SACCSIV – blog ortodox

2 decembrie – 15 ani de la mutarea la Domnul a Parintelui ILIE CLEOPA: inregistrari, invataturi, predici

Posted in Ilie Cleopa, predici by saccsiv on Decembrie 4, 2013

Parintele Ilie Cleopa s-a nascut pe 10 aprilie 1912, in comuna Sulita, judetul Botosani, intr-o familie de tarani – Alexandru si Ana Ilie, cu zece copii. Trei ani de zile a facut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea. A intrat in viata monahala in anul 1929, la Manastirea Sihastria. A fost calugarit in 1937, ales egumen interimar in 1942 la Manastirea Sihastria si staret in anul 1945. Este transferat la Manastirea Slatina din Suceava in 1949, impreuna cu 30 de monahi, unde va sta pana in anul 1956. Revine la Manastirea Sihastria, devenind duhovnicul intregii obsti de aici. Fiind urmarit de securitate, se retrage in 1948 pentru sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Din cauza securitatii se retrage intre anii 1952-1954 in Muntii Stanisoara, impreuna cu parintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Manastirea Slatina. In primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in pustie, unde se nevoieste mai bine de cinci ani. In 1964 revine in Manastirea Sihastria, si va dedica intreaga viata misiunii duhovnicesti pana pe 2 decembrie 1998, cand trece la cele vesnice.

Cititi va rog mai multe in articolul de pe blogul

Astradrom

   Cititi va rog si:

INTERESANT: In 1990 se planuia ca Parintele Ilie Cleopa sa fie Patriarh, in timp ce Dan Ilie Ciobotea (viitorul Patriarh) sa conduca real BOR-ul …

Iata si cateva inregistrari cu parintele, precum si invataturi si predici:

(more…)

Anunțuri
Tagged with: , ,

PARINTELE ILIE CLEOPA CATRE PREOTI: Ce sa invete in predici si in scaunul de spovedanie despre DESFRANARE

Posted in desfrau, Ilie Cleopa, predici, PREOT, SPOVEDANIA by saccsiv on Iulie 12, 2013

Comentariul zilei (27.03.2011): De ce nu se mai predica precum in vechime?

Posted in ORTODOXIE, predici, PREOT by saccsiv on Martie 27, 2011

Iata comentariul cititorului cristi marin postat la articolul DUMINICA SFINTEI CRUCI:

Cat de goale par predicile preotilor din bisericile noastre, aproape o ora de predica din care parca nu ramai cu nimic, si am ascultat zeci de preoti de mir, si parca toti se invart in jurul cozii cu ideile, si le mai si repeta la ficare predica tot pe aceleasi, pe cand la Sf. Ioan Gura de Aur, parca fiecare fraza iti merge direct la inima

Raman stupefiat de fiecare data cand ma citesc ceva scris de Sf. Ioan, mai ales cand stiu ca au fost scrise in anul 300 si par atat de actuale

Comentariu saccsiv:
(more…)

PILDA BOGATULUI CARUIA I-A RODIT TARINA, Duminica a 26-a dupa Rusalii (Dezlegare la peşte). Predica Parintelui Ilie Cleopa. Predica Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

Ev. Luca 12,16-21:
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Pr. Ilie Cleopa:

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii
( Despre patima iubirii de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: „Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa:

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?

Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).

Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator.

În parabola de astăzi este vorba de un astfel de bogat. Proprietar al unor terenuri întinse, el constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani. Ciudat, el uită de unde vin vântul şi ploaia şi seceta şi se opreşte exact la partea vizibilă a lucrurilor, nu caută cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în planul spiritual. Grija lui unică e cum să-şi păstreze recolta cât mai bine. Dacă ar fi privit în jurul lui, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el dacă le-o dădea. Dacă s-ar fi gândit puţin la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile materiei sunt scurte şi şi-ar fi amintit de suflet. Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui şi ar fi folosit averea spre slava lui Dumnezeu şi propria lui mântuire.

Bogatul însă, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei:

Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19).

Astfel, planul lui se întindea pe ani înainte şi uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov, că bogatul va fi doborât şi va trece ca floarea ierbii:

Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale” (Iacov 1,11).

Mântuitorul spunea această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina în auzul mulţimii. Erau acolo săraci şi bogaţi. Iisus nu voia să jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare – şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, şi ei erau pândiţi de moarte în fiecare clipă.

De aceea Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat:

Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12,20).

Cine dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina? Cine nu-şi face planuri pentru o vreme nedefinită – şi bine facem, pentru că viaţa noastră şi firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune: dacă va vrea Dumnezeu. De asemenea, greşeala începe când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru. Această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea popoarelor.

Dacă ţara noastră este astăzi sub cea mai înspăimântătoare teroare, dacă mor copii în spitale de frig şi de foame, dacă satele ne sunt distruse cu miile şi bisericile cu zecile de mii, este pentru că Partidul Comunist şi toţi conducătorii lui cred că sunt eterni, că moartea nu stă lângă ei în fiecare clipă. Ei cred că sunt în afara răspunderilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor, ei nu cred că sângele nevinovat pe care îl varsă strigă după răzbunare şi strigătul pătrunde în urechile Domnului.

Am văzut de curând în ziarele din Anglia o fotografie recentă a preşedintelui Ceauşescu. Este îngrozitoare: toate răutăţile făcute, toată suferinţa neamului, durerea copiilor unui întreg popor s-a înscris în linii urâte pe chipul lui schimonosit de infirmităţile sale sufleteşti. Privindu-i chipul, spaima din ochi şi gura distorsionată de ură şi de frică, am înţeles că pentru el răsună, ca tunetul ce cutremură lumea, glasul Domnului:

„Nebune, în noaptea aceasta se va cere sufletul tău de la tine!”.

Grozavă va fi noaptea Judecăţii Domnului, grozavă şi fără de ieşire.

(predică rostită de Pr. Gheorghe Calciu în America în 1988, cu un an înaintea morţii lui N. Ceauşescu, din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

 

DANION VASILE: DUHOVNICUL – PRIETEN SAU DUŞMAN?

Posted in Danion Vasile, predici by saccsiv on Noiembrie 20, 2009

        În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În introducerea întâlnirii noastre, am să vă spun ceva neobişnuit pentru o conferinţă religioasă. Cei de o vârstă cu mine sau mai mari îşi aduc aminte că atunci când eram copii şi începea Gala Desenului Animat, ne anunţam unii pe alţii: „A început gala! A început gala!”, şi fugeam toţi pe la casele noastre, să vedem desenele respective. De ce? Pentru că simţeam nevoia să se bucure şi alţii de mica şi mărunta noastră bucurie.

Dacă v-aş spune că zilele trecute, de la unchiul meu din America, am primit o moştenire substanţială, nu vreau să spun cât de substanţială, şi că veţi primi fiecare câte un plic de la şoferul cu care am venit, cu câte cinci sute de dolari, s-o luaţi ca pe un semn de dragoste – nu de laudă, nu de a vă cumpăra, nu de a vă câştiga, ci doar ca o mică bucurie. (Pentru că în post avem toţi necazuri, avem greutăţi, avem supărări, şi e bine să avem şi bucurii. Dacă sunt precise, clare, uşor de ţinut în mână, cu atât mai uşor.)

Dacă aşa s-ar pune problema, cred că marea majoritate a celor de faţă ar pleca la casele lor fericiţi, şi ar pune mâna pe telefon: „Auzi, Tanţo? Trebuia să vii şi tu la conferinţă, să vezi ce folos aveai! Cinci sute de dolari!” „Hai, măi! Cinci sute de dolari? Nu cred!” „Nu crezi? Sună pe cine vrei, că toţi au luat, nu numai eu”. Şi bucuria celor care au venit ar fi mare, şi bucuria celor care au stat acasă ar fi de sens invers.

Întrucât am aproape 33 de ani şi sunt un tată tânăr – am trei copii – glumind cu copiii mei, uneori rămân în starea de a face glume şi mai fac glume şi cu prietenii mei mai mari. Şi odată, venind la mine un prieten care are tot felul de frământări, mi-am zis: „Hai să-i fac o farsă”. În timp ce venea spre casa mea, am dat drumul la muzică, să creadă că sunt de la un post de radio, şi l-am sunat: „Bună ziua. Aveţi numărul de telefon 0724321…?” „Da! De ce?” „Sunteţi în direct la Radio 21. Tocmai aţi câştigat un Peugeot 407 – sau nu mai ştiu ce tip de maşină i-am zis. Cum vă numiţi?” Mi-a spus numele, şi i-am spus: „Vă vom contacta ulterior”. Am închis telefonul. Apare prietenul meu cu faţa pecetluită de întâmplarea aceea minunată şi când i-am spus că a fost o farsă, mi-a spus: „Tot drumul spre tine mă gândeam dacă e bine sau nu să primesc maşina”. Dacă s-ar pune problema primirii cadoului celor cinci sute de dolari, cred că puţini din cei de faţă ar avea astfel de frământări, de nelămuriri. Nu-i aşa?

Eu nu am niciun unchi în America, nu am primit nicio moştenire, am vrut doar să fac o paralelă între avantajele materiale şi cele duhovniceşti. Pentru că dacă la plecatul acasă cu bani, cei mai mulţi, majoritatea – dacă nu toţi – aţi fi fost foarte receptivi, la plecatul acasă cu gândul duhovnicului în suflet nu sunteţi toţi la fel de receptivi.

Cei care aveţi duhovnici ştiţi cum stau lucrurile, cei mai mulţi dintre voi ştiţi că într-adevăr duhovnicul e o comoară şi că dacă ai avea de ales între cinci sute de dolari sau de euro şi duhovnic, ţi-ai alege duhovnicul, care face mai mult.

Numai că cei care nu au duhovnic stau departe de el tocmai pentru că nu înţeleg câte poate face pentru ei. Aşa că, în întâlnirea noastră din această seară am să vă vorbesc despre duhovnic, care este o comoară.

„Duhovnicul – prieten sau duşman?”, tema întâlnirii noastre, vrea să arate că cei care-l consideră pe duhovnic duşman, care le calcă în picioare libertatea, care vrea să-i modeleze într-un spirit băbesc, expirat etc. nu înţeleg şi nu cunosc ce e duhovnicul.

În Cartea Nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie am un capitol întreg despre duhovnic. Şi unii poate se întreabă: „Ce legătură are duhovnicul cu fericirea în căsăto­rie?” Are o legătură foarte strânsă. Pentru că, dacă ştii să-ţi găseşti o călăuză în viaţa duhovnicească, respectiva călăuză te va ajuta să înţelegi care sunt criteriile după care poţi deosebi calea binelui de calea răului.

Scriam în capitolul Binecuvântarea preotului: „Când apare o nouă marcă de şampon, fetele se grăbesc să o cumpere. Poate că de data aceasta vor rezolva problema căderii părului. Când apare o nouă marcă de after-shave, tinerii se grăbesc să o cumpere: poate cu asta vor da gata toate vecinele cu care se suie în lift, aşa cum vedem în reclame. Eu voi prezenta acum o nouă marcă de prieten: duhovnicul. Să-i fac şi puţină reclamă: «duhovnicul – priete­nul care nu te lasă la greu»”.

Ieri am ţinut o conferinţă despre iubire. Şi am vorbit despre iubirea care ne lipseşte. Pentru că celor mai mulţi ne lipseşte iubirea. Şi ne lipseşte tocmai pentru că nu ştim să o căutăm, tocmai pentru că de cele mai multe ori oamenii o caută în patimi. Şi nu înţeleg că Dumnezeu i-a lăsat să iubească curat şi frumos şi că iubirea e poarta spre Împărăţia Cerurilor. Este limba Împărăţiei Cerurilor. Dacă nu ştii să iubeşti frumos, n-o să te descurci pe lumea cealaltă. N-o să ai ce căuta în rai. N-o să simţi că e locul tău acolo.

Duhovnicul are un rol extraordinar pentru că, în timp ce părinţii ne părăsesc, poate, prietenii ne părăsesc, pe unii îi părăsesc chiar soţiile sau pe unele femei, soţii, totuşi, duhovnicul nu te lasă la greu. De ce? Pentru că el s‑a făcut duhovnic ca să te ajute pe tine.

Mai primesc mesaje de la tineri care se află în situaţii foarte grave, foarte aproape de păcat, scrisori de genul: „Seara asta prietenul meu vrea să mă culc cu el. Spune-mi repede ce să fac!” Şi e foarte trist, pentru că nu poţi să convingi repede. Şi de obicei, când sunt stări de cădere ale celor care vor să cadă în păcat, încerci să-i îndrepţi spre duhovnicii lor. Când îmi zice cineva: „E ora zece jumate seara, dacă-mi sun duhovnicul la ora asta se va supăra”. Îi spun: „Nu! Duhovnicul s-a făcut duhovnic tocmai ca tu să-l suni şi la ora zece jumate seara. Decât să-ţi pierzi sufletul, mai bine-l deranjezi şi el se va bucura”.

În situaţii de ispită, ştiu duhovnici care au spovedit şi la două şi la trei noaptea pe oameni care şi-au salvat mântuirea, datorită iubirii şi înţelegerii arătate de duhovnicul lor. Acuma nu înseamnă că trebuie să deranjăm duhovnicul numai de dragul de a părea interesanţi. Pentru că există şi această obişnuinţă.

Găsim în Patericul Egiptean o întâmplare care arată cum unii se fălesc chiar şi cu relaţia cu duhovnicii lor. S-a dus un frate din părţile lui Avva Pimen în străinătate. Şi a ajuns acolo la un pustnic care era milostiv şi mulţi veneau la dânsul. Şi i-a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Şi auzind fapta lui cea bună a dorit să-l vadă.

Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după o vreme a venit pustnicul din străinătate în Egipt, la fratele cel ce venise la el. Şi văzându-l, l-a rugat: „Du-mă la Avva Pimen”. Fratele l-a dus la Avva Pimen şi i-a zis avvei: „Mare om este şi multă dragoste şi cinste are la locul lui şi i-am vestit lui despre tine şi, dorind să te vadă, a venit”. Şi s-au sărutat ei cu multă dragoste, dar când străinul a început să-i spună Avvei Pimen lucruri duhovniceşti, lucruri din Scriptură, să se fălească cu cunoştinţele lui din Noul Testament, Vechiul Testament, Avva Pimen n-a răspuns nimic. Şi atunci străinul a plecat şi i-a zis fratelui: „Degeaba am bătut cale lungă până aici, că nu m-am folosit cu nimic”.

Şi după ce a intrat fratele la Avva Pimen, spunându-i: „Avvo, pentru tine a venit acest om mare, având atâta slavă la locul lui! Pentru ce n-ai vorbit cu dânsul?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Acesta dintre cei de sus este şi cele cereşti grăieşte. Iar eu dintre cei de jos sunt, şi cele pământeşti vorbesc. De mi-ar fi grăit despre patimi ale sufletului, i-aş fi răspuns. Iar dacă pentru lucruri cereşti vrea să vorbim, eu aceasta nu ştiu”.

Adică Avva Pimen s-a smerit. Dacă omul ar fi avut râvnă curată să ceară cuvânt de folos, îi dădea. Dacă voia doar să se laude cu cunoştinţele lui teologice, Avva Pimen nu făcea aşa. Nu-i făcea pe plac.

Ieşind fratele, i-a zis străinului: „Bătrânul nu vorbeşte degrabă din Scriptură. Şi dacă cineva îi va vorbi lui despre patimile sufletului, îi va răspunde”. Şi atunci a intrat străinul la Avva Pimen şi i-a zis: „Ce voi face, avvo? Că mă stăpânesc patimile sufletului”. Şi i-a zis atunci Avva Pimen: „Acum bine ai venit. Deschide-ţi gura ta pentru acestea, şi voi umple-o de bunătăţi”.

Şi după ce i-a dat cuvânt de folos, străinul a zis: „Cu adevărat aceasta este calea cea adevărată!” Şi, mul­ţumind lui Dumnezeu, s-a întors la locul său, bucurându-se de întâlnirea cu sfântul.

Dacă te duci să te slăveşti, să te lauzi: „Vai, ce apropiat sunt eu de duhovnicul meu! Uite, şi la ora zece l-am sunat şi nu s-a supărat”, o să ajungi în cele din urmă la o relaţie mincinoasă cu duhovnicul şi în cele din urmă o să-ţi şi lepezi duhovnicul.

În ziua în care mi-am cunoscut duhovnicul pe care îl am, m-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fiu: prieten sau duhovnic?” Şi m-a şocat puţin întrebarea, dar m-am gândit repede, repede şi am răspuns: „Duhovnic”. Că m-am gândit: „dacă o să vreau să‑mi fie prieten, n-o să-mi poată fi duhovnic. Dar dacă o să-mi fie duhovnic, o să-mi fie şi prieten, pentru că duhovnicul e de fapt cel mai bun prieten al credinciosului” – nu pentru că joacă baschet, cum e în filmele americane: preoţii catolici apropiaţi de credincioşi joacă cu ei diferite jocuri – deoarece cu adevărat te iubeşte şi cu adevărat nu te lasă la greu.

I-am spus părintelui meu, nu cu multă vreme în urmă: „Părinte, atât de tare mă impresionează frământările oamenilor care îmi scriu. Îmi scriu aproape în fiecare zi oameni din diferite locuri ale ţării, chiar din alte ţări. Şi atât de tare mă frământă problemele lor, atât de mult am ajuns să-i iubesc, că vreau mântuirea lor mai mult decât mântuirea mea. Şi chiar aş vrea să-mi risc mântuirea mea ca să-i pot ajuta pe ei”. Şi mi-a zis: „Nu e bine aşa”. Şi a început să-mi dea un exemplu de preot care a vrut foarte mult mântuirea ucenicilor lui şi a căzut într-un anumit păcat.

Şi i-am zis: „Părinte, eu sunt convins că dumnea­voastră v-aţi pune sufletul pentru ucenicii dumneavoas­tră”. Şi mi-a zis: „Da, sunt duhovnic, sunt dator să fac asta, tu nu eşti duhovnic”. Şi m‑am bucurat foarte mult auzindu-l, pentru că adevăratul duhovnic îţi e tată. Şi adevăratul duhovnic nu poate să fie liniştit când tu ai o problemă.

Eu nu sunt preot, dar totuşi unii îmi cer ajutorul prin scrisori. Şi când îţi scriu oamenii despre necazurile lor – oameni care nu au duhovnic şi pe care încerc să-i conving să se spovedească – atât de tare te impresionează frământările lor, că parcă nu mai eşti liber până nu ştii că omul ăla a ajuns la un liman. Adică poţi să ai parte de momente frumoase, cu familia ta, dar inima ta rămâne într-un fel tristă: oare omul ăla ajunge la liman sau nu ajunge?

Cel mai tare m-a întristat un tânăr care îmi spunea că e decis să se sinucidă, pentru că avea o boală foarte gravă pe care n-o mai putea suporta. Şi-mi zicea: „Zi-mi un termen, un număr de zile în care să mă rog la Dumnezeu, şi dacă nu mă vindec, mă sinucid, pentru că înseamnă că Dumnezeu n-a vrut să mă vindece”. Şi-mi era foarte, foarte greu să-l conving să nu se sinucidă. Mai ales că de cele mai multe ori discuţia se termina brusc: „Da, văd că nu reuşeşti să-mi dai soluţia de care am nevoie ca să mă vindec”. Că el spunea: „Promite-mi că mă voi vindeca!” Şi nu puteam să-i promit, pentru că nu eram sigur că Dumnezeu vrea vindecarea lui.

Vorbind ieri despre iubire şi despre imposibilitatea de a da o definiţie reală iubirii, la partea de întrebări şi răspunsuri cineva a scris pe un bilet: „Iubirea este o minune”. Şi chiar dacă asta nu e o definiţie propriu-zisă, într-un fel şi duhovnicul este o minune. În momentul în care înţelegem ce e de fapt duhovnicul – mie mi s-a întâmplat să am mai mulţi duhovnici fără voia mea. Trei au murit – doi la care m-am spovedit mai multă vreme, unul la care m‑am spovedit mai puţin – şi am fost nevoit să trec de la un duhovnic la altul şi am cunoscut mai multe tipuri de duhovnici.

Şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, sunteţi cel mai prost duhovnic pe care l-am avut, dar chiar dacă sunteţi cel mai prost şi nepriceput dintre duhovnicii pe care i-am avut, sunteţi cel care m-a ajutat cel mai mult”. Adică, până la urmă, nu i‑am spus ca să-l jignesc, i-am zis ca să se bucure că într‑adevăr eu simt cea mai mare mângâiere şi folos duhovnicesc de la el.

Pentru că am avut la un moment dat un duhovnic cu viaţă sfântă, care, când se ruga, vedea cu duhul ce fac ucenicii lui, şi când aveau ispite, încerca să-i ajute, într-un fel sau altul. Şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, acum mie mi‑e mai bine decât atunci”. Şi vă dau mărturie că aşa este, că zice şi părintele Porfirie: „Dacă ai de ales între un duhovnic văzător cu duhul şi un duhovnic iscusit, un bun părinte care să ştie să călăuzească sufletele, alege-l pe cel iscusit, nu pe văzătorul cu duhul”. Şi asta spunea părintele Porfirie făcătorul de minuni, nu o spunea unul iscusit, invidios că nu e la măsura văzătorilor cu duhul.

Am dat această mărturie pentru că ştiu că există curentul minunist în biserică, se caută mai ales duhovnici văzători cu duhul, trăim într-un fel de minunism sectant: „dacă părintele nu e văzător cu duhul nu e bun”, are har – n‑are har…

Unii poate ştiţi că, în urmă cu mai mult de zece ani, cam 15 ani, eu am făcut yoga, cu Bivolaru – mi-a fost maestru în M.I.S.A., Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut – şi trupul şi sufletul meu au fost vătămate foarte, foarte puternic. Când m-am apropiat de Biserică, nu puteam să citesc o pagină de carte cu atenţie. Aşa, citeam literă de literă, cuvânt cu cuvânt, dar când terminam pagina, nu ştiam ce-am citit. Şi mi-a fost foarte ruşine să recunosc că sunt într-o situaţie dificilă. Şi m-am gândit că am două şanse: „ori să rămân cu această boală ani de zile, ori să reînvăţ să citesc”. Şi, la începutul clasei a XII-a, puneam pe carte o bucată de hârtie şi citeam un rând. Când terminam rândul, mă gândeam: „ce scrie aici? Am înţeles? Am înţeles, da”. Dădeam mai jos bucăţica de hârtie, o dădeam mai jos, o dădeam mai jos. Mi se întâmpla uneori să se înveţe mâna cu datul mai jos şi, după două pagini, mă întrebam: „ce scria aici? Nu mai ştiu!” Şi dădeam înapoi paginile până ajungeam acolo unde înţelesesem ce scria pe foaia respectivă.

De ce am spus asta? Ca să se înţeleagă că mintea mea a fost puternic vătămată de practicile yoghine. Dacă s-a întâmplat să mi se vindece mintea, s-a datorat aproape exclusiv, sau în primul rând ascultării de duhovnic. Mi-am dat seama că sunt foarte bolnav. La yoga ne spunea, de exemplu, că dacă desfrânăm în fiecare zi patru ore, o să ajungem la desăvârşire, şi credeam lucrul ăsta, fără să-mi treacă prin cap că este păcat, dimpotrivă, înainte să fac păcatul trupesc mă rugam. Ziceam Tatăl Nostru de trei ori pe zi, mă rugam din tot sufletul să iasă cât mai bine, energiile să circule cât mai precis, fiind într-o înşelare totală. Puteam să păcătuiesc cu crucea în mână, fiind convins că nu fac rău.

Dar Dumnezeu a văzut sinceritatea căutării mele şi m-a întors în Biserică. Ei bine, lăsându-mă în mâna duhovnicului, de fapt m-am lăsat în mâna lui Hristos. Şi dau mărturie că harul acesta al ascultării de duhovnic este extraordinar. Parcă nu îmi vine să cred cât m-a ajutat. Şi acum mă bucur că am avut curajul să fac asta. Pentru că mi-am dat seama că dacă nu voi primi o îndrumare duhovnicească foarte atentă, pas cu pas, vindecarea mea poate să dureze foarte, foarte, foarte mulţi ani.

Mai am prieteni care s-au lăsat de yoga, dar minţile lor nu sunt întregi nici acum. Pentru că boala duhovni­cească este foarte periculoasă. Şi aşa cum, atunci când avem o boală foarte gravă, căutăm un doctor cât mai priceput, tot aşa, când e vorba de boală duhovnicească, trebuie să căutăm un doctor cât mai priceput.

Cum ne găsim duhovnicul? Am să vă dau adresa celui mai iscusit duhovnic din Bacău, cei care aveţi hârtie şi creion puteţi nota: Str. Armindeni nr. 11, scara B, apartament 42. Se numeşte… nu se numeşte, că nu există strada Armindeni în Bacău.

Oamenii au tendinţa să confunde viaţa duhovni­ceas­că cu show-bizz-ul, cu spectacolele muzicale, cu tea­trul. „Care e cel mai tare preot? Ăla! Ei, la ăla mă duc!” Şi toţi aleargă disperaţi, mai ales dacă aud că părintele e făcător de minuni, sau deschide cartea. Dacă deschide cartea, e şi mai şi! E sfântul sfinţilor! Deşi, după învăţătura Bise­ricii, deschisul cărţii e osândit ca vrăjitorie, pravilele fiind foarte dure în acest sens. În cartea mea Despre horoscop şi ghicirea viitorului găsiţi referiri la această practică.

Unii oameni se află în criză. Ani şi ani de zile nu-şi găsesc duhovnicul. De ce? Pentru că se cred prea sfinţi pentru duhovnicii de lângă ei. Şi stăruie în păcatele lor, nemulţumiţi că nu au găsit un duhovnic sfânt, de nasul lor. Şi stăruie şi stăruie în păcat, gândindu-se: „Eh, nu suntem noi cei mai mari păcătoşi!” – în loc să alerge la duhovnicul care este aproape de ei. E o mare ispită să nu te spovedeşti pentru că nu găseşti un duhovnic priceput. Toţi duhovnicii pricepuţi au dispărut, numai tu eşti ucenicul ăla vrednic, ultimul mohican ortodox, şi te-a lăsat pe tine Dumnezeu de izbelişte.

Aşa cum în Cartea Nunţii susţin foarte precis că fiecare tânăr care are chemare spre căsătorie va găsi o Ileana Cosânzeana pentru el, tot aşa fiecare tânără care are chemare spre căsătorie îl va găsi pe Făt Frumos al ei – chiar dacă poartă ochelari sau e sâsâit, sau cine ştie ce defecte are, pentru ea e Făt Frumos – ei bine, tot aşa fiecare suflet are rânduit de Dumnezeu un duhovnic.

Asta nu înseamnă că suntem predestinaţi să ne gă­sim jumătatea. Concepţia aceasta a jumătăţii nu e speci­fică spaţiului creştin. Numai în lumea orientală există o teorie conform căreia fiecare suflet s-a împărţit în două şi se tot caută reciproc cele două jumătăţi, până se termină romanul. Şi tot aşa, şi joacă leapşa, ba întâlnindu-se, ba pierzându-se, ca în romanul lui Rebreanu Adam şi Eva.

Nici cu duhovnicul nu-i aşa, nu e jumătatea ta, să-l cauţi şi să nu-l găseşti. Du-te cu credinţă şi Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti duhovnicul chiar la cea mai neimportantă parohie, la cea mai necunoscută, cea mai, cea mai.

Înainte să-mi găsesc duhovnicul în Bucureşti, mă spovedeam la Petru Vodă, la părintele Ioan Şişmanian. Şi părintele Ioan mi-a zis: „Întrucât ajungeţi greu în Moldo­va, spovediţi-vă în Bucureşti, găsiţi-vă un duhovnic în Bu­cu­reşti”. Şi m-am frământat, am zis: „cum în Bucureşti, că nu găsesc niciun duhovnic pe sufletul meu în Bucu­reşti, că e imposibil”. Duhovnicii mari sunt foarte, foarte ocupaţi, nu prea mai primesc ucenici. Şi mi-am zis: „e aproape imposibil să-mi găsesc duhovnic în Bucureşti”. Dar ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.

Şi m-am rugat la părintele Porfirie, făcătorul de minuni, care o să fie canonizat, ca şi părintele Paisie Aghioritul. Şi am zis: „Părinte Porfirie, aşa cum i-ai ajutat pe atâţia, după ce ai trecut la Domnul, aşa ajută-mă şi pe mine să-mi găsesc duhovnic”. Şi mă rugam, şi mă rugam, era nădejdea mea părintele Porfirie, să mă ajute să-mi găsesc duhovnic. Şi a rânduit Dumnezeu să găsesc duhovnic chiar în mijlocul Bucureştiului, aproape de locuinţa mea. Şi m-am bucurat foarte, foarte mult. Pentru că duhovnicii uneori sunt chiar lângă noi, dar nu avem noi ochi să-i vedem.

Eu auzisem lucruri minunate despre cel care avea să-mi fie duhovnic, dar erau atât de minunate, că le-am crezut exagerări. Am zis: „Ei, na! Chiar aşa, părinte tânăr dar sporit în mijlocul Bucureştiului?” Credeam că sunt exagerări ale ucenicilor. Dar m-am convins că aşa era şi m-am bucurat foarte mult să-mi găsesc un duhovnic potrivit sufletului meu.

Contează foarte mult relaţia duhovnic – ucenic. Poate că un duhovnic care e învăţat să spovedească mai ales oameni de la ţară, în momentul în care vine la el un intelectual, mai greu va şti să-l călăuzească în ce priveşte orânduirea vieţii. În ce priveşte lupta cu păcatele, totul e simplu, dar în relaţia cu duhovnicul tu nu spui doar: „am curvit, am băut, am… ce-am făcut!” Îl şi întrebi: „Părinte, ce să fac în problemele vieţii?” Tinerii: „să fac facultatea asta, să nu fac facultatea asta?” „Mă căsătoresc?” „Mă călugăresc?” Şi e foarte important să ai încredere că prin duhovnicul tău îţi vorbeşte Hristos. Să-ţi fie foarte, foarte clar că prin el vorbeşte Hristos. Dacă ai îndoială, degeaba te mai duci.

Am avut un duhovnic care a murit tânăr. El făcuse un an actorie, până să intre în monahism. Şi îi plăcea să ne mai spună, din piese de teatru, replici din Caragiale, părea un părinte mai lumesc. Aşa părea. Şi puteai să te grăbeşti să-l judeci şi să zici: „Ei, popa ăsta! Nu ştie decât de glume!”

Ne-am dus o dată la mănăstire, ne-a pus o masă – masă; nefiind post, s-a băut vin. Eu i-am spus, în şoaptă, soţiei mele: „Nu ne mai spovedeşte!” Că masa era prea bună, atmosfera foarte prietenească… Fac o paranteză: era un părinte care a fost lovit foarte mult de alţii, chiar a murit tânăr din cauza supărării. Şi de asta simţea nevoia să fie mai deschis uneori cu ucenicii apropiaţi, ca între fraţi – şi eu, amărât că nu ne mai spovedeşte, mă gândeam: „Uite, am bătut drumul de pomană!” – că nu veneam la mănăstire ca să mănânc bine. Puteam să mănânc bine şi acasă.

Şi ne duce să ne spovedească. Casa în care locuia la mănăstire avea două camere despărţite printr-un intrând, nu exista uşă. Ca să nu auzim spovedania, a pus nişte mu­zi­că pe un casetofon şi eu eram cu un prieten într-o came­ră, pe soţia mea o spovedea în camera cealaltă.

Dar între două melodii, nefiind muzică, s-a putut auzi ce e dincolo. Am auzit o voce străină şi, auzind o voce străină, m-am gândit: „spovedania a fost întreruptă, hai să văd cine a venit la părintele”.

M-am dus şi am văzut că era părintele cu soţia mea. Daţi-vă seama ce voce transfigurată avea, dacă eu ştiam că părintele este la câţiva metri de mine, ştiam că o spovedeşte pe soţia mea, şi totuşi am fost convins că e altcineva. Nu mi s-a părut o voce puţin schimbată, ci era pur şi simplu alt om.

Iar când m-a spovedit pe mine, a fost transfigurat total… Eu am un defect: întrucât mi-a plăcut să citesc mult din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor duhovniceşti, când un duhovnic îmi dă un sfat, eu încep să mă gândesc: „asta am citit acolo, asta am citit dincolo”, încep să mă gândesc cam ce lecturi a avut părintele respectiv; mi-a trecut patima asta, dar o aveam; mă credeam buricul pământului şi voiam să văd cam cât de largă e sfera cunoştinţelor teologice ale duhovnicului.

Şi părintele s-a apucat să-mi vorbească, când m-am spovedit eu, spunându-mi lucruri foarte simple. Dar chipul lui era atât de deosebit atunci… avea aşa putere în cuvânt! Nu era nicio lumină, nu era nimic paranormal, dar pur şi simplu… nu pot să descriu în cuvinte ce senzaţie era.

Îmi spunea: „Danion, de spove­da­nia noastră, de spovedania ta depinde raiul sau iadul tău”. Şi chiar simţeam că parcă îmi ţine sufletul în mână şi dacă fac ce zice el mă duc în rai, dacă nu, nu! Lucruri foarte, foarte simple, dar spunea cuvinte cu atâta putere, că uita­sem faptul că sunt la spovedanie şi eram atent la părintele, la ce îmi spune, şi mai puţin la păcatele mele, că nu-mi venea să cred că ăsta e omul care înainte cu jumătate de oră râdea cu noi la masă. Deci, şocul a fost total. Oricum, m-a mai surprins şi în alte ocazii, când mi-a mai spus lucruri din acestea simple legate de viaţa sa duhovnicească. De exemplu: „Eu eram ultranaţionalist şi aveam evlavie numai la sfinţii români. Şi odată, zice, l-am văzut pe Sfântul Serafim de Sarov, care mi-a zis: «Eu sunt rus. La mine nu ai evlavie?» De atunci m-am lecuit de ultranaţionalism”. Şi m-am bucurat să văd că vieţuirea duhov­nicească nu stă numai în asprime, faţă suptă şi în aere de mare pustnic. Ci stă în a-l lua de mână pe ucenic şi a-l duce în faţa lui Hristos.

Ascultarea de duhovnic este o taină. Spunea Sfân­tul Ignatie Brianceaninov că ascultarea este o taină şi că cei care nu înţeleg ascultarea ar fi gata să dea cu pietre în cel care face ascultare, considerându-l nebun, neînţelegând de ce se leapădă de voia sa. Cât şi cum facem ascultare, ca mireni, e o temă foarte importantă.

Înainte de a mă căsători, am oscilat foarte puternic între mănăstire şi viaţă de familie. Apoi m-am gândit că dacă tot m-am căsătorit, măcar să încerc să ţin votul ascultării, şi ca mirean. Noi, ca mireni, nu depunem niciun vot, nu făgăduim să facem ascultare. Dar până la urmă, dacă vrem să fim ai lui Hristos, într-o lume din ce în ce mai păgână, trebuie să facem ascultare. Eu cred că cine e creştin în zilele noastre e mu­cenic fără de sânge.

Păgânismul prinde puteri atât de mari, încât e aproape imposibil să rămâi pe calea virtuţii într-o vreme în care toţi parcă te presează să calci în picioare tot ce ţine de Hristos, curăţie, virtute, viaţă duhovnicească. Şi atunci mi-am dat seama că şansa e să mă arunc nebuneşte pe calea ascultării: „Ce zice duhovnicul, aia fac”. De ce? Pentru că Dumnezeu îl luminează pe duhovnic şi, dacă fac ce-mi zice duhovnicul, o să fie bine.

Duhovnicul de care v-am vorbit mai înainte, despre care v-am spus că a murit, îmi tot zicea la spovedanie: „Singura şansă să rezişti azi e să fii nebun pentru Hristos”. Îmi tot repeta asta. „Nu încerca să fii creştin după ochii celorlalţi. Fii după cum vrea Dumnezeu.” Dar se referea la o nebunie pentru Hristos diferită de nebunia sfinţilor nebuni pentru Hristos.

Cred că în ziua de astăzi, de mare lepădare de Hristos şi de expansiune a nebuniei standard, a fi omul lui Hristos, a fi creştin cuminte e cea mai mare nebunie. Dacă într-o lume în care toţi îşi urăsc vrăjmaşii, tu îţi iubeşti vrăjmaşii, ceilalţi te consideră nebun. Dacă tu, într-o lume în care toţi fură, nu furi, ceilalţi te consideră prost sau chiar nebun. Şi nu e nevoie de mari fapte ieşite din comun ca să te considere nebun, te consideră pur şi simplu.

Or, lupta fiind foarte grea, ai nevoie de un antre­nor. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul către păstor, din Scara raiului, zice foarte frumos: „Păstor, în înţeles adevărat, este cel care poate căuta şi îndrepta, prin nerăutatea, prin sâr­guinţa şi rugăciunea sa, oile pierdute. Cârmaci e cel ce a luat tărie înţelegătoare de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adâncul însuşi al mării”.

Adică duhovnicul ţi-e duhovnic nu numai când eşti cuminţel şi-ţi faci canonul şi vii tot timpul senin la biserică, duminică de duminică. Duhovnic e şi atunci când tu ai căzut într-un anumit păcat şi vine după tine să te ridice. Eu am avut un duhovnic care, când afla că ucenicii lui care trăiesc în lume sunt în păcate mari, ieşea din mănăstire – având binecuvântare pentru asta – şi se ducea în lume să-i spovedească. Pe unde-i găsea, îi spovedea şi pe unii îi întorcea. Ăsta este duhovnicul.

Să vă spun cum am ajuns, de exemplu, la părintele Ioan, la Petru Vodă. Am ajuns la părintele Ioan trimişi de părintele care a murit. Înainte să moară, mi-a zis: „Duceţi‑vă la alt duhovnic! Danion, caută-ţi alt duhovnic, mai iscusit!” Şi eu m-am întristat, că n-am vrut să-l las. Dar mi-a zis: „Caută-ţi alt duhovnic!” Şi cum am ajuns la părintele Ioan, a murit celălalt. Mi s-a părut că Dumnezeu mi-a purtat de grijă, să nu mă lase orfan de duhovnic.

 Stăteam, împreună cu soţia mea, aş­teptând să luăm un scurt cuvânt de folos, că auzisem de părintele că are o trăire deosebită. Şi vedeam oameni cum intră cu feţe obişnuite, şi ieşeau cu feţele schimbate, unii chiar plângând. Şi feţele lor arătau că ceva s-a întâmplat acolo. Şi stăteau mult la spovedanie. Şi soţia mea – care n-a avut parte de duhovnici care să spovedească aşa, foarte cu de-amănuntul, mi-a zis: „Ce mi-aş dori ca până la sfârşitul vieţii să mă spovedesc şi eu măcar o dată aşa!”

Şi noi am intrat, nu mai ţin minte, pe la trei-patru noaptea, la spovedanie; ne-am spovedit în linişte. Şi ne-a spovedit părintele până pe la vreo patru jumătate, cinci dimineaţa. După ce am ieşit noi a intrat o maică care bătuse toată noaptea metanii; îşi pusese baticul în faţa chiliei şi se auzea: „boc! boc! boc!” – tot dădea cu capul de pământ când făcea metanii.

Noi mai stăteam într‑o cameră, că era frig, dar maica n‑avea nicio treabă cu oboseala, cu… Şi pe maica a spovedit-o după ce am ieşit noi. Şi dimineaţa, când am revenit, pe la nouă-zece, deja părintele spovedise alţi prieteni de-ai noştri înaintea noastră, că noi am venit din nou dimineaţa să mai întrebăm ceva. Înainte de a reveni noi, spovedise deja pe alţii. Când a dormit, dacă a dormit, Dumnezeu ştie!

Spun asta ca să se înţeleagă că nu vorbesc despre duhovnici paranormali, despre duhovnici din cărţi. Eu vorbesc despre duhovnici reali, despre duhovnici care există.

Aşa că eu recunosc: în ceea ce vă spun astăzi m-am folosit foarte mult de cărţile şi învăţăturile sfinţilor. Eu mi‑am făcut licenţa în teologie chiar despre ascultarea de duhovnic. Mi s-a părut un subiect foarte, foarte important şi neluat în seamă, din păcate, de foarte mulţi în zilele noastre. Dar degeaba citeşti, dacă nu şi ştii că aşa este.

Pentru cei care nu ştiu ce face duhovnicul, spun atâta, că dacă ai credinţă în Dumnezeu, vii la spovedanie cu mintea plină de păcate, şi dacă eşti decis să renunţi la ele şi să pui început bun, pleci fluierând. Nu fluierând, cântând: îţi cântă sufletul de bucurie. Eu am scris trei cărţi pe tema Tinerii şi sexualitatea şi pentru că le-am scris cu binecuvântarea duhovnicului, chiar dacă citeam materiale smintitoare, mintea mea era ţinută curată de Dumnezeu. Aşa lucrează puterea ascultării.

Dar la un moment dat, m-am gândit: „părinţii din pustia Egiptului, dacă le venea o amintire de femeie se luptau cu gândul şi duceau mare război, iar la mine – după câte materiale smintitoare am citit, mintea mea e curată. Cred că am ajuns la o măsurăăă… înaltă de tot!” A fost de ajuns să primesc gândul acesta în minte şi, vă spun, parcă s-ar fi deschis o fereastră în mintea mea şi-au început să intre, toate cele pe care le citisem, în sufletul meu.

Efectiv, până atunci citeam materiale smintitoare şi nu mă vătămau, parcă erau nişte câini ţinuţi în lesă. În clipa în care m-am mândrit, au intrat în mintea mea cu o viteză extraordinară, mă simţeam groaznic, groaznic! Părintele mi-a şi zis la spovedanie: „Danion, nu mai ştiu ce să fac cu tine! Ţi-ai făcut-o cu mâna ta!”

Şi am ajuns la o mănăstire, la un părinte, şi i-am spus: „Părinte, uitaţi ce ispite am!” Şi părintele: „Eee! Te smereşti! Bucură-te că ţi-a dat Dumnezeu un război aşa de mare!” Zic: „Părinte, nu-i război, că-n război te lupţi. Or, eu nu mă lupt! Eu primesc tot, toate gândurile, toate patimile! Şi mi-e teamă că dacă acum le ţin în minte, după aia urmează să le fac şi cu trupul!” Vă spun, mi-era frică, frică! Foarte frică! Pentru că nu ştiam ce va urma. Vă spun, am trăit aproape un coşmar.

Pentru că m-am gândit: „uite, am vrut să-i ajut pe alţii, am avut binecuvântarea de la duhovnic şi a fost bine, dar acum, dacă mi-am luat-o în cap…” Nu mai puteam să scot gândurile de păcat, pentru că începuse dracul să îmi dea gândul că poate nici duhovnicul meu nu e destul de iscusit ca să mă ajute. Ce face dracul? Când vede că duhovnicul te tot ţine de mână, vrea să te rupă de duhovnic. Şi atunci am început să mă gândesc că nu e destul de bun duhovnicul, că pentru boala mea mi-ar trebui un duhovnic mai iscusit şi, neducându-mă la el, boala s-a agravat.

Până la urmă am zis: „hai, totuşi, să revin la duhovnic şi să-mi pun din nou sufletul în mâinile lui”. Şi l-am întrebat când pot să vin să mă spovedesc, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, m-am spovedit – ei bine, vă spun că în clipa în care m-am spovedit, parcă s-ar fi deschis şi închis poarta minţii; parcă tot ce-am spovedit a ieşit, dar vă spun, aproape fizic, deci nu mi-a venit să cred; dacă mi-ar fi zis cineva că m-a operat duhovnicul, aş fi crezut. Parcă toate porcăriile, cum au intrat, aşa au ieşit, dar ştiţi cum? Toate! Şi eu am spovedit tot, cu părere de rău, dar şi ele au ieşit toate! Şi cum au ieşit toate, parcă s-a închis poarta minţii.

Vă spun, eu citisem lucrurile astea, dar nu credeam că e chiar aşa de… parcă fizic, totul, înţelegeţi? Şi m-am bucurat extraordinar, i-am zis: „Părinte, m-aţi făcut om nou!” Eu ştiam că aşa scrie în cărţi, şi ştiam că aşa e, dar nu-mi venea să cred că parcă iese, ştiţi cum? Când mături, iei şi ultimul fir de praf, parcă şi ăla a ieşit. Şi m-am gândit: „Oare cât o să mă ţină starea de pace lăuntrică?” Dar pentru rugăciunile duhovnicului m-a ţinut şi efectiv s‑a dus ispita respectivă.

Altă dată, cu ani în urmă, am vrut să mă lepăd de Ortodoxie pentru că fusesem dezamăgit de anumite lucruri pe care le auzisem: despre un episcop, despre unii preoţi, despre, despre… Şi am simţit că nu mai pot, m-am simţit sufocat. Am zis: „Adevărul nu poate să fie în Biserica asta!” Şi m-am dus la slujbă, am stat la coadă la miruit, dar n-am vrut să mă miruiască părintele, că nu mai credeam în puterea crucii. Şi când a vrut să mă miruiască, i-am prins mâna şi i-am sărutat-o. Şi mi-a zis: „Lasă-mă să te miruiesc, că dau cu tine de pământ!”

Şi a lăsat lumea la coadă la spovedanie şi m-a dus în camera în care spovedea – era o cămăruţă în stânga altarului. Cum m-a dus acolo: „Crezi în puterea crucii?” „Nu!” Zbang, zbang! A început să-mi dea palme. „Crezi?” „Nu!” Zbang! Şi mă tot pocnea. Şi din afară, lucrul acesta pare neobişnuit, anormal: preotul nu are voie să dea în cre­dincioşi, e canon care opreşte. Numai că duhovnicul lucrea­ză luminat de Dumnezeu.

Şi în timp ce mă pălmuia, eu am început să plâng, că m-am gândit: „cât mi-am dorit eu să trăiesc şi să mor pentru Hristos!” Mă rugam foarte mult: „Doamne, dăruieşte-mi să trăiesc şi să mor pentru Tine!” Şi-n timp ce părintele mă pălmuia, mă gândeam: „măi, eu, care voiam să mor pentru Hristos, am ajuns să mă lepăd de cruce?” Şi el: „Crezi?” „Nu!” Mă tot pălmuia, mă tot pălmuia, până când am început să plâng de tristeţe şi mi-am dat seama că parcă ar fi plecat dracul de lângă mine, vă spun sincer! Am şovăit să spun asta, ca să nu îl judece cineva greşit pe părinte, că nu are de ce… Părintele mi-a dat atunci canon să fac mătănii şi ispita a trecut. Aşa că dau mărturie că dracul te luptă fizic! Nu-l vezi, dar te luptă. Cei mai sporiţi simt asta mult mai clar.

Mi-a povestit un părinte: „Odată am simţit o palmă nevăzută cum se apropie de faţa mea, m-am ferit şi s-a spart lampa în secunda următoare”. Dracul a vrut să-l sperie pe părinte şi i-a arătat că lucrează cu putere…

Noi, în viaţa duhovnicească, ne batem cu super-roboţi, fraţilor! Cu Terminator şi cu toate creaturile hidoase ale întunericului. Şi ce arată în filme din astea, în Frăţia inelelor sau în filme similare, sunt jocuri de copii faţă de războiul duhovnicesc, în care dracul vrea să facă praf fiecare suflet. Nu vă daţi seama că se luptă dracul să-l piardă pe fiecare dintre noi?! Dar în momentul în care ai duhovnic, scapi. Te duci cu sinceritate: „Părinte, am greşit!” Şi părintele te ajută să te pui pe picioare.

Acum n-am să vă vorbesc despre duhovnicul ideal fără să ţin seama de faptul că unii dintre voi, în relaţia cu duhovnicii, aveţi şi anumite dezamăgiri. Mi s-a întâmplat şi mie să aud sau să citesc mărturii ale celor care au vrut să se spovedească şi părinţii ba i-au amânat, ba n-au avut timp pentru ei, ba i-au expediat în câteva minute, ba s-a dus profe­so­rul de religie cu clasa şi părintele a dat dezlegare în grup, când spovedania în grup este interzisă încă din secolul al IV-lea, de pe vremea Sfântului Patriarh Nectarie al Con­stantinopolului.

Există poticniri. Încerc să vorbesc despre situaţia reală din biserică. Foarte mulţi dintre părinţii voştri, fraţii voştri, verişorii voştri, cunoscuţii voştri, şefii voştri, secretarele voastre, cunoştinţele voastre, stau departe de biserică din cauza păcatelor unor preoţi. Aşa stau lucrurile. Eu am vrut să fac o carte cu tema De ce nu vine lumea la biserică? Şi răspunsurile pe care le-am primit cel mai des au fost: din pricina necredinţei şi din cauza păcatelor preoţilor.

Acuma, cum e cu păcatele preoţilor? Unii abia aşteaptă să găsească nod în papură preotului, ca să zică: „Dacă popa e beţiv, eu de ce să nu fiu beţiv?” Dar atunci când doctorul are ulcer şi nu vrea să se opereze, pacientul nu zice: „Dacă doctorul are ulcer, eu nu mă duc să mă operez de ulcer!” Zice: „E prost, lasă să moară doctorul! Treaba lui, dar eu mă duc să mă operez”.

În ce priveşte viaţa duhovnicească, nu procedăm la fel. Am şi eu ulcer, are şi el ulcer, amândoi murim de ulcer! Care e folosul? Nici unul. Sunt alţii însă care sunt smintiţi pur şi simplu de cele pe care le văd. Şi de asta, unii din copiii preoţilor ajung pe drumuri greşite, unele familii de preoţi se dezbină şi ajung chiar la divorţ.

Numai că nu trebuie să rămânem aici. Există problemele astea? Există. Există din mileniul trei? Nu! Din primele secole ale Bisericii găsim scrieri ale Sfinţilor Părinţi în care sunt osândite căderile preoţilor şi chiar ale unor ierarhi.

Sfântul Chiril al Ierusalimului în catehezele lui are cuvinte foarte dure contra episcopilor păcătoşi. Deci starea asta de fapt durează în Biserică de la începuturi. Iuda a fost unul din apostolii lui Hristos. Şi L-a vândut. Şi acum, ce însemna? Ceilalţi unsprezece să se lepede de Hristos cel înviat pentru că l-a ales pe Iuda? Nu! Trebuie să avem puterea de a depăşi acest mare handicap.

Să încercăm să vedem cu sinceritate care sunt pie­di­cile celor de lângă noi în drumul spre Hristos. Eu nu zic că e uşor să fii un credincios al unei parohii de ţară şi să mergi la biserică când îl aduni pe preot din şanţuri, cum se întâmplă în unele cazuri. Eu zic că e foarte greu. Dar nu zic că e uşoară do­bândirea mântuirii. Cu cât părintele sminteşte mai tare poporul şi cu cât poporul îl iubeşte mai mult pe părinte şi-l apără mai tare pe părinte, cu atât se foloseşte şi poporul, şi părintele care, văzând ani şi ani de zile ajutorul poporului, se va schimba. Au ruşii un sfânt care şi-a ucis nevasta din gelozie, Sfântul Varlaam Kereţki. Şi, pocăindu-se pentru crima sa, ucigaşul a devenit sfânt…

În acelaşi timp, probleme au nu numai preoţii, ci şi preotesele. Am auzit un caz în România, o preoteasă a murit de gelozie. Pentru că părintele cu viaţă sfântă stătea şi spovedea până noaptea la unu, două, şi preoteasa se gândea: „Nu vine azi, nu vine mâine, nu vine răspoi­mâine, ce face? Mă înşeală?” Şi poţi să fii soţie de sfânt şi să mori de gelozie. Problemele sunt foarte mari.

Uitaţi-vă la filme, uitaţi-vă, sau aduceţi-vă aminte de filmele istorice pe care le-aţi văzut. Ce vor cei răi? „Omorâţi căpeteniile celor buni şi atunci distrugem ime­diat armata!” Replica asta e standard, o găsiţi într-o mie de filme. Dacă am omorât capii… E ca la răscoală: i-ai prins pe capi, poporul se supune imediat.

Preoţii sunt foarte, foarte puternic atacaţi de diavol. Dracul ştie: „am cucerit preotul, mi-e mult mai uşor să câştig parohia”. „E preotul cu viaţă sfântă? Mi-e mult mai greu să câştig parohia.” Şi atunci ridică o luptă groaznică. Dacă nu reuşeşte să-l lovească pe preot direct, îl loveşte prin preoteasă. Dacă nu-l loveşte prin preoteasă, îl loveşte prin copii. Sau prin soacră. Sau prin rudele lui, chiar prin părinţii lui.

Nu reuşeşte să-l lovească prin cei de aproape, îl loveşte prin fraţii de altar, cum a fost lovit, de exemplu, părintele Calciu. El suferea în închisoare, în timp ce alţii se bucurau că viermele e închis de comunişti. Vremurile sunt grele şi vor fi din ce în ce mai grele. Noi să nu rămânem indiferenţi, să ne doară sufletul.

Auzim că popa cutare, scrie în ziar, că popa cutare şi-a înşelat soţia cu femeia din satul cutare şi satul s-a ridicat şi cere alt preot. Citeşti asta, nu te mulţumi cu asta! Roagă-te: „Doamne, ajută-l pe părintele cutare!” Şi nu zice: „îndreaptă-l pe părintele cel curvar!” Pentru că poate toate ziarele au minţit. Pentru că ştiţi foarte bine cât de tare minte presa, cât de tare minte mass-media.

Câte articole se scriau despre părintele Cleopa cât trăia? Foarte, foarte puţine. Apare aşa, ca un nume care dădea bine pe pagina a opta a ziarului, pe ultima pagină: „Şi părintele Cleopa a primit credincioşi de praznicul Sfintei Cruci”. Atâta tot. Când un părinte de la mănăstirea X s-a îmbătat şi a lovit cu maşina două găini şi a intrat în gardul primăriei, articol mare: „Popa X conducea în stare de ebrietate”, alcoolemie mare – cu date precise, cât la mie – şi afli: unde a făcut liceul, că n-a fost bun la învăţătură, că sora lui era prostituată şi toate detaliile telenovelei.

Pentru că lumea asta vrea: pâine şi circ. Ce se dădea în arenele romane când mureau creştinii, asta ne dă azi mass-media: circ! Că pâine, din ce în ce mai puţină. Ne dă soia prefabricată şi alte chestii care ne distrug sănătatea, nici măcar pâine sănătoasă nu mai primim în timp ce urmărim spectacolul, circul lumii de lângă noi.

Voi vorbi acum despre schimbarea duhovnicului. O să vă rog să-mi îngă­duiţi să am o expunere mai lungă şi partea de întrebări şi răspunsuri să fie mai restrânsă, pentru că sunt lucruri, consider eu, importante, legate de această temă, pe care nu aş vrea să le prezint în treacăt.

Vreme de trei ani de zile, duhovnicul a încercat să o convingă pe Leana să nu mai trăiască cu şeful ei, şi, plic­ti­sită că duhovnicul ei nu este înţelegător, Leana pleacă la alt duhovnic, mai îngăduitor. Eu vă spun, nu-ţi vine să crezi uneori cât de înţelegători pot să fie unii preoţi…

Mie-mi scriu creştini care fac unele păcate şi au dezlegare de la duhovnic. Mi-a scris o fată: „Duhovnicul meu mă lasă să fac dragoste cu prietenul meu, chiar dacă nu suntem căsătoriţi, ne cere doar să nu facem sex…” Şi i-am răspuns: „Fugi de el ca dracul de tămâie!” Pentru că nu e preot adevărat…

Preotul n-are voie să dea dezlegare la păcat. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Orice veţi lega vor fi legate şi orice veţi dezlega vor fi dezlegate, dar doar din cele rânduite de Dumnezeu. Preotul nu poate veni să spună: „Săptămâna asta vă dau dezlegare la furat!” Că o să fie legat preotul şi băgat la zdup de poliţie. Părintele să dea dezlegare la ce e de dat dezlegare şi să lege unde e de legat.

Eu vă spun, sunt şocat cu câtă uşurinţă dau unii dezlegări. Am un prieten preot care a fost numit la o unitate militară, şi s-a făcut mare masă în zi de post, cu toate bunătăţile, şi a fost chemat să sfinţească masa. Şi mi-a povestit: „Am luat măslinele, sucul, tot ce era de post, le-am pus pe o altă masă, m-am întors cu spatele la masa de dulce şi am început să zic rugăciunile.

Ceilalţi – părinţi, generali, colonei, ce erau acolo, au început să strige: «Părinte, părinte, întoarceţi-vă şi la masa cealaltă!» «Nu se poate! Sfinţesc ce e de sfinţit. Acum e post şi ţinem postul.» «Părinte, dar preotul dinainte era a-toate-dez­le­gător! Fiţi bun şi dezlegaţi!» «În iad vă duceţi şi fără mine! M-aţi chemat, fac ce trebuie făcut.»”

Sunt unii care vor să schimbe duhovnicul pur şi simplu pentru că le e frică de cruce. Pentru că vor o mântuire fără cruce. „A, popa cutare, dacă ai făcut şaişpe avor­turi, te dezleagă imediat, te împărtăşeşte, şi pleci cu frun­tea sus. Şi eşti fericită şi-ţi mai chemi toate colegele: «Staţi liniştite, că mai trageţi două-trei avorturi, veniţi la duhov­nicul meu şi se ia dezlegare instantaneu.»”

Mi s-a întâmplat să mă duc la Spitalul Municipal din Bucureşti, la secţia unde femeile avortează. Eram cu colegi de la Facultatea de Teologie, ne-am gândit să facem lucrare duhovnicească, convingând femeile să renunţe să avorteze. Şi ne-am dus acolo, au început discuţii: „Ştiţi, omorâţi pruncul!” „Da, ştim.” „Este păcat.” „Da, ştim.” „Şi ce-o să faceţi?” „Ce să facem? Ne ducem să ne spovedim, după ce avortăm.”

A fost o lovitură în moalele capului atitudinea aceasta. Nu-mi imaginam că femeia creştină poate să fie atât de ipocrită încât să ucidă, ştiind că mai apoi se va spovedi. Ea avea precis programată spovedania. Ştia că avortul e păcat. Ştia că are un prunc pe care-l ucide. Un suflet de care-şi bate joc. N-o interesa. Ea ştia că părintele e bun şi îngăduitor, şi te duci şi zici: „Părinte, încă un avort!” „Dumnezeu să te ierte, mergi în pace!”. Nu-i aşa!

Duhovnicul bun nu e cel a-toate-dezlegător. Duhovni­cul cel mai bun este cel care vindecă suflete. Ştiţi că există o rivalitate reală în fapt între ardeleni şi moldoveni, în ce priveşte înţelegerea spovedaniei. Ar­de­le­nii zic: „Moldovenii ăştia, cât de înguşti la min­te sunt, cât de aspri sunt!” Moldovenii: „Ardelenii ăştia cât de deschişi, cât de papistăşiţi sunt, cât de moder­nişti sunt!” etc. Fiecare e convins că e mai bine cum e la el.

De fapt, duhovnicul ideal nu e nici cel mai aspru, nici cel mai îngăduitor, e duhovnicul care tămăduieşte sufletul. Ai boala? Eşti beţiv, eşti curvar, eşti mândru, eşti rău, eşti ce eşti, te duci la duhovnic şi dacă te-a ajutat să scapi de patima respectivă e bine. Pentru că aşa poţi să te duci la un duhovnic îngăduitor ani şi ani de zile. Iar te spovedeşti, iar păcătuieşti, iar te spovedeşti, iar păcătuieşti. Şi ce ai rezolvat?

Eu am cunoscut o femeie care trăia în desfrâu şi iar se spovedea, iar păcătuia; iar se spovedea, iar păcătuia. Şi până la urmă a visat că era într-o biserică şi Maica Domnului avea o bandă pe ochi, neagră, şi nu putea să-i vadă ochii. Şi când s-a trezit, s-a gândit: „de ce nu pot eu să văd ochii Maicii Domnului?” Şi atunci şi-a schimbat viaţa şi acum e în mănăstire.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu duhovnicii foarte aspri. Dau canoane prea dure, omul fuge. Scopul care e? Scopul e ca omul să fie al lui Hristos. Duhovnicul te ia de mână şi te pune pe drumul spre Îm­părăţia Cerurilor. Contează însă foarte mult dispoziţia cu care vii la duhovnic. Spunea părintele Stăniloae în notele de la Filocalie, într-o notă din Filocalia XI: „Ca să întrebi pe un părinte duhovnicesc despre gândurile tale, trebuie să ştii să le expui. Dar cine le poate expune? Toţi trăiesc o mare împletire de gânduri contradictorii. Dar puţini le pot exprima. Unii le exprimă mai corespunzător, alţii mai puţin corespunzător. Dar nici unul deplin corespunzător”.

Adică venim la duhovnici şi de multe ori îi zăpăcim pe duhovnici cu cele pe care le spunem şi nici măcar nu e corect ceea ce spunem. Mie mi s-a întâmplat când am avut anumite neînţelegeri şi tensiuni cu soţia mea, să vin la duhovnic şi să-i spun: „Părinte, aşa, aşa, aşa…” Părintele nu dădea canonul, aştepta să vorbească şi cu soţia mea. Şi după ce discuta cu soţia mea, discutam în trei şi mă lămuream că nu era aşa cum văzusem eu lucrurile, era altfel. Deşi eu, în sufletul meu, eram convins că am dreptate. Şi duhovnicul m-a ajutat să înţeleg unde am greşit.

De multe ori venim la duhovnic, prezentăm: „Pă­rinte, frate-meu e rău, că mi-a luat moştenirea, că mi-a făcut, că mi-a făcut!” – dar nu prezentăm răul pe care l-am făcut noi. Avem boala de a-i spovedi pe ceilalţi. Sunt unii care chiar simt nevoia să transforme spovedania într-o cleveteală: „Părinte, şeful meu s-a dat la colega mea de servici, dar eu mi-am păstrat curăţia!” – chiar dacă şeful tău nu s-a dat la tine. Dar tu simţi nevoia să precizezi că şi dacă s-ar fi dat, tu te-ai fi apărat cu îndârjire, ţi-ai fi apărat virtutea. Dar nu e problema duhovnicului ce halucinaţii ai tu, că ai fi fost mare eroină a credinţei! Şi după trei săptă­mâni vii: „Părinte, ştiţi, am fost într-o stare de depresie şi m‑am dat la şeful meu, care m-a refuzat pentru că de fapt nu sunt pe gusturile lui. Îi plac blondele şi eu sunt roşcată”.

Să încercăm să nu transformăm spovedania într-un circ. Să înţelegem că Hristos este de faţă. Eu nu cred că de faţă cu Hristos te apuci să bârfeşti. Nu cred lucrul ăsta. Nu cred că-ţi arde de bârfă. Uneori la rugăciune ţi-e aşa drag faptul că eşti lângă sfântul respectiv, că parcă nici nu-ţi vine să… laşi cartea de rugăciune din mână. Vrei să mai vorbeşti cu sfântul, sau să stai pur şi simplu, să ştii că eşti în faţa icoanei sfântului şi că eşti auzit de sfântul căruia i-ai adus această puţină rugăciune – mie-mi place formularea: „primeşte, sfinte, această puţină rugăciune!” Zici un acatist lung, poate ştiţi că unele acatiste sunt foarte lungi, dar la urmă zici: „Sfinte, ţi-am adus această puţină rugăciune”. Eu de fapt ar trebui să stau cu tine tot timpul, să te am în viaţa mea. Dar oricât de lung ar fi acatistul, chit că e mai scurt, chit că e mai lung, tu zici: „Deşi ţi-am adus această puţină rugăciune, totuşi tu sârguieşte-te, grăbeşte, vino în ajutorul meu!” Aşa ar trebui să fim noi tot timpul cu Hristos, să ştim că Hristos e cu noi, mai ales la spovedanie. Şi să vedem cum se schimbă spovedania noastră.

Vă spun sincer, eu nu vin aici nici ca doctorand în teologie, nici ca scriitor, nici ca priceput – eu sunt nepri­ceput! Nu pot să dau lecţii despre spovedanie. Îmi măr­tu­risesc nepriceperea, dar simt nevoia să împart cu voi câte­va din bucuriile pe care le-am avut cunoscând învăţătura Bisericii. Încerc să împart cu voi din frumuseţile legăturii cu duhovnicul.

Ar fi trebuit, poate, să încep expunerea mea cu citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi. Numai că o astfel de expunere ar fi riscat să-i gonească în maxim cinci minute pe cei care nu sunt învăţaţi cu textele teologice.

Baza învăţăturii despre spovedanie o găsim în Noul Testament. Zic sectanţii: „Unde găsiţi voi referinţe despre spovedanie?” Găsim! A fost anunţat în cuvintele Mântuitorului către apostoli: „Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer. Şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Oricâte leagă pe pământ, în numele lui Hristos, preoţii şi episcopii – sunt legate. Şi oricâte dezleagă – sunt dezlegate.

Dar practic Taina Spovedaniei a fost instituită de Hristos când a trimis Duhul Sfânt peste apostoli, când le-a zis (Evanghelia lui Ioan, capitolul 20, versetele 21-23): „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate. Şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Şi sectanţii spun: „Da, dar nu exista spovedanie în Biserica primară!” Găsim, chiar în perioada apostolică, în Didahia, capitolul IV, cuvântul: „În biserică să-ţi mărturi­seşti păcatele tale. Şi să nu te duci la rugăciune cu con­ştiinţa rea”. Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Fila­delfieni, scria că pocăinţa trebuie făcută în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul. Iar Sfântul Ciprian al Cartaginei le spunea credincioşilor să se mărtu­risească, să facă mărturisirea păcatului lor la orice preot. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său despre preoţie, scria aşa: „Preoţii locuiesc pe pământ dar dispun de cer. Căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat‑o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Căci orice hotărăsc preoţii jos, confirmă Dumnezeu sus”.

Prima condiţie este ca cel care vine să se spove­dească să fie mădular al Bisericii, să fie creştin ortodox. Degeaba vine la spovedanie la preotul ortodox greco-catolicul sau catolicul, pentru că nu se poate spovedi.

În cartea preotului, în Molitvelnic, putem citi că prima întrebare pe care trebuie să o pună preotul celui care vine să se spovedească ar trebui să fie următoarea: „Mai întâi de toate, spune-mi, fiule: crezi cu adevărat în Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime? Crezi că soborniceasca şi aposto­leasca Biserică este sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea şi că de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă sau învăţătură?

Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în toate dogmele ei, neclintită şi neschimbată»”. Cuvinte lămuritoare…

Vorbind despre duhovnic, ne dăm seama că sunt din ce în ce mai puţini duhovnici iscusiţi în vremurile noastre. Spunea Sfântul Nil Sorski, prin secolul al XV-lea: „Caută un povăţuitor bun! Şi dacă nu-l găseşti, foloseşte-te de Scriptură şi de învăţăturile Părinţilor!”

Părintele Iustin Pârvu îi spunea unei credincioase: „Caută să faci selecţii din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pen­tru că vor veni vremuri grele în care chiar mulţi dintre preoţi vor propovădui o învăţătură după înţelepciunea lumii acesteia. Şi va trebui să se ţină oamenii de învăţă­turile sfinţilor”.

Părintele Serafim Rose spunea cam aşa: „Nu încer­caţi să tot aşteptaţi să găsiţi un duhovnic harismatic, un duhovnic făcător de minuni. Folosiţi-vă de duhovnicii pe care îi aveţi. Mergeţi cu ei spre Hristos”.

Iar părintele Sofronie de la Essex spunea, ca an­tidot, ca leac pentru cei care au mers la preoţi neiscusiţi, la preoţi nepricepuţi care, în loc să-i ducă pe calea mântuirii, i‑au smintit, spunea că cel mai simplu e să faci efortul să cauţi un duhovnic bun. Chiar dacă trebuie să baţi un drum lung pentru aceasta, mai ales în Occident, e foarte, foarte greu să ajungi la biserică; sunt unii care merg ore întregi ca să ajungă la o biserică ortodoxă, dar merită! Dumnezeu va număra fiecare pas pe care îl facem.

Cred că e foarte, foarte important să ne folosim şi de experienţa marilor duhovnici din zilele noastre. Mai tră­ieşte încă părintele Arsenie Papacioc şi să-i dea Dumnezeu sănătate, să se folosească mulţi de el. Mai trăieşte părintele Iustin Pârvu.

Apare acum generaţia mai nouă, cu părintele Serafim de la Căşiel, foarte cunoscut în Transilvania, mai puţin cunoscut în Moldova. Părintele Rafail Noica, care s-a impus deja ca stâlpul tinerei generaţii – de fapt al gene­ra­ţiei intermediare – de duhovnici.

Există duhovnici tineri iubitori de Hristos care, deşi sunt tineri, au ajuns la mari măsuri duhovniceşti. Hristos nu lasă pustie biserica Sa. Hristos a spus că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului nici la sfârşitul veacurilor: „Nici porţile iadului nu o vor putea birui!”

Să nu ne temem, să nu ne plângem, spunând: „Uite, s-au împuţinat duhovnicii buni, s-au împuţinat creştinii buni, hai să ne împuţinăm şi noi la suflet!” Să încercăm să fim ai lui Hristos. Să fim eroi pentru Hristos. Să fim eroi pentru Hristos începând de astăzi, începând de acum. Acum să luăm hotărârea să punem început bun mântuirii: „Doamne, până acum am păcătuit, până acum Te-am minţit, până acum am făcut rău, până acum am judecat, până acum am clevetit, până acum m-am mândrit, până acum am desfrânat – de acum, Hristoase, ajută-mă să pun început bun mântuirii. Cred Ţie, Doamne, că vrei să mă chemi la Tine”. Pentru că Dumnezeu zice: „Fă azi primul pas spre Mine!” Şi diavolul zice: „Fă-l, fă-l, dar nu azi! Mâine! Pocă­ieşte-te, pocăieşte-te! Dar nu azi! Mâine!”

Spunea cineva: „cei mai grei ani din viaţă sunt primii o sută de ani”. N-o să trăim în veşnicie în această lume. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea: „Nu amâna pocăinţa pentru mâine! Acest mâine nu are niciodată sfârşit”. Până la sfârşitul vieţii va exista încă un mâine, mâine, mâine, şi aşa poate poţi să ai zeci de mii de mâine, n-o să prinzi tu zeci de mii! Dar mâine-le nu se va termina. Şi mâine tu mori nepocăit.

Unui bătrân îi spuneau gândurile: „Lasă pocăinţa pe mâine!” Şi el spunea: „Nu, nu! Eu mă pocăiesc azi, şi mâine fac ce-o să vrea Hristos cu mine”. Să lăsăm ziua de mâine în mâna lui Dumnezeu, în rânduiala lui Dumnezeu. Noi ştim ce putem face acum, astăzi.

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, spunea: „Cel ce-a făgăduit iertarea păcatelor celor ce greşesc nu i‑a făgăduit celui ce greşeşte că va trăi până a doua zi”. Nu ne-a zis Hristos: „Veţi trăi până răspoimâine, deci vă puteţi spovedi azi sau mâine”.

Ce-a zis Sfântul Ioan Botezătorul? „Pocăiţi-vă, că s‑a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Azi, acum se apropie Împărăţia Cerurilor, şi dacă noi stăm departe de pocăinţă, stăm departe de Împărăţia Cerurilor.

Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Nu trebuie să amânăm vremea îndreptării noastre, pentru că ziua de mâine este nesigură pentru noi”. Mulţi dintre cei ce şi-au pus de gând să facă pocăinţă n-au trăit până a doua zi. Noi credem că trăim până mâine. Ieri a murit, de exemplu, o rudă de-a mea, tânăr, unchiul soţiei mele, şi familia a fost foarte şocată. De ce? Pentru că noi ne aşteptăm ca oamenii să apuce bătrâneţea. Ca şi cum am şti noi care când moare.

Nu este deloc aşa. Fetiţa cea mică a mea avea doi ani când a ajuns în comă. A fost pur şi simplu şocant pentru mine, ca tată, să ştiu că am fetiţa în comă. Nu mă aşteptam. Mă gândeam că poate să treacă printr-o boală grea, dar nu-mi imaginam că fetiţa putea să fie în comă. A fost, într-un fel, pentru mine, o întâlnire cu moartea. Atunci am înţeles că moartea nu vine când te aştepţi. Nu poţi să calculezi.

Să ne dăm seama, fraţilor, că sfârşitul este foarte aproape de noi. Cine trăieşte ca şi cum sfârşitul i-ar fi aproape, foloseşte la maxim toate darurile pe care i le-a dat Dum­nezeu. Să nu murim cu talanţii în buzunarele noastre. Să nu trăim fără să folosim la maxim ce ne-a dat Dumnezeu, darurile lui Dumnezeu.

Suntem în Postul Sfintelor Paşti. Unii au aşteptat, ca să pună început bun mântuirii, Postul Paştilor, şi au zis: „Ne vom spovedi în ultima săptămână de post, înainte de Paşti”. Şi eu vă spun că cei care au încercat să se spove­dească în ultima săptămână, în anii trecuţi, au regretat ce s-a întâmplat. Mi-au scris mai mulţi: „M-am dus, coadă mare, părintele m-a ţinut 2-3 minute şi n-am apucat să‑i spun nici introducerea la păcatele mele”.

Trebuie să fim pregătiţi să spunem toate păcatele, fără să ascundem ceva. La ce ne va ajuta că vom zice la Judecată: „Doamne, dar duhov­nicul nu m-a întrebat!” Credeţi că dacă veţi ajunge în iad vă va mulţumi faptul că veţi putea spune: „Ei, dar n‑am ajuns aici doar din vina mea! Am ajuns şi din vina duhovnicului meu, poate o să ajungă şi el aici!” Nu vă va ajuta la nimic.

Noi trebuie să dobândim Raiul, trebuie să dobân­dim Împărăţia Cerurilor. Trebuie să fim „teleghidaţi”, să avem o ţintă: Raiul! Şi orice moment al vieţii noastre, orice alegere importantă a vieţii noastre trebuie să se raporteze la asta: „mi-e de folos duhovnicesc sau nu? Mă duce cu un pas spre Rai sau cu un pas spre iad?”

Numai că noi nu vrem să alegem. Mulţi tineri îmi cer diferite sfaturi, îmi pun întrebări la care ei înşişi ştiu răspunsul. Eu când îmi dau seama, din formularea întrebării, că ştie răspunsul, îl întreb: „Spune tu sincer, care e răspunsul potrivit?” Zice: „Ei, mi-e greu!” Zic: „Lasă, lasă! Zi tu ce trebuie să faci!” „Cam aşa ar trebui să fac!” Era evident că trebuia să facă aşa.

La o conferinţă în Grecia, a fost întrebat un pro­fe­sor foarte cunoscut de teologie, de la Salonic, Tselenghidis: „Ce trebuie să fac când duhovnicul nu e în oraşul meu şi nu am nicio posibilitate să-i cer sfatul?” Şi a răspuns: „Sunt atâţia şi atâţia credincioşi obsedaţi că nu au du­hov­ni­cul lângă ei, ca şi cum n-ar grăi Evanghelia cât se poate de clar. Vrei să furi? Evanghelia zice precis: «Nu fura!» Vrei să minţi? Evanghelia zice precis: «Nu minţi!» Vrei să desfrâ­nezi? Evanghelia zice precis: «Nu desfrâna!»”

Găsim răspunsuri foarte, foarte clare, numai că preferăm să ne gândim: „Dacă totuşi eu aş desfrâna acum cu tânărul acesta, poate peste şase luni se va căsători cu mine şi peste zece ani voi fi o mamă cu trei copii, pe care-i voi duce la Sfânta Împărtăşanie cu o râvnă extraordinară!” Şi fata îl cucereşte pentru o noapte, pentru mai multe nopţi, se şi mărită cu el şi, după ce s-a căsătorit, el îi spune: „Duminica n-ai ce căuta la biserică, e ziua noastră liberă!” În posturi: „Post? Post trebuia să ţii la mă-ta acasă! În casă la mine nu se ţine niciun post!” Şi fata zice: „Of, of, of! De ce nu m-am gândit mai bine?”

E foarte trist! Fiţi sinceri cu voi înşivă! Sunt atâtea şi atâtea lucruri care pe voi vă ţin departe de Hristos şi voi le ştiţi. Doar că e greu să fiţi sinceri cu voi înşivă.

O să spun acum păcatele a trei oameni din sală, pe rând: un tânăr, o femeie şi un bărbat. Precis. Păcate pe care le ascund la spovedanie. Vă văd cu duhul, alb-negru! Vreţi să vă spun ce văd? Nu pot să vă spun nimic, evident. Că nu văd nimic…

În momentul în care cineva ar pune degetul pe rana noastră, am zice: „Uite, rana era tocmai aici! Cum de nu mi-am dat seama?” Numai că dacă am fi sinceri şi ne-am pune în genunchi la rugăciune: „Doamne, luminează-mă” Doamne, ajută-mă!”, am vedea rana cu binoclul. Nu, cu microscopul… Era chiar lângă noi şi ni se părea că nu există, că nu e. Şi de fapt ne-am da seama că nu avem nevoie nici de microscop, că e atât de mare încât o vedem şi fără ochelari. Doar că noi ne consideram curaţi, dar pe toţi ceilalţi îi vedeam păcătoşi.

Este trist că trăim într-o epidemie de falsă smerenie, toţi se văd înconjuraţi de păcătoşi: beţivii se văd înconjuraţi de desfrânaţi; desfrânaţii se văd înconjuraţi de drogaţi; drogaţii se văd înconjuraţi de hoţi; hoţii se văd înconjuraţi de criminali; criminalii se văd înconjuraţi de conducerea statului, care fură cât poate; şi conducerea statului de conducerea globului, şi tot aşa.

Şi în cele din urmă, ultimii or să dea vina pe diavol, şi-or să zică: „Ăsta sigur e mai păcătos decât noi!” Şi or să-şi pună postere cu diavolul, în sfârşit, au găsit o victimă faţă de care ei sunt curaţi.

Eu sunt păcătos! N-am venit să dau nimănui lecţii, nici de smerenie, nici de spovedanie, nici de nimic. Am venit doar să vă spun că există o cale spre bucurie. Că Dumnezeu vrea să fim ai Lui. Dumnezeu vrea să ne dea tot. Dacă eu vă dau acum cinci sute de dolari, azi îi aveţi şi mâine nu îi mai aveţi. Trec, şi vă pare rău, şi-i şi uitaţi. Mie chiar mi s-a întâmplat să-mi facă cineva un mare bine, câteva luni am fost extraordinar de fericit, după un an am început să uit, după doi ani şi mai tare, şi, după patru-cinci ani parcă nu-mi făcuse niciun bine.

Să înţelegem că Dumnezeu vrea să ne facă binele veşnic. Noi acum suntem necăjiţi, noi acum suntem supă­raţi. Mie mi se pare ipocrit faptul că femeia ortodoxă mer­ge la biserică, se fardează, se aranjează, îşi dă cu fard cât mai bine, să se vadă cât e ea de senină şi de fericită. Parcă Biserica ar fi adunarea fericiţilor nepăcătoşi. Şi cu cât femeia e mai falsă, cu atât e mai fericită: „Bre, i-am păcălit pe toţi! Nimeni nu şi-a dat seama că mi-am înşelat soţul cu colegul de serviciu. Faţa mea a fost atât de duhovnicească, atât de mieros am zâmbit, am spus tuturor: «Doamne ajută! Doamne ajută! Doamne ajută!» şi mi-am făcut datoria de creştină. Nimeni n-a intuit ce e în sufletul meu”. Nu rezol­văm nimic! Murim cu „Doamne ajută!” în buzunar şi ne pierdem mântuirea.

Vrem să ne ajute Dumnezeu? Să facem noi pasul cel bun. Să credem că Hristos vrea să dobândim Împărăţia Cerurilor. Daţi-vă seama cât de familiarizaţi trebuie să fim noi cu Împărăţia Cerurilor. Noi, creştini fiind, când ne rugăm suntem cu un pas în rai. Orice creştin care se îm­păr­tăşeşte primeşte Sfintele Taine, pe Hristos, Trupul şi Sân­ge­le Domnului. Orice creştin care se roagă e în faţa lui Hristos. Clar, e în faţa lui Hristos, în faţa Maicii Dom­nului, în faţa sfinţilor.

Să ne ajute Dumnezeu să fie acest post prilej de a pune început bun mântuirii, să ne fie spovedania cale de lepădare de păcate, să ne fie spovedania spre bucuria unirii cu Hristos şi să fie postul acesta, Sfintele Paşti care vin, treaptă spre bucuria veşnică. Amin!

 

 

 

 

 

Întrebări şi răspunsuri

 

Cu smerenie şi durere, ca o mamă, întreb care vă este părerea despre yoga? Şi cu ce intervine Ortodoxia noastră ca să nu mai distrugă atâtea suflete? S-a ajuns într-un stadiu atât de avansat. Se poate găsi o soluţie? Că şi-au pierdut Taina Botezului şi celelalte, şi credinţa care a plecat din casă; acum, ce mai putem face?

E foarte, foarte trist că din păcate, la nivel misio­nar, stăm destul de prost, să zic aşa. Vin sectanţi în casele noastre şi nu spunem nimic. Spunea părintele diacon Andrei Kuraev că îşi bat joc sectanţii de ortodocşi cum vor. Că nu există nici o replică. Ce replică ortodoxă a existat faţă de Codul lui Da Vinci în ţara noastră? Nimic!

Biserica Greciei a dat un comunicat, unii poate-l ştiţi, a fost tipărit de părintele Ştefan de la Lacu. Ce reacţie a existat faţă de Evanghelia lui Iuda, la nivel sinodal? Nimic! Şi spun asta cu tristeţe. În ce priveşte misiunea făcută către oamenii care au lepădat Ortodoxia, nu e greu să observăm că se face foarte puţină misiune.

Pe cei care au plecat la yoga nu-i ajută aproape nimeni, eu vă spun ca unul care am făcut yoga cu toată convingerea. Dacă mie-mi zicea Bivolaru să mă sinucid, mă sinucideam instantaneu, oarecum cu o râvnă ase­mă­nătoare celei cu care fac astăzi ascultare de duhovnic. Dacă mi-ar fi zis Bivolaru: „Aruncă-te sub tramvai!”, m-aş fi aruncat sub tramvai. Nu a existat niciun singur preot ortodox care să vină la desele conferinţe de yoga care s-au ţinut şi să ne spună: „Voi sunteţi în rătăcire!” Dimpotrivă, noi eram convinşi că ceea ce facem e bine şi că preoţii Bisericii sunt nepricepuţi, inferiori, handicapaţi etc. Eram convins că învăţătura despre reîncarnare poate fi argumentată cu Sfânta Scriptură. Şi după ce am devenit creştin am şi scris o carte Despre reîncarnare şi invazia extraterestră, în care am arătat cât de clar contestă Sfânta Scriptură învăţătura orientală despre reîncarnare.

Ce se poate face pentru ei? Aproape nimic. Eu aş fi vrut să vin cu reţete precise. Dar nu există reţete precise. Tot ce putem face este ca noi să ne punem pe cruce pentru ei; sfătuindu-ne cu duhovnicul nostru, care poate spune, să zicem: „Tu ai canon să faci seara 50 de metanii şi un acatist. Dacă vrei să faci ceva pentru fiul tău care a plecat la yoga, mai fă o catismă din psaltire şi încă 20 de metanii pentru el”. Şi vor conta foarte mult. Ele nu vor lucra cum vrem noi. Noi vrem ca ei să se întoarcă cât mai repede, pentru că ştim că merg pe o cale a morţii.

Încercaţi să vă rugaţi pentru ceilalţi şi lăsaţi sufle­tul lor în mâinile lui Dumnezeu, nu încercaţi să-l ţineţi în mâinile voastre. Tot ce puteţi face voi pentru ei e să fiţi pilde vii. Prea Sfinţitul Iustinian al Maramureşului spunea într-o carte că pentru el părintele Stăniloae a fost icoana lui Hristos. Mă gândeam: „cât de extraordinar, să poţi spune despre cineva că este icoana lui Hristos”. Apoi, când vezi în cineva icoana lui Hristos, înseamnă că te foloseşti de icoana respectivă şi că mergi la el să te foloseşti.

Vă spun, yoga e o cale tristă, pustie… Chiar şi când desfrânezi, până şi atunci ai uscăciune de suflet. Nici asta nu te împlineşte. Poţi să păcătuieşti multe ore pe noapte, sufletul ţi-e şi mai pustiu! Nu găseşti împlinire. Dacă găseam împlinire, rămâneam la yoga. Îţi lasă un gust amar. Simţi că trebuie să te minţi că totul e bine.

Omul e făcut să-L cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu şi-n iubire de aproapele, în vecii vecilor. Yoga e o cale a autodistrugerii. Care este scopul yogăi? „Yoga este oprirea mişcărilor minţii”. Aşa scrie în definiţia din tratatul Yoga Sutra scris de Patanjali.

Tu îţi opreşti mişcarea minţii, nu mai gândeşti, şi dracul intră în mintea ta. Am avut un coleg care nu ştia de ce fac yoga. Şi într-o zi a venit la mine la liceu şi mi-a zis: „Uite, ieri m-am pus în lotus – în poziţia de meditaţie – şi vreme de câteva minute n-am avut nici un gând în cap. Măi, e ceva cu yoga asta!” Eu mă pusesem în lotus de multe ori, dar să mi se oprească mintea brusc nu mi se întâmplase. De ce? Pentru că asta face dracul: mintea ţi se opreşte şi el se joacă cum vrea cu sufletul tău. Chiar dacă tu nu-ţi dai seama de lucrul acesta.

 

Cât timp este valabil canonul primit la spovedanie?

Şase luni, două zile şi treizeci de minute. Dacă ai primit un canon, ori îţi dă termen duhovnicul, zicând: „Canon. Faci o lună atâta, un an atâta, trei ani atâta”, ori îţi spune: „Faci canonul ăsta!” şi, la o spovedanie viitoare, poate să-ţi spună: „De acum faci alt canon”.

 

Mi s-a întâmplat să plec de la spovedanie mai puţin bucuroasă. Mi-am dorit, înainte de a pleca acasă, să-l mai întreb ceva pe duhovnic, dar el era foarte grăbit şi nu s-a mai putut. Dimineaţa m-am întâlnit cu el şi nu mi-a mai spus nimic. Cum explicaţi această legătură ucenic – duhovnic?

Pe măsura necredinţei noastre e şi legătura asta!

 

Mie mi-este ruşine să vorbesc altora de păcatele din trecutul meu – conform Efeseni 5, 12 – cu toate că le-am părăsit. Este normal?

Da, este foarte normal. Aşa cum poate aţi auzit, la sfârşitul secolului al IV-lea, Patriarhul Nectarie al Constantino­po­lului a oprit spovedania publică. Nu e rău că nu vorbeşti despre păcatele tale. E chiar bine să nu vorbeşti, pentru că altfel vei avea, poate, impresia că le-ai părăsit şi de fapt nu le-ai părăsit.

Eu am un prieten care mi-a zis: „Uite, până să fiu ortodox, mergeam cu gaşca de 50-100 de punkeri şi bă­team ţigani. Şi făceam tot felul de prostii. Odată era s-o omor pe maică-mea”. Mi-a spus tot felul de lucruri din astea, mai şocante. Şi i-am zis: „Măi, Jurnalul meu e apă de ploaie pe lângă ce-ai putea să scrii tu. Ia du-te tu la duhovnicul tău şi cere-i binecuvântarea să scrii despre convertirea ta”. Şi duhovnicul i-a dat binecuvântarea. Dar, pentru că tânărul ăsta se drogase, făcuse multe nenorociri, i-a zis duhovnicul: „Să scrii, dar să nu scrii ca şi cum te-ai fi lepădat definitiv de ele, ci scrie ca şi cum ai şti că adevărul e în Biserică şi că ai găsit leacul. Atâta tot! Dar nu scrie azi că te-ai lepădat, că ai scăpat de droguri, că mâine poţi să cazi”.

 

 Am un duhovnic tânăr, iscusit, la care simt totdeauna mângâiere… (Asta arată că la spovedanie lucrează Hristos, nu tânărul duhovnic. Lucrează Hristos prin duhovnic.) Pot să comunic cu duhovnicul tot ce am pe suflet… (Extraordinar! Asta e spovedania.) Dar e foarte departe. În ultimii ani am avut foarte multe ispite să nu mă mai duc, pentru că e nevoie de două autobuze ca să ajung. Ce mă sfătuiţi? E bine să-l schimb? Sinceră să fiu, nu ştiu la cine să mă duc să mă spovedesc, şi e Postul Paştelui.

Ai pus întrebarea cui nu trebuie. Asta trebuie să-l întrebi pe duhovnicul tău. Şi el poate să zică (pentru că îţi ştie măsura): „Soro, ţi-e mai de folos să te spovedeşti o dată la şase luni. Că şi Sfânta Maria Egipteanca a stat atâţia ani în pustie nespovedită şi neîmpărtăşită”. Sau: „Soro, du-te la un duhovnic de lângă tine şi te spovedeşti la trei luni, sau cum o să rânduiască duhovnicul acela”. Deci, întreabă pe cine trebuie.

 

Cum putem dobândi ascultare de duhovnic? Este suficient să avem încredere în sfaturile lui pentru a fi convinşi că urmăm o cale dreaptă?

Noi primim răspuns pe măsura credinţei noastre. Putem să ne ducem la un duhovnic de nota zece, dacă ne ducem cu inima strânsă, „să vedem ce mai zice şi acesta”, degeaba ne‑am dus.

 

Un păcat mărturisit la duhovnic îmi tot revine în minte. Care e cauza şi ce să fac?

Luptă-te cu el. Zi „Doamne Iisuse…” Când m-am lăsat de Tantra Yoga, tot aveam tendinţa să păcătuiesc din nou. Şi când am citit şi am aflat că e bine să zici „Doamne Iisuse…”, cum îmi venea gândul de curvie, iar ziceam „Doamne Iisuse…”, şi iar ziceam „Doamne Iisuse…” Şi într-o vreme, când n-au mai venit gândurile păcătoase, am lăsat-o şi eu cu „Doamne Iisuse…” Dar mă gândeam: „uite ce bine era când aveam ispită, că mă luptam…” După aia am zis: „stai, că nu trebuie să mai aştept gândurile de ispită, să zic şi fără să vină ispitele”.

 

Dacă părintele nu vrea să-i spovedească pe elevii mei decât în grup, ce mă sfătuiţi să fac? Să-i mai duc sau nu la spovedit?

Întrebare fără sens. Pentru că Biserica nu acceptă spovedania în grup. Excepţie a făcut Sinodul Rusiei, cu Sfântul Ioan din Kronstadt. A dat o hotărâre specială Sinodul, şi atunci Sfântul Ioan a putut spovedi în grup. Atât! În rest, nu! Vă sfătuiesc să puneţi întrebarea corect. Nu: „să-i mai duc sau nu la spovedit?” Ci: „ce să fac?” Căutaţi un duhovnic care-i va spovedi. Pentru că dacă-i duceţi în grup, în grup se vor duce şi spre păcat.

 

Poate cineva avea mai mulţi duhovnici?

Numărul maxim acceptat este de 43. Când eşti bolnav şi vrei să te opereze cineva, ai apendicită şi vrei să fii operat, nu te duci să te opereze cinci doctori diferiţi, pe rând. Pentru că ai un singur apendice. Cauţi doctorul cel mai bun, la acela te operezi. În cazul de faţă, pentru mine e puţin ciudat că am duhovnic şi în Athos şi în România, dar, fiind la doctorat, nu am ce face. De nevoie e aşa situaţia. Dacă o să termin doctoratul şi rămân în România, o să rămân doar cu duhovnicul din România, dacă rămân în Grecia – duhovnicul din Athos. Cum îmi rânduieşte Dumnezeu.

 

Dacă duhovnicul, preotul de parohie, în postul sărbăto­rilor, aglomerat cu foarte mulţi creştini veniţi la spovedit, nu are răbdare să asculte, sau pune el întrebări, ca să scape mai repede, îndrumă creştinul să se roage la Dumnezeu cu ocazia canonului pe care i-l dă, să-şi repete păcatele, că Dumnezeu este cel care iartă…

Eu nu cred că sunt duhovnici mulţi care spun să repeţi păcatele, că Dumnezeu e Cel ce iartă. Sunt câteva excepţii, dar sunt foarte rare.

 

Este bine să fie păstrat ca duhovnic, sau să fie schimbat?

Dacă zice să repeţi păcatele, e clar că trebuie schimbat! Dar cazurile de acest gen sunt foarte rare.

 

Cum se poate lămuri o persoană botezată ortodox şi care a trecut la yoghini că nu este bine acolo, să revină la Ortodoxie?

Şansele sunt foarte mici, pentru că ne vede pe noi creştini vlăguiţi, fierţi în apă, cum zicea părintele Paisie Aghioritul. Creştini de duminică adică. Noi suntem creştini trei ore pe săptămână, duminica, ei sunt yoghini zece ore în fiecare zi, cel puţin. Eu vă spun, încercam să fiu yoghin de dimineaţa până seara, zi de zi, încercam să fac yoga cât se poate de mult. Ca şi creştin nu ştiu dacă am aceeaşi râvnă, cu tristeţe spun asta. Ca yoghin puteam să nu mănânc nimic trei zile pe săptămână, cinci zile pe săptămână, am stat chiar o săptămână fără pâine, fără apă, doar cu energie de la diavol, dar ca şi creştin nu pot să ţin post negru o săptămână. Nu pot. E peste puterile mele. Sau poate o să pot, dacă o să rânduiască duhovnicul. Dar mi-a fost greu să ţin şi o zi post negru. Te întăreşte foarte mult diavolul, când mergi pe calea pierzării.

În momentul în care noi vom arăta că suntem icoane ale lui Hristos, atunci vom face ceva pentru cei înşelaţi de yoga sau alte practici demonice.

 

Credeţi că ce vedem astăzi prin media, referitor la deviza „Tră­ieşte viaţa!”, ar putea fi un semn al vremurilor de pe urmă?

Deviza e „Trăieşte clipa!”, nu „Trăieşte viaţa”. Şi noi, ca ortodocşi, trebuie să trăim clipa. Noi trebuie s-o trăim mai serios decât ceilalţi. Pentru că, pentru noi, clipa de acum e treaptă spre veşnicie. Ei rămân cu clipa şi atât. Au albit, s-au pensionat înainte de vreme. Pe noi, clipa ne duce în Împărăţia Cerurilor. Mai dihai să ştim să folosim timpul, ca şi creştini.

 

Ce facem dacă avem prieteni catolici?

Eu am şi prieteni musulmani! Şi e o mare diferenţă între rătăcirea unui om şi omul respectiv. Noi nu trebuie să urâm pe niciun om, fie el păgân, musulman, închinător la idoli, ce-o fi, nu trebuie să-l urâm! Trebuie să-l iubim.

Pe mine m-a şocat declaraţia de dragoste pe care a făcut-o creştinilor un musulman, care mi-a fost coleg la şcoala de limbă neogreacă din Atena. Erau mai mulţi musulmani decât ortodocşi în clasă. În Postul Crăciunului a fost ziua unui musulman. A adus bomboane scumpe, bune, dar de dulce. Câţiva creştini nu au mâncat. Mai mulţi creştini au mâncat, bomboanele fiind bune. Şi musulmanul i-a întrebat pe cei care nu au luat bomboane: „De ce nu mâncaţi?” „Pentru că noi ţinem post”.

În postul următor a fost ziua altui musulman. Şi a zis: „Ştiu că sunt creştini care ţin post, am cumpărat bomboane de dulce şi bomboane de post”. De la aceeaşi firmă, a cumpărat special bomboane bune, de post, pentru noi. Asta e iubire…

Eu nu puteam să dau cu piatra în capul lui, câtă vreme el îmi arată că, musulman fiind, mă iubeşte pe mine, care sunt creştin. Dacă el îmi dă mie bomboane – şi nu ca să mă cumpere, înţelegeţi? – asta e prietenia sinceră! Eu nu zic acum că musulmanii sunt toţi dătători de bomboane!

Foarte precis definea părintele Stăniloae Islamul: „credinţa iataganului”. Şi într-o vreme în care dialogul religios ne apropie şi de evrei, şi de musulmani, trebuie totuşi să fim cu capul pe umeri şi să înţelegem că unul din cei patru stâlpi ai credinţei musulmane este Jihadul, războiul sfânt. Apără cu sabia şi îşi impun cu sabia credinţa lor.

E bine că ai prieteni catolici, însă roagă-te ca ei să ajungă la lumina adevărului. Sunt mai multe mărturii ale catolicilor care au venit la credinţa ortodoxă. Să vedeţi cât de mult s-au bucurat, ce folos au avut.

 

Este o abandonare a sinelui în ascultarea de duhovnic sau o împreună-lucrare?

Când înţelegi că tu eşti cel mai mare duşman al tău, înţelegi că, făcându-te rob ascultării de duhovnic, de fapt eşti liber. Duhovnicul te face liber, e clar. Îţi dă reţeta libertăţii ascultarea de duhovnic.

 

Există un formalism al spovedaniei, de exemplu, sub epitrahil?

Da. Eu mă spovedeam înainte foarte des, şi de câteva ori pe săptămână. Şi eram atent la lucruri foarte, foarte mici, de genul: aveam canon să zic în fiecare zi doar 30 de cuvinte, în afara celor spuse duhovnicului – pe care nu le număram. Şi spuneam 32, sau 33. Şi ziceam: „Părinte, am spus 33 de cuvinte!” – cu o pocăinţă falsă… fără să-mi dau seama că, pe de o parte, călcasem canonul, dar pe de altă parte lăsasem mândria să intre în inima mea. Păcatul mai mare nu era că am zis trei cuvinte în plus, ci faptul că era mândrie în sufletul meu. Şi a trebuit să treacă mult timp până să scap de acest formalism al spovedaniei.

Sau: eram învăţat să mă spovedesc după îndrepta­rele de spovedanie. Sunt unii care fac alergie la Îndrep­tarele de spovedanie – „că sunt băbeşti, că sunt depăşite”, şi se spovedesc după cum le tună. Ia, frate, îndreptarul de spovedanie, vezi acolo multe din păcatele pe care le faci, luptă-te cu ele şi nu te sminti că găseşti acolo şi două, trei scăderi. „Am băut cafea.” E o aberaţie! Ştiţi şi voi că în unele îndreptare de spovedanie apare treaba asta: „am băut cafea”. La Sfântul Munte Athos se bea cafea. Cafeaua e lăsată de Dumnezeu şi nu e rău să bei cafea. E rău să bei cafea fără măsură, să fii dependent, să te enervezi dacă nu ai cafea. Dar nu poate fi păcat că ai băut cafea.

Treceţi cu vederea micile neputinţe ale în­drep­tarelor de spovedanie, dar folosiţi îndreptarele. Mai ales în primii ani de viaţă în biserică. Primele mele spovedanii erau scrise pe pagini întregi…

Spovedindu-te după îndreptar, însă, există şi o anumită rutină. Ce nu apare în îndreptar nu e păcat. Adică, femeile se grăbesc să se ducă la duhovnic în post: „Pă­rin­te, bărbatul a tras de mine să mă culc cu el. Şi eu am re­zistat ca o creştină”. Şi se tot mândreşte şi se laudă. Dar nu spune niciodată: „Părinte, eu, în postul ăsta, n-am arătat destulă dragoste soţului meu, adică nu i-am vorbit destul de frumos, n-am ştiut să fie în casă o atmosferă de linişte”.

Spunea un părinte: „la mine tot vin femeile să se plângă că bărbaţii le părăsesc, dar nu vin să spună câţi ani de zile i-au tot tocat la cap: «toca-toca-toca-toca, nu vii la biserică! Nu te rogi! Nu eşti smerit! Nu eşti postitor! Nu eşti evlavios!» etc”.

Deşi există această rutină, totuşi în îndreptarul de spovedanie nu scrie: „N-am ştiut să întreţin în casă o atmosferă liniştită”, femeia nu spovedeşte că şi-a enervat bărbatul. Că nu l-a înjurat, e fericită, că în îndreptar apare doar: „Am înjurat” – nu poate bifa! N-a înjurat! Dar că i-a făcut viaţa bărbatului un coşmar: toca-toca-toca-toca, nu spovedeşte! Da, există un formalism al spovedaniei.

 

Poate exista o spovedanie scrisă, pe care o citesc preotul şi cel ce se spovedeşte?

Dacă ai talent literar, poţi să ţii jurnalul şi să i-l dai preotului să-l citească. Dar în afara spovedaniei. E bine ca la spovedanie să vii cu zdrobire de inimă şi să spui tu, cu gura ta, să mărturiseşti păcatele. Spovedania scrisă pe hârtie nu vorbeşte. Hârtia tace, de obicei. Întotdeauna, de fapt. Nu vorbeşte hârtia. Spune tu păcatele cu gura ta. Cu trupul tău ai păcătuit, cu trupul tău să te pocăieşti, cu gura ta să zici: „Am păcătuit, părinte!” Nu: „Citiţi aici, părinte!”

 

Cred că ne putem spovedi la acelaşi duhovnic chiar dacă nu am fost de acord cu o anumită afirmaţie a acestuia.

Da. Aşa e. Mai ales că pot să treacă 15 ani de zile şi să îţi dai seama că dreptatea era la duhovnic.

 

Cred că este o ascultare reciprocă între duhovnic şi cel care se spovedeşte. Este corect?

Poţi să-i propui părintelui nişte meditaţii de duhov­nicie, şi să vezi câtă bunăvoinţă are de a se informa de la tine. Să-i spui tu de canoane, de rânduieli… şi eventual să-l şi hirotoneşti, că nu e de ajuns.

Evident că vorbesc ironic! Vezi-ţi lungul nasului, şi părintele se va folosi şi el din spovedania ta. Dar nu căuta tu să-l înveţi pe duhovnic. Sunt creştini care nu au astâmpăr. Li se pare că nu e destul de iniţiat duhovnicul lor şi atunci ei, ca nişte viermişori, neapărat trebuie să roadă zidul de apărare al duhovnicului şi să-l catehizeze cu forţa. Nu merge aşa!

 

Trebuie să ne alegem duhovnic în mănăstire dacă sun­tem mireni? Duhovnicul din mănăstire cunoaşte proble­matica din lume? Duhovnicul din mănăstire nu este prea sever? Nu primim de la el canon prea greu?

Eu sunt apărător al duhovnicilor din lume, chiar dacă mă spovedesc la duhovnic din mănăstire. Şi asta fără să fiu ipocrit. Pentru că Dumnezeu i-a dat preotului din lume, din parohie, harul de a-ţi lega şi dezlega păcatele şi de a te îndruma. Şi dacă stai şi aştepţi luni întregi să ajungi la mănăstire, poţi să păcătuieşti şi pe drumul spre mănăstire.

Eu nu sunt de acord cu cei care îi dispreţuiesc pe cei din lume: „Popa de la mănăstire are har. Dacă te uiţi aşa, din profil, îi stă pleata mai într-o parte şi e duhov­nicesc”. Şi oamenii, cum zice ceva părintele de la mă­năstire, au căzut pe spate. Dacă spunea acelaşi lucru preotul de parohie, nu era nicio chestie.

Avem nevoie de senzaţional. Noi suntem mai deştepţi dacă ne spovedim la părinţi din mănăstire. „Ştii, aghiasma mea e mai sfântă cu 30 de grade, ţine cu o zi mai mult decât a ta”, zice creştinul care a luat aghiasmă de la o mănăstire. Să depăşim formalismele astea! Dacă vrem să ne mântuim, să fim sinceri şi să ne dăm seama că există şi în lume preoţi sfinţi.

Acum, dacă tu nu vrei să te duci la duhovnicul din mănăstire pentru că e prea sever şi primeşti canon prea greu, iarăşi nu eşti corect. Dacă ştii că ai găsit un duhovnic iscusit, eşti aproape de mănăstire, poţi ajunge la mănăstire şi ştii că e un doctor bun, du-te la el! Nu fugi de el că e prea aspru, şi doar atunci are har şi popa din lume! Sau, dacă mai apoi vine un preot la mănăstire care e iute dezlegător, îşi pierde harul cel din lume şi tu fugi la cel din mănăstire.

 

Duhovnicul nu vorbeşte foarte mult cu mine, este foarte tăcut la spovedanie şi eu întotdeauna am impresia că mă ignoră. Dar, totuşi, îl păstrez. Şi am dragoste către dumnealui. Consideraţi că duhovnicul trebuie să vorbească mai mult cu ucenicul?

Acum depinde şi de timp. Un duhovnic iscusit poate spune zece cuvinte, dar te foloseşti de alea zece cuvinte mai mult decât de jumătate de oră la altcineva. Contează şi credinţa cu care vii. Părintele are harul spovedaniei şi atunci, chiar şi numai jumătate de minut să stea cu tine, te foloseşti mult.

În pustia Egiptului, la Sfântul Antonie cel Mare, veneau trei părinţi, doi îl tot întrebau ce vroiau şi al treilea nu întreba nimic. Şi îl întreabă Sfântul Antonie pe al treilea: „Tu de ce nu zici nimic?” „Avva, mi-e de-ajuns să te văd”. Şi se folosea de vederea chipului sfântului. Tot aşa şi tu, dacă îţi vezi duhovnicul cum slujeşte, te bucuri de nu se poate.

 

Când duhovnicul îţi spune să nu faci un lucru şi tu totuşi îl faci, cum poţi să ştii dacă l-ai mâhnit? (Cu siguranţă l-ai mâhnit, nu te mai întreba dacă l-ai mâhnit sau nu. Sigur l-ai mâhnit. Dacă el ţi-a zis să nu faci ceva şi tu faci, cu siguranţă l-ai mâhnit.) Totuşi, îţi pare rău şi te doare, dar totuşi tu ştii că-l mâhneşti.

E un cuvânt, la Părinţi, mai greu de înţeles: „pe cine să superi? Pe duhovnic sau pe Dumnezeu?” Şi zice: „pe Dumnezeu. Că dacă-l superi pe duhovnic, fiind om, te iar­tă mai greu. Dar Dumnezeu e bun şi iubitor, te iartă mai uşor…”. Dumnezeu e mai iute dezlegător, mai uşor primeşte din nou pocăinţa ta decât duhovnicul, care e om şi are şi neputinţe, nu e perfect. N-a clonat Patriarhia duhovnicul perfect, pe bandă rulantă, să fie numai duhovnici sfinţi, nevoi­tori, tăcuţi, care nu mănâncă nimic, numai slujesc şi spovedesc.

 

Mă spovedesc cât de sincer pot, însă după spovedanie se repetă cam aceleaşi păcate, deşi mă hotărăsc să nu le mai fac, dar nu reuşesc; îmi împlinesc canonul; care-i motivul?

Eu, în situaţia asta, când spovedesc şi iar fac şi iar spovedesc, fără să se schimbe nimic, îmi dau seama că aştept să-mi dea Dumnezeu mură-n gură. Îi zic părintelui: „Părinte, dar m-am rugat din tot sufletul lui Dumnezeu să-mi schimbe viaţa, şi nu mi-a schimbat-o”.

De exemplu, nu mă port cum trebuie cu copiii mei. Ba-i mai cert, ba-i mai pocnesc la funduleţ în loc să am mai multă răbdare cu ei. Dar, fiind în criză de timp, prefer să le dau două la fund decât să le explic ceva.

Şi iar spovedesc: „Părinte, nu mă port cum trebuie cu copiii!”, şi iar „nu mă port cum trebuie cu copiii”, iar „nu mă port cum trebuie cu copiii”, „iar nu mă port…” Şi părintele zice: „Tu nu înţelegi că Dumnezeu te-a făcut liber! Dacă tu nu te lupţi să te schimbi, degeaba Îl rogi pe Dumnezeu: «Doamne, schimbă-mă!»”

Eu mi-am dat sea­ma că noi cu gura una cerem în rugăciune şi cu fapta cerem alta. Fata cere: „Doamne, păzeşte-mă să nu cad cu prietenul meu!” Dar după-masa şi seara îl ia în braţe pe prietenul ei, prin parcuri şi pe unde-l mai ia în braţe. Dacă ea se roagă să-i păzească Dumnezeu fecioria, de ce-l roagă pe prieten să i-o strice? Cu gura nu-i zice nimic prietenului, dar cu trupul îi zice. Dacă ne rugăm ceva cu gura, să facem şi cu fapta.

 

Cum trebuie să mă spovedesc astfel încât să simt că am spus tot ce aveam de spus? Mai ales atunci când părintele meu duhovnic nu are suficient timp să asculte tot ce aş simţi eu că trebuie să spun?

Acum, nu vă supăraţi că răspund aşa, dar boala asta, a clevetelii, unii o transferă şi în planul spovedaniei şi vor să-i zică părintelui lor câte-n lună şi în stele. Spune-i părin­telui păcatele pe care le-ai făcut… După ce te-ai spovedit vreme de câteva luni, de câţiva ani, nu mai poţi sta la spovedanie mult… nu mai ai ce să-i mai spui părintelui. Te spovedeşti cinci minute, zece minute, după care discuţi cu părintele cât are timp. Eu aşa fac: mă spovedesc, după care zic: „Părinte, acum… ce probleme am: aşa, aşa, aşa” şi cât are timp, îmi rezolvă problemele. Dar spovedania e spovedanie, se încheie, preotul dă dezlegarea, şi dacă are timp să stea de vorbă, stă de vorbă, dacă n-are timp, „time out!” Următorul!

 

Cum putem fi sinceri cu noi înşine?

Iei un ceai, îl bei aşa, încet-încet, şi cât bei ceaiul ăla te gândeşti: „oare câte ceaiuri o să mai beau eu până mor? Patru sute? Şapte sute? Două mii de ceaiuri?” Eu dau acum o reţetă aşa, ad-hoc. „N-o să beau mai mult de douăzeci de mii de ceaiuri. Şi dacă mor fără să fiu sincer cu mine însumi, ce câştig? Nu câştig nimic. Mai am două guri din ceaiul ăsta şi vreau să încerc, până termin ceaiul, să fiu sincer cu mine însumi.”

Să ştiţi că nu-i atât de greu. Când alergi la Hristos şi-I spui: „Doamne, ajută-mă să fiu sincer cu mine însumi!”, Dumnezeu te ajută. Spune-I: „Doamne, eu nu mă pricep să fiu sincer cu mine însumi”. După ce ai băut ceaiul – merge şi fără ceai, dacă nu ai ceai – sari introducerea şi te pui direct la rugăciune. Zici: „Doamne, ajută-mă să fiu sincer cu mine însumi!”

E greu să fii sincer. Uneori mi se întâmplă la spo­vedanie să vorbesc cu părintele meu, el să-mi spună ceva, şi eu zic: „Părinte, nu-i aşa!” Şi părintele zice: „Ascul­tă‑mă, că aşa e!” „Părinte, eu vă spun că nu-i aşa!” Şi trec cinci ani, sau trei ani, sau două luni, şi zic: „Părinte, ştiţi că era ca dumneavoastră?” Vă mărturisesc, e singurul om, de fapt, sunt doi: duhovnicul şi soţia, sunt singurii doi oameni care, când îmi spun că e ceva cu mine într-un fel şi eu pot să bag mâna în foc că nu e aşa, s-ar putea să fie aşa. Cu duhovnicul de fiecare dată, aproape, e aşa; cu soţia, de multe ori, nu totdeauna, dar e şi când zice soţia.

E uşor, dar şi greu să fii sincer cu tine însuţi, pentru că trăieşti într-o lume a minciunii. Cei mai mulţi de lângă tine mint. Şi atunci, într-o lume de mincinoşi te molipseşti şi tu. E ca gripa. Am să vă spun o poezie legată de sin­ce­ritate şi de ipocrizia în care trăim. Ultima modă:

„Ultima modă este o plimbare

Prin Pavilionul Oglinzilor Deformate

Din Orăşelul Copiilor.

Oamenii se privesc în ele cu nesaţ

Şi încearcă să arate cât mai bine în fiecare

Făcându-şi dese şi delicate operaţii estetice.

După ce se plictisesc de ce văd

Trec la oglinda următoare.

Singurii fericiţi sunt copiii

Care nu vor să treacă prin acest pavilion.

Căci se înspăimântă de groteştile oglindiri.

Ei îşi admiră feţele doar

În bălţile făcute de ploaie.

Fericiţi cei săraci cu duhul

Că a lor este Frumuseţea adevărată…”

Unii poate nu ştiu ce e cu pavilionul oglinzilor. În orăşelele copiilor, nu ştiu dacă există şi în Bacău, e un pavilion în care există oglinzi în care ba te vezi mai gras, ba te vezi mai slab, ba vezi capul mai lung, ba te vezi … Şi, din păcate, oamenii se lasă modelaţi de modă, de tot felul de curente, şi-şi tot ajustează feţele, burţile, femeile – sânii, fundul, doar, doar să arate cât mai bine. Moda se schimbă la limită.

Îmi spunea un prieten care pictează biserici. L-a pictat pe ctitor în pronaos şi, după un an, ctitorul l-a sunat şi i-a zis: „Te rog să vii să-mi pictezi altfel pantofii!” Ăsta e fapt real, nu e glumă. Mi-a povestit chiar pictorul de biserici, care a refuzat, evident, această propunere indecentă. Dar asta arată cât de handicapaţi putem fi până şi în ce priveşte viaţa duhovnicească. Dacă un ctitor atâta a înţeles el, din lucrul pe care l-a făcut, că trebuie să i se schimbe pantofii, înseamnă că dacă se va schimba moda, costumul, la anul va vrea costum Armani, şi o să devină biserica expoziţie. „Moda ctitorului 2003”. „Moda ctitorului Iarna 2003-2004.” Şi tot aşa. Şi încercăm să ne lăsăm modelaţi de tot felul de mode mincinoase, în loc să fim sinceri şi curaţi, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu.

 

În slujbele sfinţilor – la Sfântul Antonie cel Mare, de exemplu, acesta e lăudat cu cuvintele: „O, zelotule!”

Cuvântul zelot, în zilele noastre, a căpătat o nuanţă peiorativă: „a, eşti zelot, eşti extremist!” Dar ar trebui să fie un lucru de cinste să fii zelot în zilele noastre. Dacă în slujbe sfinţii au fost lăudaţi ca zeloţi, să fim zeloţi, să fim ai lui Hristos.

Problema e că, încercând noi să fim pur ortodocşi şi anti-eretici, riscăm să cădem din lac în puţ şi să devenim noi buricul Ortodoxiei, şi să avem inimile pline de răutate şi să vrem moartea ereticilor şi aşa, şi noi ajungem în iad, iar unii din ereticii care au mers pe o cale greşită, poate că Dumnezeu îi va mântui, cine ştie cum îi va judeca.

 

Sunt jurnalist şi intenţionez să fac o emisiune religioasă pur ortodoxă, dar C.N.A.-ul îmi impune să aduc în emisiune şi alte confesiuni religioase. Care este soluţia? Pentru că nu vreau să aduc sminteală.

Mass-media este controlată, fraţilor, de duşmanii Bisericii, clar! Dacă nu poţi să faci o emisiune ortodoxă, înseamnă că ţi se impune să propovăduieşti erezia.

Nu ştiu ce e de făcut. Vezi ce spune duhovnicul tău. Dacă duhovnicul tău te cunoaşte foarte bine, dacă tu cunoşti un invitat ortodox bine pregătit, care să poată veni şi să nu fie făcut de ruşine de către cei de celelalte confesiuni, n-au decât să vină heterodocşii şi vor pleca cu coada între picioare, cum se zice.

Dacă nu te poţi baza pe un invitat ortodox care să fie adus de fiecare dată, n-are rost să faci emisiunea. Pentru că degeaba faci trei emisiuni bune: despre smerenie, despre rugăciune, când vine vorba de dreapta credinţă, se mărturiseşte erezia şi s-a ales praful de toate celelalte emisiuni.

Asta face diavolul. Vezi reviste, în zilele noastre, care au o pagină ortodoxă. Şi omul cumpără ziarul cutare pen­tru articolul ortodox. Vede ce-a zis părintele X de la mă­năstirea cutare, dar înainte citeşte şi despre radiestezie, şi despre horoscop, şi zice: „A, uite, o să fiu smerit! O să mă sme­resc de acum, dar o să mă duc şi la ghicitoare, uite ce tra­ta­mente are” etc. Se amestecă binele cu răul. Din păcate, măr­turia ortodoxă este efectiv îngenuncheată. Se poate ca invitatul ortodox să fie îngenuncheat în emisiune de cel neortodox.

A fost mai demult la televizor o emisiune cu o vrăjitoare şi cu un diacon ortodox de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Vrăjitoarea l-a făcut praf. Ajunsese părintele diacon să spună că Biblia nu are o poziţie clară faţă de vrăjitoare. Prin lucrare drăcească l-a făcut praf vrăjitoarea pe diacon. Din rânduiala lui Dum­ne­zeu, data următoare a venit un alt preot, care a făcut-o praf pe vrăjitoare. Pentru că e foarte simplu de demontat vrăji­toria. Numai că atunci când te lupţi cu vrăjitorii trebuie să ştii că n-ai în faţă o persoană. Ai în faţă legiuni de draci. Şi dacă vrei să te lupţi cu ei nefiind pregătit, ai încurcat-o.

 

Am făcut anumite păcate pe care nu le-am spovedit foarte precis pentru că, copil fiind, nu aveam un limbaj adecvat, de aceea le-am încadrat într-un păcat generic, cunoscut din Molitvelnic şi din Sfânta Scriptură. Trebuie să spovedesc păcatul mai clar în limbaj modern?

Trebuie să înţeleagă duhovnicul ce ai făcut. Că aşa te poţi duce şi spui: „am desfrânat”. Şi de fapt nu i-ai spus că ai desfrânat nu cu fe­mei, ci cu bărbaţi sau că n-ai păcătuit după fire, ci îm­po­triva firii. Trebuie nuanţat, pentru că există canoane diferite pen­tru păcate diferite. Acum, nici să spui cu detalii, amintindu-ţi aşa, cu nostalgie, cum ai păcătuit, astfel încât să-l stârneşti pe părinte să-i pară rău că nu cunoaşte păcatul respectiv. La spove­danie trebuie decenţă, nu suspin, că „a fost bine şi acum nu mai e”.

 

Cei adormiţi pot fi spovediţi de urmaşii lor, care le ştiu păcatele?

Asta e o practică neortodoxă. Păcătuieşte femeia, păcătuieşte şi zice: „lasă, că pe patul de moarte o să-i spun fiică-mii, să se spovedească preotului” şi ea, care e însărcinată cu vecinul şi vrea să avorteze, îl spovedeşte pe tatăl ei care a murit nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumânare, şi tatăl ei poate mai ia şi dezlegare, şi ea se duce fericită că l-a spovedit pe tatăl ei.

Noi trebuie să ne spovedim cât suntem în viaţă. Sunt unii care caută tot felul de excepţii: „Hai, că poate, totuşi, în cazul meu merge…”

Am fost întrebat într-o conferinţă despre noroc. Şi am vorbit contra norocului, dar apoi a zis părintele de lângă mine: „Ştiţi când e voie să zici «Noroc»? Doar diaconul sau preotul îi spune cântăreţului când nu ştiu ce face cu lumânările!” Zic eu: „Să mă iertaţi, părinte, dar aşa, dacă putem găsi excepţii, o să tot găsim excepţii”. Şi la toate învăţăturile Bisericii o să tot găsim minusuri şi completări şi aşa tot timpul va fi ceva de zis în plus.

 

Care credeţi că ar trebui să fie primul criteriu în alegerea soţului: frica de Dumnezeu, studiile, averea?

Averea! Averea! Averea cea netrecătoare. Aia pe care n-o pierde. Că banii o să-i treacă. Studiile n-o să-i ajute la multe. Frica de Dumnezeu rămâne.

Acuma, eu nu cred că problema se pune care tre­buie să fie doar primul criteriu. Pentru că poţi să iei de soţie o femeie cu frică de Dumnezeu, şi atât. Are primul criteriu, l-a îndeplinit, bingo! Dar tu nu te căsătoreşti doar cu frica ei de Dumnezeu. Te căsătoreşti cu ea ca persoană. Şi poate să fie cu frică de Dumnezeu, dar dacă ţie nu-ţi place cum arată, dacă tu nu poţi dialoga cu ea; dacă ea e foarte cultă şi tu eşti cu patru clase, şi nu puteţi discuta decât despre: „S-au ieftinit zarzavaturile, s-a scumpit pâinea”, e dificil.

Contează foarte mult şi aici sfatul duhovnicului. Duhovnicul poate să spună: „e bine să fii cu persoana respectivă sau e bine să nu fii cu persoana respectivă”.

 

Credeţi că este un impediment într-o relaţie dacă băiatul are studii mai puţine decât fata?

Nu neapărat! Dragostea toate le acoperă. Ea poate să fie cu doctorat, el poate să fie cu patru clase, dar dacă e dragoste mare, mare, mare şi credinţă multă în Dumnezeu, pot fi fericiţi.

Teoria este uşoară. Practic, însă, dacă ea are doctorat şi el are patru clase, în cel mult un an de zile le poate expira căsătoria. Întrucât ea descoperă că există şi specialişti şi oameni cu doctorate, de sex masculin, cu care poate discuta mai multe decât cu soţul ei. Iar el poate descoperi că fetele cu patru clase sunt mai senzuale decât soţia lui cu doctorate, de exemplu.

 

Cum ne dăm seama că avem chemare spre căsătorie?

Foarte greu! Eu m-am luptat, ziceam: „Doamne, să nu mă blestemi să fiu căsătorit, cu copii…” Când mă gândeam la căsătorie, mă gândeam aşa: „sunt bătrân, am lângă mine copiii şi nepoţii; în casă e hărmălaie şi scandal…” Nu, mai întâi mă gândeam aşa: „sunt la mănăstire, sunt bă­trân, mi-am făcut canonul toată ziua, Doamne Iisuse, ce bine…” După aia mă gândeam: „acum sunt cu copiii şi nepoţii… asta vreau? Nu, nu! Doamne, să nu mă blestemi!” – aşa ziceam: „Să nu mă blestemi! Eu vreau linişte, vreau să fiu al Tău şi numai al Tău!” Mi se părea căsătoria o cale uşoară, ştiţi?

Din păcate, în cărţile ortodoxe prea puţin se vor­beşte despre căsătorie, prea puţin despre frumuseţea căsă­toriei, despre crucea căsătoriei, despre faptul că e o cale de mântuire căsătoria. Să ştiţi că diferenţa dintre căsătorie şi monahism e că în monahism te lupţi să dobândeşti iubirea, pe când în căsătorie o ai pe pâine.

Altfel spus: căsătoria e nu doar un spaţiu mai uşor, e un spaţiu în care eşti nevoit să iubeşti mult mai des decât în mănăstire. Să iubeşti sau să nu iubeşti. E adevărat că există şi eşecuri în familie, aşa cum există şi eşecuri în mănăstire. E adevărat, există în Sinaxar foarte mulţi monahi. Mirenii au ajuns în Sinaxare mai ales prin mucenicie. Dar există foarte mulţi mireni cu viaţă sfântă despre care nu se ştie nimic.

Ştim noi la cine s-a dus Sfântul Macarie sau alţi sfinţi care au avut descoperire să plece din pustie ca să-i cer­ceteze pe cei din lume? Nici nu li se spune numele celor din lume. Dar Dumnezeu a zis despre ei că erau mai mari decât unii din sfinţii din pustie. Şi noi îi pomenim pe cei din pustie. Dar Dumnezeu îi ştie şi pe cei din lume. Şi ei stau în faţa lui Dumnezeu potrivit cununii pe care au dobândit‑o. Te ajută mult duhovnicul să-ţi înţelegi chemarea, dar nu ţi impune ce să faci. Eu am insistat foarte mult ca duhovnicul să-mi zică: „faci una sau alta”. Şi nu voia. Zicea: „Nu. E viaţa ta, tu hotărăşti”.

 

Dacă nu apare acea persoană potrivită şi totuşi am vrea să ne căsătorim, să avem o familie, copii, ce ar trebui să facem?

Să ne căsătorim cu cea nepotrivită. Şi să avem copii nepotriviţi şi să ne fie viaţa un blestem. Glumesc. Să aşteptăm persoana potrivită. Să ne gândim că poate nu suntem noi potriviţi să întâlnim acum persoana potrivită. Poate că sufletele noastre nu sunt destul de curate. Poate că trupurile noastre nu sunt destul de curate.

Că sunt tineri care şi-au pierdut fecioria, după trei ani de păcat au intrat în biserică, s-au spovedit şi vor ca în şase luni să-şi găsească soţia. Nu-i aşa. Poate că tu trebuie să te vindeci mai mult până să te căsătoreşti. Sau fetele – au căzut şi vor repede să se mărite, după prima spove­danie. Stai acolo, că stai bine. Trebuie să se coacă cozo­nacul sufletesc, să te aşezi. Nici o grabă. Dumnezeu are un plan cu tine. Vine şi ceasul tău.

 

Am un duhovnic care practică reiki, radiestezie. Să mă mai spovedesc la el sau nu?

El nu este duhovnic. El e păcălici. Pentru că un om care practică vrăjitoria şi-a pierdut harul de a fi duhovnic. El nu mai poate fi călăuzitor de suflete. Nu, nu te mai spovedi la el. Dar fii sigur că practică reiki! Pentru că aşa am auzit şi eu: „părintele cutare e beţiv”, şi te duci la părintele cutare în casă şi îi vezi viaţa şi vezi că nu numai că nu e beţiv, dar nici nu are treabă cu băutura şi duce şi viaţă de nevoinţă. Întreabă-l: „Practicaţi radiestezia?” Şi dacă el zice: „Da!”, sau dacă ştii absolut sigur că a făcut altora tratamente cu bioenergie, fugi învârtin­du-te! Radiesteziştii aveau doi duhovnici în Bucureşti la care se spovedeau. Aceştia le dădeau dezlegare la împărtăşanie pe bandă rulantă. Când radiesteziştii mergeau la alţi duhovnici, nu spuneau: „Fac radiestezie!”

 

Duhovnicul de dinainte m-a lăsat să practic radiestezie. Este acest duhovnic prieten sau duşman?

Din păcate, e prieten cu diavolul şi duşman al mântuirii, şi a lui şi a ucenicilor.

 

Vă rog, explicaţi ce-i cu radiestezia, ce-i cu energiile respective, de unde vin?

Materia are o anumită energie. Numai că de la a observa că vibraţiile unei materii sunt mai intense decât vibraţiile altei materii şi până la a începe să măsori energia respectivă cu sârma şi a începe să întrebi: „Există reîncarnare?” e cale lungă. Eu i-am văzut în peştera Ialomicioarei, lângă Mănăstirea Peştera. Au venit radiesteziştii la mănăstire, frumos, că ei sunt prieteni şi cu Dumnezeu şi cu diavolul, în acelaşi timp. Au venit la mănăstire, s-au rugat, frumos, s-au dus în peşteră şi au accesat câmpul informaţional satanic: „Există reîncarnare?” Se mişcă ansa spre stânga, „Da”, există reîncarnare. „Ce trebuie să facem ca să ne sfinţim?” Dacă se mişcă ansa în stânga, o zi de post, dacă se mişcă în dreapta, ai voie să păcătuieşti. Radiestezia este vrăjitoria prin care, folosindu-te de o bucată de sârmă, crezi că, cu ajutorul bucăţii de sârmă – dacă se mişcă într-o parte e da, dacă se mişcă în cealaltă e nu! – afli răspunsuri false legate de viaţa de după moarte, de marile adevăruri spirituale, de ce-ai fost înainte de moarte.

 

Dacă părintele paroh la care mă spovedeam înainte a spus la predică faptul că ne dă dezlegarea să ne spovedim la alţi preoţi, atunci nu este păcat faptul că m-am spovedit la alt preot?

Dacă a zis că vă dă dezlegare să vă spovediţi, nu e păcat! Ăsta e un criteriu după care puteţi să cunoaşteţi duhovnicii, să ştiţi! Duhovnicii adevăraţi n-o să ţină lumea cu forţa: „Vă leg să nu vă duceţi…” Duhovnicul care e bun, el ştie: „Eu sunt doctor de suflete! Cine vrea să vină la doctor, vine! Duceţi-vă la cine vreţi…” – că oricum vin destui la el, înţelegeţi?

Nu poate să existe duhovnic bun muritor de foame. Dacă el e duhovnic bun, dacă stă acolo, duce viaţă de rugăciune, nevoinţă, şi vine un om la el, după şase luni. Omul ăla pleacă folosit, se duce şi zice: „Un părinte m-a ajutat extraordinar…” Vine al doilea, merge. Duhovnicul bun n-are nevoie să aibă coadă la spovedanie. Dimpotrivă: „Du­ceţi‑vă unde vă este vouă de folos!” Când îl vezi că zice: „Nu! Vă leg, să nu plecaţi! Că ce vi se întâmplă atunci…” – vă daţi seama că ceva este în neregulă. Dar, dacă părintele v-a dat dezlegare, nu e nicio problemă.

 

Dacă ai un duhovnic, diavolul are mai puţină influenţă asupra ta?

Bineînţeles.

 

Chiar şi atunci când nu ai o spovedanie foarte deasă?

Deasă, rară, asta rânduieşte duhovnicul, şi nu trebuie să aştepţi posturile ca să te spovedeşti. Când vrei să pă­cătuieşti, când te ispiteşte ceva sau când ai căzut, du-te imediat la doctor. Că dacă ai păcătuit în luna ianuarie, pe 10, şi aştepţi postul următor, Postul Paştelui, până atunci poţi să mai cazi de 16 ori şi după a zecea cădere să zici: „Eu nu mă mai duc la biserică”. Există însă foarte multă ruşine a celor care au căzut. Pe mine mă impresionează totuşi cu câtă dragoste îi primesc duhovnicii pe cei care se întorc după vreme îndelungată.

Îmi pare rău că nu v-am adus rândurile unei fete care mi-a scris zilele trecute cât de mult a mângâiat-o întoarcerea la duhovnicul ei. De vreo şase ani se lăsase de spovedanie. Şi când s-a dus la duhovnic, duhovnicul a primit-o şi a ţinut-o trei ore şi jumătate la spovedanie. Mi s-a părut extraordinar. A primit-o cu atâta dragoste şi fata a simţit: „Da, acum am pus început bun mântuirii!” Şi eu am scos numele mănăstirii la care s-a spovedit, alte detalii, şi am trimis pe messenger la câteva sute de cititori din lista mea. Şi câţiva mi-au scris părerile lor. Unul mi-a scris: „E o minune ce i s-a întâmplat fetei!” Altul: „Vreau şi eu să mi se întâmple aşa!” O fată zice: „Da, ei i s-a întâmplat aşa, dar eu nu cred că mie mi se poate întâmpla!” Când i-am spus asta fetei care se spovedise, mi-a zis: „Dă-mi adresa fetei, să-i spun că i se poate întâmpla şi ei la fel!”

Adică ea simţea nevoia să spună şi altora. Că eu am întrebat-o: „mă laşi să arăt şi altora discuţia noastră?” Pentru că rămăsesem efectiv şocat de cât de tare se bucura ea. Îmi spunea înainte: „Nu mă pot spovedi, mi‑e greu, după atâţia ani de păcat…” – şi îşi pierduse şi fecioria, şi o luase şi cu fumatul, şi i-am zis: „Ştii ceva? Vindecă treaba cu fecioria, iar cu fumatul… are grijă Dumnezeu! Dar tu du-te şi spovedeşte-te!” „Nu ştiu dacă o să mă schimb…” Zic: „Du-te şi spovedeşte-te şi o să vezi că se rezolvă!” Şi cred că o ajută Dumnezeu să se lase şi de fumat. Şi când mi-a zis că a stat trei ore şi jumătate, e clar că duhovnicul ăla n-a stat să-i povestească telenovele.

 

Am fost la un cunoscut părinte duhovnic şi mi-a spus să plec din familia mea. Am plecat şi m-am întors. Ce părere aveţi?

Să-l judecăm pe acest părinte, în cor! În primul rând că un astfel de bilet este incomplet. Nu precizezi în ce situaţie s-a întâmplat asta şi, în al doilea rând, nici nu poţi face public ce ai stabilit tu cu duhovnicul. Pentru că, aşa cum duhovnicul este obligat să păstreze Taina Spoveda­niei, tot aşa ucenicul nu poate să dea în vileag tratamentul duhovnicesc pe care-l foloseşte duhovnicul, pentru că la zece bolnavi duhovnicul nu foloseşte acelaşi leac. Înţelegeţi? Au zece oameni ulcer, dar nu le dă la toţi acelaşi tratament… nu‑i operează pe toţi. Unora le dă tratamente, alţii se vindecă, alţii… Nu e treaba nici a mea şi nici a celor din sală să se lămurească privitor la această situaţie. Să avem mare grijă când şi în ce condiţii punem o întrebare… Să ne ajute Dumnezeu să punem întrebările potrivite, oamenilor potriviţi, la timpul potrivit. Şi să ne ajute Dumnezeu să găsim răspunsurile potrivite şi, folosindu-ne de ele, să mergem înainte pe calea mântuirii…

(Bacău, 22 martie 2007)

 

Din volumul REPERE – Duhovnicul. Rugăciunea. Postul, Editura Egumeniţa, 2007

 

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV. Duminica a 25-a dupa Rusalii (Începutul Postului Crăciunului). Predica parintelui ILIE CLEOPA

Posted in Parintele Cleopa, PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV, predici by saccsiv on Noiembrie 15, 2009

Ev. Luca 10,25-37:

25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?  

26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?  

27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  

28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.  

29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?  

30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.  

31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.  

32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.  

33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,  

34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.  

35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.  

36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?  

37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.  

Predica Pr. Ilie Cleopa:

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: „Ce scrie în Legea lui Moise?” Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.

Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).

Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).

Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.

Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).

Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.

De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.

Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora” (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, „Bucură-te, Învăţătorule!” şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).

Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.

Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

Invierea fiicei lui Iair. Duminica a 24-a dupa Rusalii. Predica Parintelui Cleopa

   Ev. Luca 8, 41-56:

   Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! (Talita kumi!) Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat

   Parintele Cleopa:

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii
( Despre cei adormiţi în Hristos )

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt „morţi”, căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Iubiţi credincioşi,

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi, zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu (Cîntarea Cîntărilor 1, 15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul. Trandafirii mirositori sînt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: „Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt.

Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!

Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.

Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre” (Ibidem, p. 83-86).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.

Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini… şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: „De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului”. Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: „Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?” Iar episcopul i-a zis: „Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie”. Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: „Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului”.

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: „Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos” (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi,

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.

Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte, slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.

Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi dezlega – prin spovedanie – pe pămînt, va fi dezlegat şi în cer…

Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.

Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!

Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit”. Amin.

TANARUL CEL BOGAT (Duminica a 12-a după Rusalii)

Posted in Duminica a 12-a după Rusalii, Ilie Cleopa, predici by saccsiv on August 30, 2009

Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?  

Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.  

El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;  

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  

Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?  

Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.  

Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.  

Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.  

Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.  

Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?  

Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.”  

   Cele de mai sus le citim la Matei 19,16-26. Insa capitolul continua:
Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?  

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.  

Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.  

Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.”  

   Iata predica parintelui Ilie Cleopa, preluata de la http://www.crestinortodox.ro/articol/71572-predica-la-duminica-a-xii-a-dupa-rusalii

Iubiti credinciosi,

Idealul fiecarui crestin pe pamint este mintuirea sufletului, adica dobindirea vietii vesnice. Pina la intruparea si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mintui, caci raiul era inchis si nu era revarsat peste lume harul Duhului Sfint. De aceea toti dreptii Vechiului Testament asteaptau izbavirea sufletelor lor prin moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu.

 

Mintuirea, dupa invatatura Sfintei Evanghelii si a Bisericii Ortodoxe, se dobindeste prin pazirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atit in decalogul Legii Vechi, cit si in Noul Testament, numit si legea Harului. Orice crestin care doreste sa se mintuiasca trebuie sa savirseasca aceste trei conditii: sa aiba credinta dreapta in Dumnezeu; sa aiba harul Duhului Sfint, care se da tuturor prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfinta Impartasanie, Nunta, Preotia, Maslul si sa implineasca poruncile cuprinse in Sfinta Evanghelie. Fara aceste trei conditii obligatorii, nu este mintuire. Una din ele daca lipseste, omul nu se poate mintui si isi pierde sufletul sau, „care este mai scump decit toata lumea”.

 

Aceasta este mintuirea pe calea poruncilor, comuna si obligatorie tuturor oamenilor care cred in Dumnezeu si doresc sa mosteneasca viata vesnica. Dar mai este si o alta cale de mintuire, mult mai grea, anume calea desavirsirii crestine, pe care au mers toti sfintii, apostolii, mucenicii, ierarhii si cuviosii. Pentru ca nu este obligatorie, ci benevola, ea este numita in Sfinta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe aceasta cale merg de obicei calugarii, sihastrii, vaduvele, crestinii care au o chemare speciala de la Dumnezeu si o evlavie deosebita pentru rugaciune, post, infrinare, metanii, lacrimi si saracie totala de cele materiale. Aceasta este calea sfinteniei, a indumnezeirii si a unirii mistice cu Hristos.

 

Pentru a intelege mai bine cele doua cai de mintuire, sa va reamintim pe scurt textul Evangheliei de astazi.

 

Un tinar bogat s-a apropiat de Iisus Hristos si L-a intrebat: Invatatorule bun, ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica? Iar Domnul i-a raspuns: Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile! Si ii aminteste citeva din Decalog: Sa nu ucizi, sa nu fii desfrinat, sa nu furi, sa nu marturisesti strimb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Insa tinarul era un om credincios si corect. De aceea a raspuns lui Hristos: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea (Matei 19, 16-20).

 

Acestea sint citeva din poruncile principale care asigura mintuirea tuturor celor ce merg pe aceasta cale. Si tinarul din Evanghelie le pazea cu sfintenie. Oare citi tineri de astazi mai implinesc cu atita credinta poruncile lui Dumnezeu? Citi dintre fiii si fiicele dumneavoastra va mai asculta, merg la biserica regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugaciune seara si dimineata, se pazesc de betie si desfriu?

 

Dar tinarul din Evanghelie nu era multumit sufleteste. El simtea ca sufletul sau dorea ceva mai mult, adica o viata mai inalta, unita deplin cu Hristos. De aceea intreaba: „Ce imi mai lipseste?” Pina aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum incepe calea desavirsirii, a urcusului duhovnicesc spre Hristos, care nu este usor de strabatut.

 

Si iata ce i-a raspuns Mintuitorul Hristos: Daca voiesti sa fii desavirsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza Mie (Matei 19, 20-21). Doua lucruri ii cerea Hristos tinarului care dorea desavirsirea: sa se lepede de cele materiale, prin impartirea averii la saraci si sa urmeze lui Hristos, parasind casa, rudele si toate grijile pamintesti. Cine nu urca ambele trepte ale desavirsirii: lepadarea de cele trecatoare, adica saracia de buna voie si urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desavirsirii. Daca numai una o facem si a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

 

Fara o nastere duhovniceasca din nou, fara dezbracarea de patimi si de grijile lumii, nu ne putem imbraca cu haina unei vieti noi in Hristos. Citi oameni nu sint saraci in lume, si chiar fara familie, dar nu urmeaza cu toata inima lui Hristos, pentru ca nu se pot lepada de patimile cele ascunse: de gindul mindriei, al slavei desarte, al desfrinarii, al iubirii de bani, al lenevirii si mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapada de voia proprie si de patimile ascunse din minte si inima, nu poate face voia lui Hristos si nu-L va putea purta in inima sa plina de idolii patimilor. Unii ca acestia nu pot urca pe scara desavirsirii crestine. Printre acestia se numara si tinarul bogat din Evanghelie, care, auzind ca i se cere sa-si dea averea la saraci pentru a urma lui Hristos, s-a intors intristat la casa sa.

 

Iubiti credinciosi,

Pazirea poruncilor Legii, unita cu credinta dreapta in Hristos, aduc mintuirea omului, dar nu-l fac desavirsit. Acest lucru il arata marele Apostol Pavel cind zice: „Nimic nu a desavirsit Legea” (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mintuitorul, zicind: Eu am venit ca viata sa aiba, si din belsug sa aiba (Ioan 10, 10). De aici trebuie sa intelegem ca alta este treapta celor ce intra in viata, adica se mintuiesc, si alta este treapta celor ce voiesc sa aiba si mai multa viata, adica a celor desavirsiti. „Cei ce se mintuiesc, mostenesc viata cea vesnica, iar cei ce sint desavirsiti, nu numai ca se mintuiesc, dar mostenesc vistieriile slavei celei dumnezeiesti din ceruri” (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucuresti, 1875).

 

Prin calcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa si rascumpararea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a mostenit cerul. De aceea, in Sfinta Evanghelie, Mintuitorul nu a zis: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este imparatia raiului”, ci „Imparatia Cerurilor”, sau „Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, ca a acelora este imparatia raiului”, ci „Imparatia Cerurilor„. Asa a binevoit Preabunul nostru Mintuitor si Dumnezeu, Care a venit in lume ca prin jertfa si rascumpararea Sa, sa dea mai mult decit am pierdut la inceput prin zavistia diavolului. Cu adevarat aici s-a implinit cuvintul care zice: Unde s-a inmultit pacatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

 

Despre faptul ca sint diferite trepte ale slavei in cer pentru cei ce se mintuiesc, ne arata si Sfintul Apostol Pavel care zice: Alta este stralucirea soarelui, alta este stralucirea lunii, si alta stralucirea stelelor, si stea de stea se deosebeste in stralucire (I Corinteni 15, 41). Insusi Mintuitorul a aratat zicind: In casa Tatalui Meu multe locasuri sint (Ioan 14, 2).

 

Dumnezeiescul Parinte Efrem Sirul, aratind deosebirea acestor locasuri ale sfintilor din cer, zice: „Multe locasuri ale Tatalui, arata Mintuitorul masura mintii celor ce se salasluiesc in cer, adica despartirile si deosebirile intru care cu mintea se vor desfata dreptii si sfintii in veacul viitor. Ca nu cu despartirea locurilor, ci cu rinduiala darurilor sint multe locasuri… Caci in veacul ce va sa fie, toti dreptii se vor salaslui intr-o bucurie, cu nedespartirea, si fiecare dupa masura sa, dintr-un soare gindit se straluceste, si dupa a sa vrednicie trage bucurie si veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire si forma. Si nu vede cineva masurile celui ce il intrec pe el, nici a celui mai jos decit dinsul ca nu cumva, vazind darul covirsitor al prietenului sau, sau lipsa, sa-i fie aceasta pricina de intristare sau suspin…”.

 

Sa ne intoarcem acum la cuvintul nostru, despre desavirsirea omului. Auzim pe Mintuitorul nostru in Sfinta Evanghelie, zicind: Fiti desavirsiti, precum Tatal vostru cel ceresc este desavirsit (Matei 5, 48). In ce consta desavirsirea omului pe acest pamint? La aceasta intrebare ne raspunde Sfintul Apostol Pavel, zicind: Dragostea este legatura desavirsirii (Coloseni 3, 14). Adica cel ce are desavirsita dragoste fata de Dumnezeu si de aproapele sau, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desavirsirii in viata sa. Acest adevar ni-l arata si Sfintul Maxim Marturisitorul, zicind: „Cel desavirsit in iubire a ajuns la culmea nepatimirii si nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, cautind la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el deosebire, nici barbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate si intru toti Hristos” (Galateni 3, 28).

 

Sfintul Ioan Scararul spunea ca „desavirsirea este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului”.

 

Sfintul Nichita Stihatul spune ca desavirsirea este „readucerea puterilor sufletului la starea de la inceput a naturii omului, asa cum l-a creat Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, si bun foarte, cum era el in rai inainte de cadere”.

 

Iar Sfintul Isaac, fiind intrebat de unde cunoaste cineva ca a ajuns la masura desavirsirii, zice: „Cind se va misca pomenirea lui Dumnezeu in mintea omului, indata inima lui se porneste, spre dragostea lui, si ochii lui pogoara lacrimi cu indestulare, ca dragostea din pomenirea celor iubiti aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodata nu este lipsit de lacrimi, fiindca de-a pururea isi aduce aminte de Dumnezeu, incit si in somn vorbeste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucreaza unele ca acestea care este semn al desavirsirii oamenilor in viata lor” (Filocalia X, Bucuresti, 1981).

 

Iubiti credinciosi,

Pina aici am vorbit despre desavirsirea sau indumnezeirea omului in Biserica Ortodoxa, dupa Sfinta Evanghelie si Sfintii Parinti. Acum sa vedem cum intelegem noi desavirsirea si cum o putem realiza astazi.

 

Cel mai sigur se realizeaza desavirsirea recomandata de Hristos in Sfinta Evanghelie de astazi, in cadrul vietii monahale. Intrucit aceasta Evanghelie este singura care sta la baza intemeierii monahismului crestin, idealul de desavirsire in credinta, in rugaciune si dragoste se realizeaza mai ales in cinul monahal. Oare calugarii nu renunta de buna voie la avere, la cinste, la familie, la toata libertatea vietii pamintesti si, prin cele trei voturi monahale ascultare, saracie de buna voie si curatie nu isi inchina trupul si sufletul slujirii lui Hristos pina la moarte? Calugarii au facut dintotdeauna cele mai mari eforturi si jertfe pentru desavirsire.

 

Aceasta o dovedeste la noi numarul mare de manastiri si schituri peste o mie incepind din secolul IV pina astazi, numarul mare de sihastri si chilii pustnicesti, ca si marea vocatie ce o au romnii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sint considerati niste eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume si pentru tara, s-au jertfit in adinc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu si mintuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desavirsirea prin smerenie, prin rugaciuni, prin post si jertfire de sine. Ei au aparat cel mai mult Ortodoxia si viata morala in rindul credinciosilor nostri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiti cu multi fii sufletesti, ierarhi cuviosi, luminatori si slujitori alesi ai Bisericii si ai neamului. Este destul sa amintim de sfintii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Radauti, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfintul Calinic de la Cernica si, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu si prin pilda lor indeamna si pe credinciosi sa traiasca in lume o viata crestina curata, smerita, unita cu Hristos.

 

Dar si in familie se poate duce o viata crestina, inalta, sfinta, daruita lui Hristos. Oare ce sint acele mame sfinte, cu copii multi, crescuti in rugaciune si bucurie, daca nu niste femei desavirsite in rabdare si iubire? Ce sint acei credinciosi cu viata curata in lume care iau drumul manastirilor sau traiesc in feciorie si vaduvie neintinata prin sate si orase? Apoi, citi crestini ascunsi nu traiesc in lume plini de sfintenie, de pace, de mila, arzind de dragostea lui Dumnezeu?

 

Sa pastram cu rivna evlavia si exemplul personal al parintilor nostri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor si sfintilor nostri. Astazi este desavirsit cel ce se roaga neincetat, cel ce este impacat cu toti oamenii, cel ce miluieste, se smereste si se jertfeste pentru apararea dreptei credinte, pentru bunacresterea copiilor si pentru mintuirea tuturor in Hristos.

 

Sa rugam pe Fiul lui Dumnezeu, Mintuitorul lumii, sa ne ajute tuturor pe calea desavirsirii in dragoste, in credinta si in rugaciune, spre lauda lui Dumnezeu si mintuirea sufletelor noastre. Amin.

Cititi va rog si:

Despre excursii si alte risipiri de bani