SACCSIV – blog ortodox

Sfântul Siluan: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Posted in SILUAN ATHONITUL by saccsiv on Noiembrie 13, 2012

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor. (more…)

Anunțuri

IISUS HRISTOS catre Cuviosul Siluan Athonitul: „Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”

Posted in Calendar Ortodox, SILUAN ATHONITUL, SINAXAR by saccsiv on Septembrie 24, 2010

În luna septembrie, în ziua a douazeci si patra, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Siluan Athonitul

Acest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, „cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: „Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui„, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu con-deiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul „dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) „la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat „blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

Texte liturgice :

   Cititi va rog si:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie24.htm

   Iata si ce putem citi in articolul Siluan Athonitul:

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că „dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: „Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.

În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .

Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.

Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.

Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. „Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a „Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.

Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.

Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul „Sfântului Ilie” şi abia şopteşte „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul („nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.

În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.

Păstrându-şi „ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.

Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor„.

Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit„.

Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:

Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria – această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, „şi nu deznădăjduieşte”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale – ultimul…

„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”