Cu peste un sfert de veac în urma, într-o gara din vest, am intrat în vorba cu doi tineri din Elveția. Într-o engleza chinuita și ei și eu. Erau foarte curiosi sa afle lucruri despre țara a carei revolutie ajunsese pe micile ecrane de pe întreg Pământul.
La un moment dat, nu ne înțelegeam asupra cuvântului chicken, iar eu nestiind un sinonim în engleza, gândesc cu voce tare: „Cum ii zice la găina?”. La care ei exclama: „găina!”, intelegand în sfârșit ce ma tot chinuiam sa spun. Și am rămas uluiti cu toții. Cum de exista un asemenea cuvânt comun în limbile noastre? Repet: găina, cu ă.
Din școala știam ca în Elveția se vorbesc patru limbi: germana, franceza, italiana și retoromana. Evident ca m-am gândit ca ei sunt vorbitori ai celei din urma. Ceea ce mi-au și confirmat, doar ca ii spuneau altfel, dar nu țin minte cum. Am fi dorit cu toții sa aflam mai multe despre istoria și originile popoarelor noastre, însa intre timp le venise trenul…
Mi-am amintit de acest episod azi și doresc să-l dezvolt împreuna cu voi. Desigur, unii vor zice ca nu-i nimic uluitor dacă ambele limbi sunt fiicele latinei. Eu însă nu sunt de acord cu aceasta idee. Chiar dacă, teoretic, ambele s-ar trage din latina, cum de a ieșit fix același cuvânt la doua popoare atât de indepartate geografic? În plus, eu nici nu cred în pareri precum cea pe care o putem citi pehttps://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_limbii_rom%C3%A2ne#Romanizarea:
Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine : limba română provine din romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco–Dace, iar ulterior această limbă a fost influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni.
Revenind la Elveția, am căutat pe google și iată ce putem citi la Fratii nostri din Alpi de pe Formula AS:
– Urme aproape romanesti in Elvetia – Un reporter frenetic: Iorga Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, „romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea „frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau „Paralelisme romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. „Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor „si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.” Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre „o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra… Intre noi (romanii), care ne intindem pe amandoua malurile Tisei (…) si intre ceea ce au ramas ei (romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna…” Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din „fratii” nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa. Istorie si fan Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste – lucru cam rar intalnit in tinuturile astea – si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi „vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut „scoala de tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.
Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc. Inteleg o gramada de cuvinte: „plug”, „mos”, „casa”, „munt”, „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „scolar”, „corp”, „alb”, „eu sun”, „el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul. In fata portii Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun „tara la cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice „vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. „Un bun vashin vala pu co un paraint”, „un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti. Casa focului
Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. „Casa e bela”, ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc… ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra – atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice „suler” – coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, „vatra” gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua „sgraffito”, doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind – mai ales batranii – inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie. Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse – nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) – sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, „Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata. Romanca din Scuol
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de „Toponimie retoromana” la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”, „bun di”, „buna not”… Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde „cun plachere” („cu placere”), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti „euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana… Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din… Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia. Este – dupa stirea ei – singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, „si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. „La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, „ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul „altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!… Ce dansatori!… Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami.” „Noi si voi suntem frati!”
Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti – anuntat prin telefon – ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre „Miorita”, autor al celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi adevarat imn, „torta culturii retice”, cum s-a spus. Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. „Placut”) are ceva din mandria gospodarului roman care te „omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna „sa mai servim”, mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: „Noi si voi suntem frati!”. Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti („al muntelui”), „om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. „Uite acolo!”, zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, „ar muri pe picioare”. ***
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi „foarte vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e „a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul „clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. „Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o „adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit „El Fourn”, acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare („stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi „Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui…Epilog cu CarpatiIorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: „Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui – doar cateva inscriptii pe piatra – cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost…” Retii au fost – s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de moarte: „furor raeticus”. Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta „oameni ai muntilor”. Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste…***Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita „Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de „Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2).Asadar, acesti reti nuerau fistecine… Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: „E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul „carp”, ceea ce in romansa inseamna „piatra”, „stanca”. Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa… Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?…” Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.Autorul multumeste in mod special doamnelorLucia Benovici Portman(Elvetia) siMagdalena Popescu-Marin(cercetator principal la Institutul de Lingvistica al Academiei Romane) pentru sprijinul acordat in documentarea acestui reportaj.
Comentariu saccsiv:
Desigur, fiind un articol scris pentru Formula AS, este plin de sminteli din categoria:
Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea.
În rest, treaba e clara, exista o legătura indubitabila intre noi și ei. De fapt, eu cred ca suntem același neam, cel dac – trac, vorbitori ai aceleiasi vechi limbi nelatine.
Aseară la Romania tv, un domn pe care nu-l știu după chip, explica în emisiunea lui Victor Ciutacu ce considera ca nu este în regulă cu o statuie pe care a văzut-o în curtea lui Gigi Becali. Și sublinia ca nu o face pentru a-l critica, ci pentru a trage un semnal de alarma, cum ca nu este bine ca putinii ortodocsi ce se mai exprima în spațiul public sa promoveze simboluri neortodoxe. Iar Lucian Bolcas a intervenit spunand-o pe sleau: este catolica.
Habar nu aveam de existența ei, așa ca am căutat oleaca pe google, descoperind ca e treaba deja veche, despre care scria, de exemplu, Hot News în 7 aprilie 2008: De trei zile, Iisus e rastignit la palat, la Becali
Miliardarul Gigi Becali vorbeste mereu despre Dumnezeu, participa la slujbe sau doneaza sume mari de bani pentru constructia de biserici. Latifundiarul din Pipera a tinut in postul Pastelui sa se apropie mai mult de credinta… catolica, pentru ca a ridicat in curtea Palatului sau un crucifix pe care este rastignit Mantuitorul suflat in aur, informeaza ziarul Cancan. Crucea inalta de aproximativ cinci metri poarta, la cererea lui Becali, o inscriptie din „Cartea Intelepciunii lui Iisus. Fiul lui Sirah (Ecleziasticul)” in care se spune ca „In mana Domnului este stapanirea pamantului si la vremea Sa va ridica pe cel folositor la carmuire”. […]
Despre ea, Gigi Becali spunea în 2008, conform Ziare.com, cum ca:
„L-am poleit cu trei straturi de aur. Numai acest lucru m-a costat 50.000 de euro. Ideea mi-a venit dupa ce am vazut la televizor ca intr-un sat romanesc oamenii aveau cruci puse pe gard sau pe copaci in fata casei. Am intrebat un preot si mi-a spus ca nu e pacat, asa ca mi-am pus si eu”
Cu cei 50.000 de dolari platiti, Gigi Becali a cumparat nu mai putin de doua kilograme si jumatate de aur, mai adauga Ziare com.
E cea din fotografie și e indubitabil catolica. Nu știu dacă acel preot știe și ce și-a pus pana la urma Becali în curtea sa, însă aflam din WOWbiz ca a comandat-o în 2007 iar „un sobor de preoti a binecuvantat obiectul religios”. Acei preoti au fost habauci, insa putem presupune ca în zece ani sigur i-a ajuns la urechi ca este catolica. De ce a pastrat-o? Nu considera inovatiile catolicilor ca fiind eretice? Și mai și merge des la Muntele Athos. N-o fi discutat acolo pe tema asta? Sau el cauta prietenie doar cu preotii ce considera „biserica” catolica ca fiind sora Bisericii Ortodoxe, al doilea plămân și alte dracisme ecumeniste?
Posted in Uncategorized by saccsiv on martie 27, 2019
Filmul de mai sus ne-a fost propus de sora Elena, care adauga:
Din pacate multe femei nu stiu despre acest mare pacat pentru ca nu este explicat in prospect sau media… inclusiv numele pilulei ne induce de fapt in eroare spunand ca este pilula contraceptiva.
Pastilele anticonceptionale au la baza deci 2 hormoni sintetici: estrogen care are ca rol inhibarea ovulatiei si progesteron care are ca rol modificarea endometrului (mucoasei uterului) astfel incat sa fie neprielnic pentru impantarea EMBRIONULUI!!!!
Deoarece sunt folosite cantitati mici de estrogen si totodata pentru ca estrogenul are o rata de ineficienta, ovulele care sunt eliberate astfel de ovare sunt mai apoi FECUNDATE insa corpul nostru le „respinge” deoarece progesteronul face mucoasa uterului vascoasa, astfel incat micul embrion nu se poate implanta pentru a creste.
Statistic vorbind o femeie care foloseste anticonceptionale poate avea intre 2-10 avorturi spontane la fiecare 2-3 ani.
Iata ce am gasit in prospectul unor anticonceptionale pe care din nefericire le-am folosit cu ani in urma, inainte de casatorie:
Nu se specifica clar faptul ca progesteronul impiedica implantarea embrionului, din contra, ni se spune ca sunt contraceptive si nu se vorbeste despre embrionii eliminati din uter.
„împiedică eliberarea ovulelor de la nivelul ovarelor, determină îngroşarea secreţiilor vaginale astfel încât spermatozoizii să nu poată ajunge în uter şi modifică mucoasa uterină astfel încât ovulul să nu se poată dezvolta acolo.”
Corect ar trebui sa scrie EMBRION si nu ovul!!!!! Pentru ca ovulul se dezvolta in trompe iar apoi, dupa fecundatie, devine embrion, prima faza a formei de viata ce se implanteaza si se dezvolta in uter.
La un alt „contraceptiv” se specifica in prospect ca contine cei doi hormoni – respectiv estrogen si progesteron – care au ca rol stoparea productiei de ovule de catre ovare si modificarea endometrului (!!! Doar atat, modificarea endometrului dar cu ce scop nu ni se specifica)
Daca puteti dezvolta acest subiect, cred ca ar fi de mare folos tinerelor si femeilor care nu au idee de cum actioneaza de fapt aceste pastile anticonceptionale.
Am gasit pe un singur site in limba engleza o explicatie mai concisa care face referire la ou fertilizat – deci embrion, insa nu pe prospectul anticonceptionalelor. Totodata media tine bine pazit acest secret al industriei farmaceutice.
Doamne ajuta!
Ce sa mai dezvoltam, ca l-a dezvoltat suficient sora Elena.
Mai adaugam însă ca multe creștine le folosesc gandind ca sunt ok. Și merg la Sfânta Liturghie. Și se poate întâmpla ca un astfel de „mini” avort sa aibă loc exact atunci…
Într-un caz tragic ce ilustrează efectul sinistrul al filmelor porno online, colonul unei fete de 16 ani a fost distrus atât de rău în timpul unei partide de sex anal în grup, încât are nevoie să folosească o pungă de colostomie pentru tot restul vieții ei. (vezi nota traducatoarei de la finalul articolului)
O adolescentă a fost vătămată pe viață, încercând să imite filmele porno
Dar, din păcate, autoritățile naționale de radiodifuziune din Australia au aflat că experiența oribilă a fetei a fost doar una dintr-un șir de vătămări grave provocate de australienii dependenți de pornografie, care încearcă să imite sexul agresiv pe care l-au vizionat online.
Medicul generalist australian, fost președinte al Colegiului Australian de Medicină Generală, Dr. Bastian Seidel, a declarat pentru ABC că a văzut prima dată cum comportamentul de copiere a ceea ce se vede în filmele porno poate deveni periculos de greșit.
”Vedem fisuri anale din ce în ce mai mult. Am văzut aceasta mai mult la femei, deci acestea sunt cauzate de bărbații care fac sex anal cu femei”, a spus el.
Investigația dificilă a ABC a scos la iveală experiența teribilă a unei femei, ”Sarah”, al cărei fost iubit a forțat-o să facă sex anal.
Femeia de 41 de ani a rămas cu leziuni ale nervilor intestinului și nu mai poate face față nici îmbrățișării mamei ei, pentru că a fost atât de traumatizată de viol.
”În pornografie nu este la fel ca în viața reală. Pur și simplu nu este cum se întâmplă [în viața reală]. Deși par că se distrează, cu adevărat chiar doare”, a spus ea.
Abuz copiat
Experții și profesorii au fost de acord că bărbații cu dependență de pornografie își fac prietenele să sufere în încercarea de a copia ceea ce văd online.
Expertul în cyber-securitate, Susan McLean, care oferă consultanță guvernului australian și vorbește în școli, a făcut parte dintre mai mulți experți, care au dezvăluit cum fete de liceu au fost vătămate grav, atunci când prietenii lor încearcau să imite ceea ce au vizionat în filmele porno.
Ea a spus că năravul lor copiat a implicat utilizarea obiectelor și a avut tendința de a fi ”destul de violent”.
Fetele ”se simt deseori foarte neputincioase să spună ‘nu’ ”, a adăugat McLean.
ABC a declarat că Australia se situează pe locul nouă, după numărul de vizitatori ai site-urilor web cum ar fi PornHub, după India, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii – dar de asemenea se laudă cu o poziție pentru cel mai mare timp mediu de vizionare.
Organizația Realitatea și Risc, cu privire la educația porno, a declarat că cercetarea sa a arătat că aproape 90% dintre cele mai populare filme pornografice vizate includ agresiunea fizică.
Această problemă a fost, de asemenea, cercetată de lectorul senior Meagan Tyler, de la Institutul Regal de Tehnologie din Melbourne, care a spus că producătorii de materiale porno de peste ocean, în special cei din SUA, și-au făcut în mod deliberat conținutul mai violent.
Ea a spus că mulți producători spun că porno-ul pe care ei îl pun la dispoziție se bazează pe cererea telespectatorilor, în principal a bărbaților.
Ca urmare a faptului că granițele au fost împinse continuu, pornografia acum arăta ”lucruri precum sex anal dublu și triplu … și lucruri precum sufocarea”.
Radiodifuziunea a vorbit cu pornograful australian Garion Hall, care a spus că în America, pornografia este sub incidența legilor țării cu privire la libertatea de exprimare, astfel încât aceștia să poată ieși cu bine ”producând unele lucruri destul de extreme”.
N.t. Colostomia este o procedură chirurgicală, care aduce un capăt al intestinului gros prin peretele abdominal. În timpul acestei proceduri, un capăt al colonului este deviat printr-o incizie în peretele abdominal, pentru a crea o stomă. O stomă este o deschidere prin piele, la care este atașat un sac de colectare a fecalelor. Acesta se golește periodic.
„Intr-o dimineata de martie a anului 1958, din duba cenusie a MAI, pe care scria „PAINE”, fura zvarlite la poarta Jilavei trupurile a doi insi care pana atunci nu se vazusera niciodata. Erau ca doi saci legati fedeles si aruncati dintr-un vagon de marga ajuns, cu sau fara voie, la destinatie.
De-ndata insa ce se simtira alaturi in celula de beton, cei doi incercara sa se si cunoasca.
– Tu cine esti?
– Marcel Petrisor. Dar tu?
– Gheorghe Calciu.”
Fratele Mircea ne-a trimis pe e-mail cateva:
“extrase (un fel de rezumat) din cartea „Cumplite incercari, Doamne” – Marcel
Petrisor.
E spuma de spuma. Lectii peste lectii. Si frumos, si impresionant si tot ce vrei. Eu am mai postat pe saccsiv rezumatul asta, in vreo 4-5 episoade.
Ar merge reluat si pus si pe ortodoxinfo si pe saccsiv in vreo 10-20 de episoade. Dar, trebuie citit inainte. Sau pe masura ce se publica.
Ar merge si niste paralele cu ce e acum si ce va fi. De fapt, paralele astea se inteleg f bine de cei ce vor sa inteleaga.”
Consideram ca este o idee buna și așa vom și face. Pentru episodul pilot începem cu un pasaj mai scurt dar pe care-l consideram un soi de piatra de temelie fără de care nu puteau rezista sau nu se puteau ridica după ce s-au clatinat. Și, mai ales, ne învața cum trebuie sa începem sa fim și noi pentru a nu cădea în timpul cumplitei prigoane care va veni:
Cum descrie parintele Calciu Casimca Jilavei, locul unde se petrece actiunea din primele doua volume.
Am fost împreună cu Marcel Petrişor într-o corabie a morţii, aşa-i spuneam noi. Eram la şapte metri sub pământ, la Jilava, unde într-un tunel semicilindric s-au făcut cinci celule, pe ai căror pereţi curgea apa, uşa era închisă, iar aerul intra numai prin trei găuri mici şi aveam permanent lumina aprinsă. Noi ziceam că suntem într-o corabie ce duce spre moarte. In celula de alături toţi patru au murit în decurs de un an de zile. In celula noastră a murit numai unul. In alta au murit doi. In decurs de un an au murit jumătate din toate celulele. In fiecare celulă era cineva care trebuia să distrugă viaţa noastră, fie că era un bolnav pe moarte, fie că era un nebun care-ţi făcea viaţa imposibilă, care bătea în uşă şi cerea să fie pedepsit cel care închidea ochii sau se aşeza pe pat. Noi, prin Costache Oprişan, care a fost un adevărat sfânt, ca şi Gafencu, am avut liantul prin care să ne susţinem unul pe altul şi să supravieţuim.Adică, el îmi dădea pâinea când eram bolnav, eu îi dădeam pâinea când era el bolnav, şi nu atât lucrul acesta a contat, cât mai ales faptul că eram în comuniune, comunicam între noi, că eram un grup de oameni care ne iubeam, ne ajutam. Noi am fost celula cea mai unită.
Dacă un poliţist îţi omoară câinele, totuşi, vor fi consecinţe minuscule sau deloc pentru acel agent.
Nici măcar o palmă peste încheietură.
În acest caz, ca şi în alte multe cazuri similare de erori ale unor oficiali guvernamentali, curtea a decis că poliţiştii au imunitate, o doctrină legală ce încurajează oficialii guvernamentali să se angajeze în comportamente ilegale fără frica de repercursiuni.
Aceasta este injustiţia lipsită de inimă, ipocrită, sfâşietoare ce trece drept “lege şi ordine” in America de astăzi.
Proiectul Puppycide Database estimează că numărul de câini ucişi de poliţie se apropie de 500 pe zi (ceea ce se traduce în 182 000 câini pe an).
În1 din 5 cazuri de ucidere al unui animal de casă de către poliţie, un copil a fost fie în bătaia focului, ori în imediata apropiere. De exemplu, o fetiţă de 4 ani a fost împuşcată accidental în picior după ce un poliţist a deschis focul asupra unui câine ce fugea spre el şi a ratat ţinta nimerind fetiţa.
În vremurile în care poliţiştii sunt din ce în ce mai înclinaţi să deschidă focul mai întâi şi apoi să întrebe, nu-ţi trebuie mult să provoci un poliţist la a deschide focul către persoane neînarmate vinovate de nimic mai mult decât a sta într-un anume fel, sau mişcându-se sau ţinând ceva- orice- pe care poliţia l-ar putea interpreta ca pe o armă.
Tot ce trebuie să facă poliţistul este să invoce o presupusă “frică” pentru siguranţa proprie.
Potrivit Curţii de Apel ”Sixth Circuit Court of Appeals”, tot ce trebuie să facă câinii pentru a induce o ameninţare suficientă pentru poliţie ca să deschidă focul, este să se mişte sau să latre.
Chiar în absenţa unei ameninţări iminente, percepţia unei ameninţări este suficientă ca imunitatea să fie in efect iar poliţistului să-i fie iertate comportamente care pentru noi ceilalţi ar fi suficiente pentru a ne intemniţa pe viaţă.
Aşa cum punctează jurnalistul Radley Balko, “Într-o lume cu prea multă poliţie, siguranţa agentului de poliţie a devenit cea mai mare prioritate”. Depăşeşte drepturile şi siguranţa suspecţilor, depaşeşte drepturile şi siguranţa trecătorilor. De fapt e atât de important încât frica subiectivă faţă de o muşcătură minoră de câine e suficientă pentru a justifica folosirea forţei letale.”
Epidemia de poliţişti care împuşcă câini, duce acest comportament ruşinos la un nivel cu totul nou, totuşi.
Nu-i trebuie mult unui poliţist să împuşte un câine.
Câinii împuşcaţi letal de către poliţie erau “vinovaţi” de nimic mai mult decât de ameninţări cu mişcarea cozii, lătrat de bucurie sau cel mult de statul la ei în curte.
De exemplu, Spike, un pit-bull de 30 de kg a fost împuşcat de poliţiştii din New York când aceştia l-au întâlnit pe holul unui apartament din Bronx. Filmarea camerelor de supreaveghere arată câinele dând din coadă chiar înainte ca un ofiţer de poliţie să-l împuşte in cap de la foarte mică distanţă.
Dutchess, un câine salvator de 2 ani, a fost împuşcat de 3 ori în cap de poliţia din Florida pe când ieşea alergând pe uşa din faţă. Agentul se apropia de casă pentru a-i informa pe locatari că şi-au lăsat uşa de la maşină deschisă când câinele a apărut să-l salute.
Payton, un Labrador retriever negru de 7 ani, un Chase de 4 ani si încă un Labrador negru, au fost omorâţi de o echipăSWAT care au descins eronat la casa primarului căutând droguri. Poliţia l-a împuşcat pe Payton de 4 ori, pe Chase de 2 ori, odată din spate când fugea. “Guvernul meu a năvălit pe uşă şi mi-a ucis câinii. Au crezut că suntem traficanţi de droguri şi ne-au tratat ca atare. Nu cred că au considerat vreodată că nu suntem, îşi aminteşte primarul Cheye Calvo, care declară că a fost încătuşat şi interogat 4 ore- purtând doar lenjerie de corp şi şosete- înconjurat de cadavrele câinilor şi de bălţile de sânge.
Într-un alt exemplu, o echipă SWAT din Missouri SWAT a descins la casa unei familii omorând un pit-bull de 4 ani – Kiya. Credeţi sau nu, de data asta raidul celor de la SWAT nu a fost pentru căutarea de droguri, eroare sau altceva, ci era cu intenţia de a verifica dacă acea casă avea electricitate şi gaz.
Un câine nu trebuie nici măcar să fie dintr-o rasă agresivă pentru a fi împuşcat de un poliţist.
Balko adocumentat nenumărate “împuşcări de câini unde un agent de poliţie a spus că s-a simţit ameninţat şi nu a avut de ales decât să folosească forţa letală, incluzând uciderea unui dalmaţian (mai multe cazuri), un Labrador galben, un spaniel springer, un Labrador ciocolatiu, un boxer, un Australian dog, un Wheaten terrier, un Akita… un Jack Russell terrier… o miniatură de jumătate de kg de dachshund… [şi] un chihuahua de 2 kg.”
Chihuahua, printre cele mai mici rase de câini (cunoscuţi ca şi câini de pus în geantă) par să împingă de-a dreptul poliţiştii dincolo de limite…
În Arkansas de exemplu, un ajutor de şerif a împuşcat în mod repetat un câinechihuahua pentru “lătrat agresiv”. Câinele, Reese a avut nevoie de operaţie pentru mandibulă dislocată şi de un tub pentru a mânca.
Ni se cere să credem că un agent de poliţie, înarmat până-n dinţi, instruit în luptă şi echipat pentru a face faţă celui mai rău scenariu când vorbim de violenţă, este atât de înspăimântat de un câine de pus în poşetă ce cântăreşte mai puţin de 4 kg încât nu poate decât să recurgă la împşcarea câinelui?
Dacă ăsta-i temperamentul agenţilor de poliţie creat de statul polţienesc, ar trebui să fim toţi îngrijoraţi.
În mod clar, prietenii noştri patrupezi suferă din cauza statului poliţienesc inuman în care poliţia are toate drepturile, cetăţenii au foarte puţine drepturi, iar animăluţele noastre – văzute de tribunal ca proprietate personală la fel ca o casă sau o maşină, dar mult mai neânsemnate- nu au niciun drept.
Deci ce-i de făcut?
Practic, totul se reduce la instruire şi responsabilitate.
Este diferenţa dintre poliţiştii care îşi pun propria siguranţă deasupra siguranţei celorlalţi şi poliţişti care înţeleg că slujba lor este să servească şi să protejeze.
Este diferenţa dintre poliţiştii care sunt instruiţi să împuşte letal şi poliţiştii instruiţi să rezolve problemele în mod paşnic.
Mai mult decât atât, este diferenţa dintre poliţiştii care cred că legea e de parte lor şi poliţiştii care ştiu că vor răspunde pentru faptele lor în faţa aceloraşi legi ca toţi ceilalţi.
Din păcate, din ce în ce mai mulţi politişti sunt instruiţi să se vadă pe ei ca diferiţi faţă de cetăţeni, să-şi vadă autoritatea ca fiind superioară cetăţenilor, şi să-şi vadă viaţa ca fiind mai preţioasă decât a celorlalţi. În loc să fie învăţaţi să se vadă ca mediatori şi pacifişti ale căror arme trebuie folosite doar ca resort final, sunt antrenaţi să se poarte ca pistolari cu instincte ucigaşe, ce mai degrabă ucid decât să rănească.
Astfel, fie că vorbiţi despre împuşcarea câinilor sau a cetăţenilor, ideea de bază e aceeaşi: graba la violenţă, abuzul de putere, frica pentru siguranţa poliţiştilor, slaba instruire în evitarea escaladării violenţei, dezinteres total.
E timpul să oprim acest abuz de putere.
Un bun punct de plecare este să cerem poliţiei să frecventeze cursuri anuale despre cum să rezolve paşnic şi să evite escaladarea conflictelor cu cetăţenii.
În timpul cursurilor, ar trebui forţaţi să se dezarmeze. Nimeni în afara câmpului de luptă – iar cu excepţia unei invazii străine, USA n-ar trebui niciodată considerată câmp de luptă domestic – n-ar trebui echipat cu arme şi echipamente purtate de poliţiştii de astăzi. Dacă politicienii sunt serioşi în a institui măsuri generale de control a armelor, să inceapă prin a scoate armele şi echipele SWAT din nenumăratele agenţii civile ce nu au nicio legătură cu apărarea militară dar au arme letale.
Până la urmă, asta se reduce la o mai bună – dar constantă – instruire în tacticile nonviolente, consecinţe serioase pentru cei ce se angajează în folosirea forţei excesive, şi o schimbare seismică în modul cum agenţiile şi curţile abordează deontologia.
În ce-i priveşte pe prietenii nostri patrupezi, multe state adoptă legi pentru a obliga agenţii de poliţie să frecventeze cursuri de dresaj canin. Aşa cum notează consilierul de comportament canin Brian Kilcommons, înclinaţia ofiţerilor spre “a lua comanda şi a lua controlul” îi poate face ostili câinilor în mod futil. Agenţii trebuie să înţeleagă că ei sunt acolo să neutralizeze, nu să controleze… Dacă au suficienţi bani să militarizeze poliţia cu arme Humvee, atunci au suficienţi bani să-i instruească pentru a nu mai omorî membrii familiilor. Iar animalele de companie sunt considerate parte din familie.”
Până la urmă, asa cum punctează ziarul Washington Post, în timp ce “lucrătorii poştali se întâlnesc regulat atât cu câini agresivi cât şi cu câini docili pe rutele lor zilnice,aducătorii de scrisori nu-i ucid, deşi sunt muşcaţi de câini cu miile anual. În schimb, Serviciul Poştal le oferă lucrătorilor cursuri despre cum să evite muşcăturile.” Jurnalistul Dale Chappell adaugă, “Folosind câini, dresorii şi îngrijitorii îi învaţă cum să “citească” comportamentul câinelui şi să calmeze un câine sau să se ferească la nevoie. Cititorii de contoare au beneficiat şi ei de acelaşi training, reducând astfel drastic incidentele cu muşcături de câine.”
Totuşi, aşa cum am punctat în cartea mea Battlefield America: The War on the American People(America – câmp de luptă – Războiul cu poporul american), nu va fi un sfârşit la această vărsare de sânge – a americanilor neînarmati sau a animalelor lor de companie – până ce poliţiştii nu se opresc în a se vedea pe ei ca fiind superiori celor pe care ar trebui să-i servească şi până nu încep să acţioneze ca ofiţeri ai păcii cum ar trebui să fie.
Traducerea: Costin Ştirbu
Comentariu saccsiv:
În exemplificarea de la începutul articolului, când a tras în câine, a rănit și fetița…
Ordinul iluminaților: originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale
Ordinul Illuminati este adesea în centrul dezbaterilor despre impactul societăților secrete asupra istoriei umane. Este Illuminati un mit sau chiar conduce in secret lumea? Pe măsură ce numărul de persoane care au pus această întrebare a crescut, caracteristicile Ordinului Illuminatii s-au diminuat cu concepții greșite și dezinformare, făcând dificilă cercetarea obiectivă pe această temă. Acest articol încearcă să scoată la lumina realitate asupra Ordinului Illuminati, examinând unele dintre cele mai importante documente pe această temă.
Cuvântul „Illuminati” este folosit destul de liber pentru a descrie grupul de elită care conduce în secret lumea. Cei mai mulți au o idee generală despre sensul termenului, dar sunt confuzi în privința conceptelor și a ideilor legate de acesta. Illuminati este același lucru cu Francmasoneria? Care sunt obiectivele lor? Care sunt credințele lor? De ce acționează în secret? Oare practică ocultismul? Încercarea de a cerceta în mod obiectiv subiectul poate deveni o sarcină dificilă, deoarece majoritatea surselor ajung să dezinformeze in final si chiar resping (și chiar ridiculizează) orice legătură cu Iluminații sau, la celălalt capăt al spectrului, innoculeaza o frica nefondata, bazată pe zvonuri și concepții greșite. În ambele cazuri, cercetătorul ajunge la același rezultat: o versiune distorsionată a adevărului.
Considerând că societățile secrete ar trebui să fie, prin definiție, secrete și că istoria este deseori rescrisă de cei aflați la putere, obținerea adevărului imparțial despre Iluminați este o provocare.
Acest articol nu pretinde că „dezvăluie” sau „expune” tot ce trebuie să fie cunoscut despre Iluminați; mai degrabă încearcă să deseneze o imagine mai precisă a Ordinului prin citarea unor autori care au studiat extensiv acest subiect. Indiferent dacă sunt, la sfârșitul zilei, critici sau sustinatori ai Illuminaților, acești autori își bazează gândurile pe fapte credibile. Unele dintre cele mai interesante documente despre Iluminați au fost scrise de inițiați ai societăților secrete, deoarece înțelegeau substratul filosofic și spiritual care conducea mișcarea înainte. Folosind aceste lucrări, vom analiza originile, metodele și impactul iluminaților asupra istoriei lumii.
Aeroportul din Denver instalează un gargui vorbitor ce spune “Bine ați venit la sediul Illuminati”
Aeroportul Internațional din Denver a instalat un gargui animatronic ce ia în derâdere conspirațiile “Illuminati” legate de aeroport. Atunci când se înțelege adevăratul scop al garguilor, “conspirația” devine tot mai deansă.
Aeroportul Internațional din Denver (DIA) este un loc înfiorător într-o tot mai mare măsură. Dacă ați citit articolul din 2008 Locații Sinistre: Aeroportul Internațional din Denver, știți deja despre calul demonic ce și-a ucis creatorul, placa masonică inscripționată “New World Airport Commission” și picturile murale oribile înfățișând un genocid.
DENVER, CO – October 20: A traveler looks over a wall mural, part of an installation at the Denver International Airport entitled, “Children of the World Dream Peace” October 20, 2016. (Photo by Andy Cross/The Denver Post)
Zece ani mai târziu, asta încă mă înspăimântă.
Toate aceste aspecte bizare duc la “conspiratii” în ceea ce privește aeroportul și posibilul său obiectiv secret. Care este scopul însemnelor bizare de pe podea? De ce au construit un sistem masiv de tuneluri dedesuptul aeroportului? Și desigur, care este rostul garguilor privind asupra călătorilor?
Unul dintre cei doi gargui privind biroul de reclamații pentru bagaje.
În loc de a acorda contribuabililor o explicație rațională, DIA a lansat recent o campanie media luând în derâdere conspirațiile legate de aeroport. Și a fost una stranie.
În acest an, DIA a decis să ducă bizarul la cu totul alt nivel instalând un gargui animatronic ce surprinde călătorii cu glume și comentarii imprudente. Aeroportul a postatun clip video pe YouTube în care îl prezintă.
Un screenshot din clipul video.
În clipul video garguiul spune unui pasager:
“Bine ați venit la sediul Illuminati, scuzați-mă, am vrut să spun Aeroportul Internațional din Denver!”
Judecând după comentariile de pe YouTube, majoritatea celor care l-au urmărit nu au apreciat garguiul.
Întrebarea ce trebuie pusă este: De ce? De ce este prezent un demon înfricoșător cu coarne ce vorbește persoanelor ce încearcă să prindă un avion?
Un purtător de cuvânt al DIA a declarat pentru Fox News:
“DEN este cunoscut pentru conspirațiile legate de aeroportul nostru, și am dorit să găsim o cale amuzantă de a îmbrățișa asceste conspirații. Noi ne străduim tot timpul să câștigăm inimile pasagerilor noștri acordându-le ceva imprevizibil. Sperăm ca garguiul să-i facă să râdă, dându-le mai multe motive să călătorească prin intermediul DEN.”
Precum a remarcat un comentator: “Dacă există un loc în care nu-ți dorești nimic imprevizibil e un loc în care intri într-un tub aglomerat cu motoare cu reacție și ajungi în cer”. Totodată, chiar au nevoie aeroporturile de campanii de marketing? Oamenii merg la aeroporturi din necesitate. Nu există competiții între aeroporturi.
Într-o postare bizară (pentru un aeroport internațional), DIA susține că garguiul sărbătorește cea de-a 24-a aniversare a aeroportului.
Acestea nu sunt genul de hashtag-uri de la care te-ai aștepta din partea unui aeroport.
Asta nu prea are sens. De ce sărbătoresc a 24-a aniversare? Nu este un punct de referință. Și, mai important, de ce un gargui?
Ce este un gargui?
Originea și scopul garguilor sunt oarecum vagi și misterioase. Totuși, acești “demoni din piatră” tind să apară în locuri ezoterice. De exemplu, cei mai faimoși gargi sunt probabil cei de pe Catedrala Notre-Dame din Paris. Acest monument de patrimoniu a fost construit de către Cavalerii Templieri (un ordin ocult din Evul Mediu) și abundă cu simbolism ezoteric.
Unul dintre garguii de pe Catedrala Notre-Dame privind asupra Parisului.
Deși cea mai frecventă explicație a garguilor este că “alungă răul”, cercetătorii oculți sunt de părere că adevărul este mult mai profund.
“Cel mai impresionant aspect al artei garguilor este că în lumea medievală se pot identifica similitudini în proiectare, dacă nu în stil, între forme construite în locuri îndepărtate precum Scoția de nord și Spania de sud. Pierderea învățăturilor ezoterice face ca mare parte din semnificația acestor figuri fascinante să fie necunoscută acum, deși există multe exemple ce au fost clar influențate de literatura grimoarelor, sau conțin inscripții magice sau ezoterice ori simboluri, precum colecția extraordinară de pe pereții bisericii din orașul Littleborough.”
– Fred Gettings, Dicționarul Demonilor
Eliphas Levi, unul dintre cei mai influenți ocultiști din lumea occidentală, a scris în faimoasa sa carte “Dogme et Rituel de la Haute Magie” că garguii reprezintă una din multele fețe ale “teribilului împărat al nopții”.
“Recurgem din nou la teribilul număr 15, simbolizat în Tarot de un monstru încoronat pe un altar, cu coarne și straie bisericești, cu sânii unei femei și organele genitale a unui bărbat – o himeră, un sfinx malformat, o sinteză de deformități. Sub această figură citim o inscripție simplă și directă – diavolul. Da, ne confruntăm cu acea fantomă a tuturor terorilor, dragonul teogonilor, Ahrimanul perșilor, Typhonul egiptenilor, Pythonul grecilor, șarpele evreilor, monstrul fantastic, coșmarul, Croquemitaine, garguiul, fiara evului mediu, și – mai presus decât toate acestea – Baphometul Templierilor, idolul bărbos al alchimistului, deitatea obscenă a lui Mendes, capra Sabatului. Frontispiciul acestui “ritual” reproduce figura exactă a teribilului împărat al nopții, cu toate atributele și caracteristicile sale.”
Pe scurt, garguiul reprezintă ocultul. Pentru profani, aceste creaturi grotești sunt simple “decorații”. Pentru inițiați, ei reprezintă forțele întunecate ce se regăsesc în lumea spirituală – dacă cineva cunoaște cum trebuie abordate.
Pentru toate aceste motive, instalarea unui gargui la DIA este pe cât se poate de logică.
Oamenii de Știință Mexicani Vindecă Virusul Papiloma Uman (HPV)
10 Februarie 2019
O cercetătoare de la Institutul Politehnic Național din Mexic a eradicat complet virusul papiloma uman (HPV) la 29 de pacienți.
Eva Ramón Gallegos a folosit terapia fotodinamică, o formă de fototerapie care implică lumina și o substanță chimică fotosensibilizantă, care provoacă moartea celulelor.
”Spre deosebire de alte tratamente, acesta elimină numai celulele deteriorate și nu afectează structurile sănătoase. Prin urmare, are un mare potențial de a reduce rata mortalității din cauza cancerului de col uterin”, a explicat ea la Radio Guama.
Gallegos lucrează de două decenii la această terapie fotodinamică, ca încercare de a ataca diferite tipuri de tumori, cum ar fi cancerul de sân și melanomul.
Virusul a fost eliminat 100% din femeile care au fost purtătoare de HPV fără leziuni premaligne, 64,3% în cazurile cu HPV și leziuni și 57,2% la cele care au prezentau leziuni fără HPV.
#InvestigaciónIPN Eliminan cien por ciento virus del papiloma humano. En el marco del Día Mundial Contra el Cáncer 2019, la científica Eva Ramón Gallegos, compartió los resultados del trabajo que ha realizado durante 20 años. https://t.co/XrrWvtZC44pic.twitter.com/yHxQL8FOxo
(Elimină sută la sutăvirusul papiloma uman. În cadrul Zilei Mondiale a Cancerului din 2019, omul de știință Eva Ramón Gallegos a împărtășit rezultatele muncii pe care o desfășoară de 20 de ani.)
Ordinul iluminaților: originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
12 comments