SACCSIV – blog ortodox

Aberațiile Identității de Gen: Franța este pe punctul de a recunoaște un Tată drept Mamă a fiicei sale

Posted in Franta, IDENTITATEA DE GEN by Vali on iunie 25, 2020

Sursa:https://evz.ro/aberatiile-identitatii-de-gen-franta-este-pe-punctul-de-a-recunoaste-un-tata-drept-mama-a-fiicei-sale.html

Avocatul General al Curții de Casație a Franței a dat aviz favorabil în dosarul unui bărbat care și-a schimbat sexul și dorește să fie recunoscut ca „mamă” și nu ca „părinte biologic” al copilului său.

Două femei în rochii lejere și sandale cu toc, însoțite de o fetiță de 6 ani, cu codiță de cal și bluză cu volănașe, s-au prezentat marți, 23 iunie, în fața Curții de Casație a Franței.

Cele două și-au repetat povestea halucinantă, care le face de șase ani să colinde tribunalele. Iat-o pe scurt, relatată de Liberation:

Au fost odată un bărbat, Betrand, și o femeie, Marie. Cei doi se căsătoresc și din relația lor se nasc doi băieți.

Betrand însă nu se este fericit: dintotdeauna s-a simțit femeie. Prin hotărâre judecătorească, el primește în 2011 aprobarea în justiție de a fi recunoscut ca femeie, și își schimbă numele în Claire.

Înainte de a începe tratamentul hormonal de tranziție, Claire (sau mai degrabă fostul Betrand) îi face o fetiță lui Marie. Ea este copila care a fost adusă de cele două cucoane în sala de judecată, marți.

Durerea mare a lui Claire este că justiția nu a fost recunoscută ca „mamă” a fetiței.

Întrebarea cu care justiția franceză își bate capul acum este: cine e Claire (fostă Betrand) în raport cu copilul ei (lui)?

Părintele său biologic, cu siguranță. Dar sub ce titulatură trebuie sp figureze ea (el) în actul de naștere al fetiței?

„Vreau să fiu recunoscută ca mamă, ce altă soluție există pentru mine. Sunt o femeie, ce altceva ați vrea să fiu pentru fiica mea?”, le explică Claire, de cincizeci de ani, înaltă, cu părul lung și ochii albaștri, ziariștilor înainte de începutul ședinței.

„Da, dorim să fim recunoscute ca două mame”, adaugă și Marie, o brunetă minionă.

Încep pledoariile. La bară, avocatul Mathieu Stoclet al Curții de Casație. El reamintește că, în 2013, Marie a rămas însărcinată în urma unui act sexual cu soțul său, care își păstrase atributele masculine.

Că, în 2014, Claire „a recunoscut în fața notarului o recunoaștere prenatală a maternității pentru copil, în calitate de mamă ne-gestantă.”

Că, după nașterea fetiței, a solicitat transcrierea în registrele de stare civilă ale primăriei a recunoașterii maternității, efectuate în martie 2014.

Dar că „ofițerul de stare civilă a refuzat să procedeze la transcriere, apreciind că doar recurgerea la adopție i-ar permite să stabilească o filiație cu fiica sa”.

Însă Claire și Marie refuză categoric ideea adopției, dată fiind legătura biologică dintre Claire și fiica ei.

Claire sesizează atunci tribunalul din Montpellier, cerând transcrierea recunoașterii prenatale a maternității pe actul de stare civilă.

Instanța din Montpellier decide să-i acorde lui Claire statutul de „părinte biologic”.

În lumea atât de binară a dreptului francez, care operează doar cu noțiunile de bărbat și femeie și unde „sexul neutru” nu există (decizie a Curții de Casație din 2017), decizie de a atribui calitatea de „părinte biologic” a fost o surpriză, spune maestrul Stoclet.

Drept care, în numele faptului că petenta, Claire, este femeie din punctul de vedere al justiției, el solicită casarea hotărârii instanței din Montpellier, iar ca familia fetiței să fie pur și simplu formată din două mame.

Intră în scenă avocatul Betrand Perier care reprezintă APGL (Asociația părinților și viitorilor părinți gay și lesbiene) și Acthe (Asociația comună trans și homo pentru egalitate).

El demontează decizia tribunalului din Montpellier:

„Iadul este pavat cu bune intenții, se simte voința de a nu supăra pe nimeni, dar aceasta duce la o situație inacceptabilă și la o parentalitate asexuată (…) Un obiect juridic neidentificat.”

Și conchide cu voce tunătoare:

„Justiția a recunoscut-o ca femeie, ea este cea care trebuie să o recunoască acum ca mamă.”

Curtea de Casație a Franței se va pronunța asupra fondului pe 16 septembrie. Dar, dată fiind opinia avocatului general, este aproape sigur că tatăl fetiței va fi recunoscut ca mamă a sa. A doua mamă.

Video (in direct): Protest al lucratorilor din sanatate la Paris

Posted in Franta, MEDIC, MEDICINA, PARIS, proteste, VIDEO by saccsiv on iunie 16, 2020

Proteste violente si la Paris: Politia a tras cu lacrimogene, manifestantii au ridicat baricade si au starnit incendii

Posted in Franta, PARIS, proteste by Vali on iunie 3, 2020

Video: Uriase proteste in Europa impotriva restrictiilor

Posted in Europa, Franta, Grecia, Polonia, proteste, Spania, UE, UNIUNEA EUROPEANA, VIDEO, virus by saccsiv on mai 24, 2020

Foto: Va place cum s-au redeschis gradinitele in Franta?

Posted in copii, FOTO, Franta, virus by saccsiv on mai 13, 2020

Pandemia, ca acoperire pentru Dictatură: Legea „Pumnului în Gură” pe Internet

Posted in cenzura, Franta by Vali on mai 13, 2020

Video: Manifestatii in Franta

Posted in Franta, proteste, VIDEO by saccsiv on mai 12, 2020
Tagged with: , , ,

Renumitul medic francez Didier Raoult susține că boala provocată de noul coronavirus nu este gravă: „Evoluția COVID-19 ia forma unui clopot comun specifică bolilor virale”

Posted in Franta, virus by Vali on mai 6, 2020

Izolarea: dezbaterea interzisă

Posted in Franta, virus by Vali on mai 5, 2020

Sursa: https://www.cotidianul.ro/izolarea-dezbaterea-interzisa/

”Au trebuit doar câteva secunde, pe 16 martie, pentru ca președintele Franței și guvernul lui, în numele luptei împotriva coronavirusului, să-i consemneze la domiciliu pe francezi și sa-i priveze de cea mai mare parte a libertăților civile, politice și sociale pe care le credeam inalienabile: libertatea de mișcare, de asociere, de a munci. Justiția a fost trecută pe dreapta, avocații au fost izolați, arestul preventiv a fost automat prelungit, forțele de ordine  au fost învestite cu toata autoritatea pentru a aplica măsuri privative de libertate”, scrie pe blogul sau Jean Quatremer, corespondentul Liberation la Bruxelles.

Izolare fără fundament legal

”Această suspendare a statului de drept s-a făcut fără bază legală. De fapt, decretul din 16 martie care restrângea dreptul de deplasare nu intra în competențele puterii executive, pentru că doar un judecător ar putea să decidă asemenea măsuri, în cazuri individuale. Însă justiția administrativă a statului, prin Consiliul de Stat, a validat această măsură apelând la jurisprudența ”circumstanțelor excepționale”, ceea ce nu este cea mai inspirată decizie.

Abia pe 23 martie, Parlamentul a dat o bază legală măsurilor anunțate pe 17 martie, votând în mod precipitat legea care crea ”o stare de urgență sanitară” ce poate fi declanșată de guvern ”în caz de catastrofă sanitară care, prin natura și gravitatea sa,  pune în pericol sănătatea populației”, o definiție foarte laxă. Toată aceasta lege este caracterizata de laxitate, o bună parte din infracțiunile pe care le prevede fiind lăsate la interpretarea polițiștilor, deci la mână arbitrarului.

Legea trebuie reaprobată de parlament după două luni. Ea dă puteri depline executivului, iar parlamentul este redus la rolul de simplu spectator. Adunarea Națională nu a adus modificări proiectului guvernului, căci executivul deținea majoritatea. Însă Senatul, dominat de dreapta clasică, a reușit să introducă, din fereicire, câteva amendamente în acest text improvizat, amendamente care prevăd că legea încetează să se mai aplice de la 1 aprilie 2021, dacă nu va fi dat un vot contrar. Este o precizare fundamentală, la care guvernul pare, în mod curios, să nu se fi gândit.

 

Nici dictatură, nici democrație

Este remarcabil că această legislație de urgență, justificată prin recursul la un limbaj războinic (”Suntem în război”) nu a făcut obiectul unei sesizări a Consiliului Constituțional; opoziția, la fel de amuțită de teroare  ca și opinia publică, a renunțat să-și mai exercite drepturile, un fapt fără precedent când se aduce o atingere deosebit de gravă statului de drept. Judecătorii constituționali nu au fost sesizați decât asupra unui detaliu – amânarea judecării problemelor costituționale, o dispoziție care a fost deja validată.

Cât timp se va aplica starea de urgență sanitară (se pare că până la finele lunii iulie), Franța nu va fi o dictatură, dar nici nu va mai fi o democrație. La vremea lui, Francois Mitterand a denunțat ”lovitura de stat permanentă” în care acționau instituțiile celei de A Cincea Republici. Coronavirusul a permis să se meargă până la capătul acestei logici instituționale. Bazându-se pe o majoritate supusă și în fața unei opoziții inexistente, șeful statului a preluat toate pârghiile puterii, invocând necesitatea de a menține sănătatea francezilor și o urgență sanitară pe care nu a vrut să o vadă venind, câtă vreme Macron le cerea francezilor, cu zece zile înainte de starea de urgență, să trăiască ca și înainte.

Această punere între paranteze a statului de drept a fost însoțită de închiderea brutală a unei mari părți din economie, o consecință logică a izolării. Mai mult, guvernul a decis, fără vreo consultare, ce afaceri pot să rămână deschise, constrângând companiile să treacă în șomaj parțial peste 11 milioane de salariați din sectorul privat.

 

Absența dezbaterii

Este uimitor că aceste puteri excepționale oferite șefului statuluui pentru a aplica o izolare brutală și fără nuanțe în toată țara, una dintre cele mai dure izolări din Europa, împreună cu Spania, Italia și Belgia, nu a dus la vreo dezbatere. Ca și cum nimeni nu ar fi avut de ales. Niciodată o democrație nu a mai folosit această metodă pentru a lupta împotriva unei pandemii (au fost doar izolări parțiale la începutul secolului trecut), în special în timpul gripei spaniole din 1918-1919, al gripei asiatice din 1959 și al gripei Hong Kong, în 1969. Faptul că izolarea a fost o soluție inventată de China, un regim totalitar, pentru a reduce pandemia de coronavirus ar fi trebuit cel puțin să ne facă să ne punem niște semne de întrebare legate de legitimitatea măsurii. Însă ea a frost impusă aproape natural, după ce Italia a decis să-și izoleze toată populația, pe 10 martie. A urmat un efect de domino, fiecare vrând să arate că dorește să protejeze populația: Spania a impus izolarea pe 15 martie, Franța pe 16 martie, Belgioa pe 18 martie…

Însă existau motive de dezbatere, în special în privința izolării în sine. Acesta nu este decât o măsură menită să evite supraaglomerarea spitelelor. În rest, după ridicarea izolării, virusul va continua să circule și să-i omoare pe cei pe care trebuia să-i omoare – într-o proporție pe care nimeni nu o știe. Iar un vaccin nu va exista mai repede de un an sau doi și tratamentele sunt într-un stadiu experimental.

 

Izolarea este o capcană politică

Nimeni nu și-a dat seama că este foarte greu să ieși fără sacrificii politice din starea de izolare, odată ce s-a decis asta. O parte a opiniei publice va risca să se autoconvingă că izolarea este o măsură pentru învingerea bolii. Dacă pandemia va continua să facă victime, și va face, guvernul va fi automat acuzat că a pus în pericol sănătatea cetățenilor pentru a salva ”economia”, un cuvânt urât pentru o parte a francezilor, ca și cum a munci este un lucru cu totul secundar pe lângă sănătate… Cu alte cuvinte, va apărea tentația puternică de a se reveni la izolarea oarbă, pentru ca polemicile să se astâmpere, sau de a ieși cât mai târziu posibil din izolare.

Din motivele de mai sus, țări precum Suedia, Elveția, Germania și Olanda sunt mai adaptate la această strategie, căci au lăsat ca viața să-și urmeze cursul firesc, cum măsuri mult mai fine, ceea ce a permis evitarea puterilor excepționale ale executivului și în special evitarea distrugerii economiei.

 

De ce să izolăm o țară întreagă?

Această blocare totală a unei țări este cu atât mai discutabilă cu cât există regiuni întregi ce sunt cruțate de virus: de ce să impui același tratament în Île de France și în Creuse, în Milano și în Pulia? De ce lumea nu a fost izolată în funcție de extinderea epidemiei, ca în Germania, unde landurile decid ele în materie de sănătate publică, cu succesul pe care îl știm?

Și stabilirea companiilor care se vor închide și măsurile de precauție trebuie să fie un subiect de dezbatere. De exemplu, știam că aerul condiționat poate transporta virusul la distranțe mai mari și că poate contamina mai multe persoane. Știind asta, ce sens are să închizi galeriile de artă și florăriile, însă să lași deschise supermarketurile? De ce a fost necesară închiderea școlilor? Totul a fost lăsat la aprecierea unei birocrații lipiste de control și care nu s-a consultat cu actorii economici și sociali.

 

De ce să ții acasă întreaga populație?

S-a aflat din primele faze că această boală îi atacă în special pe cei cu vârste de peste 70 de ani (speranța de viață în Franța și Italia este de 80 de ani) și pe cei care au patologii grave, pe scurt persoanele slăbite. De ce am stabilit să-i izolăm pe toți cei activi, este rațional? Poate că ar fi trebuit să ne concentrăm pe protejarea grupelor de risc și nu să ținem acasă o țară întreagă, fără să ne gândim la viitor, mai ales că știm că virusul va fi cu noi mult timp.

De ce această pendemie, care nu e nici prima, nici cea mai mortală din istorie, a dus la asemenea măsuri fără precedent, știindu-se că nu există niciu tratement. De ce atâta panică, mai ales dacă comparăm mortalitatea cu cea a altor boli? Știm la fel de puține despre acest virus ca și acum cinci luni, iar asta ar trebui să ne pună în gardă în fața scientismului care ne-a cuprins, cu medicii care spun totul și nimic despre pandemie, făcând și mai dificilă decizia politică. Să ne aducem însă aminte că în Franța sunt diagnosticate 400.000 de cancere pe an, că 150.000 de francezi mor anual din cauza alcoolului și tutunului, iar aceste substanțe nu sunt interzise, deși astfel s-ar evita o bună parte din decesele amintite. Dacă fiecare viață trebuie salvată, atunci de ce suntem atât de dezinvolți în fața cancerului? Gripele sezoniere (deși există un vaccin pe care o bună parte dintre oameni nu îl fac) ucid în fiecare an 3.000 de oameni (fără a vorbi despre cei 30.000 de morți ai gripei Hong Kong din 1969, într-o țară de 51 de milioane de oameni, fără a mai vorbi de cei 45.000 de morți din 1959, într-o Franță cu 45 de milioane de oameni), infecțiile respiratorii sezoniere ucid 68.000 de oameni, accidentele de circulație ucid 3.500 de oameni. Și totuși, nimeni nu s-a gândit să interzică automobiulul sau să facă din lupta împotriva poluării un imperativ categoric.

Dacă ne uităm pe statisticile mortalității în lume, vom vedea că foametea (mult mai ușor de combătut), malaria, SIDA sau războaiele (multe dintre ele purtate cu aramele produse de noi, în Occident) omoară de infinit mai mulți oameni decât acest virus va ucide vreodată.

 

Nu există decat o tabără a binelui – cea a izolării

Ar trebui să ne punem niște întrebări legate de televiziuni în această panică din opinia publică occidentală (cu excepția televiziunilor germane, căci acestea au decis să-i acorde coronavirusului locul pe care îl merită cu adevărat). Să anunți în fiecare dimineață numărul de morți fără să-l pui în context (să spui care este numărul obișnuit de decese, vârsta, comorbiditățile), să dedici jurnale întregi pandemiei nu poate decât să îi înebunească până și pe cei mai rezistenți. Imaginați-vă că în fiecare dimineață am număra morții din Franța, cu toate cazurile la un loc, și apoi am face emisiuni speciale despre aceste decese: cine ar mai îndrăzni să trăiască pur și simplu?

Nu vreau să spun că un deces nu are importanță, însă fiecare politică publică trebuie să fie analizată din perspectiva costului și beneficiilor. Dacă nu interzicem vânzările de arme, de tutun, de alcool, de automobile și centrale termice, înseamnă că estimăm că beneficiile lor sunt mai mari decât costurile. Însă, în emoția care durează de două luni, o asemenea dezbatere este, de fapt, interzisă. Cei care îndrăznesc să pună sub semnul întrebării strategia aleasă și mai ales durata ei sunt puși la stâlpul infamiei de către cei mai radicali, cei care se fac auziți. Dacă te opui prelungirii izolării înseamnă că ești ”pentru moartea” celor care sunt bolnavi. Pe scurt, ți se spune să alegi tabăra, însă nu există decât o tabara a binelui, aceea a izolării! Am fost amenințat cu moartea, la fel și familia mea, de către oameni curajoși care cred că trebuie salvate toate viețile, indiferent de prețul plătit.

 

Cea mai gravă recesiune pe timp de pace din istorie

Izolarea va antrena o recesiune inimaginabilă prin violența ei: va fi între 8 și 15% din PIB, un recul al activității fără precedent pe timp de pace (doar în 1942 s-a înregistrat în Franța  o recesiune mai mare de 10%). Niciodată nu am mai blocat economia ca acum, trebuie să fim conștienți de asta. Șomajul parțial ajunge la aproape 20 de milioane (unul din doi salariați din mediul privat), iar concedierile vor ajunce la sute de mii si milioane, odată ce șomajul parțial gestionat de stat va ajunge să clacheze. Apoi, cu cât izolarea va dura mai mult, cu atât va fi mai grea repornirea economiei. Costurile beneficiilor sociale și planurile pentru refacerea economiei vor duce la o degradare fără precedent a conturilor publice și a tinerelor generații, care vor trebui să plătească de două ori pentru această izolare: prin pierderea locului de muncă și prin creșterea impozitelor (în cazul celor care își mențin slujbele).

Nu trebuie să uităm că șomajul este și o catastrofă sanitară, însă mai difuză și mai acceptabilă social: sunt 14.000 de decese în Franța în fiecare an cauzate de boli induse. Cum să nu vorbim despre cortegiul de sărăcie, foame și prăbușire socială. Efectele izolării vor avea consecințe și asupra psihicului, prin violențele asupra copiilor și femeilor, prin absenteismul școlar (câți copii au dispărut oare pur și simplu din sistem?).

 

Un stat de drept slăbit rău de tot

A crede că libertățile publice și democrația vor ieși întregi din acest episod este o fantezie. Starea de urgență sanitară va rămâne înscrisă în dreptul nostru pentru multa vreme, la fel cum starea de urgență din 2015 a fost integrată în dreptul comun. Rareori guvernele renunță la puterile pe care le obțin în dauna justiției și parlamentului. Urmărirea oamenlor prin smartphone, pe care unii o consideră o necesitate, ar putea să devină o regulă în numele sănatății noastre, care va deveni marea prioritate, iar viața privată va fi considerată preocuparea unei epoci trecute.Faptul că am ales starea de urgență și izolarea va lăsa urme adânci în democrația franceză.

Nu spun că am vreun răspuns. Spun doar că primele elemente ale ieșirii din izolare arată că ar fi fost posibilă o altă cale: izolarea decisă în fiecare departament, puteri mai mari pentru autoritățile locale, sesizarea unui judecător pentru a-i izola pe cei infectați. Regret că nu a existat o dezbatere democratică înainte de instituirea stării de urgență sanitară și de prelungirea ei. Este ca și cum sacrificarea celor mai tineri de 60 de ani și suspendarea statului de drept ar fi fost niște lucruri ce nu pot fi puse sub semnul întrebării.

În concluzie, cred că nu trebuie să ne înșelăm în privința semnificației evenimentului inimaginabil pe care îl trăim: este triumful individualismului, al sănătății imediate a individului, asupra bunăstării colective actuale și viitoare. În realitate, termenii dezbaterii sunt identici cu cei ai schimbării climatice: vom accepta sacrificarea bunăstării imediate pentru a asigura supraviețuirea speciei umane?”

 

de

Video: Revolte la Paris

Posted in Franta, PARIS, REVOLTA, VIDEO by saccsiv on aprilie 23, 2020
Tagged with: , , ,
%d blogeri au apreciat: