Saccsiv – Weblog

Sfantul Constantin cel Mare – etnic si spiritual a fost straroman in cel mai clasic sens al cuvantului

Posted in BIZANT, Constantin cel Mare, CONSTANTINOPOL, Romania by saccsiv on Mai 21, 2012

   Cum astazi ii pomenim pe Sfintii Constantin si Elena , voi relua articolul  ROMANIA = Imperiul Roman cu capitala la Bizant? Un text de Preot Mihai-Andrei Aldea (aparut initial pe Foaia Nationala):

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi – posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice – atât de sânge cât şi spirituale – convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia – pe Sfânta Elena – să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?
(more…)

21 mai: Sfintii Imparati CONSTANTIN si ELENA

Posted in Constantin cel Mare by saccsiv on Mai 21, 2012

   În luna mai, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.

Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.

Şi se săvârşeşte pomenirea lui în preasfânta biserică cea mare, în biserica sfinţii apostoli, şi în dumnezeiasca biserica sa, în Mânăstirea Chinsterna lui Vis, unde mergând patriarhul împreună cu împăratul şi cu suita sa cu litanfe, săvârşesc aducerea dumnezeieştilor Taine.

Cititi va rog si:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

 

 

ROMANIA = Imperiul Roman cu capitala la Bizant? Un text de Preot Mihai-Andrei Aldea

Posted in BIZANT, Constantin cel Mare, Romania by saccsiv on Decembrie 27, 2011

Preiau integral articolul Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ:

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi – posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice – atât de sânge cât şi spirituale – convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia – pe Sfânta Elena – să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.
(more…)

O descoperire macabra demonstreaza cat de stricat era Imperiul Roman precrestin

Posted in Constantin cel Mare, copii by saccsiv on Septembrie 2, 2011

   Citez din articolul Prostituatele din Roma erau forţate să îşi omoare copii şi să-i îngroape în morminte imense, lângă un “bordel” englezesc:

– O descoperire arheologica indica faptul ca bebelusii prostituatelor romane erau ucisi in mod regulat de catre mamele lor, prezinta Daily Mail in editia de marti (30 august 2011)

Un camp din Hambleden, Buckinghamshire, a scos la iveala un secret ingrozitor dupa ce a fost descoperit un mormant imens ce continea ramasitele a 97 de bebelusi, decedati toti in jurul aceleasi varste.
(more…)

21 mai: Sfintii Imparati CONSTANTIN si ELENA

Posted in Calendar Ortodox, Constantin cel Mare, ORTODOXIE by saccsiv on Mai 21, 2011

Citez din articolul Sfintii Imparati Constantin si Elena:

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus (Nis, Serbia) in jurul anului 274. A devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. Potrivit marturiilor lui Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui).
Noaptea, in timpul somnului, i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se pastreaza la Roma, se afla inscriptia: „instinctu divinitatis” = „prin inspiratie divina”, ce descopera cum a fost castigata victoria asupra lui Maxentiu.

Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395).

Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Nicomidia. A murit la scurt timp (337) in Nicomidia si a fost inmormantat in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitorita de el.

   Imparateasa Elena

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Aceasta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau.  A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului. La 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea si a inaltat-o in fata multimii. Ziua de 14 septembrie a devenit sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci in calendarul crestin.

Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

   La multi ani tuturor celor care poarta aceste nume!

   Adrian Cocosila

Cititi va rog si:

Pomenirea Sfinţilor şi întocmai cu Apostolii, Marilor Impăraţi CONSTANTIN şi mama sa ELENA

Pomenirea aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor PATRU PIROANE de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare. Pe crucifixurile catolice apar insa doar … TREI PIROANE

Pomenirea Sfinţilor şi întocmai cu Apostolii, Marilor Impăraţi CONSTANTIN şi mama sa ELENA

Posted in Calendar Ortodox, Constantin cel Mare, ELENA, SINAXAR by saccsiv on Mai 21, 2010

   În luna mai, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

   Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.

   Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.

   Şi se săvârşeşte pomenirea lui în preasfânta biserică cea mare, în biserica sfinţii apostoli, şi în dumnezeiasca biserica sa, în Mânăstirea Chinsterna lui Vis, unde mergând patriarhul împreună cu împăratul şi cu suita sa cu litanfe, săvârşesc aducerea dumnezeieştilor Taine.

   Cititi va rog si:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

Mare imparat, de Dumnezeu incununat si intocmai cu Apostolii cinstit

PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Posted in Arie, Constantin cel Mare, NICEEA, PRIMUL SINOD ECUMENIC by saccsiv on Mai 16, 2010

    Citez din articolul Sinoadele ecumenice ale Bisericii:

   Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a intrunit la Niceea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

   Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

   Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodului de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important „homoousis”, insemnand „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea si este urmatorul:

  Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

   Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

   Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

   Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

   Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.

   O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

   Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.

   Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

   Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.

   Cititi va rog si:

Pomenirea Sfinţilor Părinţilor celor ce s-au adunat în EFES la SFANTUL si a toata lumea AL TREILEA SINOD şi au caterisit pe necredinciosul NESTORIE

Pomenirea Sinodului al saselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)

   Iata si ce putem citi in articolul ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?:

Cuviosul Iustin Popovici:

Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.

Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.

Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.

Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.

Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.

Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.

Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.

* * *

Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.

Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.

Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei – a omului – nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)

Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?

Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său – adică în folosul omului – toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.

În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).

Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.

În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc – Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.

(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.

Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele – făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei – şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.

Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.

(extrase din: Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli – Petru-Voda, 2002

   Biserica catolica, in autoritarismul ei deja sufocant, a facut mari greseli, care au dus atat la incercari de evadare, cat si la oferirea de motive pentru demolarea ei. Asa a aparut protestantismul si mai tarziu gandirea „filosofica„ din epoca „luminilor„, ultimele, precursoare ale ateismului. Sa le reamintim:

   Iluminismul incerca sa inlature dogmele religioase si sa infiltreza luminarea maselor pe baza experientei proprii .

   „Aveti curajul de a va folosi propiul simt al ratiunii” acesta era motto-ul iluminismului (Immanuel Kant).

   Rationalismul sau miscarea rationalista, o doctrina filozofica care afirma ca adevarul trebuie sa fie determinat in virtutea fortei ratiunii si nu pe baza credintei sau a dogmelor religioase.

   Panteismul, o conceptie filozofica care identifica divinitatea cu intreaga materie.

   Citat panteism: Doctrina ca totul este Dumnezeu, spre deosebire de doctrina ca Dumnezeu este totul.

   Au atacat in diverse feluri autoritatea de ordin religios, dogmatismul.

   Deismul, o orientare filozofico-religioasa care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana si teza interventiei acestuia in viata naturii si a societatii.

   Deistul crede in existenta unui Dumnezeu sau unei fiinte supreme, dar neaga religiile, bazandu-si credinta numai pe lumina primita de la natura, trecuta prin filtrul ratiunii.

   Voltaire si-a dedicat o parte din timp atacului impotriva elementelor fundamentale ale religiei crestine: inspiratia din Biblie, incarnarea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, damnarea necredinciosilor.

   Cititi va rog si:

CRESTINISMUL SI STIINTA

 

INALTAREA SFINTEI CRUCI

Posted in Constantin cel Mare, INALTAREA SFINTEI CRUCI, ORTODOXIE by saccsiv on Septembrie 13, 2009

   În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, pomenirea înaltarii Cinstitei si de viata facatoarei Cruci: Inaltarea Sfintei Cruci.

   Constantin cel Mare, întâiul împarat al crestinilor, avea razboi, precum zic unii din istorici, la Roma împotriva lui Maxentiu, pâna a nu lua împaratia. Iar altii zic ca la apa Dunarii împotriva scitilor.

   Vazând ca multimea potrivnicilor era mai multa decât oastea lui, era cuprins de nedumerire si frica. Atunci i s-a aratat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, si litere romane împrejurul Crucii, care si acelea erau închipuite cu stele si ziceau: „Întru aceasta vei birui”. Facând numaidecât o cruce de aur, dupa chipul celei ce i se aratase, si poruncind sa fie purtata înaintea ostasilor sai, au dat razboi cu vrajmasii, dintre care cei mai multi au pierit, iar altii au fugit.

   Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost rastignit pe Cruce, si crezând ca Acesta este Adevaratul Dumnezeu si întarindu-se cu Botezul împreuna cu maica-sa, a trimis-o la Ierusalim ca sa gaseasca Crucea lui Hristos. Si a aflat-o ascunsa, împreuna cu celelalte doua cruci, pe care fusesera rastigniti tâlharii; si nu numai crucile, ci si piroanele le-au aflat. Nestiind împarateasa care ar fi Crucea Domnului, s-a aratat aceasta prin minune. O femeie vaduva moarta, de care s-a atins Crucea a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au aratat nici un semn de minune. Atunci împarateasa s-a închinat si a sarutat Crucea, împreuna cu toata suita. Si neputând încapea tot poporul sa se închine s-a rugat ca macar sa o vada. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, si a înaltat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si vazând-o poporul, a început a striga: „Doamne miluieste!” Si de atunci a început a se tine sarbatoarea Înaltarii Cinstitei Cruci.

   Cititi va rog mai multe la:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie14.htm

   Predica la Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

 Mintuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;
biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste
si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau (Troparul praznicului)

 Iubiti credinciosi,

Pentru a vorbi mai deslusit despre praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, la care ne-am invrednicit a ajunge, este bine sa incepem cu un istoric mai vechi si sa aducem in mijloc marturii mai de mult, ca sa ne putem da seama cind a inceput si cum a ajuns la noi praznicul acesta.

 Ati vazut griul cind de-abia il bate vintul, cind este doar de o palma de la pamint sau cind este aproape sa dea in spic? Atunci veti vedea o taina mare. In firul acela de iarba gasesti toata asezarea griului foarte amanuntit, caci foarte mic se arata inauntru si spicul si boabele si toate celelalte. La fel si porumbul, cind abia ii da spicul si boabele si toate celelalte abia se urzesc, papusa aceea, care nici macar matase nu are, mai tirziu se va face mare, va face boabe si-si va arata toata frumusetea ei lasata de Dumnezeu.

 Tot asa sint si cele lasate in dumnezeiestile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astazi in Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodata, desavirsite si preasfinte, cum le vedem astazi. Ci, ele au fost in Legea Veche abia in fasa, abia incoltite si in umbra. De aceea este nevoie sa vorbim despre umbra, despre fata si despre clipa cind ele de-abia se plamadeau, inainte de Legea Noua si chiar de Legea Veche.

 Mai inainte de Moise si de Legea Veche, patriarhul Iacov, inchipuind Sfinta Cruce, a binecuvintat pe fiii lui Iosif, pe Manase si pe Efraim, in chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai inainte de a muri el, s-a inchinat la virful toiagului sau, adica la lemn, care simboliza Crucea inainte de venirea Legii Noi. In Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros il vedem mai intii cind serpii veninosi muscau cu muscatura de foc pe evrei in pustiul Sinai, omorind multime nenumarata de oameni. Iar Moise, vazind ca moare atita popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei si i-a poruncit Dumnezeu: Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stilp. Toti cei ce vor fi muscati de serpi, sa priveasca la sarpele de arama si asa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

 Acesta era simbolul Crucii preaadevarat cu mult inainte de venirea Mintuitorului, Care trebuia sa Se rastigneasca pe Cruce. Si a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi, spune ca toti cei muscati, care vor privi la sarpele inaltat sa-si inchipuie ca viata lor este acolo si vor trai”. Si le-a spus Moise atunci: „Vezi, Israile, viata ta rastignita pe lemn”. Si toti care priveau la sarpe se vindecau. Ca aceasta asemanare simbolica si tainica a Sfintei Scripturi a inchipuit pe Hristos Cel adevarat, Insusi Mintuitorul a adeverit-o cind a spus: Si precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa se cade sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

 Unde mai vedem taina Crucii si puterea ei? La Mara, in pustiul Sinai. Dupa ce a tabarit poporul lui Israel linga Marea Rosie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul si dobitoacele toate fiind insetate, a strigat, cirtind catre Moise: „Ce sa bem?” Ca, dupa cum arata Sfinta Scriptura, apa Marei era amara si otravitoare, iar poporul nu putea sa bea cu toata setea ce o avea. Atunci Moise a strigat catre Dumnezeu: „Doamne, ce sa fac?” Si i-a zis Dumnezeu: „Ia un lemn si arunca-l in apa si apa se va indulci!” Si Moise a facut intocmai, aruncind lemnul in apa. Atunci s-a indulcit apa si astfel a baut poporul si dobitoacele cele insetate s-au racorit (Iesire 15, 23-25).

 Ce simbolizeaza lemnul aruncat in apa si cum poate un lemn sa indulceasca o apa atit de amara? Lemnul inchipuieste Sfinta Cruce, iar apa cea amara, numita Mara, inchipuieste marea cea amara si cu multe ispite a acestei vieti, care se indulceste si se usureaza ori de cite ori privim la Sfinta Cruce si cugetam la patimile lui Hristos. In viata aceasta, frati crestini, mereu sintem apasati de intristari si necazuri. Dar cind privim la lemnul Crucii lui Hristos si cind ne aducem aminte cite patimi infricosatoare a rabdat Hristos pentru noi, se indulceste marea amara a vietii, pentru ca ne gindim ca noi nu am rabdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

 Iata si alte simboluri ale Crucii inainte de Hristos. Moise se lupta in pustie cu madiamitii, cu amalecitii si cu alte popoare care se aflau acolo. Cind amalecitii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicind bratele in sus, inchipuind semnul Sfintei Cruci. Cind Moise ridica miinile in sus, Israel biruia pe Amalec, iar cind le cobora, Amalec biruia. Vazind preotii Aaron si Or ca Moise nu mai putea tine miinile in sus in semnul Crucii multa vreme, pentru ca sa nu biruiasca Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca sa-l ridice mai sus, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile si astfel il tineau in semnul Sfintei Cruci, pina a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sint simboluri ale Crucii din Legea Veche.

 Iubiti credinciosi,

Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie sa intelegem prin Sfinta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsa in taina mintuirii neamului omenesc, care s-a pregatit chiar de la intemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintii altar de jertfa al Bisericii crestine pentru ca pe dinsa S-a jertfit Mintuitorul lumii si a sfintit-o cu preascump Singele Sau, iar pe noi ne-a rascumparat din robia pacatului. Iata ce spune Apostolul Pavel in epistola catre Evrei: El – Hristos – a intrat o data pentru totdeauna in Sfinta Sfintelor, nu cu singe de tap si de vitei, ci cu insusi Singele Sau si a dobindit o vesnica rascumparare. Caci daca singele tapilor si al taurilor si cenusa junincilor, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atit mai mult Singele lui Hristos, care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).

 Crucea este arma cu care Mintuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dusmanii Crucii, ca noi trebuie sa cinstim numai pe Hristos, dar nu si Crucea „fiindca este maciuca care a omorit pe Hristos!” Blestemata este parerea acelora. Sfinta Scriptura ne arata ca David a taiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfinta si era tinuta in Sfinta Sfintelor, invelita intr-un vesmint linga efod, pentru ca cu dinsa a invins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atit mai mult aceasta biruitoare arma a lui Hristos cu care s-a biruit satana si puterea intunericului, trebuie pastrata de crestini la loc de cinste cu toata sfintenia, pentru ca prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevazut, adica diavolul.

 In alt loc spune iarasi Sfintul Apostol Pavel: Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfinta Cruce sfintim toate: cu ea binecuvintam, cu ea ne aparam de cel rau, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecam pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos si arma biruitoare, de temut vrajmasilor Lui, pentru ca are in sine „puterea lui Dumnezeu”, iar nu o putere oarecare.

 Ce este inca Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, ca a venit minia Domnului peste Ierusalim „pentru faradelegile si rautatile poporului”. Si Iezechiel a vazut o vedenie cu un inger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii (litera „tau” care in alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Si cind va veni sabia Domnului va cruta pe toti cei insemnati pe fruntile lor. Deci, cind a venit minia Domnului, a lovit pe toti de la tinar pina la batrin si numai cei insemnati pe frunte de ingerul Domnului au fost scutiti de primejdie si de moartea sabiei, dupa porunca ingerului care zicea: …sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul „+” (Iezechiel 9, 4-6).

 Dar aceasta a fost in Legea Veche. Avem inca marturii mai puternice in Legea Noua. Sfintul Ioan Evanghelistul, dupa ce arata descoperirile cele mari despre sfirsitul lumii, despre taina intruparii lui Dumnezeu Cuvintul, spune: Am vazut un alt inger care se ridica de la rasaritul Soarelui si avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Ingerul a strigat cu glas puternic catre cei patru ingeri, carora li s-a dat sa vatame pamintul si marea, zicind: Nu vatamati pamintul, nici marea, nici copacii, pina ce nu vom pecetlui, pe fruntile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

 Pana acum am vazut ca Sfinta Cruce este altar, este arma si pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea inaltarii si a preainaltarii lui Hristos. Crucea este pricina si mijlocul prin care S-a inaltat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decit tot numele. In epistola sa catre Filipeni, Sfintul Apostol Pavel spune ca pentru dragostea cea catre noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-Se pina la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

 Vedeti, fratilor, cita cinste ii aduce lui Hristos Crucea? Ca L-a preainaltat Dumnezeu Parintele pe Dumnezeu-Cuvintul, pentru ca a rabdat moarte de ocara, si mai ales moarte de cruce si L-a suit pe El mai presus de toata stapinia si incepatoria si domnia.

 Crucea lui Hristos este steagul si „semnul Fiului Omului”. este stema si steagul de biruinta al lui Hristos, care va straluci mai inainte de sfirsitul lumii, nu numai pe pamint ci si pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Si atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Deci, iata cit de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mintuirea neamului omenesc, caci a zis proorocul Isaia: Inaltati un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeti, acest steag dinainte de Hristos este Sfinta Cruce, care inalta toate popoarele spre Cel ce sufera si Care ramine in veac Domn si Stapin in cer si pe pamint (Matei 24, 30). Iata deci citeva simboluri si marturii privitoare la Cruce, atit din Vechiul, cit si din Noul Testament.

 Iubiti credinciosi,

Sa aratam cum a luat nastere praznicul Inaltarii Sfintei Cruci. In anul 313 Sfintul Constantin cel Mare a biruit pe Maxentiu si a fost proclamat imparat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul pagin de rasarit, Liciniu, si se proclama imparat al intregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

 Primind botezul crestin de la Sfintul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfintul Constantin cel Mare avea dorinta fierbinte sa afle Mormintul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul pentru mintuirea lumii. Caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormintul Domnului si toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamint ca sa nu se mai inchine crestinii aici. Tot atunci au fost ascunse intr-o pestera din apropiere si Crucea lui Hristos, impreuna cu celelalte doua cruci pe care au fost rastigniti cei doi tilhari.

 Astfel, Sfintul imparat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa – Sfinta Elena – sa afle Mormintul Domnului si lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a savirsit taina mintuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfinta Elena cu patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfintul Mormint si locul Golgotei, acoperite de pamint si de gunoaie, dar Sfinta Cruce nu puteau s-o afle nicaieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrin, numit Chiriac, stia locul unde fusese ascunsa Crucea lui Hristos, indata l-a chemat si au aflat intr-o pestera din apropiere trei cruci acoperite cu pamint; dar erau nedumeriti care este Crucea Domnului.

 Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapa. Atunci a poruncit Sfinta Elena sa atinga pe rind cele trei cruci de mort si la care va invia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea datatoare de viata. Astfel, cind au atins de sicriu a treia cruce, indata a inviat mortul si a inceput a se inchina lemnului celui sfint. Apoi au facut procesiune cu Sfinta Cruce pe ulitele Ierusalimului cu multime de credinciosi, laudind pe Dumnezeu pentru aceasta minune. La urma s-au urcat pe Golgota si patriarhul Macarie a inaltat Sfinta Cruce ca s-o vada tot poporul si toti cei din fata s-au inchinat ei, strigind: „Doamne miluieste!”

 In amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxa praznuieste Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare an la 14 septembrie, numarind-o intre cele douasprezece praznice imparatesti.

 Iubiti credinciosi,

In cuvintele Sfintei Scripturi intelesul Crucii este tilcuit in mai multe feluri, dar in linii generale in doua si anume: un inteles duhovnicesc si unul material. In sens duhovnicesc prin Cruce intelegem toata suferinta si patima cea preainfricosata a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca El a purtat pentru mintuirea noastra crucea suferintei pina la moarte si chiar moartea pe cruce. In acest sens se inteleg si cuvintele Mintuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materiala este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mintuitorul in spate. Ati auzit cum zice Evanghelia de astazi: Ducindu-si Crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatinii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astazi: Statea linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cind zice ca „stateau linga crucea Lui” sa stim ca tot despre crucea de lemn se vorbeste.

 Dar de ce Mintuitorul, in drum spre Golgota pe calea durerii, a ingaduit unui om cu numele Simon Cirineanul sa duca Crucea lui o bucata de drum? A ingaduit pentru ca la patima Sa, Hristos nu a patimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar daca ar fi voit, Hristos putea sa duca tot pamintul pina la Golgota. Dar atunci El patimea ca Om pentru pacatele oamenilor, iar ca om avea nevoie sa fie ajutat. Cine mergea cu Crucea in spate atunci? Cine o tinea? Cine era insetat si ranit? Cine o purta? Firea omeneasca a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

 Deci ca om El slabise din putere si avea nevoie de ajutorul altui om ca sa-I duca mai departe Crucea. Asa spun si Sfintii Parinti ca si noi trebuie sa fim ajutati uneori de fratii nostri in necazuri si in scirbe, ca sa putem duce crucea suferintei pina la usa mormintului. Dar Crucea Mintuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul in spate si pe linga care statea Maica Domnului impreuna cu celelalte femei mironosite, este Crucea cea materiala, Crucea propriu-zisa, cea din materie. Mare greseala fac toti acei care desi isi zic „crestini”, nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituala, iar pe cea materiala nu o recunosc. Indoit este omul, avind o parte vazuta si una nevazuta, fiind alcatuit din trup si suflet (I Corinteni 6, 20), indoita este, deci, si crucea. Una materiala, pe care o purtam la piept si cu care ne insemnam pe frunte; iar alta spirituala, in suflet, adica hotarirea de a rabda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea implini poruncile lui Hristos.

 Fratii mei, sa vorbim si in alt inteles despre Sfinta Cruce. In viata noastra paminteasca, fiecare trebuie sa-si duca o cruce, crucea pe care i-a rinduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor casatoriti, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a vaduvelor, a ostasilor si altele.

 Caci toti trebuie sa duca o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca sa se poata mintui. In „Urmarea lui Hristos” se spune: „Omule, daca te numesti urmator al lui Hristos, nu se poate sa nu mergi pe calea Lui, caci altfel nu te poti mintui”. Hristos ne-a aratat calea imparateasca ce duce la cer prin suferinta, caci fara cruce nu este mintuire. Fara minte este cel ce crede ca se poate mintui fara suferinta, fara rabdare si fara barbatie mare de cuget in toate imprejurarile vietii.

 Cei casatoriti au crucea lor de a naste si creste copii, de a munci si a se osteni, de a asculta de Sfinta Biserica, de a face milostenie, de a cistiga cu truda si osteneala existenta lor si a copiilor lor. Cei feciorelnici si monahii au alta cruce mai frumoasa decit a celor casatoriti, cum ne invata Sfintul Apostol Pavel la intiia epistola catre Corinteni, capitolul 7. Cei necasatoriti duc o cruce mai grea, caci duc razboi cu firea. Ca ce este monahul? „Este sila necontenita a firii si taierea voiei pina la moarte” (Sfintul Ioan Scararul, Filocalia IX, Cuv. 4).

 Monahul este om de jertfa. El se jertfeste pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renuntind la toate placerile lumii si ale trupului. Neincetat se smereste, posteste, privegheaza se osteneste si plinge. Mintea lui nu poate sa fie niciodata fara de grija pe acest pamint, caci se lupta cu duhurile rautatii. Deci, monahul are o cruce, intr-o anumita privinta mai grea, pentru ca mai cinstita este fecioria decit nunta, dupa cum a inteles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face! (I Corinteni 7, 38), aratind astfel ca mai buna este curatenia si fecioria cea desavirsita a trupului si a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plata vor avea in ceruri.

Grea este si crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mincarea nu-i mincare si nici bucuria vietii nu o simte. Fericit este cel ce poate rabda boala ca Iov, caci acela va lua mare plata. Crucea celui din boala il smereste pe el, atit cu sufletul cit si cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai doua lucruri ii cere, asa cum spune Sfintul Efrem Sirul: „De la omul bolnav doua lucruri cere Dumnezeu: rugaciunea si multumirea, adica sa se roage lui Dumnezeu necontenit pina la ultima suflare si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, si va avea cununa de mucenic”. Caci asa au rabdat sfintii martiri, sfintii pustnici, crestinii cei buni, ca si cei bolnavi, care au avut credinta tare in Hristos Dumnezeul nostru.

 Sa stiti, iubiti frati, ca pe pamint nimeni din cei botezati in numele Preasfintei Treimi, nu se poate mintui fara cruce. Se spune in Urmarea lui Hristos: „Omule, daca vrei sa lepezi o cruce, nenumarate alte cruci vor veni asupra ta!” Cine isi duce crucea cu multumire si cu dragoste pentru Mintuitorul si este multumit cind este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri si ocara, cu foamete si sete, cu boala si intristare, acela este urmator al lui Hristos. Fiecare sa-si duca cu bucurie crucea sa, aducindu-si aminte ca Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare si mai grea decit a lui, fiindca El a rabdat pentru toata lumea, fiind cu totul fara de pacat.

 Iubiti credinciosi,

Incheiem predica de astazi cu citeva sfaturi: Cind faceti cruce, sa o faceti drept pe fetele voastre, ca sa nu rida vrajmasul de noi, ci sa fuga de semnul care simbolizeaza Sfinta Treime. Duceti degetele impreunate mai intii la frunte, in numele Tatalui; apoi la piept, in numele Fiului, Care S-a coborit din cer pentru mintuirea noastra; apoi la umarul drept si cel sting, prin care se leaga dragostea lui Dumnezeu de om si de mintuirea noastra. Caci prin Duhul Sfint tinem legatura cu Dumnezeu, Parintele, cu Fiul si Duhul Sfint. Acestea ne invata Sfintul Ioan Gura de Aur in cuvintul „Despre Sfinta Cruce”. Apoi sinteti datori sa aveti toti Sfinta Cruce in casele voastre, iar cind plecati la drum si cind va intoarceti acasa insemnati-va cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurta rugaciune: Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfinta Invierea Ta o laudam si o marim! Toate sa le incepem cu rugaciune si cu Sfinta Cruce. Nu uitati sa impodobiti crucile si mormintele celor raposati ai nostri din cimitire. Pacat de moarte savirsesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos si mai ales o injura.

 Deci toti care vrem sa ne mintuim, trebuie sa ducem cu dragoste si cu bucurie crucea noastra, data de Dumnezeu spre mintuire. Apoi sa fim adevarati inchinatori ai Crucii lui Hristos, atit a celei vazute, cit si a celei nevazute, pentru ca omul si Crucea au doua sensuri. Deci, crucea spirituala inseamna sa rabdam toate necazurile pentru imparatia cerurilor, iar crucea materiala este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele si din orice materie. Dar sa nu uitam ce zice Sfintul Ioan Damaschin in Dogmatica sa: „Macar din aur sau din pietre scumpe de ar fi facuta crucea, dupa chipul ei, anatema celui ce s-ar inchina la acea materie”. Deci, trebuie sa stiti ca noi nu ne inchinam materiei din care este facuta crucea, ci ne inchinam semnului Fiului Omului pe care-l reprezinta.

 Domnul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si puterea Sfintei Cruci sa ne ajute noua pacatosilor sa ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie in miinile noastre si in toate faptele noastre si sa ne inchinam Crucii lui Hristos cu evlavie, caci este semn si arma de aparare si steag de la Dumnezeu lasat pentru crestini pe pamint. Iar crucea spirituala sa o avem pururea in minte si in inima, adica sa fim gata a suferi toate necazurile si incercarile acestei vieti trecatoare pentru mintuirea sufletelor noastre, ca sa fim adevarati urmatori ai lui Hristos si mostenitori ai imparatiei cerurilor. Amin.

 Parintele Ilie Cleopa

   Preluare dupa http://www.crestinortodox.ro/articol/71654-predica-la-inaltarea-sfintei-cruci