e să nu-l înşel pe soţul meu la vreme de post!” Şi mi s-a părut ciudată relatarea, dar sinceră.

În ce măsură trebuie să ne înfrânăm şi de la relaţiile trupeşti în timpul postului, subiectul e foarte delicat, dar am să încerc să-l abordez, întrucât e un subiect care pe mulţi îi frământă. Găsim în Vechiul Testament, la Daniel, o relatare că împăratul Darius, care-l aruncase pe Daniel în groapa cu lei,  s-a dus în palatul său şi, de tristeţe, a petrecut noaptea în post şi nu au adus lângă el concubine. Iar somnul nu l-a mai prins. Deci până şi el, care era păgân, la vreme de post nu s-a înfrânat doar de la mâncare, ci şi de la concubine.

În ce măsură pot soţii de astăzi să se înfrâneze de la relaţii trupeşti în timpul postului? E mult de vorbit. Eu tot pregătesc o carte: Patul şi prejudecăţile. Introducere în dreapta iubire, şi sper să mă ajute Dumnezeu s-o tipăresc cât mai curând, pentru că am observat foarte multă ipocrizie în lumea noastră creştină în această privinţă. Mai ales în scrisorile pe care le primesc de la femei măritate, de la tineri căsătoriţi etc.

Vă recomand o carte extraordinară a unui părinte foarte cunoscut, unul din cei mai cunoscuţi teologi greci, Filotheos Faros. Tot el a scris şi Înstrăinarea ethosului creştin şi, dacă aceasta din urmă e o carte de o rigoare teologică extraordinară, cea­laltă – Manual de iubire – e o carte pe sufletele oamenilor căsătoriţi; efectiv, lip­sea în teologia ortodoxă o astfel de abordare, pentru că noi evităm pe cât putem subiectul sexualitate.

Şi totuşi părintele Filotheos a înţeles că dacă eziţi să discuţi despre o problemă, problema rămâne. Şi a reuşit să vorbească foarte frumos despre făţărnicia aşa-zişilor creştini care au o atitudine eretică faţă de trup, gnostică, spunând că trupul e rău, sufletul e bun, deci unul din scopurile vieţii creştine a celor căsătoriţi e înfrânarea de la unirea trupească. Părintele Filotheos Faros aduce argumente din Sfinţii Părinţi, chiar un citat din Sfântul Ioan Damaschin: „Unirea trupească în familia creştină este medicament”. Câţi dintre duhovnicii noştri au curajul de a-şi însuşi această mărturie patristică? Preferă să se eschiveze şi să arunce la colţ acest subiect extraordinar de important.

Eu, ca autor, recunosc că după ce intră să expună părintele Filotheos această perspectivă – şi-o să ia atâtea lovituri de la ipocriţi – mie mi-e mult mai uşor să vin în linia a doua. Deci mă bucur că există această introducere şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ofer o carte de a mea adresată exclusiv celor căsătoriţi.

E foarte bine ca soţii să reuşească să se înfrâneze de la unire trupească în timpul postului. Problema care e? Că familia creştină ideală nu prea există. Un duhovnic din Franţa, care a stat multă vreme în Sfântul Munte Athos spunea: „De când sunt duhovnic, n-am cunoscut decât o singură familie creştină, din grămezile de familii care au trecut pe la mine la spovedanie”. O singură familie, restul – jale!

Aşa că e mai firesc să observăm caracteristicile, trăsăturile mulţimii respective care se află nu tocmai pe drumul cel bun. Şi să înţelegem că deşi ideal e ca soţii să se înfrâneze în timpul postului, nu trebuie ca postul să fie prilej de divorţ.

Cunosc oameni pe care postul i-a dus la divorţ. Am şi prieteni care ajung la mari conflicte din cauza postului. Sunt unii care se spovedesc la mari duhovnici de prin mănăstiri şi duhovnicul îi spune ucenicei sale: „Nu ceda, luptă-te cu soţul, nu-l lăsa, nu-l lăsa, nu-l lăsa să îţi batjocorească postul!” Şi, când femeile respective ajung în preajma divorţului, îmi scriu: „Acuma părintele care înainte îmi spunea să nu cedez mi-a zis: «E soţul tău, calcă postul, numai să nu ajungi la divorţ!»”

Şi răspund unor astfel de scrisori: „Femeie, dar nu ştiai că o să ajungi la divorţ impunându-i soţului un post pe care nu vrea să îl ducă? Nu era clar că dacă bărbatul tău nu e credincios, sau e puţin credincios, ajungi la divorţ? Pentru că altfel te înşeală, ajunge să transforme familia în iad!”

Cred deci că e nevoie ca în momentul în care abordaţi astfel de subiecte, cei căsătoriţi, la scaunul de spovedanie, să nu veniţi cu nişte refrene prestabilite, încercând ca voi să fiţi cei sfinţi, care vă luptaţi cu necredincioşii de lângă voi. Trebuie în primul rând să înţelegeţi starea la care se află şi să nu le puneţi poveri mai mari decât le pot duce. Pentru că dacă veţi avea răbdare cu ei, s-ar putea să aveţi surpriza de a vedea că în timp, în câteva luni sau în câţiva ani, ei or să fie mai răbdători decât voi. Şi poate or să vrea să se înfrâneze şi-n afara posturilor, şi voi o să ziceţi: „iertare, dar nu pot!” Şi atunci o să înţelegeţi pe pielea voastră ce greu e să vi se bage pumnul în gură.

Nu insist prea mult asupra acestui subiect, întrucât ne aflăm în postul Sfintelor Paşti, şi e cel mai aspru post pe care l-a rânduit Biserica, atâta spun celor căsătoriţi: „aveţi grijă ca postul vostru să nu ducă la divorţ sau la distrugerea iubirii dintre voi…”

Mi-au spus nişte cunoştinţe de problemele lor, soţia mi-a zis că au ajuns la chestiuni foarte mari, şi i-am spus: „Tu l-ai îndreptat pe soţul tău spre divorţ”. Soţul a vorbit cu o avocată, i-a cerut sfaturi legate de divorţ şi i‑am spus ei, care mi-a zis: „Uite ce necredincios e bărbatul meu!” Şi i-am spus: „Nu! Tu l-ai dus pe soţul tău, de mână, spre divorţ. Acuma, că el a ajuns la divorţ, e un fapt. Vezi ce se poate face ca să repari lucrurile. Ai vorbit cu duhovnicul?” „Nu, cu duhovnicul mi-e ruşine să vorbesc.” Dacă n-ai vorbit cu duhovnicul, ai ales răul în cunoştinţă de cauză. Deci atâta, ăsta să fie reperul: încercaţi să nu vă autodistrugeţi. Sfătuiţi-vă precis cu duhovnicii voştri şi încercaţi să înţelegeţi că şi celălalt are suflet. E o descoperire extraordinară pe care, din păcate, mulţi dintre soţii creştini nu o fac. Se consideră numai ei râvnitori, şi celălalt este „potenţialul duşman care mă împiedică să mă mântuiesc”.

Trecând cu vederea faptul elementar că dacă ei ar duce viaţă creştină autentică, o viaţă de rugăciune, şi dacă ei ar fi fe­ri­ciţi şi senini prin lucrare duhovnicească, ceilalţi ar vrea şi ei să fie părtaşi acestei bucurii. Arătaţi-mi om care să nu se bucure că-l vede pe unul fericit, senin şi împăcat. Vezi că aduce pace, aduce linişte, te simţi bine în preajma lui. Ce soţ n-ar vrea să aibă o soţie care să fie senină, liniştită? Dar dacă soţul vede că soţia ţine postul, dar înjură, are gânduri de răutate, ţipă, face scandal, ce înţelege? Care a fost roada postului? Nici una.

Vorbind despre post şi spovedanie, unii leagă spo­vedania de post în mod greşit. „E post, deci mă spo­vedesc”. Şi se duc să se spovedească. Eu uneori chiar zâmbesc ci­tind relatările celor care spun că s-au spovedit pentru prima oară în viaţa lor în prima sau în ultima săptămână a postului şi părintele n-a prea avut timp de ei. Şi le explic că era absurd ca părintele să aibă timp de ei, câtă vreme ei au venit în cea mai nepotrivită perioadă pentru prima spo­ve­da­nie. Câtă vreme vrei să începi viaţa duhovnicească, te duci la părinte înainte de post şi-i spui: „Părinte, eu nu m‑am spovedit niciodată. Când aveţi timp pentru mine?”

Mi-a scris acum un bisexual din Olanda sau Suedia, nu-mi aduc aminte exact. Zice: „Uite, am o problemă: eu sunt bisexual şi lumea nu înţelege treaba asta”. Şi l-am întrebat eu: „Şi ce contează ce înţelege sau nu înţelege lumea?” El a crezut că-i dau apă la moară. Zice: „Aşa e, important e să iubeşti, să fii tu însuţi”. Zic eu: „Da, aşa e”. Zice: „Să lăsăm la o parte prejudecăţile. Aşa e”. Zic: „Im­portant e ca iubirea ta să stea sub harul lui Dumnezeu”.

A înţeles unde băteam. Zice: „Ce, Dumnezeu se supără pe iubirea noastră?” Zic: „Nu, dacă iubirea e sinceră, Dumnezeu nu se supără. Problema e că iubirea, aşa cum o trăieşti tu, nu e sinceră”. Şi credeam că va fi extraordinar dacă-l conving să se spovedească. De obicei când corespondez cu alţii targetul meu este să-i ajut să se ducă la spovedanie, să-i ajut să se spovedească. După aia… nu mai am timp!

În momentul în care bisexualul mi-a scris: „Eu mă spovedesc!”, am rămas blocat. Zic eu: „Cum te spovedeşti? Înseamnă că spovedania ta e mincinoasă!” Zice: „Nu, nu mint la spovedanie”. Zic: „Dar cum e?” „Părintele îmi pune nişte întrebări standard, eu răspund la ele şi gata.” Deci, părintele e fericit că l-a spovedit, el e fericit că l-a păcălit pe părinte şi tot aşa.

Şi i-am spus: „Frate, te poţi îndrăci”. L-a şocat cuvântul ăsta. Am mai vorbit cu un homosexual, o dată, pe stradă, şi i-am spus foarte categoric că se poate îndrăci. Pentru că duce o viaţă duhovnicească mincinoasă şi… s-a speriat foarte tare. Şi aşa s-a speriat şi tânărul acesta şi nu înţelegea de ce Dumnezeu poate să fie împotriva iubirii.

Trăim într-o lume care a pervertit iubirea şi a denaturat-o atât de puternic, încât ceea ce recunoaşte omul contemporan că e iubire nu mai e deloc iubire.

În momentul în care faceţi prima spovedanie, încercaţi s-o faceţi atunci când părintele duhovnic are timp. Părintele Porfirie, când venea la el un om care a făcut mari păcate şi avea deschidere spre a începe o viaţă duhovnicească, avea uneori descoperiri cereşti. Şi spunea: „Dumnezeu o să ne trimită un peşte mare la mănăstire!” Adică un suflet care va putea aduce roadă multă, sfinţindu-se.

Când simţi că, după un trecut „glorios”, vrei să pui început bun mântuirii, caută-l pe părinte şi întreabă-l când are timp de tine.

Am un prieten, ne-am văzut de două-trei ori dar mai corespondăm, aşa, pe e-mail, şi a început să-mi vor­bească despre trecutul lui în păcat şi mi-a zis: „Uite, când eram punkist, mergeam cu găşti de câte 50-100 de tineri să-i batem pe ţigani”. După aia s-a ras în cap, a vrut să o omoare pe maică-sa, tot felul de întâmplări din astea, palpitante. Şi i‑am spus: „Sper că şi convertirea a fost pe măsură”. Pentru că dacă gustăm din viaţa de păcat adrenalina şi intrăm în biserică şi viaţa din biserică ni se pare plicti­coasă, vom părăsi biserica încet-încet.

Trebuie să înţelegem că viaţa din biserică e o viaţă de zece ori mai profundă decât viaţa pe care o oferă păcatul. Un tânăr comenta ce citise din cartea mea Underground. Rebelii generaţiei NU – un tânăr care stă departe de biserică, şi îi spune unui prieten de-al lui: „Măi, omul ăsta n-a prea cunoscut …. – nu păcatul, un termen de cartier, nu l-am mai întâlnit, hai să zicem – măi, omul ăsta n-a prea cunoscut căderea adevărată!”.

Şi de aici am dedus eu că el se droga sau cine ştie ce chestii făcea, dacă în carte chiar scria că eu de la 13-14 ani am început viaţa de păcat trupesc, şi dacă viaţa mea de păcat i se părea apă de ploaie, cine ştie la ce nivel trăia el păcatul, şi chiar mă gândeam că peste 10-20 de ani cartea mea Jurnalul convertirii o să fie fumată, expirată. Tinerii au s-o considere apă de ploaie. Şi aşa va şi fi pentru generaţia lor, în care păcatul va fi servit pe pâine.

E un film extraordinar, făcut după cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (Brave New World), apărută în română la Polirom. I-am mulţumit lui Dumnezeu totuşi că m-a ajutat să-l văd. Pentru că arată foarte bine lumea apostată de mâine, în care copiii la şcoală vor fi învăţaţi că tot ce e mai important între doi oameni este sexul. Şi profesoara în film încearcă să le vorbească copiilor despre o poveste de dragoste, Romeo şi Julieta, şi copiii nu înţeleg: „de ce să se iubească Romeo şi Julieta? Nu era mai simplu să facă sex?” Elevii s-au supărat că profesoara îndrăznea să le spună altceva decât scria în cărţi. Şi au zis: „De ce ne vorbiţi despre iubire? Vă credeţi mai deşteaptă decât cei care au făcut manualele?” Adică îndobitocirea lor era totală. Din păcate, ne apropiem de o astfel de lume în care păcatul va fi lege. În lumea viitorului, aşa cum o profeţea Huxley, oamenii vor fi îndobitociţi: „Trăieşte clipa! Trăieşte clipa! Distrează-te! Destrăbălează-te!” Şi când a scris continuarea la carte, Întoarcere în minunata lume nouă, autorul a spus ceva gen: „Credeam că vremurile respective vor veni hăt, departe, dar, nu! Sunt mult mai aproape de noi decât credeam”. Şi trăim, într-adevăr, într-o lume care abia aşteaptă să legifereze păcatul.

Daţi-vă seama, astăzi se pune problema adopţiilor de copii în familiile homosexuale, căsătoria homose­xua­li­lor, sunt lucruri care pe străbunicii noştri i-ar fi exasperat. Cred că dacă ai lua un om din secolul X să-l duci pe stradă în secolul XXI, un părinte duhovnicesc, se va închina şi va zice că-i înşelare. Va crede că e apariţie drăcească şi că nu poate să fie lumea aşa cum e astăzi, ar fi de neconceput. Şi totuşi, aşa este şi noi nu trebuie să fim laşi şi să ne imaginăm că lumea e altfel…, ci trebuie să ne luptăm cu ea, apreciindu-i precis coordonatele.

Privitor la legătura dintre spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Sunt unii, mai ales unele bătrâne – cărora le voi dedica o carte despre făţărnicie şi fariseism, sper să mă ajute Dumnezeu să o fac anul acesta – care cred că dacă a venit postul, s-au spovedit, s-au împărtăşit, au bifat la capitolul îm­părtăşanie, şi gata! Au câştigat! Nici ele nu şi-au spovedit toate păcatele, nici părintele nu le-a întrebat, nici viaţa nu şi-o schimbă, şi rămân bârfitoare etc. etc.

Împărtăşirea nu e un scop în sine. Poţi să te împărtăşeşti şi să te duci în iad. Credeţi că o să conteze la judecată că te-ai împărtăşit de două sute de ori? Nu! Poţi să te împărtăşeşti de şapte mii două sute de ori şi să mergi în iad, sau poţi să te împărtăşeşti de câteva ori şi să ajungi în Rai. S-a împărtăşit de o sută de ori Sfânta Maria Egipteanca? Nu! S-a împărtăşit o dată, a plecat în pustie, a venit Sfântul Zosima, a împărtăşit-o şi a trecut la Domnul. Şi totuşi era mai sfântă decât mulţi dintre noi, care alergăm obsedaţi după Împărtăşanie.

Există două direcţii în care se merge, legat de dea­sa sau rara împărtăşanie. Unii sunt pentru rara împărtă­şanie, aşa cum e linia asta, a părintelui Cleopa, Sihăstria, Moldova, – şi Ardealul, cu deasa împărtăşanie. Şi am asistat la o discuţie contradictorie foarte dură, între un părinte athonit, care în tinereţe a vieţuit într-o mănăstire din Moldova, şi un alt părinte duhovnicesc contemporan, care a stat mulţi ani la Petru Vodă. Părintele de la Petru Vodă – pentru împărtăşania rară, părintele athonit – pentru împăr­tăşania deasă. Şi dreptate, după Sfinţii Părinţi, avea părintele athonit, clar, indiscutabil! Nu găsiţi argumente la Sfinţii Părinţi pentru împărtăşanie rară. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine nu e vrednic să se împărtăşească la fiecare Liturghie, nu e vrednic să se împărtăşească nici măcar o dată pe an.”

Problema care e? Că scopul nu e acum să ne lăsăm noi prinşi de curentul ăsta ortodox venit din Occident, unde au existat şi influenţe din spaţiul catolic, şi să ne împărtăşim neapărat foarte des. Nu ştiu cum ar trebui să aibă loc schimbarea de mentalitate în România. În Rusia a fost simplu. În Rusia, în care stareţii de la Optina aveau o rânduială foarte, foarte aspră în ceea ce priveşte postirea şi recomandau împărtăşanie rară, a venit Sfântul Ioan de Kronstadt, cu împărtăşirea deasă, şi un sfânt a schimbat tot spaţiul rusesc, a fost lucrare dumnezeiască.

Cred că e foarte periculos a copia astăzi modelele occidentale sau modelul Greciei, în care se împărtăşesc pe bandă rulantă, în fiecare duminică, şi-i vezi pe unii, cum s-a terminat Sfânta Liturghie, că iau ţigara şi o aprind. Şi am întrebat un duhovnic: „Şi totuşi, soţii cum fac cu unirea trupească?”. Şi mi-a zis: „S-a ajuns la situaţia limită în care se înfrânează doar sâmbăta, şi duminica se împărtăşesc…” Şi asta se întâmplă săptămână de săptămână.

Cred că e important să înţelegem că Hristos e viu în Sfânta Împărtăşanie, şi să vrem să ne unim cu Hristos. Dar nu să ne unim doar pentru un moment. La limită, o grecoaică se împărtăşise de două ori în aceeaşi zi: a mers la o biserică la care Liturghia s-a terminat noaptea după ora 12 – în Grecia sunt câteva parohii în care se face Sfânta Liturghie şi noaptea, în timpul săptămânii – , şi s-a împărtăşit la 12:30, să zicem, şi s-a împărtăşit şi la Sfânta Liturghie de a doua zi.

Nu cred că aceasta este soluţia, să fim disperaţi în a ne împărtăşi cât mai des. Cred că trebuie să ne dorim să ne împărtăşim des doar pentru că trebuie să ne dorim să vieţuim duhovniceşte. Şi nu des, ci tot timpul. Şi dacă viaţa noastră e creştină şapte zile pe săptămână, nu doar două ore duminica, atunci duhovnicul va şti să ne rânduiască el să ne împărtăşim mai des.

Dar dacă noi credem că furând împărtăşania – „M‑am împărtăşit de cinci ori postul ăsta!” – suntem mai duhovniceşti decât cei care s-au împărtăşit de două sau de trei ori, n-am făcut nimic. Şi era chiar o pildă, o întâmplare în Vieţile Sfinţilor, în care moare un duhovnic şi vine îngerul şi-i scoate împărtăşania din gură. De ce? Pentru că se împărtăşise cu nevrednicie, şi-i împărtăşise cu nevrednicie şi pe fiii săi duhovniceşti. Să avem foarte mare sinceritate în momentul în care ne apropiem de Sfintele Taine.

În ce priveşte dezlegările la post, subiectul este iarăşi foarte vast, şi nu vreau să intru în amănunte. A existat o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 27 februarie 1956 în care s-au hotărât următoarele pogorăminte: „Copiii până la şapte ani să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca tot timpul orice fel de alimente. Pentru copiii de la 7 la 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie următoare numai în zilele de: miercurile şi vinerile de peste an, în afară de cele în care e dezlegare, prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post şi tot aşa în Postul Crăciunului, şi de la 24 la 29 iunie, cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli şi 1-15 august, cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii Domnului, în ajunul Crăciunului, în ajunul Bobotezei, 29 August şi 14 Septembrie. Celelalte săptămâni şi celelalte zile din timpul marilor posturi, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca peşte, ouă, icre, lapte şi brânză” – nu şi carne, observăm. Cred că pogorămintele nu trebuie să le judecăm noi după mintea noastră, trebuie să ne ducem precis la duhovnic, şi duhovnicul e în măsură să spună: e bine să posteşti, e bine să nu posteşti.

Pe mine m-a impresionat cum pe soţia mea, fiind însărcinată cu primul copil, a pus-o duhovnicul să ţină şi un post care nu se ţine astăzi: postul Înălţării Sfintei Cruci, de pe 1 pe 14 septembrie. Şi la început l-am judecat pe duhovnic: „E inconştient? Nu înţelege că fe­meia e însărcinată, are nevoie să asimileze, să se hrănească cât mai bine?” Dar, văzând că soţia nu s-a tulburat şi nu l‑a judecat pe duhovnic, nu aveam nici un motiv să mă opun eu. A ţinut postul şi a născut un copil foarte bine, sănătos, grăsuţ, şi Dumnezeu a ajutat-o ca fiul meu să se nască sănătos. Vedem în Vieţile Sfinţilor că, la vreme de boală, mulţi, în loc să facă dezlegare, au ţinut posturi şi mai aspre şi Dumnezeu, pentru credinţa lor, i-a tămăduit. Să nu încercăm, deci, să dăm reţete de capul nostru, ci să alergăm la duhovnici.

Cred că e foarte important să nu postim doar cu trupul, ci postul să fie înmulţit şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Cei care vor să trăiască ortodox, să şi citească cărţi despre vieţuirea ortodoxă”.

Am să vă dau câteva exemple de întâmplări din Patericul Egiptean, întâmplări care se leagă de postul pe care îl ţinem noi. Era un frate care s-a dus la avva Pimen; şi el multă vreme trăise departe de sat, trăia lângă sat, dar nu se dusese în sat, să vadă ce se mai întâmplă, ce face mătuşa, mama, bunica, verişorii. Şi el se mândrea cu nevoinţa pe care o făcea: „Uite ce râvnitor sunt eu pentru Dumnezeu, că de atâţia ani stau lângă sat şi nu mă duc să văd ce se întâmplă în sat!” Iar avva Pimen a zis: „Eu mă suiam noaptea şi înconjuram satul, ca să nu se laude gândul meu că nu mă sui!” Adică se smerea. Făcea aceeaşi nevoinţă, nu vedea ce e în sat, dar inima lui era smerită.

Să încercăm aşa să fie şi posturile noastre. Să încercăm să simţim simplitatea postului. Pentru că în fond, postul care nu-ţi aduce simplitate nu e post. Să te simţi mai tu însuţi în post.

O altă întâmplare. Şedea avva Sisoe singur în muntele avvei Antonie şi, când s-a dus slujitorul lui, zece luni n-a văzut pe nimeni. Şi umblând prin munte, a văzut un vânător. Şi l-a întrebat: „De unde vii şi câtă vreme ai aici?” Şi vânătorul i-a zis: „Cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi n-am văzut om decât pe tine”.

Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: „Iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva, şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!” Adică avva Sisoe se credea mare că zece luni nu văzuse faţă ome­nească, neavând ucenicul lângă el, şi l-a întâlnit pe vânătorul care de unsprezece luni nu mai văzuse faţă omenească, dar nu se mândrea pentru aceasta.

Noi să nu încercăm să ne lăudăm cu postul pe care îl ţinem şi să ne comparăm cu cei mai nepostitori decât noi. Aşa, dacă ne-am pune în faţa ochilor în afişe cu cea mai grasă femeie din lume sau cel mai gras bărbat din lume – dar oameni graşi nu de la boală (că sunt unii graşi de la boală), oamenii care s-au îngrăşat de la multa mâncare, ne-am putea spune zilnic: „vai, ce postitori suntem noi!” Dar dacă ne‑am pune în casă poze ale părinţilor asceţi, care mai trăiesc în zilele noastre, sau icoanele marilor pustnici, Sfântul Petru Athonitul, am vedea acolo înfăţişare cu adevărat duhovnicească.

Vă recomand să citiţi capetele despre post din Patericul Egiptean pentru că vă veţi folosi mult.

Aş vrea să revin la legătura dintre post şi Sfânta Împărtăşanie şi să vă spun ceva frumos, un fragment din rugăciunea de la sfârşitul Acatistului de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Am văzut Acatistul şi în rusă, cred că este un acatist rusesc. Şi spune aşa la rugăciunea de după împărtăşire:

„O, hrană cerească! Când va veni ceasul în care mă voi jertfi Ţie ca ardere-de-tot, nu cu alt foc, ci cu cel al dragostei Tale? Când? Când? O, nezidită dragoste! O, pâi­ne a vieţii, când voi trăi numai cu Tine, pentru Tine şi în Tine? O, când? Când? O, viaţa mea! Viaţa mea fru­moasă, viaţă dulce şi veşnică! O, mană cerească! Când mă voi dez­gusta de orice altă mâncare pământească şi voi dori a mă hrăni numai cu Tine? Când va fi aceasta? O, dulceaţa mea! Când? O, singura mea bunătate! O, Doamne al meu, preaiubite şi atotputernice, liberează-mi inima cea tică­loa­să de orice patimă prihănitoare, împodobeşte-o cu sfintele Tale virtuţi, pentru a face tot lucrul plăcut Ţie. În acest fel îmi voi deschide inima, Te voi chema şi Te voi sili, dul­cea­ţă, să intri într-însa şi acolo, Domnul meu, vei lucra înăuntrul meu acele fapte care sunt totdeauna bineplăcute”.

Foarte frumos zice rugăciunea! Când noi Îl iubim aşa pe Hristos, e firesc să ne împărtăşim mai des cu El. Dar dacă în viaţa noastră de zi cu zi Hristos nu e decât Cel care ne dă bani să ne ţinem familie, şi Cel care ne dă sănătate şi Cel care ne dă, ne dă, ne dă, şi noi nu facem nimic – nu putem zice că Hristos e viaţa noastră. Nu putem suspina după întâlnirea cu El. Mi-a plăcut foarte mult această rugăciune, pentru că de fapt, cine suspină după Hristos nu suspină doar după Sfânta Împărtăşanie. Suspină după Hristos, pe care Îl găseşte şi în Sfânta Împărtăşanie, şi în rugăciune, şi în ascultarea de duhovnic, şi în smerenie, şi în iubirea de aproapele.

Închei expunerea mea făcând referire la legătura dintre post şi dreapta credinţă, pentru că astăzi ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, şi vorbind puţin despre cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti. Numai că, întrucât unii, în noaptea de Paşti, nu se află la biserică, să-l asculte, pentru aceia trebuie citit. Prima duminică din Postul Sfintelor Paşti este Duminica Ortodoxiei. De ce? Pentru că au rânduit Sfinţii Părinţi să legăm postul de dreapta credinţă.

Yoghinii postesc mult mai mult decât noi. Sunt atâţia şi atâţia eretici care au posturi mult mai aspre decât noi. Şi totuşi nu au plata lor. Vorbesc foarte clar Sfinţii Părinţi despre postul ereticilor… Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară cu fecioara care nu ia cununa pentru fecioria ei. Pentru că are o fecio­rie neîncununată de virtutea cunoaşterii lui Dumnezeu. Fecioria nu e scop în sine, postul nu e scop în sine.

E foarte greu în ziua de astăzi să înţelegi biruinţa Ortodoxiei. Îmi spunea cineva nedumerit: „Părintele nostru a spus azi la predică că e greşit să consideri că Ortodoxia e dreapta credinţă, că şi catolicii au dreptatea lor, şi pro­testanţii au dreptatea lor şi că nu rezolvăm nimic bătân­du‑ne toţi cu pumnii în piept că dreptatea e de partea noastră”. E dramatic când astfel de lucruri sunt anunţate chiar de la amvon. Pentru că noi, ca şi ortodocşi, credem şi mărturisim că există una, sfântă, sobornicească şi aposto­lească biserică. Una – cea ortodoxă, de la care s-au rupt celelalte confesiuni.

În Duminica Ortodoxiei, în bisericile ortodoxe din celelalte ţări ortodoxe, mai puţin în România, se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei – text în care sunt daţi anatemei toţi ereticii şi sunt lăudaţi marii sfinţi ai Bisericii.

În România lucrul acesta nu se întâmplă, pentru că această slujbă a fost cenzurată de la primele traduceri ale Triodului. În cartea mea Evanghelia versus Iuda citez o referinţă dintr-o versiune a Triodului de la Neamţ din 1833, în care apare Nota traducătorului: „Triodul acesta reproduce în întregime Triodul grecesc, dar lipseşte slujba biruinţei Ortodoxiei. Eu am tradus-o şi pe aceasta, însă oarecare urechi subţiri au considerat că e mai bine să fie tipărită separat”. Şi separat n-au mai tipărit-o. O astfel de slujbă este considerată extremistă. Dar extremist nu este cel care învaţă ce-au învăţat Sfinţii Părinţi, extremist este cel care calcă în picioare învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Mare bucurie mi-a făcut ca la începutul acestui post să citesc o declaraţie pe care a făcut-o un episcop nou hirotonit în Bulgaria, care chiar înaintea hirotoniei a dat o declaraţie pe care massmedia a trâmbiţat-o cu foarte mare surprindere: „Papa este eretic, întrucât este catolic, şi, ca toţi catolicii, este eretic. Şi, ca toţi cei care s-au îndepărtat de la învăţătura Sfintelor Sinoade, este eretic”. Şi massmedia nu înţelegea, trata poziţia episcopului respectiv ca pe o poziţie extremistă, dar în fond asta este poziţia Sfinţilor Părinţi.

Astăzi ne aflăm la prăznuirea Sfântului Grigorie Palama. O să vă spun o minune: au fost nişte tineri, nişte copii catolici care mergeau cu barca şi au spus: „Dacă Grigorie este sfânt, dacă Grigorie Palama este sfânt, noi să ne scufundăm!”. Şi s-au scufundat. Puteţi citi aceasta în viaţa sfântului… Sfântul Grigorie Palama este unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, noi mari dascăli ai lumii şi ierarhi, alături de Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Fotie cel Mare. Am să vă citesc o minune pe care o găsiţi în Proloagele de la Ohrida, scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici.

După ce Sfântul Grigorie Palama a stat trei ani ca zăvorât, în Sfântul Munte, Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie că trebuie să iasă la mărturisirea dreptei credinţe. „Într-o zi, ca şi când ar fi fost într-un somn uşor, Sfântul Grigorie s-a văzut pe sine ţinând în mâini un vas plin de lapte, până la revărsare. Încet, acest lapte s-a prefăcut în vin, care s-a revărsat peste marginea vasului, udând mâinile şi veşmintele sfântului. Apoi, un tânăr luminos i s-a arătat lui şi i-a zis: «De ce nu mergi să dai şi altora din această băutură minunată pe care, iată, o risipeşti în zadar, cu atâta nebăgare de seamă? Au nu vezi că acesta este darul harului lui Dumnezeu?» Atunci, Sfântul Grigorie a zis: «Dar dacă nimeni, în zilele acestea, nu mai doreşte această băutură, cui i-o voi aduce, atunci?»”

(Şi întrebarea merită pusă şi în zilele noastre. Dacă nimeni, aproape, în zilele noastre, nu mai vrea să înţeleagă că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi toate celelalte confesiuni sunt erezii, de ce să mai mărturiseşti dreapta credinţă?)

„Tânărul a răspuns şi i-a zis: «Fie dacă şi puţini sunt aceia, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria şi să nu te porţi cu nebăgare de seamă cu darul lui Dumnezeu.»”

Şi dacă alţii nu ascultă dreapta credinţă, tu trebuie să dai mărturia cea bună.

Sfântul Grigorie a tâlcuit că laptele este cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului, iar vinul – învăţăturile cele dogmatice. Şi a ieşit la propovăduire.

Este nevoie deci să legăm laptele – cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului – cu învăţăturile cele dogmatice. Degeaba avem orthopraxie, vieţuire dreaptă, fără să avem ortodoxie – dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că degeaba avem dreaptă credinţă dacă nu avem şi fapte bune. Dar e adevărat şi că degeaba avem fapte bune dacă nu avem dreaptă credinţă.

E un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama care pe mine m-a impresionat foarte puternic. Scrie sfântul că sunt trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor (ei nu cred în Dumnezeu), ateismul ereticilor (pentru că ei, crezând mincinos în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeul cel adevărat) şi ateismul ortodocşilor care tac la vreme de prigoană.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să cunoaştem credinţa Sfinţilor Părinţi, credinţă pe care au mărturisit-o Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Fotie cel Mare şi Marcu al Efesului, credinţă care este călcată în picioare în zilele noastre, să ne dea Dumnezeu ca ţinând această credinţă să facem şi faptele credinţei şi la înfricoşătoarea judecată să fim în rai, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Spunea părintele Sofronie în încheierea cuvântului său despre post un lucru foarte frumos. E acea învăţătură că, dacă ai pacea lui Hristos, mulţimi de oameni se vor mântui în jurul tău. Şi Sfântul Serafim de Sarov a spus asta. Părintele Sofronie spune în faţa obştii monahale de la Essex: „Noi suntem douăzeci şi patru de oameni la mănăstire. Şi dacă noi vom trăi cum trebuie, douăzeci şi patru de mii de oameni se vor mântui lângă noi”.

Foarte frumos mi s-a părut acest cuvânt. Noi n‑avem atâta credinţă să zicem că dacă ne vom mântui noi se vor mântui şi alţii. Să avem însă această credinţă că vieţuirea noastră va rodi. Că dragostea este paranormală, face minuni. Dragostea nu este a lumii acesteia. Că dacă noi iubim cu adevărat, dragostea noastră poate să îi schimbe în bine pe ceilalţi. Noi postim pentru că iubim, pentru că-L iubim pe Hristos şi pentru că îl iubim pe aproapele şi pentru că vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor.

Să umple Hristos inimile noastre de această iubire, să ne dea Dumnezeu să mergem pe calea nevoinţei şi bucuria noastră va fi veşnică.

***

O să-l rog acum pe părintele Ovidiu Moceanu să citească cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea de Paşti.

Părintele Ovidiu Moceanu: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumne­zeu, să se bucure de acest praznic frumos şi lumi­nat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De-a lucrat cineva din ceasul cel din­tâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De-a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De-a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De-a în­târ­ziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nici­decum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­sprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care-a lucrat din ceasul întâi. Şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie. Şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte, şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă şi lucrul îl preţuieşte şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru, şi cei dintâi, şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care postiţi şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe dânsa cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Şi aceasta înainte înţelegând-o, Isaia striga: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât pentru că s-a stricat. S-a amărât pentru că a fost batjocorit. S-a amărât pentru că s-a omorât. S-a amărât pentru că s-a surpat. S-a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. S-a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii. A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte. A înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându-Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi s‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Cât de frumos este ca, în noaptea de Paşti, un cuvânt atât de scurt să spună atât de multe lucruri. Practic, n-ai mai avea nevoie de tâlcuire. După ce-l asculţi, gata, pleci. Nu vreau însă să se considere o îndrăzneală faptul că vreau să subliniez anumite lucruri pe care poate le-aţi trecut cu vederea, întrucât este un text foarte dens. E o adevărată biruinţă a Ortodoxiei, e o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către oameni, exprimată foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată până la urmă că Hristos vrea mântuirea tuturor.

Zice aşa: „De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­spre­zecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel din­tâi”. Până la urmă, noi suntem toţi veniţi în ceasul al un­sprezecelea. Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, mult mai mult am fi putut fi ai lui Hristos, şi totuşi n-am făcut‑o. De multe ori ne-a chemat să ne schimbăm viaţa şi totuşi nu am făcut-o.

Când eram la începutul vieţii duhovniceşti, cre­deam că sfinţii joacă într-un fel teatru când li se pare că sunt atât de păcătoşi şi că nu-şi văd sfinţenia. Chiar scrie în Istoria literaturii latine Ernest Robert Curtius că formula aceasta de încheiere a scrisorilor în Evul Mediu, Cutare, păcătosul, ar fi fost doar o formulă literară şi atât. Poate că pentru personajele Evului Mediu, care îşi înche­iau scrisorile astfel din reflex, formula nu avea acoperire duhovnicească.

Totuşi, până în zilele noastre, părinţii duhovniceşti care semnează „Cleopa, păcătosul”, „Paisie, păcătosul” au convingerea că ei sunt cu adevărat păcătoşi. Sfinţii nu numai că n-au jucat teatru nefiind conştienţi de sfinţenia lor, ci pur şi simplu au fost oamenii cei mai sinceri cu ei înşişi pentru că şi-au văzut nesfinţenia, şi-au văzut căde­rea, şi-au văzut neputinţele, şi‑au văzut păcatele care, chiar dacă sunt de o sută de ori mai mici sau de o mie de ori mai mici decât ale noastre, totuşi sunt. Fără de păcat a fost doar Hristos.

Şi cei care au postit, şi cei care nu au postit să vină să se bucure de Înviere. Zice aşa Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cei care aţi postit şi cei care nu aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii”.

Au venit la Sfântul Ioan din Kronstadt doi oameni. Unul postise, altul nu postise. Pe cel care postise nu l-a lăsat să se împărtăşească, pentru că era mândru, pe cel care nu postise, l-a îndemnat să se împărtăşească, pentru că avea zdrobire de inimă. A făcut un pogorământ, cu harul pe care i-l dăduse Dumnezeu, şi l-a îndemnat să se împărtăşească. De ce? Tocmai ca prin acea întâmplare noi toţi să înţelegem importanţa smereniei şi-a zdrobirii de inimă şi-a pocăinţei.

Suntem în a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti şi unii poate n‑am pus început bun postului. Să punem măcar acum. Nu de mâine. Măcar de acum înainte să punem început bun postului. Şi poate vom cădea apoi iar. Poate mâine ne va birui mânia, lăcomia, şi iarăşi va trebui ne ridicăm. Şi tot aşa, să ne tot ridicăm, înţelegând că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Dumnezeu ar vrea ca iadul să fie pustiu şi din păcate oamenii întorc spatele iubirii Sale şi aleg osânda veşnică. Noi să alegem bucuria, să alegem împlinirea, să alegem Învierea…

Întrebări şi răspunsuri

Dacă vrem să ne schimbăm duhovnicul, trebuie să-i cerem dezlegare?

După Sfinţii Părinţi, lucrurile sunt clare: dacă duhovnicul e în dreapta credinţă, trebuie să-i ceri dezle­ga­re. Dacă duhovnicul mărturiseşte o erezie, dacă mărturi­seşte altfel decât Sfinţii Părinţi, poţi să pleci fără binecu­vântare. Şi găsiţi exemple în prigoana iconoclastă, cum plecau de la duhovnici fără niciun fel de dezlegare pentru că mai înainte duhovnicul a plecat din Biserica lui Hristos, când a îm­brăţişat erezia. Şi atunci, dacă duhovnicul a ales înşelarea, tu rămâi în Biserică separându-te de duhovnicul respectiv.

De curând am vorbit cu prietenii mei despre modul în care ne-am însuşit credinţa şi am constatat cu toţi, aproape toţi, că am ales aceasta pe parcursul vieţii. Aceasta am făcut-o în contextul în care o colegă de la facultate mi-a spus că ea a fost traumatizată de credinţă, de ortodoxism. Cum să ne raportăm la astfel de victime?

Poate a fost o victimă a părinţilor ei. A părin­ţi­lor ei care au învăţat-o să trăiască cu spaimă de Dumnezeul cel bun. Ortodoxia nu te poate traumatiza. O iubire sinceră nu traumatizează pe nimeni. Un viol, da. Violul traumati­zea­ză. Numai că Ortodoxia vine cu foarte multă delicateţe, cu foarte multă gingăşie.

Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „care aţi venit în ceasul al nouălea, foarte bine, care aţi venit în ceasul al unsprezecelea, foarte bine. Care aţi postit, care n-aţi postit, hai să ne bucurăm îm­pre­u­nă”. Care e trauma? Cine e traumatizat de bucurie şi e trau­matizat de iubire, de iubirea pe care i-o arată Biserica, acela are probleme care nu se datorează iubirii venite din partea Bisericii. Aia de la patimi i se trage, de la vrăjmaş, dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte să ne convingă că Biserica ne e duşman.

Mi-a spus cineva într-o corespondenţă pe messen­ger că nu se duce la biserică pentru că duhovnicii nu sunt înţe­legători. Zic: „De unde ştii, te-ai spovedit?” Zice: „Nu, dar ştiu eu că aşa sunt duhovnicii.” I-am spus: „Du-te, caută un părinte care să-ţi placă, spovedeşte-te şi o să vezi că nu-i aşa”. Avem prejudecăţi.

Dacă duhovnicul e înţelegător, zice cineva că nu se duce la el că e prea înţelegător.

M-a rugat o fată, o studentă care a venit în Bucureşti, să-i recomand un duhovnic. Am trimis-o la un duhovnic şi mi-a scris: „Te rog, recoman­dă‑mi altul, că ăsta e prea blând”. Eu n-am timp să fiu birou de informaţii şi să răspund tuturor celor care vin cu sumedenia lor de probleme. Până de curând, duhovnicul mi-a zis să le răs­pund tuturor şi am încercat să răspund multora. Dar tot duhovnicul mi-a zis că: „Acum să te ocupi mai mult de cărţile tale, de doctorat şi de conferinţe”, aşa că nu am timp să fiu birou de informaţii. Revin: e ciudat că cineva poate să fugă de blândeţe. Există însă şi firi mai puternice, care au nevoie de un du­hovnic cu mână de fier. Şi am trimis-o pe studentă la părintele Tănase, zicând în sinea mea: „dacă vrei Superman, du-te la Superman”. Pentru că părintele Tănase e un Superman duhovnicesc, prin harul lui Hristos. Oricum, cred că nu trebuie să ne pripim şi să practicăm turismul duhovnicesc.

O femeie care are multe avorturi unde să meargă să se spovedească? Are nouă avorturi.

Biserica noastră are duhovnici de trei categorii: categoria întâi: între 0-3 avorturi, categoria a doua: între 4-7 şi categoria a treia: de la 8 la plus infinit. Întrebarea e ciudat pusă. Important e că femeia respectivă trebuie să se spovedească. Dacă nu se spovedeşte şi moare, ajunge în iad, e clar, e incontestabil lucrul ăsta.

De unde ştim? „Ai văzut tu lumea cealaltă?” Sunt oameni în biserică care au fost pe lumea cealaltă, au avut aşa-zisa moarte clinică şi au povestit cum e acolo. Sau au fost oameni răpiţi de Dumnezeu, care au văzut cum e iadul, cum e raiul. Şi nu e deloc plăcut să ajungi în iad după ce ai făcut avorturi.

La ce duhovnic să se spovedească femeia respectivă? Toţi duhov­ni­cii au harul de a ierta păcatele, câtă vreme sunt în dreapta credinţă – cel mai beţiv, cel mai curvar, cel mai lacom, cel mai… păcătos duhovnic are harul de a săvârşi Sfintele Taine, de a săvârşi Sfânta Liturghie, în care primim Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Nu există preot fără har – ideea asta că există preoţi fără har e un băbism – toţi preoţii au harul de a săvârşi Sfintele Taine. Problema e că unii duhovnici ştiu să fie şi călăuze duhovniceşti. Ăsta este un lucru foarte important.

Se duce o desfrânată să se spove­dească post de post că păcătuieşte. Şi părintele, cu îngăduinţă, o tot dezleagă şi o tot împărtăşeşte, eventual, dar nu îi dă nici un sfat şi nici un canon. Părintele tre­buie s-o şi călăuzească astfel încât ea să renunţe la păcat. Datoria lui nu e doar s-o spovedească şi s-o împărtă­şească, făcând foarte mare pogorământ, şi asta post de post.

E bine ca, având acest bagaj de păcate, destul de mare, foarte mare, să căutaţi un doctor foarte iscusit. Şi să nu căutaţi dezlegare de păcate, împărtăşanie pe bandă rulantă şi gata! Duhovnicul bun nu e cel care vă împărtăşeşte imediat. Duhovnicul bun e cel care te ajută să-ţi vindeci sufletul, pentru că în el este viu Hristos.

Pe mine m-a impresionat o relatare citită de curând. A venit într-o casă în vizită Traian Dorz – un poet religios ortodox – şi, după ce a plecat Traian Dorz, copilul i-a întrebat pe părinţi: „Când mai vine Iisus la noi?” M-a şocat! Întrebarea e vrednică de Vieţile sfinţilor secolului XX, mai ales că Traian Dorz n-avea un chip după şabloane, n-avea un look iconic: cu barbă lungă, păr lung, şi nici privire pierdută, cum încearcă să aibă unii duhovnici ai zilelor noastre, pentru a mima o anumită statură duhovnicească. Era omul din popor, ţăranul standard, să-i zicem aşa.

Şi totuşi, în persoana acestui ţăran poet copilul L-a simţit pe Iisus. Pentru că a simţit dragostea lui Hristos. Şi aşa a crezut că e Iisus. În duhovnic trebuie să-L vedem pe Hristos. Eu mă simt puţin jenat, că mi-e greu să-i explic duhovnicului că eu, stând în faţa lui la spovedanie, stau de fapt în faţa lui Hristos şi că duhovnicul e a treia persoană. Dar e clar că este Hristos de faţă… Şi nu încerc să transform spovedania într-o relaţie de prietenie sau într-un şedinţă de psihoterapie. Spovedania e un spaţiu în care Hristos vine şi-l luminează pe duhovnic, şi dacă tu aşa crezi, aşa e.

Dar dacă tu te duci să iscodeşti: „Ia să văd, am nouă avorturi, popa ăsta ce zice?” „Trei ani oprire de la împărtăşanie.” „Ăstalalt ce zice?” „Zece ani!” „Ăsta ce zice?” „Te împărtăşeşti pe patul de moarte!” Şi, ia uite: câte bordeie, atâtea obiceie! Nu rezolvi nimic. Ai făcut colecţia de răspunsuri şi nu te-ai vindecat.

Mi-a scris o femeie care se tulburase tare: „M-am dus să mă spovedesc. Părintele mi-a zis că dacă pentru păcatele mele mari donez la biserică un rând de veşminte, păcatele mi se iartă. Şi m-am smintit…” Şi i-am spus: „Aşa era şi normal, să vă smintiţi, nu să acceptaţi târgul!” Că n-a lăsat Hristos să se ierte păcatele prin negoţ. Indulgenţele sunt practică catolică. Orto­doxia nu vinde iertare de păcate. Există – s-au şi tipărit şi retipărit – Taxele cancelariei apostolice, documentul cato­lic în care erau prezentate vechile taxe de la spovedanie la catolici. Dacă ţi-ai omorât nevasta plăteşti atâta, dacă ai omorât un episcop plăteşti atâta, dacă o să îţi înşeli nevasta plăteşti atâta, – erau chiar tarife pentru păcate pe care încă nu le-ai săvârşit. Şi era firesc să apară o reacţie, cum a fost cea a lui Luther, de contestare a vânzării dezlegării de păcate prin indulgenţe.

Să meargă să se spovedească femeia. Să se roage la Dumnezeu şi-o să-şi găsească un duhovnic bun, chit că n-o să nimerească la cel mai bun duhovnic din Ro­mânia. Important e să se spovedească, să vrea să pună în­ceput bun, şi dacă ea se va sfinţi şi va spori pe calea ru­gă­ciunii, o va trimite duhovnicul la un duhovnic şi mai bun. O să-i zică: „Femeie, caută-ţi un duhovnic şi mai iscusit, că eşti prea duhovnicească pentru mine!” Important e ca ea să pună primul pas. Înainte să ajung la părintele Ioan Şişmanian, mă spovedeam la un părinte pe care l-am iubit foarte, foarte mult, şi care, înainte să moară, mi-a zis: „Danion, trebuie să îţi găseşti un duhovnic mai iscusit decât mine, că nu mă pricep la problemele tale şi îţi trebuie o călăuză mai bună”.

Şi m-am supărat. Adică eu voiam să mor cu duhovnicul de gât, nu voiam să-l mai schimb, îl aveam de când m-am căsătorit, vroiam să-l ţin până la moarte. Şi m-am supărat foarte tare. Dar a rânduit Dumnezeu să ajung la părintele Ioan Şişmanian, după care părintele celălalt a murit. Tânăr. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi eu m‑am bucurat totuşi că părintele înainte de a muri era sănătos, nu avea vreo boală, să-mi fi lăsat cu limbă de moarte: „Dacă eu mor, du-te la cutare”. Nu! Ci a înţeles că aveam anumite probleme şi că aveam nevoie de o călăuzire duhovnicească mai aspră, pe care am şi găsit-o la părintele Ioan.

Un părinte de mir duhovnic a îndrumat-o pe femeia aceea cu multe avorturi să se spovedească la mănăstire.

Dacă aşa a îndrumat-o părintele, să facă cum i-a zis părintele. Eu sfaturi esenţiale am primit, în viaţa mea, de la părinţii de mănăstire şi, deşi nu am urmărit asta, am avut du­hovnic de mănăstire aproape tot timpul, cu o singură excepţie de durată. Dar cred că există duhovnici foarte buni şi în lume, care nu trâmbiţează: „Uite ce iscusit sunt eu!”. La o biserică în Bucureşti erau lipite afişe pe stâlpii de lângă o biserică: „Părintele nostru e văzător cu duhul”, şi mi-a fost clar că n-am ce căuta la biserica respectivă. Dacă era nevoie de anunţuri de genul acesta pentru a atrage credincioşii, anunţuri gen „Mama Omida face şi desface toate farmecele”, chiar n-am avut nici o dorinţă să calc în biserica respectivă, şi abia după ce l-au mutat pe părintele acela în altă parte – sau după ce s-a pensionat, nu ştiu, am intrat şi eu să mă închin în biserica respectivă. E o biserică foarte fru­moasă, îmi place foarte mult.

Să înţelegeţi că Dumnezeu are un duhovnic pregătit pentru voi. Sigur! Sigur! Nu vă lasă fără duhovnic. Nu trebuie să fie cel mai sfânt duhovnic din România, trebuie să fie duhovnicul cu care mergeţi de mână spre scaunul de judecată al lui Hristos. Şi el va da socoteală pentru felul în care v-a călăuzit, dacă voi faceţi ascultare de cuvântul lui.

E foarte greu să ne purtăm pe noi înşine în viaţa duhovnicească, să mergem de capul nostru spre rai. Nu ne pricepem. Să ne lăsăm călăuziţi de duhovnic.

Se pot face fapte bune din necredinţă, sau fără credinţă? Din ce raţiune?

Se fac fapte bune! Sutaşul Corneliu postea şi înainte să primească credinţa creştină. Din ce raţiune se fac faptele bune fără credinţă? Două răspunsuri: unii fac fapte bune că au altfel de credinţe – ori sunt de alte religii, ori de alte confesiuni – şi fac cele bune ale religiilor respective, sau, în cazul oamenilor care nu au nici un fel de credinţă şi se declară atei, din nevoia omului de a avea o viaţă frumoasă.

Acum, ce plată vor lua pentru faptele lor nu ştim. Zice Sfântul Ciprian de Cartagina că „martirii ereticilor nu sunt martiri”. Poate ştiţi sau poate nu ştiţi, credinţa baha’i s-a răspândit şi datorită faptului că aderenţii ei au fost foarte tare prigoniţi la început. Se făcea carne de tun din ei la propriu, adică erau băgaţi în tun şi se trăgea cu tunul, cu primii credincioşi baha’i pe post de obuze. Le făceau răni şi băgau lumânări aprinse în rănile respective şi ei mureau pentru credinţa lor greşită, înşelată. Să nu-i judecăm însă. Ci să vedem de câte ori nu ne lepădăm noi ca ortodocşi crucea noastră în timpul postului. Noi ne lepădăm de cruce fiind ortodocşi, iar ei, fiind păgâni, sunt gata să primească moarte şi nu se leapădă de crezul lor.

Aşa învaţă Biserica noastră – că martirii ereticilor nu sunt martiri. Totuşi Dumnezeu nu e un Dumnezeu al răzbunării, Dumnezeu caută orice prilej pentru a mântui pe fiecare om de pe faţa pământului. Nu există nimeni predestinat la iad. Dumnezeu vrea să se mântuiască şi copilul african care se naşte în condiţii groaznice şi moare mâncat de vultur la vârsta de câteva luni. A fost şi o fotografie celebră făcută de Kevin Carter, care a fotografiat un vultur care stătea lângă un copil subnutrit, şi pentru fotografia respectivă Kevin Carter a luat un premiu vestit, premiul Pulitzer, iar după o vreme s-a sinucis. Că l-au întrebat oamenii: „Dar după ce aţi făcut fotografia aceea, i-aţi dat să mănânce copilului respectiv?” Asta e o întâmplare reală. Şi mustrările de conştiinţă au fost atât de mari, încât s-a sinucis. Conştiinţa nu trebuie însă să ne arunce în deznădejde… Oricum, noi de multe ori trăim o Ortodoxie comodă şi ne place să îi ironizăm pe sectanţii, pe ereticii sau pe yoghinii care fac nevoinţe fachirice foarte mari. Să încercăm noi să trăim cum trebuie, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Nu cred că am înţeles afirmaţia: un om care s-a împărtăşit de-a lungul vieţii de multe ori poate ajunge în iad.

Căutaţi în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor, vedeţi dacă există sau nu relatări precise despre acest subiect. Poţi să păcătuieşti o viaţă întreagă şi pe patul de moarte să te pocăieşti şi să te mântuieşti şi poţi să trăieşti o viaţă întreagă o viaţă cuminte şi să ajungi în iad.

Găsiţi în Pateric o întâmplare în care un copil a fost luat în pustie, a fost crescut de un avvă, şi după ce ucenicul a murit, avva s‑a rugat: „Doamne, arată-mi mie în ce slavă este acesta”, gândindu-se că după o viaţă întreagă de pustie, rugăciune, nevoinţă, nesomn, plecarea genun­chilor, suferinţe de tot felul şi ispitele dracilor în primul rând, va fi mare în Împărăţia Cerurilor. Şi l-a văzut în iad. Chiar dacă nu credeţi, citiţi Patericul şi vă lămuriţi. Şi a auzit o voce care a zis: „Da, toate l-ai învăţat, dar smerenia nu l-ai învăţat”. Poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, cu mândrie, şi să nu dobândeşte Împărăţia Cerurilor.

Faptul că aţi spus, sincer, „Nu înţeleg afirmaţia”, e o chestie onestă. Adică: „Eu îmi văd lungul nasului, eu nu cred chestia asta”. Arată o dispoziţie de a înţelege. Sunt unii care se opun pur şi simplu, şi zic: „Nu, e imposibil! Eu cred că dacă m-am împărtăşit de 26 de ori, de 70 de ori, mi-am asigurat Împărăţia Cerurilor!” Nu este deloc aşa. Să înţelegem că oricând putem pierde tot, tot, tot!

Eu cred că a te putea împărtăşi presupune lipsa unor păcate opritoare de la Sfânta Taină.

E o presupunere sinceră şi frumoasă. Aşa e Ortodoxia în cărţi. Practica e altfel. Vă veţi lămuri după alţi câţiva ani de viaţă în biserică. Sunt unii care se împărtăşesc pentru că nu s-au spovedit cu sinceritate, ascunzând păcatul cel mai mare… Sunt două cazuri diferite: unul cu păcate opritoare de la Sfânta Taină, şi altul cu mântuirea după mii de împărtăşanii. Pentru că cel care se nevoise, ucenicul care se nevoise, mândru fiind, n-avea păcate opritoare de la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Înţelegeţi? Nu e canon: „dacă eşti mândru, oprire de la împărtăşanie”. Putea zice: „după canoane, m-am scos, n-am nici o problemă; la vămile văzduhului arăt cartea cu canoane şi zic: «n-am făcut nici unul din ele, nici un păcat»”. Şi totuşi, mândria l-a pierdut.

Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc având păcate opritoare de la Sfânta Taină, dacă au ascuns ei păcatele şi s-au împărtăşit, vina este a lor; dacă duhovnicii le-au dat dezlegare, deşi canoanele i-ar fi oprit, lucrurile sunt foarte fine. Părintele Stăniloae zice în Dogmatica sa că ar fi potrivit ca cel mai greu canon de oprire de la împărtăşanie să fie de trei ani, în vremurile noastre. Dă acest canon de trei ani, de ce? Pentru că lumea a slăbit foarte tare în credinţă şi dacă îl opreşti pe unul prea mulţi ani, nu mai calcă deloc pe la biserică.

Un homosexual mi-a zis cum căzuse în păcat, apoi câţiva ani de zile s-a lăsat de păcat, s-a spovedit şi duhovnicul l-a lăsat să înţeleagă că nu e mare problemă că a fost homosexual. A tratat cu uşurinţă problema asta. Şi pe el atât de tare l-a şocat uşurinţa cu care a tratat duhovnicul problema, încât a căzut din nou. Aşa a relatat el, poate lucrurile au stat altfel, că mulţi dau vina pe duhovnici pentru a-şi justifica păcatele.

Lucrurile sunt grave. Poate o să mă auziţi sau o să citiţi în cărţile mele mai multe referinţe la homosexuali. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ei, ci pentru că îmi scriu, şi am avut câteva întâlniri faţă către faţă, şi încerc să înţeleg problemele lor. Şi unii dintre ei se plâng că Biserica nu le acordă înţelegere. Biserica le acordă foarte multă înţelegere, important e ca ei să ştie precis ce vor.

Unul îmi spunea: „Vreau să mă călugăresc” şi i-am spus: „Măi, nu te grăbi, pentru că dacă eşti homosexual şi intri în mănăstire, patima n-a trecut”. Tot aşa cum sunt unii care se masturbează, şi cred că dacă s-au căsătorit, problema s-a rezolvat. Şi ei s-au căsătorit şi problema revine şi ajung chiar la divorţ, de la aşa-zisa nepotrivire sexuală… I-am zis: „Nu te grăbi să intri în mănăstire. Du-te, sfătuieşte-te cu vreun duhovnic iscusit şi vezi ce va spune”.

Îmi scrie după o vreme: „Am vrut să intru în mănăstirea cutare din oraşul cutare, şi când să intru am văzut că foarte aproape de intrarea în mănăstire este un club de homosexuali. Şi mi-am dat seama că nu pot rezista acolo”. Şi i-am zis: „Asta e! Încearcă să te lupţi cu patima şi s-o birui şi…” Îmi scrie după o vreme: „Auzi? Am un iubit. Dar sunt sigur că tu nu mă înţelegi. Că e o relaţie într-adevăr specială între noi”. Oamenii care trăiesc în păcat sunt convinşi că păcatul lor e într-adevăr special. Trăim într-o vreme a perversiunii în care omul e înnebunit după ceva ieşit din comun. Am văzut o fotografie cu un chinez care fumează cu ochiul. Îşi băgase ţigara în ochi şi fuma prin canalul care există între nas şi ochi. Şi m-am gândit că ăsta o să-şi distrugă ochii, vederea, cât de curând, că nu se poate ca fumul respectiv să nu distrugă vederea. Dar el o făcea spre „bucuria” prietenilor lui. Nu vorbesc mai mult despre acest subiect.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre maica Siluana Vlad şi despre Ioan Vlăducă. Ce părere aveţi despre ei?

Pe maica Siluana am cunoscut-o când era în Bucureşti la Christiana – ştiţi, poate, că maica a lucrat la Editura Christiana şi la Şcoala Christiana. Nu ştiu prea multe despre ea de când a părăsit Bucureştiul şi de când a început această lucrare misionară – în închisori, printre prostituate. Genul acesta de lucrare misionară mi se pare extraordinar. Ar trebui să fie o epidemie între creştinii care să vrea să-şi pună sufletul pentru cei din închisori, pentru cei din spitale, pentru prostituate, pentru, pentru…

Dacă intraţi într-o librărie sectantă – dar mai bine nu intraţi! – o să vedeţi câtă misiune fac: cu cei din închisori, cu golanii de pe stradă, cu cei din Africa, cu prostituatele, cu…, cu…, cu…, cu… – în timp ce noi, nimic! Intri în pangarul ortodox şi vezi trei cărţi misionare, poate cinci maxim. Pe când la sectanţi găseşti aşa, pe categorii: misiune în America, misiune în Anzi, misiune, misiune… La noi, aproape nimic! Mă bucur totuşi că există acest gen de misionarism, cum este cel practicat de maica Siluana.

Nu sunt în măsură să judec dacă ea îl face bine sau nu, pentru că nu cunosc detalii, pur şi simplu. Nu pot să-mi dau cu părerea despre o lucrare pe care nu o cunosc. Apreciez însă foarte mult acest gen de lucrare şi dacă maica o face cum trebuie, va dobândi cununa Împărăţiei Cerurilor şi pe mulţi îi va trage după ea.

În ce-l priveşte pe fratele Ioan Vlăducă, este de zece ori mai puţin mediatizat – dar asta, din perspectivă ortodoxă, nu e o problemă. Nu ştiu dacă el a venit vreodată să vă vorbească. Din peisajul intelectual al ultimilor ani, pare a fi singurul om de ştiinţă care dă o mărturie ortodoxă verticală.

Mi s-a întâmplat să merg la Zalău să ţin o conferinţă. Pe drum a venit şi fostul meu duhovnic, părintele Ioan Şişmanian, pe care unii poate l-aţi cunoscut la Petru Vodă, înainte să plece în Ardeal. Cu mine era un coleg bun de doctorat, Marian Maricaru, cu care am făcut cartea de interviuri cu părinţi athoniţi, şi fratele Ioan Vlăducă venise să mă vadă.

Şi m-am gândit: „Uite, în lumea asta în care există atâta dezbinare, în care fiecare consideră că numai el e bun, că el e buricul lumii, inima Ortodoxiei, şi fiecare ne judecăm unii pe alţii, hai să facem o conferinţă în patru”. Şi de fapt conferinţa au făcut-o ei trei, că eu mai mult am citit întrebările, bucurându-mă să văd cât de frumos ne-a unit Hristos.

Şi ce mă amuza puţin e că în timp ce părintele şi Marian Maricaru aveau o mărturie ortodoxă, dar de genul: „Sfântul cutare a vorbit despre subiectul acesta astfel” dând citate aproximative, Ioan Vlăducă era ca un roboţel care începea: „Sfântul Grigorie Palama a zis”, şi începea citatul: taca-taca-taca… Îl ştia pe dinafară. Avea scrierile Sfinţilor Părinţi nu doar învăţate mecanic, cum învaţă sectanţii citatele din Biblie, ci aşa cum trebuie. Şi m-a impresionat că are atâta dragoste de tradiţia ortodoxă.

Când am citit întrebarea, înainte de a o citi cu voce tare, m-am întrebat: să vă spun un lucru pe care Ioan m-a rugat să nu-l mai spun nimănui sau nu? Şi m-am gândit: ca să-l ascult pe Ioan, ar trebui să nu vi-l spun. Dar întrucât ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, am să vi-l spun totuşi, pentru că nu o spun spre lauda prietenului meu Ioan, ci o spun spre slava lui Hristos care lucrează prin acest tânăr ortodox, Ioan Vlăducă.El a scris şi cartea Elemente de apologetică ortodoxă – poate vă este cunoscută – în care făcut o analiză foarte bună a greşelilor ştiinţifice din manualele după care învaţă elevii în şcolile noastre. A luat manual de manual şi le-a pus la zid, cu obiectivitate. El a alcătuit şi un Dicţionar de apologetică ortodoxă. El s-a ocupat de Culegerea de învăţături ale Sfinţilor Părinţi, apărută la Editura Bizantină.

Fratele Ioan Vlăducă trăieşte la o mănăstire unde scrie şi tipăreşte texte împotriva ereziei monofizite. Deocamdată îşi face lucrarea cărturărească într-un mod neconvenţional. Dumnezeu a rânduit să fie la o mănăstire de maici, în care nu are nici un fel de ascultare decât să scrie şi să studieze. Şi era frământat dacă îi e bineplăcut lui Dumnezeu ce face el acolo.

Şi mi-a spus o minune. M-a şi rugat să n-o spun mai departe, mi-a spus-o ca să mă încurajeze, ştiind că eu sunt lovit pentru mărturia mea tradiţionalistă, şi, ca să mă mângâie, mi-a zis: „Frate, chiar dacă unii vor să te lovească, stai liniştit, că Hristos e cu noi dacă ducem lupta cea bună. Uite ce mi s-a întâmplat…”.

La mănăstirea la care vieţuieşte a venit un nebun pentru Hristos. Nebun pentru Hristos în secolul    al  XXI-lea ? De unde până unde? Noi credem că nebuni pentru Hristos sunt numai în Vieţile Sfinţilor. Citim romanul părintelui Savatie Baştovoi, Nebunul, şi ne place foarte tare. Şi atât. Sau vedem filmul Ostrovul – unii poate aţi auzit de el, un film pe care îl apreciază mult Avva Rafail Noica. Un film în care vedem imaginea unui nebun pentru Hristos din zilele noastre şi zicem: „uite, am văzut nebuni pentru Hristos în Vieţile Sfinţilor, dar şi în acest film”.

Ei bine, a venit la mănăstirea la care se află fratele Ioan un nebun pentru Hristos şi a început să vorbească despre problemele mănăstirii. Şi stareţa i-a zis: „Ştiţi, visez un drac mare şi unul mic”. Şi el a zis: „Nu vreţi să faceţi un azil şi o şcoală? Dracul mare, care vă strânge de gât, e că vreţi să faceţi azilul, ăla mic, pentru şcoală”. A venit o maică şi a zis: „De ce am atâtea necazuri, că eu n‑am vrut niciodată să ajung stareţă?” Şi nebunul pentru Hristos zice: „Ei, nu! Ei, nu!” Şi când pleacă nebunul, îi zice maica aceasta lui Ioan: „Să ştii că de fapt eu am vrut să ajung stareţă!” Şi în cele din urmă nebunul pentru Hristos îi spune lui Ioan, cu discreţie: „Auzi? Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la cât mai multe mănăstiri, să fac cât mai multă misiune»”. Că Ioan, într-adevăr, fiind amărât că sunt atâţia care calcă în picioare învăţătura de credinţă, atât de puternici, şi că cei care slujesc dreapta credinţă sunt din ce în ce mai puţini, a avut un moment de frământare. Şi s-a dus în biserică la icoana Maica Domnului şi s‑a rugat în taină: „Maica Domnului, trimite-mă tu unde vrei, pe la cât mai multe mănăstiri, să fac lucrarea cea dreaptă!”. Şi i-a zis nebunul pentru Hristos – a văzut cu duhul ce se întâmplase: „Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la alte mănăstiri». Să rămâi aici şi-o să vină alţii la tine”.

Şi mi-a zis Ioan Vlăducă: „după ce-a plecat omul ăla de la noi, au venit la mine mulţi părinţi şi oameni însetaţi de adevăr, şi le-am dat materiale ortodoxe cât s-a putut. Şi ce nu făcusem mai înainte în luni de zile, am făcut imediat în perioada care a urmat…”

E adevărat că un astfel de exemplu este greu de crezut, pentru că ne învăţăm să trăim o Ortodoxie standard rezumată în: „postim şi zicem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi atât”. Dar Dumnezeu are robii Săi. Şi dacă am fost întrebat ce părere am despre Ioan Vlăducă, spun că nu contează ce părere am eu despre Ioan Vlăducă, dar dacă Dumnezeu îl acoperă în chip minunat, înseamnă că în timp se vor vedea şi roadele. Ce contează că mulţi n‑au să iubească mărturia lui? Am făcut totuşi o paranteză şi v-am spus această relatare, pentru că m-a impresionat când am recitit minunea cu Sfântul Grigorie Palama şi cu vocea care i-a zis că „fie şi dacă puţini sunt aceia care sunt interesaţi de dreapta credinţă, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria”.

Că l-a întrebat Ioan pe omul respectiv: „Dar, poate că totuşi fac foarte puţină lucrare aici la mănăstire”. Şi nebunul pentru Hristos i-a zis: „Şi un suflet să foloseşti, şi vei avea plată de la Dumnezeu!”. Mi se pare o apropiere foarte puternică între ceea ce îngerul i-a zis în vedenie Sfântului Grigorie Palama şi chemarea de zece ori mai redusă ca intensitate, dar acelaşi fel de chemare pe care o are fratele Ioan Vlăducă.

Se poate ca peste şase luni, peste un an de zile, să vi se înşire o sumedenie de lucruri rele, să devină un nume de ocară Ioan, pentru că el nu mi-a zis lucrul acesta minunat ca să se laude, ci mi l-a zis înţelegând că laţul se strânge în jurul celor care vor să dea mărturia cea bună şi, încet-încet, or să fie priviţi ca persoane rele, din diferite motive.

M-aş bucura să fie cunoscut fratele Ioan Vlăducă, şi m-aş bucura pentru că el arată că poţi fi ortodox, fiind în acelaşi timp om de ştiinţă, aşa cum părintele Ovidiu Moceanu e filolog dar e şi om al Bisericii. Poţi fi în acelaşi timp om de ştiinţă şi om al Bisericii, nu există o fractură decât la nivel superficial, la nivelul de ştiinţă pe care o promovează Canalul TV Discovery sau cine ştie ce canale care arată tot felul de descoperiri care calcă în picioare, care răstălmăcesc învăţătura creştină.

Făcea o paranteză Dan Puric între descoperirea Evangheliei lui Iuda şi marile descoperiri pe care le tot făceau comuniştii şi spuneau: „Acum s-a descoperit ultima chestie care lămureşte că într-adevăr Biserica minte şi lucrurile stau altfel!” Şi zicea Dan Puric: „De zeci de ani ei tot descoperă, tot descoperă ultima şi ultima şi ultima chestie care calcă în picioare predania Bisericii, dar Biserica se tot ţine pe picioare”.

Afirmă că au descoperit sicriele lui Hristos, mare tam-tam, conferinţă de presă la New York… Dar imediat a apărut cel care a descoperit mormintele respective, arheologul evreu Amos Kloner, şi a spus: „Nu sunt sicriele lui Hristos, al Mariei Magdalena sau ale apostolilor. E o mare fraudă!”

Trebuie însă să existe şi oameni de ştiinţă ai Bisericii care să pună degetul pe rană. Evoluţioniştii au spus că au găsit veriga lipsă dintre maimuţă şi om. Şi s-a trâmbiţat în revistele de specialitate că, în sfârşit, evoluţionismul este demonstrat ştiinţific. Şi după ani şi ani de zile, au analizat mai bine şi au văzut că scheletul respectiv avea oase de la o maimuţă şi oase de la un om, care fuseseră îmbinate, şi era un fals ştiinţific. Avem mare nevoie de oameni de ştiinţă ortodocşi care să răspundă tuturor provocărilor. Să nu fim complexaţi. Oricum, nu poate baba de la ţară să se lămurească, să se pună la punct cu toate descoperirile ştiinţifice şi cu abordarea ortodoxă.

Zicea părintele Paisie Aghioritul că unii mucenici nu erau foarte buni cunoscători ai învăţăturii dogmatice a Bisericii, nu ştiau exact dogma, dar ştiau că aşa învaţă Biserica. Şi dacă Biserica spune aşa, eu trebuie să fiu gata să mor pentru ce învaţă Biserica. Nu ştiau exact de ce e bine să se închine la icoane, dar ei se închinau icoanelor pentru că aşa au prins ei în biserică. Şi mureau pentru icoane şi intrau în Împărăţia Cerurilor.

Cum sprijiniţi publicarea literaturii, a poeziei religioase? Consideraţi că aceasta poate contribui la îmbogăţirea sufletească a credincioşilor? Sau că le va întări credinţa acelora îndoielnici?

Depinde de poezie. Traian Dorz nu va converti poate pe nimeni, niciodată. Dar Traian Dorz îi va întări pe unii dintre cei credincioşi. Există poezie, cum e cea a lui Daniel Turcea, care îi poate pune pe gânduri pe cei care sunt îndoielnici.

În ce priveşte publicarea literaturii şi a poeziei religioase există pe piaţa de carte o alergie foarte puter­nică. Difuzorii nu prea difuzează poezie religioasă, de exemplu. De ce? Pentru că nu se cumpără. Oamenii nu cumpără. A publica poezie religioasă în ziua de azi înseamnă a face un act sinucigaş, din punct de vedere editorial.

Dacă autorul simte că a avut talent, poate să se zbată în stânga şi în dreapta să facă rost de banii pentru tipărirea unei cărţi, pentru că nu costă atât de mult tipărirea unei cărţi de poezie. Şi dacă tipăreşte una, două, trei, până la urmă va reuşi să-i convingă pe editori. Dar abia după ce i-a convins pe cititori.

Nici Tarkovski n-a reuşit să topească lumea cine­ma­to­grafiei ruse de la început. Dar a stăruit şi a reuşit. Eu cred că e nevoie de poezie. Eu mă resimt că nu mai scriu poezie. Nu mai scriu poezie şi pentru că viaţa mi-este foarte hăituită. Hăituită pentru că am cărţile pe care le scriu pentru cititorii care mă roagă să mai scriu, să mai scriu, să mai scriu; scrisorile lor, familia, doctoratul, editura Egumeniţa – şi nu mai am timp de poezie. Dar eu regret că nu mai scriu poezie. Când m-am întâlnit cu Dan Puric, am invidiat libertatea artistului care se poate juca cu timpul. Eu sunt presat, am pumnul în gură.

I-am şi făcut cadou două cărţi, una cu Înfruntarea necazurilor şi alta, Cum să ne creştem copiii, şi i-am zis: „Să ştiţi că nu mă reprezintă aceste cărţi. Sunt cărţi pe care le-am scris de nevoie. Am avut necazuri şi am văzut cât poate mângâia un cuvânt”. Şi de asta am scris Înfruntarea necazurilor, şi mi-au scris unii cu mulţumiri, că au avut nevoie de carte. Am fost bolnav şi am văzut ce greu e să ai nevoie de un cuvânt de folos, şi l-am scris şi altora. Dar nu mă reprezintă. Pe mine mă reprezintă Cartea Nunţii, mă reprezintă Jurnalul convertirii, mă reprezintă Taina iubirii – poeziile mele şi piesa mea de teatru, dar nu cărţile standard, înţelegeţi? Însă, din păcate, oamenii înţeleg mai greu poezia. Cred că prin moartea poeziei am asista la moartea trăirii credinţei creştine. Zicea părintele Sofronie de la Essex: „Fiţi poeţi!” Şi noi nu suntem poeţi. Noi devenim roboţei: pati-pati-pati!

Îmi zicea Dan Puric: „A venit la mine în cabină un om, un tânăr, plângând – după ce a văzut Don Quijote – şi a zis: «Există Dumnezeu!»” De ce nu vine tânărul ăla plângând după ce ascultă o predică la biserică, din păcate? Acuma nu pun astea deasupra mesajului de la amvon. Dar din păcate observăm că multe din predicile pe care le auzim, sunt standard, sunt plictisitoare. Până şi copiii se lasă hipnotizaţi doar de un părinte care vorbeşte cu dragoste, în timp ce până şi adulţii sunt plictisiţi de un părinte care vorbeşte doar din cărţi.

Să luptăm pentru poezie. Eu mă declar fan. Voiam, simţeam lăuntric nevoia să mai scriu o poezie. Mi-a venit în minte o poezie de dragoste către soţia mea, şi-am zis: „să mă scol s-o scriu acum sau nu?” Zic: „lasă, că eu o iubesc atât de mult, încât e puţin probabil să uit poezia asta!” Şi am uitat s-o mai scriu… Dar cred că trebuie să ne luptăm pentru poezie, serios. Asta nu înseamnă ca toţi să vă apucaţi acum să scrieţi poezii. Şi faceţi rime: masă-plasă-coasă-rasă, şi ai poezia, uite: şi rasă ai, coasă ai… şi gata! Trebuie să avem suflete poetice. V-am citit rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Sfintei Spovedanii, e poezie: „Când mă voi uni cu Tine? O, când?” Da, e poezie. Nu, părinte?

Părintele Ovidiu Moceanu: Poezia este foarte geloasă, nu te lasă să te ocupi de altceva. Aici e conflictul. În momentul în care Danion a scris poezie – că a scris poezie, am citit şi am făcut şi o prezentare, o poezie foarte bună, „Mâna care cuvântă”. În momentul acela poezia a cochetat cu Danion. Dar Danion a cochetat cu alte chestiuni şi atunci s-a supărat poezia şi s-a retras puţin, până când Danion va epuiza apetitul pentru aceste cărţi şi când poezia va veni: „Vezi? Tot la mine te-ai întors, la dragostea dintâi!”

Aţi vorbit despre înfrânare în postul familiei. Este sărutul în post un păcat?

Soţia are buze de plastic? De lemn? Depinde ce săruţi. Dacă sărut o plantă, e de post. Depinde însă cum săruţi, că poate fi sărut de post…

Unde trebuie să ne oprim în post?

Nu ştiu!

Să ne înfrânăm de la sărut doar când ne împărtăşim?

Nu! Eu nu sunt în măsură să dau nişte repere foarte precise. Acuma depinde şi cum săruţi. Pentru că poţi să săruţi foarte frumos soţia şi să nu fie asta ceva care să-ţi schimbe mintea, să nu te facă să vrei o plăcere pătimaşă. Pentru mine, după viaţa în biserică, cea mai mare bucurie o am când o ţin în braţe. Şi tot timpul, pe parcursul zilei, de patru, de cinci ori pe zi, îi spun: „Te rog, ia-mă în braţe!”. Simt nevoia – eu mă regăsesc în braţele soţiei mele – s-o ţin în braţe până o doare gâtul. Dar n-o prea sărut, pentru că am încercat să o sărut şi am constatat din experienţă că s-a călcat postul. E bine să ne cunoaştem precis măsura şi de fiecare dată îi spuneam: „Claudia, crede-mă, nu vreau nimic mai mult!”, aveam doar bunăvoinţă. Nu era de ajuns.

Care credeţi că sunt cei trei mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX?

E simplu, cred, să îi observi! E greu poate doar pentru cine judecă măreţia ierarhiei după mărimea mitropoliei, după cărţile publicate sau după aurul de pe engolpioane, care rivalizează cu ghiulurile unei anumite naţii. Dacă judecăm din punct de vedere bisericesc, lucrurile sunt foarte simple. Ce înseamnă a fi mare ierarh? Înseamnă a fi ierarh care şi-a pus sufletul pentru turmă. Şi Dumnezeu a proslăvit jertfa ierarhului respectiv dându-i o lucrare cât mai mare în Biserică. Nu e specific Ortodoxiei să facă statistici, cum s-a făcut una în Grecia: „Care e cel mai mare făcător de minuni?” Pe locul întâi a fost Sfântul Nectarie, apoi Sfântul Ioan Rusul şi pe locul trei Sfântul Spiridon. Chiar scrie un părinte, Teoclit Dionisiatul: „Ce se întâmplă cu marii sfinţi făcători de minuni ai Bisericii? Că vedem că în zilele noastre Sfântul Nectarie singur face mai multe minuni decât ei toţi la un loc!” Şi aşa e! Citiţi Vieţile sfinţilor.

Eu am făcut încercarea asta, am citit Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt în total prezentate în volumele cu Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt la Sfântul Nectarie. Şi-i întrece Sfântul Nectarie, clar! Asta nu înseamnă că e mai mare Sfântul Nectarie decât toţi sfinţii la un loc, nu! Ci arată că în vremurile noastre de mare apostazie, Dumnezeu a rânduit ca prin acest ierarh care a fost prigonit în timpul vieţii atât de tare, să se facă lucrare duhovnicească. Şi Sfântul Nectarie a făcut sute de minuni, s-au tipărit atâtea cărţi şi au să se mai tipărească.

Mi-a spus un părinte în Grecia, căruia i-am spus o minune care s-a întâmplat la noi în familie: „La noi, în fiecare familie din Grecia a făcut Sfântul Nectarie câte o minune. Noi nu prea vrem să le spunem”.

Eu cred că trebuie date în vileag astfel de mărturii, că şi Sfântul Nectarie spune, într-o minune, îi spune unei femei să dea mărturie, să se ducă să publice minunea respectivă. Şi poate aţi văzut, am şi pus pe net, mi-a scris o preoteasă din Sibiu cum a avut sarcină extrauterină, s-a rugat la Dumnezeu şi a intrat pruncul în uter. Minune pe care doctorii n-o cred, li se pare imposibilă, şi totuşi aşa a fost. Şi-am şi cunoscut-o faţă către faţă pe preoteasă şi mi‑a confirmat că aşa a fost şi mi-a arătat-o pe Nectaria, pe fetiţa care era predestinată avortului – pentru că atunci când o femeie are o sarcină extrauterină, doctorii spun că trebuie eliminată sarcina etc.

Şi mi-a zis: „Şi părintele, soţul meu, cam era de acord cu ce zicea doctorul”. Dar credinţa preotesei a fost mai puternică decât sfatul doctorilor. Mai zicea preoteasa: „Când mi-a zis doctorul că trebuie scoasă sarcina, am simţit că nu e de la Dumnezeu!” Ce om simte chestia asta? Numai un om care e sporit în rugăciune, care are o anumită viaţă duhovnicească.

E clar că Sfântul Nectarie e unul dintre cei mai mari; despre Sfântul Ioan Maximovici, ceea ce a tipărit părintele Serafim Rose – în cartea cu o sută de minuni – era numai in­tro­ducerea la câte minuni a făcut Sfântul Ioan Maximo­vici. Mi-a adus cineva, din America, ulei de la Sfântul Ioan; l-am dat unui tânăr de la o casă de copii; tânărul i-a dat gardienei, care nu prea credea în Dumnezeu, şi avea o excrescenţă pe gât. Şi-a dat gardiana pe gât cu o pânză muiată în uleiul ăla, şi a simţit că o arde, şi s-a retras excrescenţa şi femeia a venit la biserică şi se spovedeşte. A şi tipărit tânărul minunea în Lumea credinţei.

Ei, după Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Maximovici al treilea ar putea fi Sfântul Nicolae Velimirovici, care are şi sfinte moaşte şi care, chiar dacă nu e chiar aşa mare făcător de minuni, prin lucrarea teologică pe care a făcut-o, ar fi al treilea. Poate că Dumnezeu va rândui să se găsească peste zece-cincisprezece ani moaştele cine ştie cărui episcop care se va lămuri că a fost între primii trei. Dar nu contează să fii între primii trei, contează că am avut în secolul XX mari ierarhi. Oamenii, presa, s-au obişnuit să repete cât de păcătoşi sunt ierarhii, preoţii, şi să bată apa în piuă pe lucrul acesta. Nu îi interesează că sunt şi clerici cu viaţă sfântă. Cât a trăit părintele Cleopa, câte articole erau în ziarele de mare tiraj cu părintele Cleopa? Aproape deloc. Aproape deloc! Nu interesa părintele Cleopa. Era bun aşa, numai la rubrica culturală să scrie „Săptămâna trecută creştinii au sărbătorit Învierea, iar părintele Cleopa a zis: «Bucuraţi-vă, creştini!»”, punct! Dări de seamă de genul acesta.

Care trebuie să fie comportarea noastră, a oamenilor simpli, faţă de cei de alte credinţe?

Fiecare cu chemarea lui. Au fost părinţi mai în­găduitori, cum a fost Sfântul Siluan Athonitul, sau părin­tele Sofronie, care au avut atitudine mai deschisă. Au fost în acelaşi timp părinţi cu viaţă sfântă, părintele Iustin Popovici, părintele Filothei Zervakos, părintele Serafim Rose, care au avut o atitudine foarte fermă. Pentru Orto­do­xie este specific sloganul, pe care acum îl ţine mănăstirea Esfigmenu, dar e slogan specific ortodox, fiind slogan profund ortodox, ORTODOXIE SAU MOARTE! Adică, nu dacă nu vrei să fii ortodox te omor, ci eu, pentru Ortodoxie, sunt gata să mor! Eu dacă sunt pus să mă lepăd de Hristos, prefer să mor decât să mă lepăd. Vreau să fiu ortodox sau să mor.

Problema e că atunci când venim în întâmpinarea celorlalţi, trebuie să avem foarte, foarte multă grijă. Sfântul Ioan Maximovici, de exemplu, care avea un discurs tradiţionalist, în acelaşi timp făcea vindecări, vindeca bolnavi de alte credinţe. În cartea mea Mângâiere pentru bolnavi găsiţi o colecţie de minuni făcute de sfinţii Bisericii – unele sunt făcute cu oameni de alte credinţe.

Asta ce arată? Că sfinţii pe de o parte apărau dreapta credinţă şi, în acelaşi timp, aveau dragoste faţă de cei care erau vătămaţi de erezie. Citiţi ultimele însemnări ale Sfântului Ioan din Kronstadt, apărute la Sophia, să vedeţi câte pasaje dure împotriva catolicilor. Să vedeţi câte pasaje, în scrierile lui, împotriva protestanţilor. Şi prin el, care a apărat credinţa, totuşi Dumnezeu a făcut minuni şi cu cei de alte credinţe.

Noi trebuie să fim pâine caldă. Dacă venim cu un discurs triumfalist, dacă batem cu pumnul în piept: „Noi avem Adevărul!” – n-am rezolvat nimic.

Să observăm un tupeu formidabil în comporta­men­tul duşmanilor Bisericii, să spună că au găsit rămăşiţe umane de la Hristos, de la Maria Magdalena şi de la copilul lor. Noi, ca ortodocşi, ne închinăm la sfintele moaşte ale Mariei Magdalena, care sunt făcătoare de minuni, şi ei spun că ea a păcătuit cu Hristos.

Cred că paralel cu această înşelare la nivel dogmatic, va veni înşelarea la nivel moral. Am citit de curând un material cum că homosexualii racolează elevi din şcolile americane. Că au înţeles că nu poate triumfa viziunea aceasta despre lume a homosexua­lilor dacă n-o să-i racoleze din şcoală. Aşa e! Dacă-i îndoctrinezi de mici, când au să crească mari au să devină apologeţi ai sodomiei.

Cred că trăim vremuri din ce în ce mai grele. Dar nădejdea noastră să fie la Hristos. Ştiţi când e greu să ne luptăm? Când nu suntem cu Hristos. Uneori şi mie mi se întâmplă să mă las efectiv covârşit de câte aflu: nenorociri, nu ştiu ce, şi-n biserică, şi… Să fiu foarte, foarte trist, că e atâta păcat, păcat, păcat şi ţi se pare că mai ai puţin şi te duci şi tu la fund. Şi să zic şi canonul de rugăciune, şi rugăciunile să le zic aşa, pe bandă rulantă, cu durere de suflet, şi să nu-mi dau seama că Hristos e viu. Adică toate astea se întâmplă, dar Hristos vrea mântuirea noastră, înţelegeţi? Noi trebuie să fim în altă lume. Noi trebuie să ieşim din duhul lumii acesteia în care se întâmplă toate nenorocirile. Când Îl avem pe Hristos în sufletul nostru, vedem altfel toate.

Să dea Dumnezeu să avem frica cea bună a lui Dumnezeu şi să nu ne temem de frică unde nu era frică, cum zice Psalmistul, să mergem pe calea postului, nu ca nişte campioni, nu ca nişte eroi, dar ca nişte oameni pe care-i iubeşte Hristos, să ştim că El ne ţine în dragostea Lui şi să vrem să rămânem în această dragoste până la sfârşitul vieţii noastre.

(Braşov, 4 martie 2007)

Din volumul REPERE – Duhovnicul. Rugăciunea. Postul, Editura Egumeniţa, 2007

Conferinte DANION VASILE în ITALIA

Posted in conferinte, Danion Vasile by saccsiv on Octombrie 6, 2009

papirus

   Parohia ortodoxă SFÂNTA CRUCE din Torino VĂ INVITĂ LA CONFERINŢA CU TEMA

   FAMILIA CREŞTINĂ ÎN SECOLUL XXI – PROBLEME ŞI PRIORITĂŢI.

   SE VA LANSA VOLUMUL

    DRUMUL SPRE ACASĂ – DUPĂ DESFRÂU, DROGURI, YOGA ŞI ALTE RĂTĂCIRI

   VINERI, 9 OCTOMBRIE 2009, ORA 18.00 (DUPĂ VECERNIE)

   detalii pe www.danionvasile.ro/blog/

   Pentru tineri:                                    

   Regiunea Valli di Lanzo, localitatea Mottera, Italia:

   Sambata, 10 octombrie, ora 11.00 – Conferinţa: „ DE LA PIONIERI SI UTC-ISTI LA TINERII GENERATIEI PRO”

   Duminică, 11 octombrie, ora 15.30 – „MODELE PENTRU TINERII DE ASTAZI”

   Detalii la Madalina Petraru:

petraru_madalina@ymail.com