Saccsiv – Weblog

Despre EDUCATIA LA DOMICILIU (homeschooling) in Romania si efectele nefaste ale INVATAMANTULUI DE MASA

Posted in EDUCATIA LA DOMICILIU, HOMESCHOOLING, INVATAMANTUL DE MASA by saccsiv on Martie 16, 2010

   Citez din articolul Părinţii contra statului:

   Un precedent incredibil creat în cazul unei familii de germani ar da şanse şi românilor să primească azil poli­tic în SUA. La fel ca statul german, acuzat de gravă încălcare a dreptu­rilor civile, autorităţile române interzic educaţia copiilor la domiciliu.

   Două măsuri esenţiale de reformă lipsesc din proiectul noii legi a educaţiei: legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling), în prezent permisă doar în cazuri speciale de boală, şi introducerea unui sistem de vou­chere, prin care statul lasă la latitudinea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi).

   Neincluse de Ministerul Educaţiei în forma actuală a proiectului de act normativ, care va intra în dezbatere publică după o analiză în Guvern, cele două măsuri ar putea avea ceva mai multe şanse la Parlament. Deputatul PD-L Carmen Axenie a făcut deja primele demersuri pentru legalizarea educaţiei la domiciliu, convocând comisiile de educaţie din cele două camere, şi declară că intenţionează să susţină şi alternative de finanţare de tipul sistemului cu vouchere.

   2 mil. Este numărul aproximativ al elevilor educaţi în prezent la domiciliu în SUA, în creştere spectaculoasă faţă de anii trecuţi.

   2,8 mil de elevi sunt în întregul învă­ţământ preuniversitar din România, din care mai mult de două treimi în clasele primare şi de gimnaziu.

   80% Este gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară din România. Rata abandonului depăşeşte 2% în învăţământul primar şi gimnazial.

   Mai grav decât lipsa de bani, frecvent invocată de autorităţi, sistemul de învăţământ din România suferă de lipsa libertăţii. Părinţii au obligaţia de a plăti taxe, dar dreptul de a decide în privinţa educaţiei pe care o vor primi copiii este puternic îngrădită de autorităţi. Sistemul este dominat de centralismul statal, iar intenţiile actualului ministru, Daniel Funeriu, de a reorienta parţial finanţarea bugetară dinspre şcoală spre elev sunt insuficiente pentru rezolvarea problemelor fundamentale.

   Finalizat de minister, proiectul noii legi a educaţiei ajunge zilele acestea la Guvern şi va sta o lună în dezbateri publice. Câteva măsuri reale de reformă, care ar restrânge actualul management etatist şi ar recunoaşte drepturi negate până acum celor care ar trebui să fie beneficiarii reali ai sistemului (părinţii/copiii), sunt omise în forma actuală a actului normativ, dar ar putea fi incluse ulterior de Parlament. Astfel, legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling) şi introducerea unui sistem de vouchere prin care statul să lase la alegerea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi), stimulând concurenţa între aceştia, sunt susţinute de un deputat al Partidului Democrat Liberal (PD-L), Carmen Axenie, pentru a fi incluse în reforma educaţiei. „Homeshoolingul este formula care lipseşte din legea Miclea. Este necesară legiferarea pentru a avea o reformă reală. Trebuie stimulat pluralismul educaţional prin susţinerea învăţământului particular, confesional, a alternativelor educaţi­ona­le. Un sistem de vouchere ar fi bun ca alternativă de finanţare“, spune Axenie.

   Pentru educaţia la domiciliu, deputatul PD-L a avut deja o intervenţie în plen şi a început discuţiile cu parlamentarii din comisiile de învăţământ. „Am convocat comisiile de specialitate din ambele camere pentru a analiza aspectele concrete ale problemei. Cu colegii din comisia de la Camera Deputaţilor am discutat deja săptămâna trecută, când am trimis o scrisoare oficială şi ministrului Daniel Funeriu, întrebându-l dacă are în vedere soluţionarea problemei învăţământului la domiciliu şi sub ce formă“, precizează deputatul. 

   Cei 18 ani de acasă

   România este printre puţinele ţări din Europa (doar Germania şi Slovacia au restricţii mai dure) care nu permite educarea copiilor la domiciliu decât în cazuri speciale de boală. Restricţia valabilă pentru părinţii români nu se aplică şi persoanelor cu cetăţenie străină stabilite în România, dacă în ţările lor de origine homeschooling-ul este permis.

   Încălcarea acestui drept al părinţilor de a decide în privinţa educaţiei copiilor a adus deja Germania într-o situaţie extrem de jenantă. O familie de cetăţeni germani a primit, în premieră, la începutul acestui an, azil politic în Statele Unite, asemeni solicitanţilor din ţări aflate în război sau în care se exercită persecuţii grave împotriva populaţiei. Profesori de muzică, locuind într-o zonă liniştită şi cu o situaţie materială bună, soţii Uwe şi Hannelore Ro­meike erau departe de imaginea obişnuită a solicitanţilor de azil. Au decis însă să îşi părăsească ţara în 2008, după ce decizia de a-şi educa acasă copiii, cărora le puteau asigura cele mai decente condiţii de pregătire, le-a adus amenzi de peste 10.000 de dolari şi intervenţia poliţiei care le-a ridicat copiii din casă şi i-a escortat cu forţa într-o şcoală publică. Avocatul germanilor a arătat că Germania persecută părinţii care vor să îşi educe copiii acasă pe motiv că creează o „societate paralelă“, deşi majoritatea cercetărilor făcute în celelalte ţări dovedesc performanţele academice şi reuşitele sociale remarcabile ale copiilor educaţi astfel. Judecătorului american care a aprobat cererea de azil i s-au prezentat deciziile ridicole ale instanţelor germane: acestea acceptă homeschoolingul în cazul unor familii care călătoresc frecvent (exemplu: artiştii de circ), dar resping acelaşi drept părinţilor care vor să şi-l exercite din motive de conştiinţă.

   În cazul familiei Romeike, motivul a fost dorinţa de a-şi creşte copiii în spiritul valorilor creştine, nerespectate, în opinia lor, în şcolile germane. Pentru alţi părinţi, alegerea homeshooling-ului este justificată de calitatea proastă a învăţământului instituţional, de dorinţa de a-şi feri copiii de influenţa unei educaţii puternic ideologizate, de mediul violent prezent în multe şcoli publice sau, pentru cei foarte bogaţi, de posibilitatea de a le asigura o pregătire în condiţii speciale acasă.

   Românii, posibili solicitanţi de azil politic

   Azilul politic acordat cetăţenilor unei ţări occidentale aliate, plasând-o astfel în compania deloc selectă a unor state precum Coreea de Nord în care se încalcă brutal drepturile omului, ridică pentru autorităţile americane probleme mult mai serioase. Precedentul ar putea fi folosit şi de cetăţeni ai altor ţări în care homeschoolingul este ilegal. Fără probleme s-ar putea califica şi românii, alături de slovaci, bulgari şi suedezi (cei din urmă au dreptul legal, dar condiţiile de autorizare fac practic imposibilă această formă de educaţie). „Nu putem ignora precedentul creat în SUA cu familia de germani“, spune Carmen Axenie.

   Deputatul PD-L a decis să susţină legalizarea homeschoolingului după ce a aflat că o familie dintr-un sat din colegiul său refuză, din motive religioase, să îşi mai trimită copiii la şcoala din oraşul situat la mai mulţi kilometri depărtare, deoarece în staţia de autobuz sunt expuse permanent reviste cu conţinut pornografic. „Vor să îi educe acasă, plătind un cadru didactic, dar în oraş refuză să îi mai trimită. Mai sunt şi copiii cu părinţi plecaţi în străinătate, pentru care cadrele didactice sunt interesate să predea contra cost. Ar fi poate o şansă de a profesa şi a obţine venituri pentru mulţi specialişti în educaţie. Oricum, şi pentru stat este mai ieftină o astfel de alternativă decât înfiinţarea unei şcoli în sate cu doi-trei copii“, spune Axenie.

   Singura portiţă găsită de părinţii români pentru a-şi educa acasă copiii este înscrierea la o şcoală din străinătate cu învăţământ la distanţă, variantă în care nu riscă sancţiuni din partea autorităţilor.

   Carmen Axenie arată că în România există o tradiţie a „pregătirii în particular“, practicată în perioada interbelică în special de familiile foarte bogate, ai căror copii trebuiau să se prezinte însă la bacalaureat în şcolile publice, tradiţie întreruptă însă după instaurarea regimului comunist.  În opinia sa, statul trebuie să îşi menţină o formă de control şi în acest sistem de educaţie, verificând periodic cunoştinţele acumulate de copii, dar evitând excesul de reglementare şi impunerea de condiţii de autorizare care să facă, de fapt, întregul sistem nefuncţional. Modelele de homeschooling acceptate în lume variază de la cele foarte reglementate din Europa şi din câteva state americane, în care autorităţile publice păstrează un control important, la  cele în care statul nu intervine aproape deloc.

   Rezultate mai bune acasă decât la şcoală

   Succesul educaţiei la domiciliu este cel mai evident în Statele Unite, fiind ales în special de părinţii nemulţumiţi de şcolile publice. În prezent, aproape două milioane de copii americani sunt pregătiţi acasă (cât totalul elevilor educaţi în şcolile publice din nouă state mici). O cercetare realizată anul trecut a arătat că aceştia  au obţinut scoruri cu 34%-39% mai mari decât elevii din şcolile publice la testele de cunoştinţe, frecventează bibliotecile mai des, au mai multe activităţi de socializare, folosesc computerul mai mult, dar se uită a TV mai rar, 71% merg la universitate, faţă de 69% dintre absolvenţii din şcolile publice, performanţele sunt mai puţin influenţate de venitul părinţilor şi de educaţia acestora, iar rezultatele la teste sunt la fel de bune în statele cu control ridicat din partea autorităţilor ca şi în cele cu cerinţe minime Nu în ultimul rând, costul educaţiei la domiciliu este de zece ori mai mic pentru un elev decât într-o şcoală publică (550 de dolari pe an, faţă de peste 5.300 de dolari).

   Copii educaţi acasă nu au nici probleme de socializare. Învaţă să socializeze în pre­zenţa adulţilor şi au activităţi în care interacţionează cu alţi copii.
Carmen Axenie, Deputat PD-L

   Rezultate la teste
   Copii educaţi în SUA la domiciliu obţin rezultate mai bune la testele de cunoştinţe decât cei din şcolile publice, atât la citire, cât şi la matematică, iar diferenţa de performanţă între fete şi băieţi este mai mică.

   OPINIA SPECIALIŞTILOR

   Reforme dificile

   Ionut Sterpan, coordonator programe Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), doctorand în filosofie politică la Central European University, Budapesta

   Trebuie sa înţelegem trei lucruri. Primul, unde ne aflăm: într-un sistem socialist în care statul stabileşte scopurile educaţiei si administrează mijloacele. Practic, învăţământul public este un dezastru; doar meditaţiile, internetul şi alte manifestări ale libertăţii îi atenuează consecinţele catastrofale. Al doilea, unde ar trebui să mergem. Îmi amintesc întâmpinarea pe care mi-a făcut-o Horia Terpe acum şase ani în clădirea Ministerului Culturii: „Bine ai venit într-o instituţie care nu ar trebui să existe”. Privatizarea învăţământului trebuie gândită pe două dimensiuni, a liberalizării serviciilor de furnizare, dar şi de evaluare, astfel încât standardele de educaţie însele să emearga liber pe piaţă. Al treilea, de ce reformele de pe acest traseu, inclusiv homeschoolingul, sunt dificile. Pentru că este în interesul celor aflaţi în poziţia de administratori ai resurselor să le administreze în continuare. Ei întreţin permanent retorica falsă că învăţământul are nevoie de bani, când de fapt el are nevoie de libertate. Sigur, iniţiativa apăruta din randurile partidului popular, privind homeschoolingul este salutata şi de libertarieni. Propunerea tulbură iluzia părinţilor-electori că statul îi scuteşte de răspunderea morală pentru viitorul copiilor şi foloseşte valoarea familiei pentru a recupera o libertate confiscată de stat. Mă îndoiesc însă că va ajunge departe.

   Valori clasice pierdute

   Ionela Bălţătescu, cercetător Institutul de Economie Mondială (Academia Română), doctorand economie Univ. Juan Carlos, Madrid, membru Institutul Ludwig von Mises Romania

   Problemele învăţământului de masă (în combinaţie cu legile care obligă copiii şi părinţii să participe într-un astfel de sistem) nu sunt doar locale şi de management, ci de filosofie a sistemului, filosofie ce concordă profund cu spiritul ingineriei sociale, care în prezent stă la baza proiectelor şi măsurilor politice economice de pretutindeni, fie că sunt sisteme totalitare sau democrate. Prin învăţământul de masă, spiritul acesta al ingineriei sociale s-a extins şi asupra persoanei, a omului ca entitate, şi s-a concretizat în primul rând în negarea naturii umane şi în încercarea de a o schimba şi/sau reconstrui pe alte baze – de a o face „predictibilă” – visul dintotdeauna al inginerilor sociali.

   Conspirativ sau nu, intenţionat sau nu – logica, filosofia şi rezultatele învăţământului de masă indică faptul că acesta rămâne unul ideologizat şi ideologizant. Idealurile sociale şi politice ale vremii ajung într-o formă standardizată şi necritică pe băncile învăţământului de masă, fie că este vorba de idealul naţionalist, de valorile euro-atlantice sau de corectitudinea politică.

   Diferenţa fundamentală a învăţământului de masă actual, în raport cu educaţia clasică (care era asigurată în mod tradiţional de părinţi sau tutori) constă în erodarea şi, în final, răsturnarea valorilor tradiţionale şi respingerea creştinismului ca element central al civilizaţiei occidentale (secularizarea). Locul valorilor tradiţionale clasice a fost luat de nihilism, relativism, corectitudine politică,  acestea din urmă fiind prezentate în mod fals ca filosofii ale toleranţei şi fiind instituţionalizate prin legile împotriva discriminării „minorităţilor” (legi care, în fond, implică nerecunoaşterea drepturilor „majorităţilor” paşnice de a se comporta firesc, în acord cu propriile credinţe). Meritul formativ al educaţiei clasice constă, în primul rând, într-un  anumit tip de raportare la valori şi norme, care nu poate fi înţeles în afara asumării creştinismului. Virtuţile nu sunt dobândite formal ca simple reguli şi constrângeri exterioare, sociale, ci acestea se nasc prin educarea inimii şi a minţii în spiritul iubirii de oameni şi a lui Dumnezeu.

   Deşi homeschooling-ul actual nu este automat legat de educaţia clasică, mulţi dintre practicanţii acestui tip de învăţământ au adoptat în prezent curriculumul educaţiei clasice. Recunoaşterea legitimităţii homeschooling-ului înseamnă recunoaşterea drepturilor acelor părinţi care decid să-şi protejeze copiii de efectele devastatoare, spiritual şi moral, ale filosofiilor la modă – relativismului moral, nihilismului – şi de „revoluţia sexuală” şi educaţia sexuală à la Kinsey, care au pătruns treptat şi în şcoli. Şi nu în ultimul rând, homeschooling-ul ar fi poate şansa cea mai bună de a trece de la filosofia ingineriei sociale către filosofia unei societăţi libere – ar putea constitui baza consolidării unui liberalism autentic.

   Reformă pro-piaţă

   Gabriel Staicu, Lect. univ. dr., Academia de Studii Economice (ASE),  membru fondator al ECOL

   Deşi a fost şi continuă să fie declarată de clasa politică o prioritate naţională, educaţia se dovedeşte tărâmul experimental al celor mai neavenite idei, în care copiii şi părinţii sunt cei care trebuie să facă faţă unui vaste şi perpetue incertitudini întreţinute de minister. Radiografierea stării învăţământului românesc scoate la iveală falimentul managementului etatist, la fel ca în multe alte domenii sociale în care statul este profund implicat, precum sănătatea, infrastructura, securitatea publică etc.

   Să fie subfinanţarea cauza primordială a tuturor neajunsurilor din acest domeniu? Eu consider că nu. Atâta timp cât managementul birocratic este centrat pe dimensiunea costurilor şi pe procentul din PIB alocat de guvern, adică pe eforturi, şi nu va avea în vedere şi indicatori de efect, nu se va putea ajunge la o educaţie de calitate. Însă, aşa cum magistral demonstra Ludwig von Mises, în administraţia publică nu există preţ de piaţă pentru rezultate, iar acest lucru face imposibilă operarea sectorului public după criteriul de profit/pierdere, asemeni celui privat. A nu se înţelege că educaţia nu are valoare pentru individ, ci că valoarea acesteia nu poate fi evaluată prin tranzacţii pe piaţă. Astfel, testul succesului sau falimentului ce operează în sectorul privat şi care este instrumentul fundamental de dovedire a utilităţii sociale a unei activităţi anume, nu poate fi aplicat şi în sectorul public de învăţământ.

   Prin natura sa, monopolul rigid al statului eşuează în a crea compatibilităţi între de oferta de abilităţi şi cerere, între învăţământ şi piaţa muncii. În loc să avem parte de un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual reprezintă mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii şi exercitării libertăţii individuale.

   Dacă acceptăm că aranjamentul instituţional actual, caracterizat prin centralism şi uniformizare, nu generează suficiente stimulente de îmbunătăţire a calităţii serviciilor educaţionale, de inovare şi perfecţionare a tehnicilor educaţionale sau a infrastructurii şcolare, atunci care ar fi soluţia mai bună. Aruncând o privire de ansamblu asupra direcţiilor de reformă din diferite locuri de pe glob, vom constata că, deşi conţin anumite particularităţi, ele sunt construite în jurul unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaţionale şi a concurenţei între furnizorii acestora.

   Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii şi să o finanţeze pe cea considerată a fi mai bună pentru copilul lor, indiferent ca este publică sau privată? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli mai puţin solicitate să-şi închidă porţile deoarece „clienţii” lor îşi orientează preferinţele către altele mai performante? Soluţia găsită în multe alte părţi ale lumii şi pe care o susţin este o reformă pro-piaţă, adică crearea unei pieţe concurenţiale de servicii educaţionale prin încurajarea ofertei private reale la toate treptele de educaţie. Cineva ar putea spune că există ofertă privată, dar, din păcate, alternativa privată este doar în sfera finanţării, pentru că şcolile private, pentru a putea fi acreditate şi funcţiona legal, trebuie să  se adapteze şi să îşi modeleze regulile de funcţionare după „chipul şi asemănarea” celor de stat. De ce să fie ministerul cel ce stabileşte câtă şi ce fel de educaţie trebuie să primească fiecare copil? Oare nu aceste reguli au dus şcoala românească la acest faliment?

   Trebuie să recunoaştem că, în loc să stimuleze formarea de competenţe, regulile de până acum au generat în rândul elevilor o adevărată (diplomo)scleroză. În absenţa certificării ministeriale, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Astfel, încetând a mai fi modelate de stat, şcolile private sunt nevoite să îşi adapteze serviciile educaţionale la cererea beneficiarilor şi la semnalele mediului economic. Doar aşa putem apropia din nou şcoala de piaţa muncii.

   Educaţia şi statul

   Cosmin Marinescu, Conf. Univ. Dr. Academia de Studii Economice (ASE), coordonator ECOL

   Aproape toate sistemele educaţionale sunt, în prezent, adevărate bastioane prin care statul conduce mersul societăţii. Cu foarte puţine excepţii, educaţia formală este finanţată, reglementată şi furnizată de către guverne. Practic, din punct de vedere instituţional, educaţia formală este un veritabil monopol al statului. De aceea, educaţia (de stat) asigurată chiar de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi organizare, de învăţământul (dialectic) din ţările foste socialiste. Şi într-un caz şi-n celălalt, cineva le spune celorlalţi ce este şi cum trebuie să se facă educaţia. De altfel, istoria ne arată că, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în cele democratice, şcoala publică a fost „mâna vizibilă” prin care statul a căutat continuu să insufle „ordine” în minţile oamenilor.

   Nu a fost, însă, dintotdeauna aşa. Începând de pe la 1840, în America a avut loc o vastă campanie de înlocuire a sistemului particular, divers şi extins, cu sistemul aşa-numitei „educaţii gratuite”, de fapt, şcoli în care părinţii şi orice contribuabil achitau costurile indirect, prin impozite, în loc să le achite direct prin taxe şcolare şi cotizaţii. Potrivit celebrului profesor E.G. West, care a studiat în detaliu dezvoltarea rolului statului în învăţământ, această campanie nu a fost condusă de părinţi nemulţumiţi, ci „în primul rând de profesori şi oficiali guvernamentali”. În Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, învăţământul era aproape universal înainte ca guvernul să preia controlul. De fapt, guvernul a intervenit ca urmare a presiunilor profesorilor, birocraţilor şcolari şi a intelectualilor „de bine”, mai degrabă decât a părinţilor. Iar concluzia este că, prin „naţionalizarea” şcolii, calitatea şi diversitatea din educaţie au scăzut.

   În zilele noastre, la douăzeci de ani de la destrămarea regimului comunist, şcoala românească ascultă la fel de mult de comenzile de la centru; profesorii sunt plătiţi la fel (de uniform), adică în lipsa oricăror criterii de diferenţiere prin competenţe; manualele şcolare au rămas anchilozate în principiul lecţiei „gata de memorat”; elevii îşi caută devenirea, pe bună dreptate, în educaţia informală, descătuşată de explozia media şi a internetului; „6% din PIB pentru educaţie” a fost parcă dintotdeauna leitmotivul eşecului, cu iluzia că, dacă ar deveni mai mare peste noapte, bugetul statului ar înceta să mai fie „gaura neagră” a banilor contribuabilului; în sfârşit, şcoala românească este mai degrabă instituţia ministerului şi a profesorului, decât una a elevului şi a familiei, care ar trebui să fie adevăraţii ei beneficiari.

   Situaţia cu care ne confruntăm în prezent şi deficienţele acumulate în trecutul recent demonstrează eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului. Mai mult nu înseamnă mai bine, nici măcar în privinţa bugetelor şcolare. În educaţie, nu banii lipsesc, ci piaţa pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţă între şcoli şi responsabilitate morală.

   Problema fundamentală a şcolii româneşti ţine de imposibilitatea ca sistemul centralizat al educaţiei de stat să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial, al pieţei muncii. Nu administratorii şi birocraţii şcolari ori politicienii trebuie să spună de ce calificări şi competenţe profesionale are nevoie economia, ci numai piaţa.. Altfel, educaţia este scoasă din sfera mijloacelor economice şi transplantată, prin centralizare educaţională, adică prin solidaritatea forţată a impozitării, în mijloc de prezervare a status-quo-ului statal…

   Programul politic aflat în prezent la putere ne spune că importantă este finanţarea elevului şi nu a şcolii, deoarece „calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia”. În acest caz, soluţia automată ar trebui să fie introducerea voucherelor pentru educaţie, ca mecanism menit să potenţeze concurenţa dintre furnizorii de servicii educaţionale, publici şi privaţi. Dincolo de pericolul iluziei întreţinute de Milton Friedman – că şi pe bani publici s-ar pune în mişcare o piaţă adevărată, ce ar putea fi greşit în încurajarea alegerii şi concurenţei în educaţie?!

   Este, bineînţeles, o întrebare retorică, ce nu necesită a invoca dreptul fundamental al părinţilor de a decide asupra aspectelor din viaţa copiilor lor. Până şi convenţiile internaţionale susţin acest „drept natural”: de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată că: „…părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „…în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”

   Iar dincolo de ceea ce este „drept” stă chiar „eficienţa”: părinţii sunt cei mai capabili să aleagă şcoala se potrivită copilului lor. Ei cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor, cu siguranţă mai bine decât birocraţii şi teoreticienii educaţionali. Părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii din educaţie pornesc de la premisa nefastă că părinţii nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei. În realitate însă, atunci când statul ar elibera educaţia din frâiele monopolului său, până la nivelul absolut al demnităţii familiale, părinţii ar fi cei mai buni „inspectori şcolari” ai copiilor lor, continuu omniprezenţi şi individual informaţi. Iar în acest context, homeschooling-ul apare drept forma naturală, firească, de renaştere a familiei prin şi odată cu educaţia liberă.

   Aici, educaţia liberă înseamnă libertatea de alegere, care fiinţează drept concept esenţial al oricărei reforme. Educaţia nu se face într-o manieră unică şi indiscutabilă, fapt ce implică, în mod natural, diversitatea serviciilor educaţionale. Aşadar, educaţia bazată pe alegere şi competiţie este un rezultat normal şi de dorit. Căci altfel, şcoala nu poate spera că va conduce la libertate, autonomie şi responsabilitate în societate, fără a dobândi, mai întâi ea însăşi, aceste virtuţi.

   Cititi va rog si:

Unei familii germane I S-A ACORDAT AZIL IN SUA, deoarece in Germania HOMESCHOOLING (educatia copiilor la domiciliu) ESTE INTERZISA

Indemn UNESCO: copiii vor invata despre MASTURBARE la 5 ani si despre AVORT la 12 ani

Parintii britanici au mai pierdut un drept: elevii vor participa la CURSURI OBLIGATORII de promovare a contraceptiei, avortului si homosexualitatii

EDUCATIA ACASA (HOMESCHOOLING) – ce face statul copiilor nostri si ce putem face noi?

Elevii din Marea Britanie sunt indemnati sa aiba un orgasm pe zi

 

Anunțuri