Saccsiv – Weblog

IISUS HRISTOS a fost RASTIGNIT CU MAINILE DEASUPRA CAPULUI – ipoteza a oamenilor de stiinta ce au studiat GIULGIUL DIN TORINO. Pentru ca vin Sfintele Pasti …

Iata ce putem citi in articolul A fost Iisus rastignit cu mainile deasupra capului? Indiciile cumplite oferite oamenilor de stiinta de Giulgiul din Torino:

Timp de secole, biserica a reprezentat, in mare masura, rastignirea lui Hristos cu bratele intinse orizontal, pe o cruce. Insa oamenii de stiinta cred ca moartea lui Iisus a fost si mai cruda, pentru ca mainile ar fi fost batute in cuie deasupra capului.

O echipa internationala care a studiat Giulgiul de la Torino, care pare sa reprezinte un barbat care a fost ucis prin rastignire, spune ca artefactul sugereaza ca persoana care a lasat urma – Iisus sau altcineva – a avut corpul rastignit sub forma literei Y, potrivit New Scientist.

Giulgiul din Torino este cel mai studiat artefact din istorie, parerile oamenilor de stiinta fiind impartite in privinta lui. In timp ce unii sustin ca a fost creat in Evul Mediu, pentru a induce in eroare oamenii, altii spun ca infatiseaza, intr-adevar, trupul lui Iisus din Nazaret.

Oricum ar fi, panza din in care este imprimata cu silueta unui barbat dezbracat, pare sa aiba siroaie de sange care au curs din brate, dar si din alte rani.

Indiferent daca giulgiul este biblic sau medieval, Matteo Borrini, de la Universitatrea John Moores din Liverpool, a spus pentru The Scientist ca „este o piesa foarte interesanta de arta si ingeniozitate umana„.

El a vrut sa afle daca urma de sange de la bratul stang se potriveste cu fluxul sanguin de la o persoana crucificata. Pentru a investiga, un alt cercetator de la Universitatea din Pavia, Italia, a facut experimente „incercand” diferite pozitii de rastiginire in timp ce „sangele” s-a scurs in jos, pe mana, din locul in care giulgiul are imprimat un cui care a fost batut in mana.

Experimentul a aratat ca urmele de „sange” lasate pe giulgiu corespund unei rastigniri, insa numai daca persoana a fost asezata si batuta in cuie pe cruce cu corpul sub forma literei Y, nu T, asa cum este reprezentata rastignirea in majoritatea obiectelor crestine.

Dr. Borrini a spus: „Aceasta a fost o pozitie foarte dureroasa si care a creat dificultati in procesul de respiratie„. Se crede ca o persoana rastignita sub forma literei Y ar fi murit de asfixie. Dr. Borrini a explicat, la o intalnire din luna februarie a Academiei Americane de Stiinte Criminalistice, care a avut loc in Seattle, ca pozitii similare erau folosite in tortura medievala. Atunci, persoanele erau agatate cu incheieturile mainilor de grinzi, acestea fiind legate cu o franghie.

Prin urmare, daca Giulgiul a fost, intr-adevar, un fals facut in Evul Mediu, atunci el poate reprezenta practicile din acea perioada, nu cele din perioada biblica.

Rezultatele experimentelor confirma teoriile anterioare ale unui doctor in stiinta, Gilbert Lavoie, stabilit in Massachusetts, care a sugerat ca persoana de pe giulgiu a fost rastignita sub forma literei Y. Iar un om de stiinta danez, Niels Svensson, care a studiat, de asemenea, giulgiul, a spus:„Imaginea imprimata pe Giulgiul din Torino nu corespunde cu imagini artistice traditionale ale crucificarii„.

In timp ce marea majoritate a obiectelor de arta crestina il arata pe Iisus rastignit pe cruce sub forma literei T, unii pictori, intre care si Peter Paul Rubens, il infatiseaza pe Hristos pe cruce cu mainile pozitionate deasupra capului.

Dr. Borrini crede ca persoana care a facut giulgiul trebuie sa fi fost un falsificator priceput (in cazul in care giulgiul nu este autentic), pentru ca urmele de sange au fost corect imprimate dupa o rastignire.

   Comentariu saccsiv:

(more…)

Anunțuri

JERTFA DE PE GOLGOTA. Rastignirea

Posted in GOLGOTA, IISUS HRISTOS, RASTIGNIRE by saccsiv on Aprilie 2, 2010

   Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 18:

10. Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus.  

11. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?  

12. Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat.  

13. Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia.  

14. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.  

15. Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului;  

16. Iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.  

17. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt.  

18. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.  

19. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.  

20. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.  

21. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu.  

22. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?  

23. Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?  

24. Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.  

25. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.  

26. Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El?  

27. Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat cocoşul.  

28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.  

29. Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?  

30. Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie.  

31. Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni;  

32. Ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară.  

33. Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor?  

34. Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?  

35. Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?  

36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.  

37. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.  

38. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;  

39. Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?  

40. Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar. 

   Capitolul 19:

1. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit.  

2. Şi ostaşii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie.  

3. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme.  

4. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină.  

5. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul!  

6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!  Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.  

7. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.  

8. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.  

9. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.  

10. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?  

11. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.  

12. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.  

13. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.  

14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.  

15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul.  

16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.  

17. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota,  

18. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.  

19. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!  

20. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.  

21. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor.  

22. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris.  

23. După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime.  

24. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească Scriptura care zice: „Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii”. Aşadar ostaşii acestea au făcut.  

25. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.  

26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!  

27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.  

28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.  

29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.  

30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.  

31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.  

32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.  

33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.  

34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.  

35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.  

36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.  

37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.  

38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.  

39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.  

40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.  

41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.  

42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.  

   Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 27:

45. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea.  

46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?  

47. Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.  

48. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea.  

49. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.  

50. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.  

51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;  

52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.  

53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.  

54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!  

55. Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I,  

56. Între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu.  

57. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus.  

58. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea.  

59. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in,  

60. Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus.  

61. Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului.  

62. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,  

63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.  

64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.  

65. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.  

66. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.  

   Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 23:

39. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.  

40. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?  

41. Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.  

42. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.  

43. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.  

44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.  

45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.  

46. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.  

47. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.  

48. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul.  

49. Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea.  

50. Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept,  

51. – Acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor. El era din Arimateea, cetate a iudeilor, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.  

52. Acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus.  

53. Şi coborându-L, L-a înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus.  

54. Şi ziua aceea era vineri, şi se lumina spre sâmbătă.  

55. Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui.  

56. Şi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după Lege.  

   Citez din articolul Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Vineri:

„Parintele Meu, de este cit putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Mt. 26, 39)  

 
Eu cred ca multi se intreaba pentru ce Hristos a grait aceste cuvinte; si cei necredinciosi vor ras­talmaci aceste cuvinte, spre a intinde cursa frati­lor nostri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atat navalirea acelora sa o respingem, cat si pe fratii nostri sai scapam de neliniste si de stramtoare, sa observam aceste cuvinte mai de aproape, sa ne oprim la talcuirea acestui loc si sa patrundem in intelesul lui cel adanc.

Caci citirea si audierea cu­vintelor nu ajuta la nimic, daca ele nu se si pricep inca si vistiernicul acela al imparatesei Candakiei citea, dar cat ii lipsea ucenicul lui Hristos, care sa-i talcuiasca cele citite, el nu intelegea. Ca nu acelasi lucru sa vi se intample si voua, fiti cu bagare de seama la cuvintele noastre, atintiti-va priceperea voastra si primiti cuvantarea mea cu suflet plin de luare aminte si ravnitor. Ochiul vostru sa se uite cu agerime, duhul vostru sa fie atintit si sufletul vostru sa se curateasca de toate grijile cele pamantesti, pen­tru ca noi sa nu aruncam cuvantul lui Dumnezeu in spini, nici pe piatra si nici pe cale, ci sa cultivam un ogor gras si roditor, spre dobandirea unui se­ceris bogat.

Daca veti asculta cuvintele mele asa, veti inlesni lucrarea mea, iar voi insiva fara osteneala veti afla cele despre va vorbesc. Ce zice lo­cul din Biblie, care astazi ne preocupa ? „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”.

Ce va sa zica el cu aceasta ? Noi trebuie sa dam inte­lesul cuvintelor, inainte de a le talcui mai departe. Asadar, ce voieste el sa zica ? Voieste sa zica: „Pa­rinte, de este cu putinta, treaca de la mine”.

Ce zici tu ? Prin urmare, nu stia El, oare, de este aceasta cu putinta sau nu ? Cine cuteaza a adeveri aceasta de­spre Hristos, macar ca cuvintele par a insemna aceas­ta ? insa nu trebuie sa ne agatam de un cuvant, ci sa patrundem in intelesul, in scopul celui ce vor­beste, sa invatam a cunoaste pricina si timpul grairii sale, si toate acestea a le combina, spre a desco­peri intelesul cel ascuns. Dar cum putea intelepciu­nea cea vesnica si negraita, cum putea Cel ce cu­noaste pe Tatal, precum Tatal cunoaste pe Fiul, cum se putea ca Acesta sa nu stie de trebuie a pa­timi sau nu? O astfel de stiinta, ca cineva trebuie a patimi, negresit, nu este mai insemnata si mai inalta decat stiinta intelepciunii celei launtrice si a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaste cu desavarsire. El zice asa: „Precum Tatal Ma cunoaste pe Mine, si Eu cunosc pe Tatal” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu ? Chiar profetilor nu le era necunoscut, de trebuia sa patimeasca Iisus sau nu, ci ei au spus mai inainte, foarte lamurit si hotarat, ca aceasta trebuia sa se intample cu toata siguranta. Ei au stiut si au predicat ca Hristos va fi rastignit, pentru ce se va face aceasta si ce binecuvantare va curge de aici pentru omenire, ca El se va ingropa, dar va invia; a stiut vanzarea Iudei, judecata cea ne­dreapta si celelalte, toate acestea descriindu-le in­tocmai. Si Acela care a trimis pe profeti si le-a po­runcit sa vesteasca toate acestea, El insusi sa nu le fi stiut oare ? Ce om cu judecata va zice aceasta ? Asadar, tu vezi ca acele cuvinte nu trebuie cineva sa le inteleaga cu usurinta.

Dar nu numai partea aceasta dintai a cuvintelor acelora da de gandit, ci si graiurile urmatoare, inca si mai mult. El zice: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Asadar, se pare ca nu nu­mai ca nu stia de este aceasta cu putinta sau nu, ci pare inca a se feri de moartea cea de pe cruce. Caci cuvintele Sale par a avea acest inteles: „De este iertat, as voi sa scap de cruce si de moarte”. Si cu toate acestea, cand Petru, capetenia Apostolilor, zi­sese lui Hristos: „Milostiv fii Tie, Doamne, sa nu fie Tie una ca aceea, ca sa fii omorat” (Mt. 16, 22), El 1-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicandu-i: „Du-te de aici, satano, ca sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru marturisirea lui (Mt. 16, 17), iara gandirea de a nu fi rastignit I se paruse Lui asa de nebuneasca, incat pe Apostolul, pe care il fericise si caruia ii daduse cheile imparatiei cerului, acum il numeste Satana, caci a zis: „Milostiv fii Tie, Doam­ne, si sa nu se intample Tie moarte pe cruce”. Cum oare sa nu voiasca acum a fi rastignit Acela, care asa de tare mustrase pe ucenicul Sau si asa de as­pru il infruntase, pentru ca ii zisese: „Sa nu te ras­tignesti?”. Si cum putuse El, in pilda despre pasto­rul cel bun, sa puna ca o fapta buna, de capetenie, moartea Sa pentru oi ? El a zis asa: „Eu sunt pas­torul cel bun; iara pastorul cel bun isi pune viata pentru oi” (In. 10, 11).

Si apoi adauga la aceasta: „Iara naimitul, care nu este pastor, lasa oile si fuge, cand vede lupul venind”. Daca insusirea pastorului cel bun este de a-si pune viata, precum insusirea namitului este „de a nu face aceasta, apoi cum pu­tea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine pastor bun sa se roage a scapa de moarte? Cum a putut El sa zica: „Eu [sufletul] de la Mine insumi il pun” (In. 10, 18)? Daca pui tu sufletul tau propriu, de buna voie, cum poti ruga pe altul sa te apere de moar­te ? inca si in alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatal Ma iubeste, ca Eu imi pun sufletul Meu, ca iarasi sa-1 iau” (In. 10, 17). Iara daca El nu voieste a se rastigni, ci se fereste si roaga de aceasta pe Tatal, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el sa fie iubit de Tatal ?

Dragostea purcede tocmai din conglasuirea vointelor. Si daca Hristos nu ar fi voit sa se rastigneasca, cum putea Pavel sa zica: „Um­blati intru dragoste, precum si Hristos v-a iubit pe voi si S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes.5, 2)? Insusi Hristos zice ca El voieste sa se rastigneasca: „Parinte venit-a ceasul, preamareste pe Fiul Tau” (In. 17, 1). Prin preamarire intelege El rastignirea. Daca El altadata ruga moartea de la Ta­tal, cum de se fereste El acum de dansa ? Iara cum ca prin preamarire intelege El rastignirea, asculta ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „inca nu era Duh Sfant, ca inca nu se preamarise Hristos” (In. 7, 39). intelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se daduse, caci mania lui Dum­nezeu nu se ridicase deasupra oamenilor si Hristos nu mersese inca la moartea cea de pe cruce. Adica crucea a starpit mania lui Dumnezeu asupra oame­nilor, a lucrat impacarea, a prefacut pamantul in cer, a unit pe oameni cu ingerii, a daramat taria mortii, a surpat puterea diavolului, a starpit puterea paca­tului, a eliberat lumea din ratacire, a reintors ade­varul, a speriat duhurile cele rele, a daramat capistele idolesti, a rasturnat jertfelnicele lor, a manat fumul jertfelor, a sadit fapta cea buna si a intemeiat bisericile.

Crucea este vointa Tatalui, cinstea Fiului, bucuria Sfantului Duh, dar si marirea Sfantului Pavel, care zice: „Sa nu fie mie a ma lauda, fara nu­mai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasa decat soarele si mai stralucita decat razele soarelui. Chiar de s-ar intuneca soarele, crucea totusi straluceste; si soare­le se intuneca, pentru ca se covarseste de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastra (Col. 2, 14), a nimicit temnita mortii si ne-a dat cea mai desavarsita dovada de dragoste a lui Dumne­zeu: „Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul sau L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara” (In. 3, 16). Si Pavel zice: „Fiind noi vrajmasi, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moar­tea Fiului Sau” (Rom. 5, 10).

Crucea este o tarie nebiruita, o pavaza neinvinsa, siguranta bogatilor, norocirea saracilor, ocrotirea celor prigoniti, inar­marea celor napaditi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel marit si minunat. Cru­cea iarasi a deschis raiul, a varat intr-insul pe tal­harul si a introdus in cer neamul omenesc, care era aproape sa se prapadeasca, nici macar de pa­mant nefiind vrednic. Asa de multe bunatati ni s-au impartasit si ni se vor impartasi prin cruce, si Hristos sa nu fi voit sa se rastigneasca ! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta ? Iara daca El, intr-adevar, n-ar fi voit sa se rastigneasca, cine 1-ar fi silit, cine 1-ar fi nevoit ? Pentru ce oare a trimis El inainte pe Profeti, ca sa prevesteasca ca El se va rastigni, si ca El voieste aceasta; pentru ce i-a trimis inainte, daca El nu voia sa patimeasca ? Si pentru ce a numit el crucea „pahar”, daca nu avea placere de dansa? Caci prin aceste cuvinte El arata cat de mult do­reste crucea. Adica precum cel insetat pofteste un pahar, tot asa dorea El rastignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit sa mananc cu voi aceste pasti” (Le. 22, 15). Si El a zis aceasta nu fara temei, ci pen­tru ca dupa cina il astepta rastignirea.

Deci cum putea Acela, care numise rastignirea preamarire si pedepsise pe Apostolul Sau pentru ca voia sa-L opreasca de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda pastorului celui bun aratase lamurit ca va merge la moarte pentru oile Sale, care decla­rase ca avea asa mare dor de dansa si ca se duce la moarte de buna voie, cum putea El sa se roage ca sa nu-1 atinga moartea ? Daca El insusi n-ar fi voit sa moara, nu s-ar fi putut oare impiedica vraj­masii Lui de la prigonirea lor ? Dar tu vezi ca El de buna voie merge intru intampinarea lor. Si cand ei L-au intalnit. El i-a intrebat: „Pe cine cautati!”. Ei I-au raspuns : pe Iisus. Si El a zis catre dansii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit si au cazut la pamant (In. 17, 4-6). Asadar, dupa ce El mai intai i-a lovit cu orbire si le-a aratat ca El putea scapa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu sa vezi ca nu prin sila sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Sai, ci de buna voie si nesilit a rabdat acestea, pre­cum cu mult mai inainte se hotarase. Pentru aceea profetii au fost trimisi inainte, pentru aceea patri­arhii au prevestit aceasta si pentru aceea crucea cu mult mai inainte a fost aratata si preinchipuita, prin cuvinte si prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmeaza in cu­vintele lui Hristos, ne pune pe ganduri si mai mult. Adica, dupa ce Hristos a zis: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, El adauga: „insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Aici, chiar dupa litera, se intalnesc doua vointe. Tatal voind ca El sa fie rastignit, iara El nu. Noi vedem in toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi ca Hris­tos de-a pururea voieste la fel cu Tatal, de-a pu­rurea este in conglasuire cu Dansul. Caci cand El zice: „Parinte, pazeste-i pe dansii, ca sa fie una, pre­cum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decat ca vointa Tatalui si a Fiului sunt cu desavarsire asemenea. Si cand zice: „Graiurile, care Eu le graiesc, nu de la Mine le graiesc, ci Tatal este Cel ce graieste intru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arata aceeasi. Cand zice: „Eu de la Mine insumi nu am venit” (In. 7, 28) si: „Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voieste sa zica ca n-are putere la aceasta, ci voieste a arata la­murit ca in vorbele, faptele si in toate lucrurile voia Lui si a Tatalui sunt cu desavarsire deopotriva.

Caci cuvintele: „Eu nu graiesc de la Mine” arata nu lip­sa de putere, ci conglasuirea lui cu Tatal. De unde insa vine ca El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”; pentru ce oare Mantuitorul lumii zice asa ? Va rog sa fiti cu mare bagare de sea­ma. Era foarte greu de a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta covarsire a iubirii Sale de oameni si marimea pogorarii Sale erau inspaiman­tatoare, cerandu-se multe dovezi pentru ca ele sa fie socotite adevarate. Caci gandeste, numai, ce va sa zica a auzi si a afla ca Dumnezeu cel negrait si netrecator, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii si nu se poate pipai, Acela „in mana caruia sunt marginile pamantului” (Ps. 94, 4), care „cauta spre pamant si-1 face a se cutremura, Cel ce se atinge de munti si ei fumega” (Ps. 103, 32), a carui stralucire, chiar cand ei se po­goara, nu o pot suporta heruvimii, ci isi acopera fetele cu aripele lor, ca Acesta care este cu mult mai inalt decat toate gandurile si decat toate cu­getele, intrecandu-i pe ingeri, pe Arhangheli si pe toate puterile ceresti, sa voiasca a se face om si sa primeasca trupul cel format din pulbere, sa intre in pantecele fecioarei si sa petreaca acolo noua luni, a se adapa la pieptul ei si a suferi toate intampla­rile omenesti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare ? Iara pentru ca ceea ce avea sa faca era atat de miraculos si neobisnuit, incat multi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai in­tai pe profeti ca sa prevesteasca aceasta; si a pro­fetit inca Patriarhul Iacov, cand a zis: „Din vlastare fiul meu te-ai inaltat, te-ai culcat si ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). inca si Isaia a zis despre Dan­sul; „Iata fecioara va zamisli si va naste fiu, si se va chema numele lui Emanoil” (is. 7, 14). Si in alt loc zice el: „Vazutu-1-am ca un prunc si ca o radacina pe pamant insetat” (is. 53, 2). inca si David a vor­bit despre venirea Lui in trup prin cuvintele: „Pogori-se-va ca ploaia pe lana si ca picatura ce cad pe pamant” (Ps. 72, 6), pentru ca El a intrat in pan­tecele mumei sale fara a fi fost bagat in seama si fara vuiet.

Insa toate aceste prevestiri ale inomenirii Sale nu erau inca de ajuns, ci pentru ca El sa fie socotit om cu adevarat, s-a supus la toate cele omenesti. De aceea nu s-a infatisat El deodata ca om crescut, ci s-a nascut si s-a nutrit de muma-Sa, a crescut si a sporit, pentru ca prin toate acestea sa fie crezuta omenirea Lui cea adevarata. Ba inca nu s-a oprit la aceasta dovada, ci a suferit cu trupul Sau toate slabiciunile firii omenesti, a insetat si a flamanzit, a dormit si a ostenit, ba a mers si la cruce si a pa­timit atat de mult, pe cat poate vreun om patimi.

De aceea a cazut de pe fata Lui sudoarea ca pica­turile de sange, pentru aceea s-a intristat si s-a des­curajat. Deci, precum El flamanzea si ostenea, dor­mea si manca si bea, tot asa si pregeta a muri, si prin aceasta a aratat adevarata Sa omenire; caci dra­gostea catre viata este sadita in firea omeneasca. Asadar, spre a arata ca trupul, pe care El 1-a luat, nu este nalucire, nici parere, de aceea El a pus la iveala inaintea noastra patimile Sale.

Acesta este un temei. Afara de aceasta, pot sa va mai aduc si un altul, care este tot asa de insemnat; care este acesta ? Hristos a voit sa invete pe oa­meni toate faptele cele bune. Iara cine voieste sa dea invatatura dreapta, trebuie sa invete nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Aceasta este invatarea cea mai buna. Cand carmaciul sta langa invatacelul sau, aratandu-i cum sa tina carma, uneste vorba cu exemplul; el nu numai vorbeste, nici numai lu­creaza, ci le uneste amandoua. La fel face si zida­rul. Pune pe invatacelul sau langa sine si ii arata, prin cuvant si prin fapta, cum trebuie sa zideasca. Tot asa fac si ceilalti mesteri, invatarea si exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindca Hris­tos a venit ca sa ne invete toate faptele cele bune, de aceea El invata ce trebuie a face si totodata si El insusi facea; caci El zice asa: „Cine va face si va invata asa, acela mare se va chema intru imparatia cerului” (Ml. 5, 19).

Iata, El voia ca noi sa fim sme­riti si blanzi, si a invatat aceasta cu cuvintele, insa El a invatat aceasta si prin faptele Sale, caci dupa ce a zis: „Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi” (Mt. 5, 3-4), a aratat prin faptele Sale cum trebuie a implini aceasta datorie. El a luat fota, s-a incins cu dansa si a spalat picioarele ucenicilor Sai (In. 13, 4-5). Ce a putut sa fie asemenea acestei smerenii? Asadar, El a invatat aceasta fapta buna nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta. Tot asa a aratat El cu fap­ta blandetea si paciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste fata de sluga arhiereului, dar zis numai atata: „De am grait rau, marturiseste de rau, iara de am grait bine, de ce Ma bati ?” (In. 18, 23).

El a porun­cit a ne ruga pentru vrajmasi, dar iarasi ne-a in­vatat si aceasta prin faptele sale. Caci cand spanzu­ra pe cruce, a zis: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Le. 23, 34). Asadar, precum El ne-a porun­cit noua sa ne rugam pentru vrajmasi, asa s-a rugat si El insusi, macar ca si fara de aceasta El putea sa-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarasi a poruncit El sa facem bine celor ce ne urasc, sa binecuvan­tam pe cei ce ne clevetesc. Si aceasta a facut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, macar ca ei il huleau, ca si cum ar fi El insusi cuprins de demon. El gramadea binefacerile asupra prigonitorilor Sai si a introdus in imparatia cerului pe cei ce au voit sa-L rastigneasca. Mai departe zice El catre ucenicii Sai: „Sa nu purtati la branele voastre nici aur, nici argint, nici arama” (Mt. 10, 9); si El a implinit si aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iara Fiul Omu­lui nu are uncie sa-Si plece capul” (Mt. 8, 20).

El ne-a invatat si cum sa ne rugam. Apostolii au zis catre Dansul: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Lc. 11, 1); si de aceea El insusi se ruga, pentru Ca ei sa invete de la Dansul a se ruga. El insa trebuia sa le arate lor nu numai ca trebuia a se ruga, ci inca si cum sa se roage. De aceea, El le-a dat si formula ru­gaciunii: „Tatal nostru, carele esti in ceruri” si cele­lalte. Fiindca El ne-a poruncit a ne ruga: „si nu ne duce in ispita”, adica in primejdie, ne invata aceas­ta insusi si cu fapta, cand zice: „Parinte de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, prin care invata pe toti credinciosii a nu se arunca singuri in primejdii, ci a astepta napadirea vrajmasilor, iar atunci a arata toata barbatia. Ei nu trebuie a se gra­bi insisi si a se expune primejdiei.

Asadar, fiindca El voia sa invete pe ucenicii Sai a se ruga, se roaga si El insusi, dupa firea Sa cea omeneasca, nu insa dupa cea dumnezeieasca. Iara ca om s-a rugat El, pentru ca sa ne invete ca tre­buie sa ne rugam pentru izbavirea noastra din primejdii. Iara daca izbavirea noastra va fi cu neputinta, atunci sa respectam hotararea cea dumnezeieasca. De aceea a zis El: „insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”. Aceasta nu trebuie a se intelege ca si cum El ar avea alta vointa decat Tatal; si cuvintele acestea trebuie sa fie invatatura pentru oameni, ca ei, chiar cand sunt in necaz si in primejdie, cand tremura si nu le place a muri, to­tusi trebuie sa supuna vointa lor vointei Lui Dum­nezeu. Pavel stia aceasta si a si implinit-o. El a rugat pe Domnul ca sa departeze ispitele de la dansul si a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindca aceasta nu era voia Domnului, el a adaugat: „de aceea binevoiesc intru neputinta, in nevoi si in prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc sa va spun aceasta mai lamurit.

Pavel era inconjurat de multe primejdii si s-a rugat ca sa se mantuiasca de dansele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Des­tul iti este harul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste” (II Cor. 11, 9); si dupa aceea el a stiut care era voia lui Dumnezeu, supunandu-si voia sa voii lui Dumnezeu.

Asadar, Hristos amandoua acestea ne-a invatat prin rugaciunea Sa, sa nu ne aruncam insine in primejdii, ci sa ne rugam pentru departarea pri­mejdiei. Daca ea totusi ne-a ajuns, sa o intampi­nam cu barbatie si cu rabdare si sa supunem vo­inta noastra vointei lui Dumnezeu. Deci, stiind noi acestea, sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita: iara daca am cazut in ea, sa cerem de la Dumnezeu rabdare si putere si totdeauna sa supunem vointa noastra vointei Lui. Atunci vom petrece viata aceas­ta de acum in liniste si vom dobandi bunatatile cele viitoare; carora fie sa ne invrednicim prin ha­rul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine lauda, acum si pururea si in vecii veci­lor ! Amin.

   Citez din articolul Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Cruce şi la tâlhar:

Astăzi Domnul nostru Iisus Hristos este pe Cruce şi noi prăznuim , ca să cunoşti că Crucea este praznic şi sărbătoare duhovnicească.

Mai înainte Crucea era lemn de osândire, iar acum s-a făcut lucru de cinste.

Mai înainte era semn de osândire, iar acum pricină de mântuire.

Aceasta ni s-a făcut nouă aducătoare de nenumărate bunătăţi, ne-a izbăvit din înşelăciune, aceasta, întru întuneric şezând noi, ne-a luminat, aceasta, învrăjbiţi fiind noi cu Dumnezeu, ne-a împăcat, înstrăinaţi fiind ne-a împrietenit, departe fiind aproape ne-a adus.

Aceasta este surparea vrajbei, întărire a păcii şi vistierie de nenumărate bunătăţi. Pentru aceasta nu ne mai rătăcim în pustietăţi, căci Calea cea adevărată am cunoscut-o.

Nu mai petrecem afară de curţile împărăteşti, că am aflat Uşa.

Nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am aflat Izvorul.

Nu mai sântem în văduvie, că am aflat Mirele.

Nu ne temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun, „Că Eu, sunt Păstorul cel bun”.

Nu ne cutremurăm de tiranul, că stăruim aproape de Împărat.

Şi pentru toate acestea prăznuim, săvârşind pomenirea Crucii. Căci şi Pavel a poruncit să prăznuim pentru Cruce. „De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi… ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului”. Apoi adăugând pricina, a adăugat : „Că Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit” (I Cor. 5, 8).

Vezi cum pentru Cruce porunceşte să prăznuim ? Căci pe Cruce S-a jertfit Hristos. Şi unde este jertfă acolo este surpare a păcatelor, acolo împăcare a Stăpânului, acolo praznic şi bucurie. Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit. Şi unde S-a jertfit ? Pe Cruce înaltă. Nou este jertfelnicul acestei Jertfe, pentru că şi Jertfa este nouă şi slăvită.

Acesta era şi Jertfă şi Preot. Jertfă după trup, iar Preot după duh. El a adus şi S-a şi adus. Ascultă cum pe acestea amândouă le-a arătat Pavel : „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni” (Evr. 5, 1). Pentru aceasta trebuia să aibă ceva ca să aducă. Şi iată El se aduce pe Sine. Iar în altă parte zice : „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele multora… Se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire” (Idem 9, 28). Iată că aici, a fost adus, iar acolo El pe Sine S-a adus. Vezi cum şi Jertfă şi Preot S-a făcut, iar Crucea a fost jertfelnic.

Şi pentru care pricină nu în biserică se aduce Jertfa, ci afară de cetate şi de zidurile ei ? Ca să plinească cele zise : „Că între cei fărădelege S-a socotit” (Isaia 53, 12).

Şi pentru care pricină pe Cruce înaltă se junghie şt nu sub acoperământ ? Ca să curăţească firea aerului, nefiind deasupra acoperământ, ci numai cerul. Căci cu adevărat se curăţea aerul jertfindu-se Mielul pe lemn înalt. Dar se curăţea şi pământul, că pe el pica Sânge din coasta Lui. Pentru aceasta nici sub acoperământ, nici în Templu S-a jertfit, ca să nu facă iudeii jertfa a lor şi să nu socoteşti că numai pentru neamul lor se aduce. Pentru aceasta afară de cetate şi de ziduri.

S-a jertfit, ca să cunoşti că de obşte este Jertfa, că pentru tot pământul este aducerea şi pentru toţi este curăţirea, nu în parte, cum era la iudei. Iudeilor le-a poruncit Dumnezeu să lase pământul şi într-un singur loc să aducă jertfe şi să se roage, pentru că tot pământul era necurat de fumul şi mirosul spurcatelor jertfe elineşti, care se aduceau pe el. Iar fiindcă a venit Hristos şi toată lumea a curăţit, orice loc ni l-a făcut loc de rugăciune.

Pentru aceasta şi Pavel cu îndrăzneală sfătuieşte, ca fără de frică să se facă rugăciuni pretutindenea, zicând : ,,Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte…” (I Tim. 2, 8).

Ai văzut cum s-a curăţit lumea. Că pretutindeni putem să ridicăm mâini sfinte, fiindcă tot pământul s-a făcut sfânt şi mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru ale Templului. Căci acolo s-a jertfit un miel necuvântător, iar aici unul duhovnicesc. Şi pe cât este mai mare jertfa, pe atât mai mare şi sfinţenia. Pentru aceasta Crucea este praznic.

Voieşti să cunoşti şi altă ispravă a ei ? Raiul, care cinci mii de ani şi mai mult a fost închis, astăzi ni l-a deschis. În ziua şi în ceasul acesta pe tâlhar l-a băgat în rai.

Două isprăvi a făcut Dumnezeu : întâi că a deschis raiul, apoi pe tâlhar l-a băgat înăuntru. Astăzi ne-a dat nouă patria cea veche, astăzi ne-a întors pe noi în cetatea cea părintească şi a dăruit firii omeneşti casa. „Astăzi, zice, vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 48). Ce zici ? Eşti răstignit şi cu piroane pironit şi făgăduieşti rai ? Da, zice, că prin Cruce vei cunoaşte puterea Mea.

Că devreme ce ceea ce pătimea era de mâhnire, şi ca să-ţi abată luarea aminte de la firea Crucii, ca lemn de osândă şi să cunoşti puterea Celui răstignit, pe Cruce face minunea aceasta, care arată mai mult ca oricând stăpânirea Lui. Că nu pe vreun mort a înviat, nici marea şi vânturile a certat, nici pe draci a izgonit, ci fiind răstignit, pironit, ocărât, scuipat şi batjocorit, a putut să schimbe mintea cea rea a tâlharului, ca din amândouă părţi să vezi puterea Lui.

Toată zidirea a clătinat-o, până şi pietrele despicând şi pe sufletul tâlharului cel mai nesimţitor decât piatra l-a tras la El şi l-a cinstit. „Că astăzi vei fi cu Mine în. rai”, zice. Cu toate că heruvimii păzeau raiul, însă El este Stăpânul heruvimilor. Sabia cea de foc acolo se învârtea, dar Acesta şi peste foc şi peste gheena şi peste viaţă şi peste moarte are stăpânire. Şi cu toate că nici un împărat nu va îngădui cândva ca pe vreun tâlhar, sau pe altcineva din slugi să-l pună lângă sine şi să-l bage în cetate, dar Hristos a făcut aceasta. Şi intrând în sfânta patrie, a adus împreună cu Sine şi pe tâlhar, nu defăimând raiul, nici ruşinându-l cu picioarele tâlharului, ci mai degrab cinstindu-l, căci cinste a raiului este a avea un astfel de Stăpân, care şi pe tâlhar a făcut vrednic de desfătarea cea din el.

Şi apoi băgând vameşi şi desfrânate în rai, nu pentru a-l necinsti o făcea aceasta, ci mai ales pentru a-l cinsti, arătând că în acest fel este Domnul Împărăţiei cerurilor, că şi pe desfrânat şi pe vameşi aşa de lămuriţi îi face, încât îi arată vrednici de cinstea şi de darul cel de acolo.

Aşa cum ne minunăm de un doctor când îl vedem că izbăveşte de boală şi aduce la sănătate pe oamenii care suferă de boli nevindecate, aşa şi de Hristos pe drept este a ne minuna când vindecă răni nevindecate. Vameşii şi desfrânatele îi întoarce la sănătate şi îi arată vrednici cerurilor. Şi ce fel de sănătate a arătat tâlharul, zici, pe cruce fiind, ca să dobândească raiul ? Voieşti să-ţi spun în scurt bărbăţia lui ? Când Petru s-a lepădat jos, atunci: acela a mărturisit sus.

Şi zic acestea nu prihănind pe Petru, să nu fie! Ci mărimea de suflet a tâlharului vreau s-o arăt. Ucenicul a suferit ameninţarea unei slujnice simple, tâlharul, însă văzând mult popor stând împrejur, strigând, tulburându-se şi cu hule şi ocări însăgetând, nu a luat aminte la el, nu a cugetat numai că Cel răstignit este simplu trup ca şi el, ci, toate acestea lăsându-le şi piedicile materiei trecându-le, a cunoscut pe Stăpânul cerurilor şi la El a căzut, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţit Ta !”. Să nu trecem aşa de simplu pe tâlharul acesta, nici să ne ruşinăm a lua de dascăl, de care nu S-a ruşinat Stăpânul nostru a-l băga întâi în rai.

Să nu ne ruşinăm a lua de dascăl pe un om, care mai înainte de toată firea s-a arătat vrednic de petrecerea cea din ceruri, ci fiecare cu deadinsul să cercetăm, ca să cunoaştem puterea Crucii.

Nu a zis către el, precum a zis lui Petru : „Vino după Mine şi te voi face vânător de oameni” (Mt. 4, 19). Nici precum a zis celor doisprezece : „Că veţi sta pe douăsprezece scaune judecând ne cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Idem 19, 28). Nici minuni n-a făcut, nici morţi înviaţi n-a văzut, nici draci scoţându-se. Nici pe mare ascultând n-a văzut-o, nici despre împărăţie nu i-a spus ceva, nici pentru gheena. Dar el mai înainte de toţi pe Iisus L-a mărturisit, cu toate că celălalt tâlhar Îl ocăra.

Celălalt tâlhar răstignit împreună cu El, Îl ocăra ca să se plinească cele zise : „Între cei fărădelege S-a socotit”. Căci iudeii voiau să-I prihăneaseă slava Lui şi din toate părţile aduceau învinuiri la cele ce El făcea. Dar din toate părţile strălucea adevărul şi creştea cu toate împiedicările. Ai văzut tâlhar şi tâlhar ? Amândoi pe cruce, amândoi duceau o viaţă tâlhărească, amândoi făcuseră răutăţi, dar nu amândoi aveau aceiaşi mărturisire, ci unul a moştenit raiul, iar celălalt s-a trimis în gheenă.

Aşa şi ieri. Ucenici şi ucenic, cei doisprezece şi Iuda. Aceia ziceau : “Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile ?” (Idem 26, 17). Iar acesta zicea, vânzare pregătind: „Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă ?” (Idem 26, 15). Aceia se pregăteau de slujbă şi de dumnezeiasca învăţătură a celor de taină, iar acesta se silea să-L vândă.

Aşa şi aici tâlhar şi tâlhar. Unul ocărăşte, iar celălalt se închină. Unul huleşte, iar celălalt binecuvântează şi îi astupă gura celuilalt ce huleşte, zicând : „Nu te temi tu de Dumnezeu… căci noi primim cele vrednice după faptele noastre” (Lc. 23, 40, 41).

Ai văzut îndrăzneală a tâlharului? Ai văzut îndrăzneală pe cruce? Ai văzut filozofie în pedeapsă şi evlavie în chinuri ? Cine nu se va minuna de el că lua aminte de sine şi avea mintea limpede când i se băteau piroanele. Şi nu numai că lua aminte de sine, ci pe ale sale lăsându-le, de cele ale altora se îngrijea, făcându-se dascăl pe cruce, certând şi zicând : ,,Nu te temi tu de Dumnezeu ? Nu lua aminte, zice la judecata cea de jos, căci este alt judecător nevăzut, este altă judecată fără de mită. Deci nu căuta că S-a osândit jos căci cele de sus nu sunt în felul acesta.

Aici la judecata cea de jos de multe ori cei drepţi se osândesc, iar cei nedrepţi scapă, vinovaţii se slobozesc, iar cei nevinovaţi se pedepsesc. Căci vrând şi nevrând judecătorii multe greşesc. Că sau ştiind adevărul, dar de bani mituindu-se, sau neştiindu-l si înşelându-se, de multe ori au judecat nedrept. Nimic ceva de acest fel nu este în El, căci Dumnezeu este drept judecător şi judecata Lui ca lumina va lumina, neavând nici o umbră de întuneric sau de neştiinţă”.

Deci ca să nu rămână cu judecata celor de jos, L-au osândit, îl suie la cea de sus. I-a adus aminte de judecata cea de sus şi numai că nu-i zicea : „Priveşte acolo şi nu vei aduce hotărârea cea osânditoare, nici vei sta cu judecătorii cei stricaţi de jos, ci vei aproba judecata cea făcută sus”. Ai văzut filozofie a tâlharului ? Ai văzut înţelepciune şi învăţătură ? Deodată de pe cruce a sărit în cer. Apoi şi mai mult astupându-i gura celuilalt, zice : „Nu te temi… că întru aceiaşi osândă suntem ? Ce înseamnă aceasta, că întru aceiaşi osândă suntem ? Adică întru aceleaşi chinuri. Ca şi cum i-ar fi zis : „Oare nu eşti şi tu pe cruce ?”. Deci pe acela înfruntându-l, pe sine mai înainte decât pe celălalt se prihăneşte.

Căci precum cel ce este în păcate şi prihăneşte pe altul pe sine mai înainte decât pe acela se prihăneşte. Aşa şi cel ce este într-o greşală şi înfruntează pe altul pentru greşeală, pe sine mai înainte decât pe acela se înfruntează. „Că întru aceiaşi osândă suntem” Lege apostolească îi spune lui, cuvinte evangheliceşti, care zic : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1). „Că întru aceiaşi osândă suntem”.

Ce faci, o tâlhărule ? Ispitându-te să-l îndreptezi pe el, te-ai făcut părtaş la cele rele ale lui.  Ba nu, zice. Ci îndreptez  părerea aceasta prin cuvintele ce urmează. Şi ca nu pentru că sunt părtaşi aceleaşi pedepse să cugeti că el este părtaş păcatului, a ados îndreptarea, zicând: „Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim”. Ai văzut mărturisirea desăvârşită ? Ai văzut cum pe cruce s-a dezbrăcat de păcate ? Că zice: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26). Nimeni nu l-a silit. Nimeni nu l-a îndemnat, ci el pe sine s-a vădit, zicând: ,.Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim. Acesta însă nici un rău n-a făcut”. Şi după aceea zice: „Pomeneşte-mă,  Doamne, întru Împărăţia Ta !”.

Nu a îndrăznit să zică : „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta !”, până ce nu a lepădat, prin mărturisire, sarcina păcatelor. Vezi ce mare lucru este mărturisirea?

S-a mărturisit şi a deschis raiul.

S-a mărturisit şi atâta îndrăzneală a luat, încât de la tâlhărie a cerut Împărăţie. Vezi de câte bunătăţi ne este pricinuitoare Crucea ? De Împărăţie pomeneşti. O tâlharule ? Dar din ce vezi aceasta ? Piroane şi cruce sunt cele ce se văd. Dar însăşi Crucea, zice, este semnul Împărăţiei. Şi de aceea Îl numesc pe El Împărat, pentru că îl văd pe El răstignit. Că datorie a împăratului este a muri pentru cei supuşi, cum El Însuşi a zis: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul, pentru oi” (In. 10, 11). Deci şi împăratul cel bun îşi dă sufletul pentru supuşi. Şi devreme ce sufletul Său Şi-a dat, pentru aceasta Îl numesc pe El împărat. „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.

Ai văzut cum Crucea este închipuire şi a Împărăţiei ? Voieşti să cunoşti acest lucru şi din altă parte ? N-a lăsat-o pe ea pe pământ, ci o a luat şi a suit-o în cer. Dar de unde se arată aceasta ? De acolo, căci cu ea va veni la a doua şi slăvită Sa venire. Şi ca să cunoşti cum că Crucea este cinstită, pentru aceea şi slavă a numit-o. Dar să vedem cum va veni Crucea? Şi de nevoie este să aducem de faţă dovada. „Deci de vă vor zice vouă : „Iată este în pustie (Hristos), să nu ieşiţi ; iată este în cămări, să nu credeţi” (Mt. 23, 26), acestea spunându-le ca să ne ferim de proorocii cei mincinoşi, de hristoşii cei mincinoşi şi de antihrist şi ca să cunoaştem a doua şi slăvită Lui venire. Ca nu cumva amăgindu-se să cadă în înşelăciunea lui antihrist, căci mai înainte de venirea lui Hristos, va veni antihrist. Şi ca nu căutând Păstorul să găsească lupul, pentru aceasta spune semnele venirii Păstorului.

Şi fiindcă venirea Lui cea dintâi s-a făcut în taină, să nu cugeti că şi cea de-a doua va fi la fel, a dat acest semn. Iar venirea cea dintâi cu cuviinţă s-a făcut în taină, căci a venit să caute oaia cea pierdută. Iar venirea a doua nu va fi aşa. Dar cum, spune-mi ?

„Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Mt. 24, 27). Deodată tuturor se va arăta şi nimeni nu va mai trebui să întrebe : Aici, sau acolo este Hristos ? Căci precum fulgerul când se arată, nu trebuie să mai cercetăm dacă s-a făcut, aşa şi când va fi venirea lui Hristos, nu va mai fi nevoie să cercetăm de a venit. Dar ceea ce căutăm este de va veni şi Crucea, ca să nu uităm ceea ce v-am făgăduit.

Deci ascultă cele ce urmează. „Atunci”, zice. Când atunci ? Când va veni Fiul Omului „soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa”. Că atât de covârşitoare va fi lumina, încât şi stelele cele mai luminoase se vor ascunde. Atunci şi „stelele vor cădea şi se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Idem 24, 30).

Ai văzut câtă strălucire are Crucea ? Că soarele se va întuneca şi luna nu se va mai arăta. Iar aceea va lumina şi va străluci mai mult decât soarele şi decât luna. Şi precum când împăratul vrea să intre în cetate, ostaşii lui poartă pe umere însemnele împărăteşti, vestind de mai înainte intrarea lui. Aşa şi atunci când Se va pogorî Domnul din ceruri, vor merge înainte oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, purtând acel semn pe umere şi vestindu-ne nouă intrarea Lui cea împărătească.

Atunci se vor clătina puterile cerurilor. Pentru îngeri zice. De frica cea mare, cutremur îi va cuprinde. Şi pentru, care pricină, spune-mi ? Pentru acea înfricoşată Judecată. Căci toată firea noastră va fi judecată, stânci înaintea înfricoşatului Judecător. Dar pentru care pricină îngerii se tem şi se cutremură? Căci nu vor fi judecaţi. Când un judecător judecă, nu numai cei vinovaţi, ci şi cei ce slujesc, care nu se ştiu cu nimic vinovaţi, se tem şi se cutremură de frică de hotărârea judecătorului. Aşa şi atunci când firea noastră va fi judecată şi îngerii care cu nimic nu se ştiu vinovaţi se vor teme de Judecătorul.

Dar de ce se va arăta atunci Crucea şi pentru ce va veni, când noi o avem şi acum? Ca cei ce L-au răstignit pe Domnul să-şi cunoască păcatul lor, pentru aceea pe însuşi semnul Lui îl arată, mustrând răutatea lor.

Şi cum că pentru aceasta o aduce, ascultă pe evanghelistul care zice : „şi vor plânge toate seminţiile pământului”, văzând pârâşul şi cunoscând păcatul. Şi de ce te minunezi că va veni purtând Crucea, când şi ranele le va purta ? Căci zice : „Vedea-vor pe care L-au împuns” (Zah. 12, 10). Şi cum a făcut cu Toma, când a îndreptat necredinţa lui, arătându-i, după Înviere, semnele cuielor şi ranele şi zicându-i : „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele… şi nu fi necredincios, ci credincios” (In. 20, 27), aşa şi atunci va arăta ranele şi Crucea, adeverind că El Însuşi a fost Cel ce S-a răstignit.

Şi nu numai de la Cruce, ci şi de la cuvintele cele rostite pe Cruce se poate vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită. Căci fiind El pironit şi batjorocit, luat în râs şi scuipat, zicea: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34), se ruga pentru cei ce-L răstigneau. Iar aceia îi ziceau: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce… şi vom crede…” (Mt. 27, 40, 42).

Dar El nu Se pogoară de pe Cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi pentru aceasta a venit ca să se răstignească pentru noi. „Pogoară-Te de pe Cruce şi vom crede întru Tine”. Acestea sunt cuvinte doveditoare ale necredinţei. Mult mai mare minune a fost Învierea Lui, fiind piatra deasupra mormântului, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce.

Şi mai mare minune a fost când a scos pe Lazăr din mormânt, mort de patru zile şi înfăşurat cu cele de îngropare, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce. Deşi cei ce-L răstignise Îi ziceau în batjocură : „De eşti Fiul lui Dumnezeu… mântuieşte-Te pe Tine Însuţi” (Lc. 23, 37), dar El toate le făcea ca să-i mântuiască şi pe ei şi zicea: „Părinte, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac. Şi oare le-a iertat lor păcatul ? Le-au iertat, dar ei n-au vrut să se pocăiască. Că de nu le-ar fi iertat lor păcatul, Pavel nu s-ar fi făcut apostol. De nu le-ar fi iertat lor păcatul, nu ar fi crezut îndată trei mii, cinci mii şi alte multe mii. Căci multe mii de iudei au crezut, arătat este din cele ce zic apostolii lui Pavel: „Vezi frate, câte mii de iudei au crezut” (F, Ap. 21, 20).

Să urmăm dar pe Stăpânul şi să ne rugăm pentru vrăşmaşi. Iată iarăşi mă întorc la aceiaşi sfătuire. A cincea zi este azi de când vorbesc cu voi despre aceasta, nu acuzându-vă de neascultare, să nu fie, ci mai ales nădăjduind că vă veţi pleca.

Iar dacă unii sunt aspri şi mânioşi sau nesupuşi, încât se arată neascultători la cele ce s-au vorbit pentru rugăciune, aceşti măcar de numărul zilelor înduplecându-se, să lepede vrajba şi împuţinarea de suflet. Urmează Stăpânului tău. Se răstignea şi Îl ruga pe Tatăl pentru cei ce-L răstigneau.

Şi cum voi putea, zici, să urmez Stăpânului ? Dacă vei voi, poţi. Că de n-ar fi fost cu putinţă a-I urma n-ar fi zis: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). De nu este cu putinţă să-i urmezi, Pavel n-ar fi zis: „Fiţi următori ai mei precum; şi eu sunt lui Hristos” (I Cor. 11, 1). Şi de nu voieşti să urmezi Stăpânului, urmează slugii celei împreună cu tine, lui Ştefan apostolul. Că acela a urmat Stăpânului.

Căci precum Hristos între cei ce-L răstigneau fiind, lăsând Crucea şi cele ce priveau la Sine, şi se ruga Tatălui pentru cei ce-L răstigneau, aşa şi sluga între cei ce-l împroşcau cu pietre fiind, şi lovindu-se de toţi, a lăsat durerile pricinuite de aceştia şi zicea : „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta” (F.A. 7, 60). Ai văzut cum sluga se roagă. Acela zice : „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”, iar acesta : „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta”. Şi ca să cunoşti că cu osârdie se roagă, iar nu simplu, el, împroşcându-se cu pietre, îngenunchează şi cu multă milostivire şi umilinţă zice ruga.

Voieşti să-ţi arăt şi altă slugă, care a pătimit mult mai multe decât acela ? Pavel, zice : „De la iudei… de trei ori am fost bătut cu toiage ; o dată am fost împroşcat cu pietre, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut” (II Cor. 11, 25). Şi după acestea ce zice ? „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei si rudele mele după trup” (Rm. 9, 3).

Voieşti să vezi şi altul ? Nu din Scriptura cea nouă, ci din cea veche. Şi acest lucru este mai ales de mirare că acolo unde nu li se poruncise să iubească pe vrăşmaşi, ci să scoată ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi să răsplătească întocmai cu aceleaşi răutăţi, s-a ajuns la filozofia cea apostolească. Ascultă ce zice Moise, cel supărat de multe ori de iudei şi defăimat de ei: „Şi acum de voieşti să ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris” (Ieş.  32,  32).

Vezi că fiecare din aceştia puneau mai înainte folosul celorlalţi, decât mântuirea lor ? Nimic nu ai greşit, o Pavele şi pentru ce voieşti să te împărtăşeşti cu ei de pedeapsă ? Pentru că nici o bucurie nu mă înveseleşte, când ştiu că alţii pătimesc rău.

Ne erau de ajuns aceste pilde, dar ca mai mult să ne îndreptăm, mă voi ispiti să arăt şi pe altul. David, fericitul şi blândul, când toată oastea s-a ridicat împotriva lui şi a ridicat la împărăţie pe fiul său, Abesalom, care voia să-l ucidă, pentru care Dumnezeu S-a mâniat şi a trimis pe îngerul Său să pedepsească poporul  –  că ce este dacă s-a pus altă pricină a pedepsei – , văzându-l cu sabia scoasă ce zice ? „Eu care sunt păstor am greşit; eu păstorul am făcut rău. Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu” (II Imp. 24, 17).

Vezi iarăşi asemenea isprăvi ? Voieşti să-ţi mai arăt şi altul ? Că nu suntem lipsiţi de încă unul care a filozofat asemenea.

Samuil proorocul a fost ocărât de iudei şi atât de necinstit încât Dumnezeu voind să-l mângâie i-a zis: „Nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine…” (I Imp. 8, 7). Dar ce zice cel lepădat, defăimat şi ocărât ? „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi” (Idem 12, 23). Păcat a socotit a nu se ruga pentru vrăşmaşi. Deci Hristos zice : „Părinte, iartă-le lor păcatul că nu ştiu ce fac”, Ştefan zice : „Doamne nu le pune lor păcatul acesta”, Pavel zice : „Aş fi poftit ca eu însumi să fiu anatema pentru fraţii mei şi rudele mele după trup”, Moise zice: „De voieşti să le ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şi pe mine mă şterge din cartea în care m-ai scris”, David zice: „Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu”, iar Samuil: „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi”.

Ce iertare vom dobândi, spune-mi, când Stăpânul, slugile cele din Scriptura cea veche şi cea nouă ne îndeamnă la rugăciune pentru vrăşmaşi ? Şi mai ales că noi cele împotrivă facem blestemând pe vrăşmaşi. Nu, rogu-vă fraţilor nu faceţi aceasta. Căci pe cât sunt mai multe pildele, cu atâta este mai mare pedeapsa, de nu vom urma lor. Şi mai mare lucru este a ne ruga pentru vrăşmaşi, decât pentru prieteni. Şi mai mult ne foloseşte rugăciunea pentru aceia, decât pentru aceştia. Că zice : „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Mt. 5, 46). Şi dacă ne rugăm numai pentru prieteni, iată că nu ne-am făcut mai buni decât păgânii  sau  vameşii. Iar dacă    vom iubi pe vrăşmaşi, ne vom face asemenea lui Dumnezeu, după puterea omenească, „că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Idem 5, 45). Să ne facem aşadar asemenea Tatălui, căci zice: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Idem 5, 48), ca să ne învrednicim de Împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

   Cititi va rog si:

“El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat”

CINA CEA DE TAINA. Spalarea picioarelor Apostolilor

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuirea RUGACIUNII spuse de IISUS HRISTOS în GRADINA GHETSIMANI, a adormirii ucenicilor si a momentului prinderii Sale 

LEPADAREA LUI PETRU

VIDEO (transcriptul si completari necesare): CRUCIFICAREA – o perspectivă medicală

VIDEO (transcriptul si completari necesare): CRUCIFICAREA – o perspectivă medicală

Posted in CRUCIFICARE, IISUS HRISTOS, RASTIGNIRE by saccsiv on Martie 28, 2010

   Iata si transcriptul:

David Acuna, medic chirurg traumaolog:

Cred că suferinţa lui Hristos şi demonstraţia stresului fiziologic pe care corpul Lui omenesc L-a suferit se manifestă în Grădina Ghetsimani. Textele descriu că El transpira sânge, şi există o stare medicală bine documentată, în care pacienţi care sunt supuşi stresului emoţional şi fiziologic de mare anvergură chiar transpiră cu sânge, pentru că vasele capilare din glande explodează şi astfel se elimină sânge.

Biciuirea

Biciuirea implica folosirea unui bici scurt cu bucăţi de metal (de obicei), uneori os, alteori bucăţi de porţelan înfăşurate în panglici de piele şi folosite pentru a lovi de obicei spatele, umerii, picioare victimei. Primele lovituri aplicate pe o parte a corpului rup pielea, grăsimea, dar, în cele din urmă, odată ce straturile superficiale erau sfâşiate ajungeau la muşchi şi la tendoane. Şi, bineînţeles, în acest timp se rup toate vasele de sânge care vascularizează acele ţesuturi, pierzi sânge tot timpul.

Coroana de spini

Planta descrisă avea spinii foarte lungi, nu acei spini pe care îi întâlnim de obicei la tufele de trandafiri, aceştia aveau 4-5 centimetri lungime. Scalpul este una dintre zonele cu cea mai mare vascularizare din corpul omenesc, există o mare cantitate de sânge acolo. Aşadar, având acei spini înfipţi în placa osoasă (a craniului), aceştia ar fi pătruns în tot scalpul, ceea ce ar fi creat o hemoragie puternică. Am văzut oameni care au sângerat mortal doar din cauza unei răni în zona scalpului. Deci nu era o rană minoră, cine ştie câţi spini erau înfipţi în scalp, asta ar fi cauzat o pierdere şi mai mare de sânge.

Purtarea crucii

În mod normal, când o victimă trebuie să care crucea, din ceea ce s-a descris în literatură, în literatura romană, ei purtau bara transversală şi doar bara trasnversală era estimată la aproximativ 50 de kg. Şi, bineînţeles, dacă braţele tale sunt suspendate la nivelul crucii pe care o cari şi cazi, ai nevoie de ajutor ca să te ridici. Nu te poţi ridica singur pentru că nu este posibil să te ridici fără braţe. Deci ar fi avut nevoie de braţe ca să se ridice. Dacă ar fi căzut, sunt şanse mari să se fi lovit în zona pieptului, ceea ce ar fi putut duce la posibilitatea unei răni cardiace.

Cuiele

Anatomic vorbind, considerăm încheietura ca făcând parte din mână, deci prin plasarea cuiului între osul radius şi osul cubitus, tot se încadrează în definiţia mâinii şi este într-o poziţie în care cuiul nu va rupe mâna, îţi trebuie un punct solid de fixare. O altă chestiune interesantă legată de fixarea cuiului este aceea că nervul median trece chiar prin acea porţiune a încheieturii, ceea ce însemna fie distrugerea nervului, fie străpungerea nervului care ar fi creat o durere enormă, la fiecare respiraţie ai fi în agonie, ai fi împins în picioare ţintuite în cuie, care sunt dureroase, şi apoi ai fi atârnat de mâini ţintuite. Deci alternezi o durere enormă cu o altă durere enormă de fiecare dată când respiri.

Suliţa

Deci, chiar dacă ar fi supravieţuit crucificării propriu-zise, ar fi trebuit supravieţuiească ceea ce eu cred că ar fi o rană mortală produsă de suliţa infiptă pentru a verifica dacă este sau nu în viaţă. Ceea ce este descris ca pierderi de apă şi sânge, iar acum ar implica fie o efuziune pulmonară sau pericardică. Sângele ar fi venit fie din artera pulmonară, vena pulmonară, din aortă sau din vena cavă sau chiar din inimă. Niciuna dintre aceste răni, doar dacă eşti imediat tratat de un chirurg traumatolog precum sunt eu, cu tot echipamentul ultra-performant pe care îl avem ar fi „în stare de supravieţuire” după câteva minute.

Chiar a murit?

Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi supravieţiut oricărui pericol, El a ales să se manifeste ca om la acel moment şi şi-a dat voie să moară. Şi, fiind om la acel moment, nu ar fi putut supravieţui acestei serii de traumatisme, nu este posibil. Hristos ca Dumnezeu ar fi putut să supravieţiuiească oricărui pericol, dar el a ales să fie Hristos-omul pentru a-şi da viaţa pentru păcatele noastre. Datorită acelei auto-limitări de a rămâne om, El a murit, nu a supravieţuit evenimentului.

Ce înseamnă sacrificiul Lui pentru tine?

Eu… eu sunt profund impresionat de sacrificiu, pentru că realizez că preţul pe care L-a plătit este ceva ce eu… eu nu aş fi niciodată în stare să-l fac probabil pentru nimeni. Este foarte dificil pentru mine chiar să şi cânt melodii despre cruce, chiar şi la rugaciune. […] Pentru că înţeleg cu adevărat preţul pe care L-a plătit.

Ce semnificaţie are pentru tine?

   Comentariu saccsiv:

   Voi pleca saptamana asta si nu stiu daca voi avea acces la internet, asa ca postez acest articol de azi.

   Multi dintre noi vorbim despre JERTFA DE PE GOLGOTA, insa putini realizam chinurile prin care a trecut Mantuitorul. Sigur ca de Sfintele Paste ne bucuram de Invierea Sa, insa nu trebuie sa uitam tortura la care S-a lasat supus. Caci stia ce-L asteapta, insa a acceptat, pentru noi, pacatosii … Si n-a fost o executie rapida, ci o ucidere printr-o cumplita tortura.

   In completarea celor din filmulet, trebuie adaugat ca acea masiva sangerare a creat o teribila sete, iar Domnul nostru Iisus Hristos n-a baut nici un strop de apa de cand a inceput calvarul si pana la moartea Sa. V-a fost vreodata sete? Sa aveti limba si gura atat de uscate incat cu greu sa puteti articula un cuvant? Dupa uriasa pierdere de sange, organismul Sau urla, cerandu-si drepturile: apa. Sangele din aparatul circulator devenise vascos, iar inima cu greu il mai pompa. De aici, inimaginabile dureri in zona cordului.  

   Stim ca dupa biciuirea ce ii facuse zdrente pielea de pe spate si ii afectase pana si tendoanele, fusese imbracat cu o mantie. Astfel sangerarea s-a mai domolit, insa dupa ce i-au smuls-o, a inceput si mai abundent. Ati tras vreodata un bandaj de pe o plaga? V-a durut? Va inchipuiti cum doare cand o smulgi de pe o suprafata cu mult mai mare?

   Si acum cateva cuvinte despre crucificare, destul de raspandita in imperiu, dar nu si pentru cetatenii romani. Cunostea mai multe variante, centrate insa pe aceeasi idee: corpul condamnatului era agatat de maini, dar nu lasat liber, ci cu sprijinirea picioarelor in piroane. Astfel se chinuia mult pana sa moara, uneori si cateva zile. Fixarea mainilor se facea prin piroane sau prin legarea bratelor de lemn. In cazul in care nu se foloseau legaturi, piroanele erau infipte intre cele doua oase ale antebratului, la baza palmelor. Daca erau fixate in palme, fara ca bratul sa fie si el legat de lemnul transversal, greutatea corpului le-ar fi sfasaiat. Infigerea piroanelor intre cele doua oase, permitea sustinerea corpului, insa datorita nervului median, durerile erau teribile.

   Folosirea piroanelor si la picioare, lungea agonia, caci altfel, daca ar fi atarnat liber, ar fi murit relativ repede, prin sufocare, caci din pozitia aceea, nu mai poti respira normal.  

   Astfel fixat pe cruce, mai apareau insa si niste contractii extrem de dureroase ale muschilor, ca un soi de carcei, insa implicand multe grupe musculare.

   Dupa cum stiti, evreii, „fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice”. Prin zdrobirea fluierelor picioarelor, corpul nu se mai putea sprijini si condamnatul murea relativ repede, dupa cum am spus, prin sufocare. Iata ce mai scrie in Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 19:

32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.  

33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.  

34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.  

35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.  

36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.  

37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.  

38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.  

39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.  

40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.  

41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.  

42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.