Saccsiv – Weblog

Sfantul Constantin cel Mare – etnic si spiritual a fost straroman in cel mai clasic sens al cuvantului

Posted in BIZANT, Constantin cel Mare, CONSTANTINOPOL, Romania by saccsiv on Mai 21, 2012

   Cum astazi ii pomenim pe Sfintii Constantin si Elena , voi relua articolul  ROMANIA = Imperiul Roman cu capitala la Bizant? Un text de Preot Mihai-Andrei Aldea (aparut initial pe Foaia Nationala):

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi – posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice – atât de sânge cât şi spirituale – convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia – pe Sfânta Elena – să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?
(more…)

Anunțuri

ROMANIA = Imperiul Roman cu capitala la Bizant? Un text de Preot Mihai-Andrei Aldea

Posted in BIZANT, Constantin cel Mare, Romania by saccsiv on Decembrie 27, 2011

Preiau integral articolul Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ:

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi – posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice – atât de sânge cât şi spirituale – convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia – pe Sfânta Elena – să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.
(more…)