SACCSIV – blog ortodox

DUMINICA ORTODOXIEI

Posted in Calendar Ortodox, DUMINICA ORTODOXIEI, ORTODOXIE by saccsiv on Martie 9, 2014

Duminica Ortodoxiei este prima duminica din Postul Sfintelor Pasti. Aceasta duminica aminteste de evenimentele din 11 martie 843, de la Constantinopol, cand a fost restabilit cultul sfintelor icoane.

Pentru ca aceasta zi a fost considerata o noua victorie a Ortodoxie impotriva ereziilor, s-a stabilit ca prima duminica din Postul Mare sa fie numita Duminca Ortodoxiei si sa aminteasca de biruinta Bisericii asupra ereziilor.

Cititi va rog mai multe la:

DUMINICA ORTODOXIEI

Cititi va rog si:

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU la DUMINICA ORTODOXIEI: Fulminanta marturisire impotriva ecumenismului. Sa trimitem textul ierarhilor nostri. Sa le cerem sa vorbeasca. Daca tac, atunci sunt in tabara antihristului

 

Anunțuri

Parintele Arsenie Papacioc: ORTODOXIA nu este un titlu, este un ADEVAR

Posted in DUMINICA ORTODOXIEI by saccsiv on Martie 24, 2013

„ORTODOXIA nu este un titlu,este un ADEVAR.”
„Chiar cuvantul ortodox, inseamna dreapta credinta, dreapta slavire pentru ADEVARUL pe care l-a propovaduit HRISTOS,cum ne-a invatat HRISTOS, de aceea a si ramas ,cu mila lui DUMNEZEU, aceasta titulatura : ORTODOXIE; adica credinta dreapta;
„orthos” inseamna drept,
„doxa” inseamna credinta , pe greceste.”
„Invatatura crestina pare un paradox, pe ici pe colea, pentru ca iese din logica omeneasca, pentru ca este logica Divina; sa crezi intr-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logica pipaibila. Aceasta este puterea credintei; si aici este toata puterea crestinului : sa creada; ferice de cel ce nu a vazut si a crezut.”
„DUMNEZEU sufera impreuna cu noi mai departe si, cum se spune, agonia lui HRISTOS inca nu s-a terminat. Pentru ca nu ne-a creat intr-o forma rece, mecanica; ne-a creat din iubire, se topeste, sufera pur si simplu.”
„ORTODOXIA este pozitia de mantuire.Nu vorbim despre trairea crestina aici, ci despre adevarul crestin pe care trebuie sa-l respectam. ORTODOXIA nu este un titlu ci este un ADEVAR”.
” DOGMA se numeste Adevar de credinta revelat , cuprins in Sfanta Scriptura si in Traditie, aprobat si practicat de Biserica. Dogma nu e DUMNEZEU; dogma este masura lucrurilor. Cand zici Biserica se intelege adevar mantuitor, de credinta; nu e gluma.”
„BISERICA este numai una, si gata. Cum , de ca sa nu spun Biserica Ortodoxa? N-am schimbat nimic deci, am spus de atatea ori fara sa fac figura de stil, HRISTOS ESTE ORTODOX pentru ca facem exact ce a spus EL. Numai Biserica Ortodoxa explica adevarat invatatura Mantuitorului HRISTOS.”
„Sfantul Siluan Athonitul apartine in intregime Bisericii Ortodoxe. Scria, dupa ce un alt parinte trasese concluzia ca toti ereticii vor pieri:
” Nu stiu, dar n-am incredere decat in BISERICA ORTODOXA. In ea se gaseste bucuria mantuirii , ce se dobandeste prin smerenia lui Hristos.”
” DOAMNE IISUSE HRISTOASE . cu inimile smerite si capetele la pamant, Te rugam ca frumusetes si vesnicia aceasta ORTODOXA sa fie inteleasa fara partinire, desavarsindu-se marea TA biruinta, ca TU esti :
” CALEA , ADEVARUL si VIATA”.

Citate din :.. Singur Ortodoxia „- Arhimandrit Arsenie Papacioc

Sa nu uitam,tot cum spune bunul parinte si marele duhovnic :
„O rugaciune adanca inseamna o tacere adanca”, pentru ca „orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. Si, timpurile sunt de asa natura , incat ,ar trebui sa suspinam neincetat.

DUMINICA ORTODOXIEI

Posted in DUMINICA ORTODOXIEI, ORTODOXIE by saccsiv on Martie 13, 2011

Citez din articolul Duminica Ortodoxiei:

Duminica Ortodoxiei este prima duminica din Postul Sfintelor Pasti. Aceasta duminica aminteste de evenimentele din 11 martie 843, de la Constantinopol, cand a fost restabilit cultul sfintelor icoane.

Pentru ca aceasta zi a fost considerata o noua victorie a Ortodoxie impotriva ereziilor, s-a stabilit ca prima duminica din Postul Mare sa fie numita Duminca Ortodoxiei si sa aminteasca de biruinta Bisericii asupra ereziilor.
(more…)

Parintele Ilarion Olaru: CUVANT LA DUMINICA ORTODOXIEI

Posted in DUMINICA ORTODOXIEI by saccsiv on Februarie 21, 2010

 „Strigând cu veselie, astăzi noi credincioşii strigăm: Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne, şi puterea Ta cât este de mare, Cel Ce ai făcut înţelegerea şi unirea noastră… Nu se mai înalţă acum sprânceana ereticilor, căci Dumnezeu a întărit Ortodoxia…”

Ar trebui ca Biserica noastră să fie astăzi îmbrăcată în veş­mânt de bucurie şi pregătită să prăznuiască biruinţa dreptei-credinţe împotriva ereziilor, aşa cum se vede din slujba Cano­nu­lui de astăzi, din Duminica Ortodoxiei.

O, iubiţi credincioşi, s-ar fi cuvenit să simţim cu toţii înflăcărarea psalmistului: „toate po­poa­rele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie” (Ps. 146, 1), s-ar fi cuvenit ca Biserica noastră să tresalte bucurându-se că adevărul a spulberat minciuna, că neghina a fost îndepărtată şi că recolta învăţăturilor este curată.

Dar, iubiţilor, şi vă vorbesc cu inima sfâşiată, în aceste clipe simt că pe catapeteasma bisericii se află un văl de doliu, aud parcă suspine şi oftări care nu se mai opresc. O, ce vre­muri trăim… Doar ştim cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, cum că „se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului că este adevărat tot ceea ce s-a spus în Scriptură.”

În Duminica Ortodoxiei, când s-ar fi cuvenit să vă vorbesc despre înfrângerea păgânismului, nu pot să vă vorbesc decât despre marea răsturnare din vremurile noastre, când privim cu toţi renaşterea învăţăturilor păgâne combătute de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Crede cineva că ar fi mai bine să nu privim realitatea în faţă, şi să ne imaginăm că totul este bine? Sau poate cineva să zică Domnului: „De cunoştinţa adevărului Tău plin este pămân­tul…”, când apostazia este din ce în ce mai puternică?

Este mai bine să fim conştienţi că fără voia noastră ne aflăm în război. Ştiu că dacă la hotarele ţării noastre s-ar auzi zvon de luptă, nu aţi avea linişte şi aţi vrea să ştiţi cât mai multe amă­nunte. Unii v-aţi arăta gata să vă duceţi să apăraţi acest pământ al strămoşilor voştri. Dar oare dacă v-aş spune că Bisericii noastre i s-a declarat război aţi fi în egală măsură gata de jertfă? Oare aţi fi pregătiţi să vă daţi viaţa pentru apărarea Trupului lui Hristos?

Cu aceasta încep cuvântul de astăzi: Biserica se află în război şi trebuie să fie apărată. Cineva ar putea să se întrebe: Oare despre ce război este vorba? Războiul despre care voi vorbi nu e unul nou, ci e vechi. E războiul pe care îl poartă de aproape două mii de ani Biserica noastră împotriva ereziilor. Dar în zilele noastre aceste atacuri împotriva Bisericii sunt din ce în ce mai puternice, şi tot mai mulţi creştini cad în ghearele rătăcirii.

Sfântul Ignatie Briancianinov a spus: „apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”

Această voie a Domnului este ca noi, creştinii, să ducem o lup­­tă foarte grea: în aceste vremuri tulburi suntem chemaţi să fim candele vii ale Ortodoxiei. Suntem chemaţi să ne aprindem de la făclia Sfintei Tradiţii şi să purtăm în lume adevărul lui Hristos.

Avem de dus o cruce grea, care are două braţe: cel ori­zon­tal, al dreptei-făptuiri, şi cel vertical, al păstrării şi măr­tu­ri­si­rii dreptei-credinţe. Auziţi ce ne zice Sfântul Grigorie Teolo­gul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”. Iar Sfântul Meletie Mărturisitorul ne atrage atenţia că „nu este cu dreptate şi cu cu­viinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: „Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-cre­dincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele”.

Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primej­duit până la moarte şi n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să le urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei.”

Auziţi cuvânt cu putere multă… Auziţi şi priviţi cum lumea din jurul nostru îşi schimbă înfăţişarea. Şi dacă până acum am ales a păstra în suflete pacea acestei lumi, de acum să pornim la războiul bineplăcut lui Dumnezeu.

Ce poate face un creştin împotriva asaltului ereziilor? Răspunsul este simplu: să vegheze ca nu cumva să primească vreo învăţătură potrivnică celei bisericeşti, să vegheze ca cei de aproape ai săi să rămână în staulul Bisericii şi să încerce să îi aducă la dreapta-credinţă pe cei care au fost înşelaţi de diavol. Şi nimeni nu este îndreptăţit să afirme că nu este problema lui ce cred cei de lângă el.

Sfântul Teodor Studitul spunea creştinilor din vremea sa, şi cuvintele sale sunt atât de importante astăzi, că „atunci când credinţa este în primejdie, porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea. Când este vorba de credinţă nimeni nu are dreptul să zi­că: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic a face cu aces­tea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun ames­­tec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?… Nu am cădere, nici vreun interes în chestiunea aceasta.» Dar dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga.”

Nimic nu se poate face fără rugăciune. Este nevoie de multă rugăciune pentru a rămâne alături de Hristos şi pentru a putea să îi ajutăm şi pe alţii să vină lângă noi. Dar nu este de-ajuns rugăciunea, oricât de lungă ar fi. Este nevoie şi de mărturisirea adevărului prin cuvânt.

Cum altfel înţelegem darul vorbirii în limbi pe care l-au primit Sfinţii Apostoli la Rusalii? Acest dar arată că Dumnezeu nu a aşteptat ca păgânii să se convertească numai datorită rugă­ciunilor apostolilor, ca neamurile păgâne să înveţe limba pe care o vorbeau aceştia; ci i-a învăţat pe Sfinţii Apostoli să grăiască în limbile neamurilor, să vorbească astfel încât să fie înţeleşi de către păgâni.

Înainte însă de a putea să vorbim păgânilor şi apostaţilor de lângă noi în aşa fel încât să ne înţeleagă, trebuie să înţelegem noi înşine cât de mare este darul de a fi drept-credincios şi cât de mare este osânda celor care părăsesc dreapta-credinţă .

Îndrăznesc să repet şi eu cuvintele Sfântului Ioan Damas­chin: „Cunoscându-mi micimea şi nevrednicia mea ar trebui să tac pentru totdeauna şi să mă mulţumesc a-mi plânge păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dar văzând că Biserica este cuprinsă de mare vijelie, am crezut că nu trebuie să mai tac, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu, decât de oricine pe pământ.”

Vă amintesc că în fiecare an în această Duminică în multe biserici ortodoxe se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei. El conţine esenţa învăţăturii dogmatice a Bisericii noastre. Atunci când este citit Sinodiconul, de fiecare dată când se pomeneşte numele vreunui sfânt mărturisitor, tot poporul strigă cu glas mare: „Veşnica lui pomenire! Veşnica lui pomenire! Veşnica lui pomenire!” Iar la pomenirea vreunui dascăl al ereziei strigă toţi: „Anatema să fie! Anatema să fie! Anatema să fie!”.

Nu sunt cuvinte destul de frumoase pentru a-i lăuda cum se cuvine pe cei dintâi, şi tot aşa nu sunt cuvinte destul de dure pentru a-i înfăţişa pe cei din urmă în toată răutatea lor. Fiecare dintre cei care ne-am adunat astăzi aici i-am lăuda cu bucurie pe sfinţii mărturisitori. Ar trebui ca tot aşa să putem adăuga şi glasul nostru la ceata celor care rostesc anatema asupra ereticilor.

Dacă ar trăi astăzi Părinţii care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, ar spune cu tărie: „Anatema celor ce strică învăţătura Bisericii! Anatema celor care cred că Hristos a fost doar cel mai mare învăţător, şi nu Fiu al lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră! Anatema celor ce cred în reîncarnare! Anatema celor ce fac vindecări mincinoase şi tuturor celor dimpreună cu ei! Anatema tuturor ereziilor!”

Spun unii: dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – ana­tema?

Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Încă înaintea primului Sinod Ecumenic Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea să îl ierte pe Arie şi să ridice anatema pe care o dăduse asupra acestuia. Să luăm aminte la răspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemniţat pentru că l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceţi voi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să îl iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să îşi vie în simţire? Dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat noaptea. Căci rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi L-am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa Îi strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa.

Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere, rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage să îl ierţi. Dar tu să nu-i asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie.”

Aşa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei, şi dacă ne-ar vorbi nouă astăzi ne-ar spune acelaşi lucru: să nu ne lăsăm prinşi de ispita falsei iubiri faţă de cei care surpă Biserica lui Hristos.

De mare folos îi este sufletului meu descoperirea aceasta a Sfântului Petru… Şi uneori, când sunt ispitit de vrăjmaş să fiu mai înţelegător cu ereticii, cu cei care cred în reîncarnare sau fo­lo­sesc tot soiul de bioenergii, mă reped şi mai citesc o dată Viaţa acestui sfânt. Şi de fiecare dată îmi dau seama că nu am dreptul să fac compromisuri în ceea ce priveşte toleranţa faţă de eretici.

Ni se cere să avem dragoste faţă de cei rătăciţi… Dacă nu am avea dragoste nu ne-ar durea că se află de­par­te de Hristos. Eu, în nevrednicia mea, am mare dra­goste faţă de protestanţii care nu cinstesc icoanele. S-ar putea spune că am dragoste faţă de iconoclaşti. Nu e dragoste mai mare decât a le dori tot binele cu putinţă, adică a le dori fericire veşnică. Or, pentru a ajunge la aceasta, trebuie ca ei să facă parte din trupul lui Hristos, care este Biserica. Atât de mult îi iubesc pe toţi iconoclaştii încât mă rog pentru ei să primească adevărul dreptei credinţe.

Astăzi, în Duminica Ortodoxiei în care se prăznuieşte biruinţa apărătorilor icoanelor, aş striga cu glas mare: „Să vină iconoclaştii de tot felul şi să cadă la picioarele lui Hristos, mărturisindu-şi rătăcirile”. Da, Biserica are dragoste faţă de toţi ereticii care vor cu adevărat să mear­gă pe calea mântuirii. Dar dragostea nu are părtăşie cu minciuna şi nici un eretic nu va putea simţi dragostea Bisericii până nu se leapădă de înşelare.

Totuşi, să nu uităm că Hristos nu a venit pe pământ ca să împartă anateme şi să-i osândească pe păcătoşi. Nu Acesta este Hristosul în Care au crezut Sfinţii Părinţi. Hristos a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. Nu a venit numai pentru poporul iudeu, ci pentru toate neamurile. Nu există păcătos care să nu poată dobândi iertarea şi nu există eretic care să nu poată fi primit în Biserică dacă se pocăieşte de păcatul ereziei.

Cine crede că rezumatul învăţăturii bisericeşti stă în cuvântul „Anatema!” se află el însuşi în rătăcire. Cine cre­de că simbolul Bisericii este sabia se înşeală. Biserica este balsam, Biserica este leac pentru suflet. Nu Biserica îi osândeşte pe eretici, ci ei înşişi se supun osândei atunci când se rup de bunăvoie de Trupul lui Hristos. Biserica doar constată ruperea, doar observă rana care sângerează. Şi de fiecare dată când se ros­teşte cuvântul „Anatema!”, se rosteşte ca un semnal de alar­mă asupra faptului că cineva alege calea întunericului. Aşa cum vă rog să aveţi grijă de fraţii voştri căzuţi în erezie şi să le spu­neţi adevărul Bisericii, aşa vă rog şi să nu vă puneţi stavilă între ei şi Hristos, ca să nu ajungeţi precum fariseii din Evanghelie.

Şi vai de cei care aleg rătăcirea… Suferinţele lor sunt veşnice. Nu o dată Părinţii cu viaţă sfântă au avut des­coperiri în care i-au văzut pe eretici chinuindu-se în focul cel veşnic. Cred că ştiţi icoana în care Biserica este repre­zentată ca o corabie care pluteşte pe mare, iar ereticii se află pe mal, fiind chinuiţi de diavoli. Stau şi mă gândesc: oare câţi dintre falşii învăţători ai zilelor noastre nu ar merita să fie pictaţi în astfel de icoane? Toţi, fără îndoială.

Am auzit des întrebarea: de ce vorbiţi despre eretici, nu vedeţi cât de puţini oameni mai păstrează învăţătura curată?

Ba da, văd şi eu ceea ce vedeţi şi voi. O înţeleaptă vorbă de încurajare zice că „şi când suntem singuri, sun­tem prea mulţi.” Adică oricât am fi de puţini, Hristos care e cu noi alungă orice gând de singurătate. Deci nici chiar în vremurile de pe urmă creştinii nu vor fi prea puţini.

Despre acele grele vremuri Sfântul Ignatie Briancia­ni­nov spunea că „apostaţii, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini, îi vor prigoni cu atât mai les­ne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate necazuri, vor pune nenumă­rate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu recur­gând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce”.

Înfricoşătoare proorocire… Dar oricât de mare va fi apostazia, Biserica lui Hristos nu va fi înghiţită de porţile iadului. Vor fi şi atunci, ca pe vremea Sfântului Prooroc Ilie, oameni care se vor închina adevăratului Dumnezeu.

Să nu confundăm Biserica cu o clădire în care au loc anumite slujbe. Să înţelegem că Biserica nu este altceva decât Trupul lui Hristos căruia îi suntem mădulare. Putea oare Hristos să întemeieze o Biserică pe care încercările să o poată doborî? Putea oare Fiul lui Dumnezeu să întemeieze o Biserică care să poată fi „biruită”? Nu, bineînţeles că nu. Noi să nu fim tulbu­raţi: până în vremurile din urmă vor exista slujitori vrednici ai Mirelui Ceresc.

Să nu uităm că vreme de secole credinţa noastră nu a fost apărată nici cu zâmbetul pe buze şi nici în aplauzele mulţimii. Mărturisitorii pe care îi cinstim nu au fost încununaţi cu flori şi nici nu au primit premii. Ci au primit ocări fără număr, scuipări, bătăi sau chiar mucenicia.

La început pe locurile pe care fuseseră martirizaţi creştinii se ridicau biserici. De fapt Biserica toată este ridicată pe temelia pătimirii Marelui Mucenic, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos: pământul pe care mergem este udat cu sângele jertfei.

Astăzi nimeni nu mai este omorât pentru Numele lui Hristos. Dar prigoana nu a încetat, ci doar a îmbrăcat o formă mai greu de observat. Nimeni nu te mai obligă astăzi să te lepezi de Hristos. Dar sunt atâtea şi atâtea mijloace prin care oamenii sunt ispitiţi să se lepede de Biserică şi să devină părtaşi întunericului.

Dacă înainte creştinii nu se lepădau nici după ce sufereau chinuri groaznice, creştinii de astăzi se leapădă din pricini minore, de exemplu atunci când li se oferă motive aşa-zis raţionale pentru aceasta.

 Aşa e cu teoria reîncarnării: orice creştin care crede în reîncarnare este apostat. S-a rupt de Biserică, nu se mai poate spovedi, nu se mai poate împărtăşi. Rugăciunile lui nu mai sunt ascultate de Dumnezeu, ci doar de vrăjmaşul care împli­neş­te tot ceea ce trebuie pentru ca omul să nu se întoarcă în Biserică. Chiar dacă în jurul nostru este plin de astfel de apostaţi, noi nu trebuie să lenevim şi să şovăim a le vorbi despre cursa în care s-au lăsat prinşi şi de cât de important este pentru mântuirea lor să se întoarcă în Biserică.

Să amintim acum că nu cu vorbe goale îi vom convinge pe alţii de adevărul credinţei noastre. Dacă nu vom duce o viaţă curată, dacă nu vom avea o „dreaptă-vieţuire”, nu vom putea fi niciodată modele pentru alţii. Şi avem de dus această cruce grea: fără prea multă gălăgie, trebuie să trăim în aşa fel încât ceilalţi să vrea să cunoască puterea care ne ajută să fim atât de buni, atât de liniştiţi şi atât de iubitori de Dumnezeu.

Este oarecum corectă observaţia că unii sectanţi duc o viaţă mai curată decât drept-credincioşii. Nu beau, nu fumea­ză…, iată că par mai aproape de Dumnezeu decât noi. Oare as­cul­tă de alte porunci evanghelice decât noi? Nu, căci oricât au deformat Sfânta Scriptură, poruncile au rămas cam aceleaşi. Atunci de unde puterea lor de a duce o viaţă curată? Nu cumva Duhul Sfânt lucrează mai puternic la ei decât la noi?

Nu, iubiţilor. Dacă vedem că unii eretici nu suferă de patimi care sunt uşor de observat nu înseamnă că au sufletele curate. Vedem că, de multe ori, cei care merg la diferite grupări eretice – cum sunt cele yoghine – părăsesc imediat patimile care i-au chinuit câtă vreme s-au aflat în Biserica Ortodoxă – cum ar fi beţia sau consumul de droguri. Ştim că fiecare patimă este încurajată de un demon propriu. Ei bine, atunci când un om pătimaş intră într-o sectă, se poate întâmpla ca demonii mai mici, demonii patimilor trupeşti, să iasă pentru a face loc demonului mai mare: demonului ereziei.

Nu există patimă de care un drept-credincios care se pocăieşte să nu poată fi izbăvit. Dar aceasta presupune o luptă grea, căci diavolii nu se îndepărtează uşor. Noi nu de la cei din altă turmă avem de învăţat cum să ne rânduim vieţile. Mai zic unii că e bine să învăţăm ordinea şi disciplina de la „fraţii cato­lici” sau misionarismul social de la „surorile” protestante. Nu este adevărat: găsim în Vieţile Sfinţilor şi în Sfânta Tradiţie modele de virtute pentru orice faptă bună am vrea să facem, şi orice alt exemplu devine de prisos.

Să nu credem că a fi ortodox însemnă a fi mântuit. „Credinţa fără fapte este moartă”. Este adevărat că mai aproape de mântuire este cel mai mare păcătos care rămâne în Biserică decât un aşa-zis sfânt aflat în rătăcire. Dar a fi ortodox înseam­nă a respira duhul Bisericii, înseamnă a te lăsa modelat de duhul Evangheliei şi a fi în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi. Or fără o viaţă curată, degeaba suntem ortodocşi. Tocmai de aceea există Biserica, pentru ca noi să ducem o viaţă sfântă şi să mergem pe calea mântuirii.

Certificatul de botez nu este paşaport spre rai. Sau, ca să zicem aşa, nu este de ajuns să ai un paşaport ca să şi ajungi într-o ţară străină. Poate şi pentru aceasta este înţeleasă greşit credin­ţa noastră: pentru că mulţi o prezintă ca pe o bibliotecă frumoasă, cu volume rare şi scumpe. Dar „ortodoxia de bibliotecă” este un idol. Ortodoxia noastră este viaţă în Hristos şi nimic altceva. Acolo unde vi se prezintă ortodoxia ca un exponat de muzeu să ştiţi că Hristos nu este prezent.

Dacă am putea să îi întrebăm pe Sfinţii Părinţi ce este Ortodoxia şi ce înseamnă să fii ortodox, cred că ne-ar răspunde: „O mare minune… o minune de necuprins în cuvinte… ”Oare avem noi ochi să vedem aceasta? Oare avem noi înţelepciunea de a pricepe ce mare dar ne-a făcut Dumnezeu?

Să se adune toate bogăţiile din lume, şi ar păli în faţa bucuriei duhovniceşti… Să se adune toate plăcerile trupeşti laolaltă şi tot nu se vor putea compara cu desfătarea pe care o dă inimii adevăratul Dumnezeu…

Să ştiţi că noi trebuie să încercăm să le arătăm Ortodoxia celor rătăciţi aşa cum le-am arăta unor prieteni cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viaţa noastră. Sau cu emoţia cu care le-am recomanda să citească o carte frumoasă…

Să nu ne punem noi în ipostaza Dumnezeului care îi pedepseşte pe eretici. Căci oricum, de pedeapsa Sa nu va scăpa nici unul dintre cei care nu se pocăiesc. Cuvântul nostru să fie dres cu sare. Şi să poarte în el delicateţea unui colind. Pentru că de fapt asta face tot cel ce vorbeşte aproapelui său despre Hristos: colindă. Şi chiar dacă unii ascultători refuză să ia aminte la astfel de „colinde”, cei care se lasă prinşi de dulceaţa tainicei melodii nu vor mai putea să stea departe de Hristosul pe care Îl propovăduieşte Biserica. Oricum, nu veţi fi singurii care veţi colinda astfel. Doar mai sunt atâţia şi atâţia drept-credin­cioşi care vor colinda împreună cu voi.

Cei dintâi chemaţi să se îngrijească de păstrarea adevărului de credinţă sunt păstorii Bisericii, cei care răspund de turmă. „Dacă nu este bine ca cineva să tacă atunci când cine­va este nedreptăţit, oare cum să nu fie osândit acela care trece cu vederea şi tace atunci când legile cele dumnezeieşti şi canoa­nele sunt defăimate?” întreba odată Sfântul Ioan Gură de Aur.

Răspunzând parcă la această întrebare Sinodul de la Cartagina a hotărât că „dacă vreun episcop nu va purta de grijă în privinţa ereticilor, să se mustre de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate greşeala ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă timp de şase luni din ziua în care a fost mustrat, petrecând în aceeaşi eparhie, nu va purta de grijă în privinţa celor ce sunt datori a se întoarce în unitatea sobornicească, cu unul ca acela să nu se intre în comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru.” Vedeţi câtă înţelepciune se ascunde aici? Nu eşti ierarh adevărat dacă nu ai grijă de pericolele care se apropie de turmă.

Mare este pedeapsa păstorilor care se îndepărtează ei înşişi de dreapta credinţă. Au existat ierarhi eretici şi chiar sinoade eretice care i-au condamnat pe sfinţi. Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca lumina să fie înghiţită de întuneric. Sfântul Mele­tie Mărturisitorul spunea că: „se cuvine celor ce ascultă cuvân­tul de mântuire şi care sunt învăţaţi în Scriptură să cerceteze cu dreaptă socoteală cele pe care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede. Şi să se îndepărteze de cei care rămân întru învăţături greşite.”

Şi iarăşi: „Să nu ascultaţi nici de călugări şi nici de preoţi în cele ce vă sfătuiesc rău. Şi ce zic nici de preoţi? Ci nici la arhierei să nu vă plecaţi, nici să vă supuneţi, când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi acelea care nu au mărturii din Sfânta Scriptură şi nu sunt de folos sufletelor voastre”.

Împotriva unor astfel de păstori rătăciţi s-au pronunţat atât Sinoadele Ecumenice, cât şi Sinoadele locale. Iată de exemplu poziţia Celui de-al treilea Sinod Ecumenic faţă de clericii trecuţi la nestorianism: „Cei care au lipsit de la acest Sfânt Sinod şi s-au adăugat sau vor încerca să se adauge cetei dezbinării, sau cei care vor să se alăture dezbinării deşi au iscălit caterisirea lui Nestorie, aceştia să fie, după socotinţa Sfântului Sinod, cu totul străini de preoţie şi să cadă din treaptă.” La fel ar trebui cateri­siţi astăzi clericii care încurajează diferitele rătăciri, cei care cred în reîncarnare sau în oricare altă înşelare şi leapădă învăţă­tura Sfintelor Sinoade Ecumenice.

Tot Sfântul Meletie zice: „Dacă arhiereul tău este rău după credinţă, adică dacă are dogme eretice şi hulitoare, fugi de dânsul chiar dacă este înger din cer.” Aşa ar trebui să se înde­păr­teze poporul de acei clerici care calcă în picioare Sfânta Tradiţie, de la cei care „deschid cartea” şi până la cei care se lasă păcăliţi de arătările amăgitoare care apar la tot felul de secte. Aşa ar trebui să se îndepărteze poporul de clericii care în numele păcii universale fac lucruri care atrag osânda dumne­zeiască.

„Se cuvine să stăm cu vitejie împotriva tuturor acelora care ne stau piedică în faţa binelui – ne zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Ascultă ce zice Hristos: «cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine» (Matei 11, 37). Atunci când vrem să facem vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, pe acela care vrea să ne împiedice să îl socotim ca pe un vrăjmaş al nostru şi luptător împotriva noastră, oricine ar fi şi orice s-ar întâmpla.”

Poate că citatele pe care le-am spus acum v-au tulburat puţin. Dar vi le-am spus numai ca să vă atrag atenţia încă o dată asupra gravităţii răspândirii ereziilor. Nu exemplele unor clerici apostaţi trebuie să purtăm noi în suflete. Ci exemplele unor arhierei, preoţi sau diaconi care au mers pe calea sfinţeniei, care s-au nevoit până la sânge pentru păstrarea neschimbată a Preda­niei Sfinţilor Părinţi.

Totuşi, trebuie să fim conştienţi că neamul clericilor apostaţi nu s-a stins, şi că nu se va stinge până la sfârşitul lumii. Voi aduce un exemplu în acest sens. Nu mai miră aproape pe nimeni faptul că în zilele noastre există ierarhi atinşi de virusul rătăcirii, precum mitropolitul acela din Rusia care avea de gând să tipărească Coranul şi să îl distribuie gratuit musulmanilor. Să distribuie Coranul, adică mincinoasa carte în care stă scris că a crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu e o blasfemie. Cartea ale cărei referiri binevoitoare faţă de credinţa creştină, cum ar fi o anumită apreciere a Maicii Domnului, se dovedesc înşelătoare în momentul negării dumnezeirii lui Hristos.

Dar dacă un asemenea act necugetat precum tipărirea Coranului nu mai miră aproape pe nimeni, faptul că un alt ierarh înalţă în gura mare osanale islamului, nesocotind învăţătura Bisericii, aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Ia auziţi ce spunea acest ierarh: „Profetul Mahomed este un apostol. El a fost un om al lui Dumnezeu, a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi a creat islamul. Cred că Dumnezeu îi iubeşte pe musulmani şi pe budişti. Când vorbesc împotriva mahomeda­nis­mului sau a budismului, nu sunt pe placul lui Dumnezeu.”

Putem oare crede noi aşa ceva? Când am avut sute de martiri care s-au luptat cu toată puterea pentru a opri răspândi­rea blasfemiilor musulmane, mai avem dreptul de a crede unor cuvinte ca cele de mai sus? Mahomed nu a fost un apostol, ci un slujitor devotat al Satanei, care a răspândit ideile pe care i le-a descoperit îngerul căzut care s-a dat drept Sfântul Arhanghel Mihail. Dar putea oare Arhanghelul Mihail, care neîncetat dă slavă Fiului lui Dumnezeu, să spună ceva potrivnic învăţăturii pro­povă­du­ite de Hristos? Nu, fraţilor! Cel care l-a inspirat pe Ma­ho­med a fost îngerul întunericului, care s-a arătat ca înger de lumină, şi toată învăţătura islamică nu este decât abatere de la adevăr.

A vorbi împotriva rătăcirilor de orice fel, musulmane sau budiste, nu numai că este pe placul lui Dumnezeu, ci este chiar o datorie a păstorilor care veghează asupra turmei. Altfel Dum­ne­zeu nu i-ar fi proslăvit cu darul facerii de minuni, sau chiar cu sfinte moaşte, pe cei care au mărturisit dreapta credinţă în faţa duşmanilor Bisericii, indiferent cărei credinţe i-au aparţinut aceşti duşmani.

Cât priveşte dragostea Domnului faţă de musulmani şi budişti, sunt multe de spus. Câtă vreme ei nu vor să primească învăţătura descoperită de Hristos Fiul lui Dumnezeu, şi se încă­pă­ţânează a rămâne departe de adevăr, se aseamănă egiptenilor care au prigonit poporul lui Moise. Erau tare buni egiptenii, tare credincioşi. Şi multe erau zeităţile pe care le venerau cu grijă, aşa cum multe sunt şi sutele de chipuri venerate în templele budiste. Dar mare a fost şi urgia cerească abătută asupra egipte­nilor, atunci când au stat împotriva celor care se închinau unui singur Dumnezeu. Are oare Dumnezeu de ce să îi iubească mai mult pe budiştii de astăzi decât pe închinătorii egipteni de ieri? Oare este cineva în măsură să spună că rătăcirea de astăzi este mai neimportantă, că Dumnezeu S-a schimbat între timp şi că s-a adaptat normelor societăţii moderne? Aşa ceva nu se poate.

E adevărat că nu putem afirma că Dumnezeu îi iubeşte numai pe creştini, iar pe ceilalţi îi urăşte. Dar dacă toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, nu toţi copiii sunt şi ascultători. Degeaba un tată îşi iubeşte toţi copiii, chiar dacă unii ajung beţivi sau desfrânaţi. Câtă vreme copiii îşi pierd timpul prin ţinuturi străine nu se pot bucura de ceea ce vrea să le ofere tatăl lor. Câtă vreme budiştii sau musulmanii nu vor să vină să trăiască în Casa Domnului care este Biserica, se mai pot numi ei oare copii ai lui Dumnezeu? Copiii care nu vor să îşi cunoască tatăl se mai pot împărtăşi de dragostea lui? Răspunsul la această întrebare îl puteţi da şi singuri.

Şi dacă totuşi vor fi şi musulmani şi budişti care se vor mântui, aceasta nu se va datora credinţei lor, ci prea marii mile a lui Dumnezeu. Dar cine încearcă să se joace cu propria viaţă, gândindu-se că până la urmă va fi miluit de Dumnezeu aşa cum sunt miluiţi budiştii sau musulmanii, nu va avea parte decât de mila arătată în vechime egiptenilor şi de plăgi asemănătoare.

Opresc aici referirea la clericii apostaţi, ca să nu vă mai întristez sufletele. V-aş aduce acum şi umila mea mărturie că există un singur Dumnezeu, care şi în zilele noastre face mi­nuni, şi o singură Biserică a Sa: Biserica Ortodoxă. Dar pentru că vorbele mele nu au multă putere, vă voi citi dintr-un cuvânt al marelui între sfinţi Ioan din Kronstadt, păstor model care a arătat ce însemnă să slujeşti turma cu jertfelnicie. El a fost cinstit pentru nenumăratele sale minuni nu numai de către ortodocşi, ci şi de mulţi alţii care au văzut în el prieten al lui Dumnezeu. Auziţi acum:

„Iubiţi părinţi şi fraţi, cunoaşteţi slujirea mea neabătută în Biserica Ortodoxă în decursul a 50 de ani. Ştiţi, poate, şi râvna mea statornică în dreapta credinţă, aţi auzit poate de nume­roasele mele scrieri întru slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Ortodoxe şi despre atâtea semne ale puterii lui Dumnezeu, arătate nu numai creştinilor pravoslavnici, ci şi catolicilor, şi luteranilor, şi chiar evreilor şi mahomedanilor, atunci când ei se îndreptau cu credinţă către mijlocirea rugăciunilor mele. Despre toate acestea au adus şi aduc dovezi cronicile gazetăreşti cât şi mărturiile adevărate şi nemincinoase ale martorilor oculari.

Mărturisesc şi eu acum în faţa voastră, a tuturor, şi înaintea lui Dumnezeu cel Atoatevindecător, că până în prezent minunile vindecărilor n-au secat. Înseamnă aceasta că credinţa ortodoxă este o credinţă moartă, după cum clevetesc catolicii? Nu mărturiseşte ea, oare, necontenit, de adevărul şi puterea ei mântuitoare, de faptul că este plăcută lui Dumnezeu?”

La care întrebare a Sfântului încerc să aduc în faţa voastră acest răspuns: „Da, Sfinte Ioan din Kronstadt, prea multe au fost semnele prin care Dumnezeu a arătat adevărul Ortodoxiei. Sunt de-ajuns sufletului meu minu­nile pe care tu şi soborul tuturor sfinţilor, împreună cu Preacu­rata Născătoare de Dumnezeu le-aţi făcut spre slava Bisericii lui Hristos. Dar pentru că mulţimea clevetitorilor nu ne dă pace, vă rog să nu ne lăsaţi lipsiţi de dulcele vostru ajutor, pentru ca împreună cu cei de aproape ai noştri să rămânem mădulare ale Trupului lui Hristos până la sfârşitul vieţii noastre.”

Iubiţilor şi răbdătorilor credincioşi, cuvântul meu se apropie de sfârşit. A fost cam mare, mare cât este durerea pe care o port în inimă. Poate că v-am împuiat capul cu prea multe citate, dar nimic nu este mai potrivit în Duminica aceasta decât să ne adăpăm sufletele de la izvoarele Părinţilor cu viaţă sfântă.

Am căutat prin cărţi, căci osândă mi-ar fi dacă v-aş vorbi numi după mintea mea, şi nu am găsit ceva mai potrivit pentru încheiere decât minunea pe care a făcut-o Sfântul Vasile cel Mare spre ruşinarea arienilor. Şi pentru că pe 1 ianuarie, la Praz­nicul sfântului, prea puţini dintre voi sunt în Casa Domnu­lui, fiind obosiţi după petreceri necuviincioase, îndrăznesc să vă obosesc şi eu acum, la Praznicul Ortodoxiei, şi dacă îmi îngă­duiţi vă voi spune încă o minune care vădeşte adevărul credinţei noastre.

Ivindu-se certă între credincioşi şi arieni din pricina bisericii din Niceea, căci şi unii şi alţii vroiau ca aceasta să fie a lor, Sfântul Vasile a zis: „Să mergeţi şi voi arienii şi voi credin­cioşii şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe amândouă părţile paznici tari. Mergând întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugă­ciunea voastră, apoi a voastră să fie biserica în veci; iar de nu se vor deschide, atunci ne vom ruga şi noi o noapte şi vom merge spre biserică cântând şi dacă se vor deschide uşile, apoi să avem noi biserica în veci. De nu se vor deschide nici nouă, atunci a voastră să fie în veci.”

Până a vedea ce s-a mai întâmplat, să ne mirăm de cre­din­­ţa Sfântului Vasile cel Mare… O, de ar mai fi în zi­lele noas­tre arhierei ca el… Cum ar mai spulbera hulele ereti­ci­lor… Să ne mirăm totodată de credinţa arienilor care au pri­mit propunerea Sfântului. Vedeţi voi, diavolul se bu­cură când ereticii îşi pun nădejdea în „dum­ne­zeul” lor, aşa cum ortodocşii şi-o pun în Dumnezeul cel Viu.

După ce s-au rugat degeaba trei zile şi trei nopţi, arienii s-au îndepărtat ruşinaţi. Creştinii au privegheat o singură noapte, şi apoi s-au apropiat de biserică rugându-se. După ce Sfântul Vasile a însemnat de trei ori cu semnul crucii uşa bisericii, o, minune, s-a pornit un cutremur care a sfărâmat zăvoarele. Uşile s-au deschis şi bine-credincioşii au intrat în Casa Domnului cu bucurie mare.

O, Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti Dumnezeu care faci minuni… Ajută-ne să credem că aşa cum pe vremea Sfântului Vasile ai arătat biruinţa dreptei-credinţe, aşa o vei arăta şi la a Doua Venire a Ta. Să credem că atunci creştinii se vor bucura, iar ereticii se vor întrista mai mult decât ne întristăm noi astăzi.

Iubiţii mei, v-am întristat poate la începutul prea lungului meu cuvânt, când v-am spus că Biserica pare înveşmântată în doliu.

Amintindu-vă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nă­dej­dea noastră este Biserica, adăpostul nostru Biserica şi mântu­irea noastră tot numai Biserica”, acum vă aduc şi vestea cea bună: vom învia, iubiţilor! Ne vom uni cu Hristos, Soarele şi lumina noastră! Şi nimeni şi nimic nu va putea întuneca bucuria noastră veşnică.

Vom prăznui odată aşa cum se cuvine Duminica Ortodo­xiei! Vom prăznui biruinţa adevărului lui Hristos! În faţa tronu­lui Dumnezeului cel în Treime lăudat, vom prăznui împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii.

Da, iubiţilor, va veni vremea când cei care au iubit şi păstrat dreapta-credinţă vor prăznui veşnica Duminică a Ortodoxiei împreună cu Sfântul Apostol Pavel, cu Sfântul Ioan Damas­chin, cu Sfântul Maxim Mărturisitorul şi cu soborul tuturor mărturisitorilor.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, degeaba am încerca noi nevrednicii să coasem cu firul vieţuirii noastre cămaşa pe care Ţi-au sfâşiat-o şi o sfâşie ereticii de tot felul, căci aceasta ne este peste putinţă. Ca să nu fim părtaşi celor ce Te defaimă şi ca să ne bucurăm de Învierea Ta şi să fim părtaşi veşnicei Tale Împărăţii, dă-ne nouă în această Duminică a Ortodoxiei să punem început mântuirii. Şi să pu­nem început bun mărturisirii Tale în faţa celor pe care diavolul i-a rupt de Biserica Ta. Că Tu eşti mântuirea noastră, Doamne, Tu eşti nădejdea noastră şi pe Tine Te lăudăm cu toţi sfinţii în vecii vecilor. Amin!