Saccsiv – Weblog

Alegerea duhovnicului. CAND INCETEAZA ASCULTAREA? Chestiunea noilor pasapoarte …

Posted in duhovnic by saccsiv on Iulie 30, 2010

   Citez din articolul Alegerea duhovnicului:

   Am intalnit oameni care se bucurau si multumeau lui Dumnezeu ca au parte de un adevarat duhovnic. Dar am intalnit si oameni care erau nemultumiti de cei pe care ii aveau si ma intrebau unde anume pot gasi un duhovnic.

   Bucuria unora era data de faptul ca ei simteau ca sunt pe calea ce duce catre mantuire, iar nemultumirea celorlalti, de faptul ca stateau pe loc si se angajau mai tot timpul la lucruri pagubitoare.

   In ziua de astazi, oamenii sunt grabiti si agitati. Nu se mai roaga pentru a intalni persoana care sa o nasca in duh si nici nu o mai cauta. Se multumesc cu preotul care le iese in cale. Iar de cele mai multe ori, acest preot este cel din parohia din care fac parte.

   Mai tot timpul s-a spus ca e indicat ca duhovnicul sa fie preotul parohiei din care faci parte, ca el este foarte aproape de tine. Dar sa-mi fie cu iertare, in zadar este aproape de mine daca nu are puterea de a tamadui un suflet bolnav. Asa ca nu trebuie criticat cel care alearga la o manastire pentru a se marturisi, in conditiile in care preotul parohiei nu este o calauza experimentata.

   S-a spus ca nu e bine sa mergem sa ne cautam duhovnici la manastire, pentru ca ii tulburam cu pacatele noastre, ca ei nu cunosc greutatile zilnice pe care le intampina credinciosul. Astfel de afirmatii vin de la persoanele care nu au cunoscut mari duhovnici, persoane care fara sa te fi vazut vreodata, au puterea sa-ti spuna cine esti, de unde vii si care sunt problemele tale.

   Altii au spus ca un duhovnic calugar este incapabil sa-i spovedeasca pe cei casatoriti, pentru ca el nu stie ce inseamna sa fii casatorit. Aceste vorbe ar trebui sa fie luate in seama daca duhovnicul din manastire ne-ar da povete de la el. Dar sfaturile pe care noi le primim nu sunt rodul intelepciunii sale, ci vin de la Hristos care salasluieste in el. El aseaza mai presus de puterea sa, puterea lui Dumnezeu. Iar daca el va cauta ca prin puterea lui Dumnezeu sa lucreze asupra noastra, pot afirma fara retineri ca este cu mult superior preotului care are doar ani multi in viata de familie. Caci duhovnicul nu trebuie sa caute sa-l faca pe om dupa chipul si asemanarea sa, ci dupa cea a lui Dumnezeu.

   S-a tot invocat ca duhovnicul din manastire da canoane prea dure pentru cei din lume. Sfantul Siluan spunea ca „Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”. Asa ca nu trebuie sa ne mai intrebam in astfel de cazuri, daca trebuie sa implinim sau nu canoanele date de aceste persoane. Daca le implinim vom fi sanatosi, de nu, vom fi asemeni unei ape statute, o apa stricata.

   Nu trebuie sa ne ascundem. Asa cum avem duhovnici nepriceputi in lume, avem si in manastiri. Dar nu pe acestia ii cautam si nu acestia aduc multimi de oameni la ei. Cine-i de vina? Si ei si noi. In ce consta vina? In faptul ca lipseste rugaciunea. Ei nu se mai roaga sa le daruiasca Dumnezeu puterea de a vedea unde anume sta radacina pacatelor noastre si ce trebuie sa facem pentru a scapa de ele, iar noi nu ne mai rugam ca Dumnezeu sa nasca in inimile lor cuvant de duh si de adevar pentru noi. Sa nu uitam ca in duhovnicie si „fiul il poate naste pe tatal”, dupa cum spunea Parintele Rafail Noica.

   In concluzie, avem duhovnici minunati si in manastiri si in parohii. Ei pot fi intalniti cel mai usor, ca urmare a rugaciunii noastre catre Dumnezeu.

   Adrian Cocosila

   In articolul Rubrica incepatorului: CAND INCETEAZA ASCULTAREA?, preluat de pe acelasi site, aflam ca:                                                                                                                         

   Oamenii se simt in siguranta atunci cand implinesc sfaturile parintilor duhovnicesti. Dar ce ne facem daca sfaturile acestora sunt in contradictie cu Poruncile Domnului. In astfel de cazuri trebuie sa mai facem ascultare? Parintele Efrem de la Vatoped spune ca in astfel de cazuri trebuie sa schimbam duhovnicul. Dar sunt si parinti (de ex. Efrem Katunakiotul) care au spus ca si in aceste situatii e bine sa facem ascultare, pentru ca Dumnezeu le va intoarce pe toate in bine, datorita ascultarii noastre. Mai mult, se spune ca pe duhovnic nu trebuie sa-l intristezi, caci daca ai facut acest lucru L-ai intristat pe Dumnezeu.

   Cred ca uneori facem mare caz de „infailibilitatea” slujitorilor lui Dumnezeu. Nu mai punem intrebari, facem doar ascultare. Ma tem ca sunt situatii cand discutia dintre credincios si parintele duhovnicesc se transforma intr-o discutie ca de la un superior la un inferior. Si asa ajungem sa vorbim de ordine si nu de sfaturi. Si dupa cum stim, ordinele nu se discuta ci se executa. Astfel, viata crestina ajunge sa se rezume doar la o incadrare mecanica in tiparele unui spirit de turma care depersonalizeaza. Oare se supara tatal atunci cand copilul il intreaba? Credem ca nu, dimpotriva, se bucura.

   Consideram ca trebuie sa luptam impotriva unei ascultari oarbe, daca vom tine seama de viata Sfintilor: Atanasie cel Mare – depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gura de Aur – depus de pe scaunul Constantinopolului, Maxim Marturisitorul – caruia i se taie mana dreapta si limba, Ioan Damaschin – anatemizat de trei ori si multi altii asemeni lor.

   Credem ca ascultarea trebuie sa inceteze atunci cand intervine minciuna, caci dragostea se bucura doar de adevar.

   Comentariu saccsiv:

   Cititoarea Alyssa intreba la articolul CARD NATIONAL DE SANATATE pentru toti romanii. Acesta va avea CIP iar identificarea pacientului se va face pe baza amprentei digitale:

   Si daca insusi duhovnicul nostru ne spune ca, acceptarea documentelor biometrice nu i se pare o problema, ce sa facem? Ce e mai important: ascultarea de duhovnic sau constiinta noastra care urla contrariul?

   Daca in alte chestiuni consider ca lucrurile sunt destul de clare, dupa citirea celor doua articole de mai sus, in privinta intrebarilor pune de Alyssa, e mai complicat.

   Consider ca, daca duhovnicul neaga vehement ca vremurile apocaliptice bat la usi, daca „invata” ca noile acte si carduri nu reprezinta absolut nici un pericol, nefiind dupa parerea sa nici macar pasi pregatitori spre semnul fiarei, atunci trebuie schimbat.

   Treaba devine insa migaloasa in momentul in care duhovnicul accepta ca ceva nu e in regula, ca se petrece ceva grav in jurul nostru, ca SISTEMUL lucreaza pentru instaurarea unei NOI ORDINI MONDIALE. Dar, din nefericire, aidoma crestinilor deschisi spre discutii despre SISTEM, dar cu solutii lumesti in cap, considera ca vremurile apocaliptice nu bat la usi sau ca pot fi amanate prin actiuni omenesti. Sau ca ELITELE vor putea fi invinse prin metode specifice. Altfel spus, daca e incadrabil in grupul celor ce vor sustine:

Ultima revolutie: NOUA ORDINE MONDIALA reala impotriva falsei “Noi Ordini Mondiale”

   De obicei un astfel de duhovnic nu doar ca nu va incuraja ruperea de SISTEM, ci chiar va indruma spre acceptarea oricarui nou tip de acte.

Necesitatea ruperii de SISTEM. Napasta ii va lovi pe toti: intai pe cei din marile orase, apoi la scurt timp si pe cei de la tara

Ii vor cununa oare preotii pe cei ce refuza actele biometrice?

   Parerea mea e ca si in acest caz trebuie schimbat.

DANION VASILE: Cum să ne alegem duhovnicul

Posted in Danion Vasile, duhovnic by saccsiv on Martie 8, 2010

Cum să ne alegem duhovnicul[1] 

 

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.

Răspunsul unui om poate fi mai de folos decât citirea unei cărţi întregi. Răspunsul venit în urma unei experienţe are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inimă să caute acest răspuns în cărţi.

Există două feluri de întrebări: unele simple, al căror răspuns poate fi dat de către orice creştin care are o experienţă de ani de zile în viaţa Bisericii, şi altele grele, al căror răspuns necesită o experienţă duhovnicească foarte înaltă, în lipsa căruia problema discutată poate fi înţeleasă greşit.

La astfel de probleme îi este mult mai de folos omului să afle direct răspunsurile Sfinţilor Părinţi sau ale părinţilor îmbunătăţiţi din vremurile noastre.

Totuşi, oamenii prea nu au timp (sau se lenevesc) să cerceteze scrierile duhovniceşti. Răspunsurile pe care le obţin întrebându-i pe alţii nu sunt însă la aceeaşi măsură. Ba mai mult încă, dacă cel care răspunde are o oarecare agonisire strict intelectuală din citirea cărţilor sfinte, va putea da răspunsuri nepotrivite, nefiind în stare să se folosească aşa cum trebuie de cele citite. Pentru că învăţătura ortodoxă nu este un simplu curs de filosofie pe care, după ce îl învaţă, cineva poate da răspunsuri precise la orice întrebare privitoare la cunoştinţele prezentate în curs.

Învăţătura creştină nu poate fi înţeleasă decât de către cei care îşi armonizează cunoaşterea cu trăirea. Hristos nu vine automat în inimile celor care citesc mii de pagini din cărţile duhovniceşti, fie ele şi toate volumele din Filocalie plus colecţia de Părinţi şi scriitori bisericeşti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea îngustă a Evangheliei.

Ar fi bine ca oamenii să îi întrebe pe preoţi despre nelămuririle lor. Numai că aceasta se întâmplă abia după ce oamenii conştientizează importanţa legăturii cu preotul, şi nevoia unui preot care să îi călăuzească pe drumul spre rai.

Până să înţeleagă nevoia unei călăuze, cei care vin de puţină vreme la biserică îşi făuresc un sistem propriu de înţelegere a credinţei creştine.

Lumea exterioară – cu contradicţiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudăţeniile ei – îl determină pe om să îşi creeze anumite baraje de apărare. Omul caută un echilibru, inventează mijloace de supravieţuire, se simte ca un animal încolţit, care se luptă să nu fie nimicit de către cei mai puternici decât el. Omul îşi creează propriul mod de a vedea lumea, de a o înţelege, de a-i răspunde. Câţi oameni, atâtea filosofii.

În momentul în care omul se apropie de Biserică, are tendinţa de a o supune aceluiaşi filtru prin care trece tot ce îl înconjoară, are tendinţa de a-şi forma o viziune originală a Bisericii. Această atitudine este firească în măsura în care el nu a înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos, Trup căruia el îi este mădular sau, dacă nu a primit încă Taina Botezului, Trup din care este chemat să facă parte.

La început, omul se vrea un simplu observator, un analist al vieţii bisericeşti. Încetul cu încetul, el conştientizează tensiunea dintre filosofia proprie şi viaţa Bisericii. Îşi dă seama că Biserica este locul în care nu numai „grija cea lumească” trebuie să o lepădăm, ci trebuie să lepădăm şi toată înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi. Atunci se află într-un moment de cumpănă: ori îmbrăţişează Ortodoxia, şi îşi modelează viaţa după învăţătura şi filosofia Bisericii, ori rămâne cu idolii săi, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gândire (protestant nu în sensul limitat în care ar considera icoanele chipuri cioplite sau în care ar nega importanţa Sfintei Tradiţii, ci în sensul în care ar preţui mai mult punctul său de vedere, propriile sale opinii, decât adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica).

Există mai multe motive pentru care unii preferă să fie „protestanţi”. Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor să înţeleagă că învăţătura despre reîncarnare este eretică. Nu vor să sărute mâna preotului, sub pretext că şi acesta este păcătos ca toţi ceilalţi, sau nu vor să înţeleagă că omul nu se trage nici din maimuţă, nici din peşte şi nici din cine ştie ce lighioană, rudă cu dinozaurii. Şi pentru că nu vor să se smerească, dar pentru că totuşi se tem să nu îşi piardă mântuirea, ei vin la biserică, ba chiar se spovedesc după cum cred ei că e bine, şi nu rareori ajung şi la Sfântul Potir, convinşi că sunt pe drumul cel bun.

Nu trebuie judecaţi prea aspru: dintre aceştia, mai devreme sau mai târziu, unii îşi vor înţelege greşeala şi vor porni pe drumul cel bun. Oscilările lor au fost doar paşi mărunţi, ocolişuri trecătoare, dar care şi-au aflat în cele din urmă sfârşitul. Nimeni nu vine la biserică sfânt. Concepţiile noastre sunt pe măsura trăirii noastre. „Cine se roagă este teolog, şi cine cu adevărat este teolog se roagă”, spune un cuvânt de demult. Altfel spus: „Cine trăieşte ortodox gândeşte ortodox, şi cine gândeşte ortodox trăieşte ortodox”. Trăirea şi filosofia adevărată sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de puţină vreme la biserică să aibă foarte multe minusuri nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele lor religioase, ci şi în ceea ce priveşte modul în care receptează aceste cunoştinţe. Dar numai cei care persistă în idolatria lor religioasă, numai cei care nu vor cu nici un chip să se rupă de modul protestantizat de înţelegere a Ortodoxiei, numai aceştia sunt fii vitregi ai Bisericii.

Există oameni care, spre deosebire de protestanţii la care am făcut referire în rândurile de mai sus, au ajuns la biserică tocmai pentru că au fost sufocaţi de idolii lor.     S-au săturat să aibă puncte de vedere discutabile, s-au săturat să îşi tot modifice părerile în funcţie de elemente variabile, s-au săturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus într-o fundătură în care aveau de ales între a-şi nega starea de fapt, păcălindu-se pe ei înşişi că totul e în regulă, şi a ajunge la disperarea care poate degenera în sinucidere sau a alerga la Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor făpturilor Sale.

În momentul în care omul are curajul să alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine în Biserică hotărât să se lepede de toate căderile sale şi să părăsească toată filosofia cea deşartă care i-a întunecat mintea.

Ritmul în care oamenii dobândesc un mod de înţelegere ortodox asupra Bisericii şi a lumii întregi este asemănător cu ritmul în care ei sporesc în lupta cu patimile şi cu poftele care le-au întinat sufletele.

Mulţi ar vrea să devină sfinţi într-o clipă, să se vindece pentru totdeauna de căderile lor şi să nu mai cunoască decât virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezistă mult în această stare caracteristică începătorilor. Războiul pentru tămăduirea sufletului este de durată. Tot aşa, mulţi ar vrea ca într-o clipă să părăsească propriul mod de înţelegere a adevărului, şi să dobândească aşa numitul cuget al Bisericii, ar vrea să dobândească înţelepciunea Sfinţilor Părinţi. Numai că această înţelepciune nu se dobândeşte la comandă: e nevoie de lepădare de sine, de o nevoinţă aprigă şi mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un înţelept al acestei lumi să primească înţelepciunea cea adevărată.

În momentul în care cineva vine la biserică hotărât să renunţe la adevărurile relative (care nu au făcut altceva decât să usuce sufletul) şi să primească învăţătura ortodoxă, contactul cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi este de o importanţă covârşitoare.

Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de întâlnire. Ci vom încerca să atragem atenţia asupra anumitor situaţii nedorite, care totuşi nu sunt rare.

Vom prezenta aici câteva dintre acestea, fără a avea intenţia de a trata în amănunt subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii faţă de probleme cum sunt: cât de deasă trebuie să fie spovedania, care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie şi dacă nu este mai bună spovedania la un ieromonah decât spovedania la un preot de mir.

„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica…” Iată unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeşte cineva care vine la biserică de la unii care îşi închipuie că au o „experienţă vastă” în trăirea ortodoxă şi care, fără a-şi fi tămăduit propriul suflet, încearcă să îi vindece pe alţii.

De câte ori ar trebui să se spovedească credincioşii într-un an? Dacă am da un răspuns precis, dacă am spune un număr mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus, ne-am afla în înşelare.

Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca să ia iertare de păcate şi să înceapă lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii. Acest început bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriţi de la împărtăşanie, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu sunt opriţi de la a duce lupta cea bună. Ci dimpotrivă.

Dacă oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de păcate, ar trebui să ne întrebăm nu de câte ori pe an ar trebui să ne spovedim, ci cât de des păcătuim, cât de des facem păcate care ne rup de Dumnezeu.

Este adevărat că orice păcat întinează sufletul, şi nu putem spune că, după ce am făcut păcate mici, sufletele noastre au rămas curate.

Care sunt păcatele pentru care trebuie să ne spovedim fără şovăială, şi care sunt păcatele pentru care putem aştepta spovedania din următorul post? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns constând într-o listă iezuită, care să conţină perioada în care ar trebui spovedit fiecare păcat înainte de a se înrădăcina în suflet.

O atitudine modernistă o au preoţii care consideră că în vremurile de apostazie în care trăim ar putea face pogorăminte pe măsură, astfel încât creştinii să se spovedească măcar de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, dacă nu pot în fiecare din cele patru posturi.

O boală avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumită doctorie se vindecau în câteva zile. Dar de la un an la altul, boala a început să ia forme din ce în ce mai grave. Doctorii, îngrijoraţi de evoluţia ei, s-au mulţumit să afirme că doctoria trebuie luată în cantităţi din ce în ce mai mici.

O întrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar răspunde într-un glas: nuuuu.

O întrebare pentru adulţi: ar putea da roade un astfel de tratament? Răspunsul nu este greu de găsit: „Nu. Numai dacă tratamentul iniţial, fiind greşit, a fost mai ineficient decât cel din urmă. Numai dacă doctoria era dată iniţial într-o cantitate prea mare”.

În cazul epidemiei de păcate care domneşte astăzi nu putem spune că spovedania în cele patru posturi este prea deasă. Preoţii care, din prea multă dragoste pentru credincioşi, sunt prea îngăduitori îi îndepărtează pe oameni de Biserică fără să îşi dea seama, pentru că nu le dau tratamentele potrivite.

„Îmi este frică să nu pierd credincioşii dacă nu sunt atât de îngăduitor…” – îmi spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca să nu se piardă, credincioşii au nevoie de spovedanie deasă. Nu este o dovadă de dragoste din partea doctorului să lase ca boala pacienţilor să se agraveze, ca nu cumva tratamentul să producă indispoziţii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi să îi cerceteze imediat după ce au aflat de primele simptome ale bolii.

Privitor la spovedania foarte deasă, trebuie amintit şi faptul că au existat credincioşi care au ajuns la o înaltă părere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns să se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns să confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovniceşti, şi au transformat spovedania într-o cale de a se lăuda în faţa preotului cu virtuţile lor: în loc să spovedească faptul că îşi judecă aproapele sau că sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca să pară cât mai sporiţi în ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situaţii nu sunt multe. Şi nu trebuie să fie o piatră de poticnire pentru cei care îşi dau seama că au nevoie de spovedanie deasă.

Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: „La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele. Numai în spovedaniile de la mănăstiri părintele te ia la puricat. Aici, în lume, preoţii sunt mai înţelegători, văd altfel lucrurile…”.

Acest sfat este dat de obicei de către creştinii cu viaţă căldicică celor care vor să afle cât mai multe despre spovedanie.

Experienţa primei spovedanii este hotărâtoare. Dacă prima spovedanie este făcută aşa cum trebuie, omul începe cu adevărat o viaţă nouă. Tocmai de aceea diavolul încearcă să transforme această Taină într-o practică banală. În cărţile monahale se fac dese referiri la râvna începătorilor: cei care iau asupra lor crucea călugăriei sunt povăţuiţi să păstreze cu grijă această râvnă, ca pe o comoară. O râvnă asemănătoare o au cei care se spovedesc pentru prima dată. De această primă spovedanie depinde în mare măsură viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternică.

Dacă la această spovedanie sunt trecute cu vederea anumite păcate, sufletul nu poate primi tămăduirea. La citirea rugăciunilor de dezlegare, preotul spune credincioşilor că „orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea…”.

Este foarte greu acest cuvânt, dar cine nu ţine seama de el contestă întreaga procedură de tămăduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, să poată fi cioplit cu dalta. Nu există o procedură magică de tămăduire a sufletului. Cine respinge învăţătura Bisericii despre spovedanie şi nu se spovedeşte sincer nu poate primi iertarea păcatelor.

Nu putem deci inventa o nouă cale de tămăduire a sufletelor. Dacă oamenii nu îşi spovedesc păcatele, nu se vor putea îndrepta. Dacă ar fi stat în puterea oamenilor să se îndrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.

Diferenţierea între spovedania de „mănăstire” şi spovedania de parohie este unul dintre indiciile că oamenii au o concepţie greşită în privinţa acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la mănăstiri au o altă rânduială de spovedanie decât duhovnicii de parohie: spovedesc după îndreptarele de spovedanie sau pun întrebările din Moliftelnic. Este firesc că atunci când un preot de mănăstire stă şi dă sfaturi pentru îndreptarea fiecărui păcat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceşte. Nu judecăm aici de ce, de regulă, preoţii de mir sunt mai îngăduitori la spovedanie decât preoţii din mănăstiri (e adevărat că uneori cei din urmă folosesc îndreptare de spovedanie care conţin şi păcate discutabile: „m-am rugat la Dumnezeu având ochii închişi…”; sunt scrieri duhovniceşti în care se recomandă închiderea ochilor la rugăciune tocmai pentru ca mintea să se adune mai bine; oricum, spovedaniile în care se ţine seama de aceste îndreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor făcute la întâmplare, după criterii subiective şi îndoielnice).

Repetăm: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care, de regulă, preoţii de mănăstire dau dovadă de mai multă acrivie în ceea ce priveşte spovedania. Ci ne vom ocupa de celălalt aspect, şi anume cel al atitudinii unor credincioşi faţă de spovedania la preotul de mănăstire şi la preotul de parohie.

„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele…” Asemenea atitudine faţă de spovedanie este greşită. Păcatele care intră cel mai lesne în această categorie sunt cele legate de viaţa intimă a soţilor.

Adoptând o atitudine protestantă, unii soţi nu mai înţeleg familia ca pe o cale a împlinirii iubirii, în care pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, ci o înţeleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor şi a dorinţelor egoiste, copiii nefiind decât piedici nedorite sau puţin dorite. Numărul mare de avorturi arată că mulţi oameni nu înţeleg legătura dintre dragostea trupească şi rodul acesteia – care sunt copiii.

Creştinii ştiu că avortul este un mare păcat. Dar nu toţi creştinii au o concepţie creştină în ceea ce priveşte unirea trupească. Fugind de responsabilitatea creşterii copiilor, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transformă unirea trupească în satisfacerea poftelor trupeşti.

Amintim aici faptul că unele mijloace anticoncepţionale nu fac altceva decât să ucidă embrionul abia format, iar femeile care le folosesc fac avorturi (care, chiar dacă nu sunt conştientizate ca atare, tot crime sunt; este adevărat şi faptul că doctorii care prescriu sau farmacistele care vând astfel de produse ar trebui să le atragă atenţia beneficiarelor asupra efectelor acestor pastile; dar nu o fac decât în rare cazuri). Aşa-numitele „pilule post-contact” omoară embrionii. Steriletul împiedică numai dezvoltarea embrionului, nu şi formarea acestuia, şi determină implicit avorturi incipiente (în marea majoritate a cazurilor, aceste avorturi nu sunt simţite de către femeile care nici nu îşi dau seama că au fost mame, embrionul eliminat în perioada de necurăţie neavând prea mult timp şi nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai puţin crime decât avorturile programate).

Se poate pune întrebarea: ce legătură are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor îşi permite să amestece două subiecte atât de diferite, cel al povăţuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticoncepţionale?[2]

O astfel de întrebare ar trăda însă imaturitate duhovnicească. Credinţa ortodoxă nu este trăită numai în spaţii cu o trăire spirituală aleasă. Nu toţi fiii Bisericii îşi petrec vremea având grijă de sufletele lor. Unii îşi împart timpul liber între slujba de duminică, singurul moment duhovnicesc din săptămână, şi momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este acela de a se ocupa numai de oile cele cuminţi, ci este de a-i aduce pe toţi la mântuire. În această situaţie, a nu face referire la un păcat în care cad unele dintre femeile care se consideră creştine ar fi o dovadă de ipocrizie (şi nici păcatul soţilor nu trebuie trecut cu vederea – doar femeia nu rămâne însărcinată de una singură…).

Am adus în discuţie acest subiect delicat după ce am ascultat cum un doctor creştin relata cu stupoare o parte din discuţiile sale cu diferiţi duhovnici. Era intrigat de faptul că aceştia le îngăduiau credincioşilor care se spovedeau la ei să se păzească de a face copii, fără să ştie că unele din aceste metode sunt avortive.

„Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit să ştie că o femeie care are sterilet rămâne însărcinată la fel de uşor ca înainte. Ei îngăduiau aşa ceva, deşi erau foarte categorici împotriva avortului. Când le-am spus că de fapt îngăduiau avortul, chiar dacă în fază incipientă, au rămas fără cuvinte…”

Nu este greu de observat că problema metodelor anticoncepţionale nu este o simplă problemă medicală sau o chestiune care ţine numai de opţiunea personală – fără implicaţii spirituale, aşa cum se consideră de obicei, ci este în acelaşi timp o problemă duhovnicească. Una este însă când soţii păcătuiesc păzindu-se să facă copii, şi alta este când păcătuiesc ucigând fără să fie conştienţi copiii pe care i-au făcut fără să vrea.

Nu vom intra prea mult în acest subiect, pentru a nu ne îndepărta de tema principală. Ne vom opri însă încă puţin asupra întrebării: „Care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie?”

Un sfânt şi-a adus aminte că în tinereţea sa furase o smochină, şi pentru acest păcat plângea cu frângere de inimă. „Pentru o smochină? Asta este exagerare, alţii fură fabrici întregi, şi unul s-a găsit să se pocăiască pentru o smochină? Asta este exagerare…” Această poziţie aparţine celor care consideră că păcatele trebuie cântărite în funcţie de căderile marilor păcătoşi, ale marilor hoţi, criminali, desfrânaţi, …

Dar nu este aşa. Pe măsură ce urcăm pe scara duhovnicească, înţelegem că păcatele care mai înainte ni se păreau mici ne îndepărtau de Dumnezeu.

Ce este de făcut? Trebuie ca cei care înjură să se spovedească de mai multe ori pe zi, după fiecare înjurătură? Sau cei care se luptă cu patima fumatului să alerge la spovedanie de fiecare dată când le vine să aprindă o ţigară?

Considerăm nefolositoare prezentarea unei liste care să conţină păcatele care ar trebui spovedite fără zăbavă, şi cele a căror spovedanie poate fi amânată. O astfel de listă nu poate fi decât greşită. Pentru că oamenii nu sunt roboţi, să reacţioneze fiecare la fel. Dacă oamenii ar fi roboţi, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericească – sau ar căuta pe internet fişierele respective – şi ar citi de acolo reţeta. Ar căuta canonul prescris de Sfinţii Părinţi şi l-ar repeta fără să stea pe gânduri.

Numai că atât pravilele, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţi nu au fost date ca reţete exacte pentru fiecare persoană bolnavă sau doar rănită de păcat. Învăţătura Bisericii atrage atenţia asupra faptului că duhovnicul, ţinând seama de canoanele din pravile, trebuie să folosească reţetele lor cu cât mai multă înţelepciune, dând dovadă de acrivie sau făcând pogorământ, după situaţie. Rostul canonului este îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui.

Ajunşi aici, vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, şi anume alegerea duhovnicului, alegerea între un ieromonah şi un preot de mir.

Comparaţia clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna şi cei căsătoriţi, care strălucesc precum stelele, a fost înţeleasă în mod greşit ca o afirmare a faptului că preoţii de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă.

„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu…”

Această cugetare trădează o concepţie eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispreţuiau nunta şi se scârbeau de unirea trupească dintre soţi.

Taina hirotoniei este aceeaşi: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârşi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toţi preoţii, câtă vreme nu primesc învăţături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămaţi de vreo erezie, sunt căzuţi din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.

Dacă există o anumită diferenţiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiţi şi cei mai puţin iscusiţi. Chiar dacă şi unii şi alţii au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au şi priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află.

Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios.

Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alţii la un preot de mir.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creştini nici măcar nu îşi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunţe la păcate. Ei înţeleg în mod greşit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, şi ajung să considere viaţa creştină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu nişte porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conştiinţă.

În acelaşi timp există alţii care, din snobism sau din dorinţa de a ieşi în evidenţă, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorinţa de a primi o povăţuire mai înţeleaptă. Aceştia vor să iasă în evidenţă cu orice preţ. Sfinţii Părinţi au observat că, în viaţa monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioşeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiţi cei care îi dispreţuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, şi care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinţei lor stă mândria.

Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire şi cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoţii de mir şi neavând grijile familiei, le este mai uşor să meargă pe calea arătată de Sfinţii Părinţi. Dar credinţa creştină nu se rezumă la rugăciune. Şi familia este o cale de mântuire, şi crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoţi de mir care, crescându-şi copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinşi de rutina slujbelor şi pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală şi de împietrire a inimii.

Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiţi?”, ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine.

Nu trebuie să ne sperie faptul că în vremurile noastre s-au împuţinat povăţuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie că nu trebuie să ne aşteptăm ca în aceste vremuri păgâne să mai găsim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie că iubitorii de Dumnezeu trebuie să înţeleagă că trebuie să ne mulţumim cu duhovnicii pe care îi avem, şi nu să aşteptăm degeaba să găsim duhovnici de mărimea celor din Pateric.

Îndrăznim totuşi să spunem că părintele Porfirie Bairaktaris a trăit în vremurile noastre. Că părintele Paisie Aghioritul a trăit în vremurile noastre. Că părintele Dimitrie Gagastahis din Platanos, vrednicul preot de mir, a trăit în vremurile noastre. Şi alţii ca ei, mulţi la număr, pe care îi ştie numai Dumnezeu, au urcat tot acum prin răbdare şi smerenie pe culmile sfinţeniei.

Oare sfatul părintelui Serafim Rose este greşit? Nu, în nici un caz. Părintele îi previne însă pe cei care caută duhovnici precum cei din Pateric să fie cu picioarele pe pământ. Dacă am fi fost la măsura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde că avem nevoie de îndrumători la măsura Avvei Antonie cel Mare, dar aşa, fiind plini de păcate şi iubitori de sine, ar trebui să ne mulţumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar dacă aceştia nu se ridică la înălţimea bătrânilor din Pateric.

„Duhovnic de mir sau de mănăstire?”

Fiecare bolnav are rănile lui. Pentru unele boli, unii doctori sunt mai buni decât alţii. Sunt unii cărora le este mai de folos să se spovedească la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Câtă vreme au de luptat cu căderi foarte mari, spovedania deasă le este de mare folos. În acelaşi timp s-ar putea ca de mai mare folos să le fie întâlnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multă experienţă în arta spovedaniei.

Dar spovedania nu ţine numai de artă, cel mai important este ca duhovnicul să fie luminat de Dumnezeu.

Una dintre soluţiile pe care le întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre este următoarea: creştinii îşi găsesc un duhovnic de mir cu care se pot întâlni des. În acelaşi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai bătrâni (nu atât la trup, cât mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ar trebui să îi împiedice să ţină seama de poveţele bătrânilor ieromonahi, iar ieromonahii îi vor ajuta să sporească în toate cele bune pe care le recomandă duhovnicii de mir.

S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, întrucât nu dorim decât să atragem atenţia asupra unor probleme care îşi caută rezolvare.

„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica…”

„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele…”

„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu…”

Iată care au fost afirmaţiile care ne-au provocat să scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovnicească. Cei care s-au grăbit să le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai întâi pe ei înşişi.

Nu este uşor ca, după citirea rândurilor de mai sus, cititorii să reuşească să discearnă între ceea ce le este cu adevărat de folos să preia din sfaturile altor creştini şi ceea ce nu merită luat în seamă.

Trebuie totuşi să atragem atenţia asupra faptului că nu ne-am dorit în nici un caz să promovăm un anumit scepticism cu mască duhovnicească. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscăciune duhovnicească. Un astfel de scepticism riscă să transforme omul într-un judecător nu numai al părerilor îndoielnice ale altora, ci şi al întregii vieţi ortodoxe, ajungând să judece critic până şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură şi însăşi Biserica.

Pentru a preîntâmpina o astfel de atitudine, vom afirma fără şovăială importanţa legăturii duhovniceşti dintre creştini. Cei care vin la biserică de puţină vreme vor avea multe de învăţat de la cei care au o experienţă duhovnicească mai solidă. Este adevărat că sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este şi mai adevărat că pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care încă nu îndrăznesc, din ruşine sau din laşitate, să ceară răspunsuri chiar de la cel rânduit de Dumnezeu pentru a răspunde: adică de la duhovnic…


[1] Din volumul Noi sfinţi preoţi de mir (Editura Lucman, 2006).

[2] Iată poziţia părintelui V. Palaşkovski referitoare la folosirea mijloacelor anticoncepţionale: „Întreg domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie e prea intim, după părerea duhovnicilor, pentru a fi transformat în câmp de investigaţii… Astfel că, la ora actuală cel puţin, domeniul nefăcând parte din obiectul întrebărilor duhovnicului, care nu-şi doreşte să intre în intimitatea unde se realizează comuniunea dintre cei doi în trup şi unde prezenţa unui al treilea ca martor, chiar îmbrăcat în veşminte sacerdotale, şi chiar numai pentru a pune întrebări, e superfluă” (din cartea părintelui Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, p. 93, Editura Amarcord, Timişoara, 1995). Oare cine are dreptate, preoţii care dintr-o îndoielnică înţelegere a familiei nu pun astfel de întrebări, sau cei care au grijă ca în viaţa creştinilor toate să fie după cum le-a lăsat Dumnezeu?

  Cititi va rog si:

Indragostite de duhovnici …

Indragostite de duhovnici …

Posted in duhovnic by saccsiv on Februarie 8, 2010

   Voi aborda in cele ce urmeaza un subiect tare migalos: tinerele femei ce se indragostesc de duhovnici sau calugari. Sminteala aceasta nu e noua pe pamant, insa o intalnim mai des decat in trecut …

   Voi incepe cu o istorisire din Vietile Sfintilor, dar o voi povesti din memorie, caci nu am dat inca de ea pe net. Cand o voi descoperi, o voi inlocui cu textul detaliat. Imi cer iertare ca nici numele Sfantului despre care voi scrie nu mi-l amintesc, de aceea il voi numi in cele ce urmeaza Sfantul Pustnic

   Mai intai insa, sa ne amintim de Sfintii Parinti care ne spun foarte clar ca daca un barbat potent poate sa se uite la o femeie goala precum te uiti la o scandura de lemn, fara s-o pofteasca macar in gandul sau, acela poate sa invie si mortii …

   Asadar, Sfantul Pustnic era de multi ani atacat de diavol in diverse moduri si de fiecare data, prin rugaciune, ramanea nevatamat. La un moment dat uraciunea a dorit sa-l inspaimante ingrozitor si luand infatisarea unei cumplite dihanii a cutremurat pamantul din jurul chiliei, scotand ragete de-ti faceau sangele sa-ti inghete in vene. Dar Sfantul Pustnic a ras de el. Atunci dracul i-a strigat ca-l lasa in pace dar ca se va intoarce si-l va face sa cada …

   La scurt timp, intr-o mare cetate din zona geografica unde Sfantul Pustnic era foarte cunoscut, unei foarte apreciate desfranate de lux ii vine o idée, pe care pe loc o si impartaseste habaucilor din jurul ei, anume ca ea va reusi sa-l faca pe pustinic sa curveasca cu ea.

   Si intr-o noapte infricosatoare, cu tunete si fulgere de nu-ti venea sa tii nici un caine afara, desfranata, imbracata ponosit si murdara si nesulemenita si smerita si cu privirea inspaimantata, aidoma unei calatoare ce s-a ratacit pe drum, ii bate pustnicului la usa. Acela ii deschide si vazand-o femeie ii spune ca n-are cum sa o gazduiasca, dar ea cu glas cuminte si cu multe citate din Sfanta Scriptura si cu figura ingrozita de perspectiva de fi mancata de salbaticiunile pustiului aceluia, il indupleca. Iar el dupa ce ii spune sa se culce pana la revarsatul zorilor in prima odaie, se retrage in cea mai din fund camara si sta toata noaptea la rugaciune.

   Dimineata, gandind ca drumeata era deja plecata, cum fusese de fapt conditia, intrand in prima odaie, o gaseste spalata, sulemenita, aranjata si imbracata in straiele ei cele foarte sexy si ademenitoare. Pusticul nu era chiar foarte batran si a fost foarte tulburat de privelistea oferita de trupul tinerei curve. Dar s-a tinut tare si a poftit-o afara, Insa aceea, turuind iar citate din Biblie si indrugandu-i o poveste cum ca ea nu doreste sa desfraneze si sa plece, ci sa ramana cu el ca sotie si ca Dumnezeu a zis clar Cresteţi si va inmultiti si umpleti pamantul, l-a induplecat. Si a iesit pusticul din chilia lui ce se afla in varful unui deal de unde putea vedea pana foarte departe daca vine cineva spre el si vazand ca nu-i nimeni in preajma, s-a intors si cand era pe punctul de a gresi s-a trezit. Si a luat jar din soba si punandu-l pe jos sarea cu picioarele goale pe el spunand ca daca nu-i place durerea ingrozitoare, sa se gandeasca ca in iad e cu mult mai rau. Si s-a chinuit astfel pana ce i-a trecut teribila pofta trupeasca ce pusese stapanire pe el. Vazand desfranata arsurile ingrozitoare ce le suferea Sfantul Pustnic, s-a trezit si ea si cazandu-i la picioare si-a cerut iertare plangand si caindu-se. Astfel, pusticul a trecut cu bine peste acea incercare iar ea lasand desfranarea s-a dus la manastire, devenind mai apoi si ea o Sfanta.

   Istoria de mai sus s-a incheiat cu happy end, sa aflam insa de una contemporana, sfarsita dramatic.

   Intr-o manastire tot venea o femeiusca ce parea ca ar cauta drumul cel corect. Si cu timpul intra in vorba cu unul dintre calugari, om matur si in putere. Si tot vorbeau ei si nimanui nu i se parea nimic suspect. Iar vizitele deveneau din ce in ce mai dese. Apoi, dupa o vreme, la staret vine acel calugar ce ii spune ca va pleca din manastire pentru a se muta la aceea. Desigur ca staretul ii explica gravitatea acelei decizii si il atentioneaza foarte clar ca inapoi nu-l va mai primi. Acela nu se lasa induplecat, se tunde, se rade, se imbraca “civil” si ajunge la usa femeiustii … Care se va dovedi a fi exact unealta diavolului, spunand-i in fata ca ea nu avea de gand sa se marite cu el, ca dorea doar o “relatie”, dar una in care el sa fie sub infatisarea ce o avea la manastire, cu barba lunga si haine negre. Vedeti, asta o excita pe ea. Inspaimantor, nu-i asa? Calugarul astfel buimacit, se intoarce la manastire, unde staretul ii spune sa plece ca si asa a smintit destul comunitatea. Acela iese si de primul copac pe care il gaseste mai la indemana, se spanzura …    

   Cele doua exemple de mai sus sunt cazuri extreme. Le-am postat insa pentru a se pricepe ca nici pustincii, nici calugarii si nici preotii nu sunt feriti de eventuale ispite. Pe de alta parte, in cele doua exemple, personajele feminine au dorit cu tot dinadinsul sa sminteasca. Una s-a trezit, cu cealalta nu stiu ce s-a mai intamplat.

    Se petrece insa un fenomen (ce-i drept, inca rar) ce pare mai “nevinovat”, unde lucrurile nu ajung neaparat atat de departe: indragostirea de duhovnic … O iubire ca de la femeie la barbat, o dorinta nu doar de desfrau ci una invelita in “bune intentii”, eventual de casatorie. De cele mai multe ori este doar un vis ce se stie ca nu se va implini niciodata, un soi de iubire imposibila. Ce trebuie facut in acest caz?

   Pana la a raspunde, trebuie inteles ca in cele ce urmeaza nu caut sa dau vina pe femeile respective. Se intampla si punct. E bine de vazut de ce se ajunge aici si mai ales care e rezolvarea.

   Evident, exclud din aceasta ecuatie pe cele ce dintr-un gand ticolosit doresc sa rataceasca fete bisericesti. Pentru ele sunt suficiente istoriile de mai sus. Daca pricep ceva din ele si se trezesc le va fi bine, daca nu, va fi vai de ele la JUDECATA.  

   Ma voi referi la celelalte. Cunosc mai multe cazuri, unele sunt tinere si nemaritate, altele mature, casatorite si cu copii. Toate in putere, frumoase, inteligente, ravnitoare, dar relativ incepatoare, trezite oarecum de scurt timp. Dintr-un motiv de bunul Dumnezeu stiut, numarul femeilor ce cel putin par a se intoarce la credinta este mai mare decat cel al barbatilor. Nu stiu daca sunt de tipul semintelor ce cad intre spini sau al celor care vor da roade. Cert este ca ele cauta Cuvantul si-l asculta cu drag si doresc sa-si schimbe radical viata. Dar putine dintre ele se retrag la manastiri si nici nu este neaparat asta singura cale. Ca atare, se uita in jurul lor si cauta un barbat pe masura, evident trezit si el. Dar cum ei sunt mai putini, apare o problema si nu mica. Daca e nemaritata, mai e cum mai e, dar daca e casatorita iar acela inca doarme pe el, deja situatia e dramatica.

   In aceste conditii, cum diavolul nu sta degeaba, mai ales cand e vorba despre cei ce sunt la un pas de a-i scapa din mana, apare uneori o ticalosie, care repet, nu-i neaparat din vina respectivelor femei. Si cum ce spui la duhovnic nu-i spui uneori nici celei mai apropiate prietene sau mame, si cum duhovnicul te povatuieste cum foarte putini din jurul tau o fac, si cum e posibil sa fie si tanar, frumusel la chip si bine legat la trup, apare ispita. Ea poate veni pe nepusa masa sau in urma unor “rationamente” de tipul punerii in balanta a calitatilor fizice, morale, comportamentale, etc. ale respectivilor duhovnci, pe de o parte, iar de cealalta parte habauceala marii mase de masculi din societatea “normala” inconjuratoare si din care vor sa se retraga.

   Chiar incepatoare fiind, aproape toate realizeaza ca nu e de bine cu acest nou sentiment ce le-a cuprins si majoritatea dintre ele marturisesc si acest lucru la spovedanie si bine fac. Din nefericire insa, din nestiinta lor si din greseala preotilor mai tineri, mai departe nu se ia singura hotarare corecta: despartirea de acel duhovnic.

   Tinerele femei ajunse in aceasta situatie trebuie sa inteleaga ca odata instalat sentimentul de iubire ca de la femeie la barbat fata de duhovnic, chiar daca ele considera ca s-au trezit si ca le-a trecut, ispita e prea mare si se poate intampla sa cada din nou. Desigur, nu toate, un exemplu ar fi chiar tanara din prima istorie prezentata in acest articol, insa aceea a ajuns Sfanta … Dar majoritatea e posibil sa cada, cu atat mai mult cu cat sunt incepatoare.

   Tinerii duhovnici, cu atat mai mult cei din manastiri, trebuie sa inteleaga si ei acest lucru, ca este spre binele acelor credincioase sa le indrume spre un alt preot. Chiar daca ei nu cad din prima, nu se stie …Chiar daca nu cad niciodata, trebuie sa inteleaga ca au ajuns (fara voia lor) motiv de sminteala si ca atare despartirea e obligatorie.

   Evident, ii exclud din ecuatia de mai sus pe cei ce au ales sa imbrace sutana din alte motive decat iubirea de Dumnezeu. Aceia pot fi suficient de ticalosi incat sa practice si sodomia si curvia cu credincioasele …