Tezaurul României de la Moscova
Tezaurul de la Pietroasele, restituit în 1956. Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei
In 2012 postam:
TEZAURUL ROMANIEI si cel mai mare jaf din istoria moderna
Era o preluare integrala a articolului CEL MAI MARE JAF DIN ISTORIA MODERNĂ de pe AXA. Veche adresa a hiperlink-ului nu mai e buna. Aceasta e cea noua:
Repostez respectivul material:
I. PUNCT DE PLECARE
În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) – trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”1. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare”2 (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc…), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc”3 a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia.
Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova”.
Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani” scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu.
După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului.
Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”4, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958.
„Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român5, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”6, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă7.
Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală8 sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”9. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”,10 să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani”11 semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat.
Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.:
„Domnule Guvernator,
Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat…”12
Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944:
„Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii…”13
Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric.
Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 – 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime .
Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel?
Noul Mucenic Beniamin, Mitropolit de Petrograd
Orthodox Christianity: NEW HIEROMARTYR BENJAMIN, METROPOLITAN OF PETROGRAD
NOUL IEROMARTIR BENIAMIN, MITROPOLIT DE PETROGRAD
31 iulie/13 august
Publicat pe 13 August 2023, de Orthodox Christianity
Mitropolitul Beniamin a fost arestat la 29 mai 1922, iar la 10 iunie a început audierea sa judiciară – în care au fost implicate și alte 86 de persoane. Care a fost temeiul oficial al arestării?
Amintiți-vă de contextul acelor evenimente: după încheierea războiului civil, când foametea a lovit Rusia – în unele provincii la o scară îngrijorătoare – Comitetul Central bolșevic a decis să folosească aceste condiții ca mijloc de a lovi Biserica Ortodoxă. Acest lucru a început cu directiva lui Lenin, ștampilată ‘STRICT SECRET’ și trimisă la 19 martie 1922, prin intermediul lui Molotov, membrilor Biroului Politic. Aceasta vorbea despre dezvoltarea unei situații unice care servea drept ‘justificare’ în fața societății, nu doar pentru confiscarea comorilor bisericești, ci și pentru eliminarea fizică a cât mai multor clerici posibil:
„Cu cât mai mulți reprezentanți ai clerului reacționar și ai burgheziei reacționare vom fi capabili să executăm pe aceste motive, cu atât mai bine…. Chiar acum este momentul să dăm o lecție poporului în așa fel încât timp de zeci de ani să nu îndrăznească să se gândească la niciun fel de opoziție….”
Ulterior, o campanie planificată de persecuție împotriva Bisericii a fost desfășurată ca un ‘asalt proletar asupra bunurilor de valoare ale Bisericii’.
‘Confiscarea obiectelor de valoare’ a început la Petrograd în martie 1922. Mitropolitul Beniamin a adoptat singura poziție posibilă. Dând un exemplu de iubire creștină și, în același timp, mărturisind duhul de pace al Bisericii, el a binecuvântat transferul – pentru ajutorarea celor nevoiași – al acelor obiecte de valoare care nu erau folosite în slujbele Bisericii. Astfel, Vlădica a acționat în conformitate cu decizia Patriarhului Tihon de a evita sacrilegiul, păstrând acele obiecte de valoare, dar predând autorităților echivalentul lor în bani. Nici decizia lui Vlădica Beniamin, nici cuvintele sale ‘vom da totul noi înșine’, nu au fost în niciun fel semne de slăbiciune. Mai degrabă, ele au demonstrat exercitarea responsabilității sale pastorale.
Cu toate acestea, CheKa din Petrograd nu a îngăduit să se ia în seamă vocea Mitropolitului Beniamin și a anunțat că obiectele de valoare vor fi confiscate în mod oficial. Pentru ei, acțiunea lor avea în primul rând o semnificație politică: În conformitate cu directivele Comitetului Central, era importantă ‘neutralizarea’ autorității Vlădicăi în rândul credincioșilor.
Bolșevicii aveau motive să se teamă de influența personală a mitropolitului Beniamin. El era binecunoscut în rândul a sute de mii de oameni din Petrograd și din afara granițelor sale, ca fiind o persoană foarte modestă și cumpătată, o persoană care nu era predispusă la lăcomie.
Născut în familia unui preot sătesc din Andreevo, districtul Kargopol, Vasili Kazansky (viitorul Vlădică Beniamin), cunoștea din experiența personală, începând din fragedă copilărie, ce înseamnă nevoia și sărăcia. Ani mai târziu, în calitate de student la Academia Teologică din Sankt Petersburg, a muncit în favoarea celor marginalizați din societate, luând parte la acte de caritate și participând la activitățile ‘Societății pentru răspândirea educației religioase și morale în spiritul Bisericii Ortodoxe’, orientată în primul rând spre ajutorarea muncitorilor și a celor nevoiași.
Faptul că a acceptat chemarea la episcopat nu i-a schimbat cu nimic modul de gândire. Vlădica putea fi văzut adesea în cele mai îndepărtate și mai sărace cartiere din capitală, locuri pe care se grăbea să le viziteze imediat ce era chemat, ca și cum ar fi fost un preot paroh obișnuit, doar în sutană, fără să poarte niciun semn al rangului său episcopal. Acolo, în mijlocul familiilor sărace, ar fi fost chemat să boteze prunci sau să vadă un muribund în drum spre moarte. El a depus nu puține eforturi pentru ca femeile decăzute, disprețuite de toți, să se ridice din adâncurile depline ale societății și să aibă ocazia de a-și corecta modul de viață. Munca sa în ‘Societatea Preasfintei Theotokos’ a permis multor suflete pierdute, aparent fără speranță, să se pocăiască de viața lor păcătoasă.
Astfel, nu activitățile Bisericii, ci episcopul însuși a reprezentat o amenințare pentru puterile sovietice, deoarece calitățile sale personale nu se potriveau cu imaginea ‘dușmanului de clasă’.
Motivul pedepsei aplicate lui Vlădica Beniamin a fost o scrisoare, tipărită la 4 martie 1922 în ‘Leningrad Pravda’, din partea a 12 persoane care organizaseră schisma renovaționistă/Biserica Vie. Aceștia îi acuzau pe episcopii apropiați de Sanctitatea Sa Patriarhul Tihon că se opun confiscării obiectelor de valoare ale Bisericii și de conspirație contrarevoluționară împotriva regimului sovietic.
Mișcarea renovaționistă, care era susținută de autorități, avea ca scop suplinirea Ortodoxiei cu o organizație speculativă și oportunistă, având doar fațada uneia religioase, o organizație care, de fapt, era lipsită de harul Tainei Bisericii și, inutil să mai spunem, era loială noului regim. Lovitura împotriva mitropolitului Beniamin făcea parte dintr-o politică calculată, menită să distrugă Biserica Ortodoxă Rusă. Patriarhul Tihon urma să fie lipsit de unul dintre cei mai importanți asistenți ai săi.
Caracterul nefondat și provocator al acțiunilor regimului de la Petrograd a fost recunoscut chiar și de către muncitori. Confiscarea obiectelor liturgice a provocat o neliniște considerabilă. În biserica fabricii Putilov, de exemplu, muncitorii nu au permis să aibă loc confiscarea. În alte parohii, de îndată ce soseau comisiile sovietice, se trăgeau clopotele de alarmă pentru a-i chema pe credincioși să se adune în opoziție față de acțiunile planificate. În mod clar, simpatiile credincioșilor erau cu autoritățile legitime ale Bisericii. Cu toate acestea, în acei ani, Comitetul Central bolșevic a fost foarte selectiv în aplicarea principiului exprimării voinței poporului.
Reținerea și răbdarea remarcabilă a Mitropolitului Beniamin au continuat pe tot parcursul procedurilor judiciare, până în ultimul minut, când, într-un scurt discurs, și-a exprimat atitudinea față de cele întâmplate, respingând de la sine toate calomniile.
„…Nu știu ce veți anunța în verdictul vostru, fie viața sau moartea, dar indiferent de ceea ce veți spune, eu îmi voi ridica privirea cu aceeași evlavie către Ceruri, mă voi însemna cu semnul Crucii și voi afirma: ‘Slavă Ție, Doamne Dumnezeule, pentru toate lucrurile…’.”
Acestea au fost cele câteva cuvinte pe care Mitropolitul Beniamin le-a rostit în sala de judecată. A acceptat cu blândețe verdictul de vinovăție ca pe o Cruce care îl unea cu Mântuitorul…
La 5 iulie, tribunalul a anunțat verdictul de vinovăție, iar în noaptea de 12/13 august a aceluiași an, Mitropolitul Beniamin, împreună cu arhimandritul Serghei (Șein) și cu laicii Iuriy Novitsky și Ivan Kovsharov, a fost executat prin împușcare la periferia Petrogradului.
Viața parohială 2023,
Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Washington, DC. / 13/8/2023
Minciuna ticalosita din Ultimatumul Sovietic din 26 iunie 1940: Pana la 28 iunie 1940 Romania sa cedeze Basarabia si Bucovina de Nord pe motiv ca … ar fi fost populata in principal cu ucraineni
Radio Europa Libera Moldova: I. Ocuparea sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord (28 iunie-3 iulie 1940)
Al Doilea Război Mondial începe în data de 1 septembrie 1939 odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie.
România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice. Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).
Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. La operaţia de „eliberare” a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.
Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.
Mențiunea din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.
În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).
În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.
În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare. Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.
Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.
În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.
Comentariu saccsiv:
Iata si ce putem citi in articolul
[…]
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
- Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
- Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
[…]
Cititi va rog si:
MASACRUL de la FANTANA ALBA. Un Katyn românesc aproape uitat…
Documentar: GOLGOTA BASARABIEI. Despre crimele bolsevismului
12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei
Operațiunea Barbarossa si trecerea Prutului – 22 iunie 1941
Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională
12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei
Astăzi se împlinesc 81 de ani de la primul val de deportări din Basarabia şi din nordul Bucovinei. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, zeci de mii de familii au fost ridicate cu forţa de NKVD-ul sovietic, urcate în trenuri şi deportate în Siberia şi Kazahstan. Unii deportaţi au reuşit să se întoarcă acasă, alţii însă nu au supravieţuit represiunii.
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România.
Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.
Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.
Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 02:30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.
Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360 sau chiar de 30.000 de persoane.
SFANTUL LUCA al CRIMEEI
Sfantul Luca al Crimeei este un sfant al veacului nostru, fiind mai intai medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic si al sufletelor (arhiepiscop). Intreaga lui viata se poate rezuma in cateva din cuvintele sale: “Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul.”
Numit adesea drept doctor “fara-de-arginti”, Sfantul Luca al Crimeei a fost un ierarh marturisitor ce a patimit mult pentru dragostea si credinta lui in Hristos in temnitele comuniste. Nascut intr-o familie princiara, sfantul a fost un bun chirurg si profesor universitar, iar in cele din urma, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru.
In plina teroare bolsevica, un chirurg de exceptie refuza sa opereze fara icoana Maicii Domnului pe peretele salii. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, marturisitor al credintei in Hristos si titan al stiintei deopotriva ofera lumii contemporane o minunata lectie de jertfire de sine, de slujire a semenilor si de sfintenie.
Sfantul Luca al Crimeei (1877- 1961)
Sfantul Luca s-a nascut in anul 1877, intr-o familie cu nobile radacini stramosesti. Valentin Voino-Iasenetki, dupa numele sau de mirean, a primit o aleasa educatie. Inclinand mai intai spre pictura, tanarul Valentin isi va indrepta pasii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simtind o puternica dorinta de a-si ajuta semenii, el va renunta la pictura, cotind spre medicina. Astfel, sfantul se va inscrie la Facultatea de Medicina din Kiev.
In anul 1904, in cadrul razboiului ruso-japonez, sfantul va sluji pe post de medic chirurg, in slujba Crucii Rosii, adica fara salariu. Vreme de aproape un an, sfantul va indeplini misiunea de chirurg prin mai multe spitale de tara, lipsite de fonduri si intr-o stare de saracie avansata. Intre timp, tanarul Valentin se va casatori cu Ana, impreuna cu care va avea patru copii.
In anul 1916, doctorul Valentin hotareste sa-si publice experientele medicale intr-o carte de medicina, numita “Eseu despre chirurgia infectiilor septice”. In timp ce lucra la prologul cartii, un gand ii veni, cum ca sub titlul cartii va sta un nume de episcop.
Peste inca un an, in 1917, Valentin se stabileste impreuna cu familia in orasul Taskent, unde primesete postul de medic-sef al spialului din localitate. O boala incurabila cauzeaza moartea timpurie a sotiei sale, Ana. Astfel, sfantul va ramne singur, cu cei patru copii ai sai.
Intr-o zi oarecare, episcopul locului il cheama pe Valentin la el si ii zice: “Doctore, trebuie sa deveniti preot!” Incredintat de faptul ca aceasta este misiunea si calea ce il asteapta, doctorul Valentin va accepta fara nici o retinere hirotonia intru preot, in anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba inca a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat catusi de putin conducerea comunista a vremii.
In scurt timp, parintele primi numele monahal de Luca. In anul 1923, parintele Luca ajunge episcop al regiuni Taskent. Dupa hirotonia intru arhiereu, bolsevicii il vor arestea imediat. Acum incepe patimirea, un un lung sir de ani de pribegie si suferinte in inchisorile sovietice.
Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primeste acceptul de a opera in spitalele de prin inchisorile prin care este purtat. Fiecare operatie incepea si se termina cu rugaciune catre Maica Domnului, iar curatarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o facea sfantul in semnul crucii, spre ajutor.
Bolsevicii hotarasc sa-l trimita pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmand ca apoi sa fie trimis in regiunea Arhangelsk pentru inca vreo trei ani. Dupa aceasta, sfantul va mai primi inca si un al treilea exil, in indepartata Siberie. Orbind de ochiul drept, de la batai si chinuiri, sfantul nu a cartit de cele pe care le patimea.
In anul 1946, dupa terminarea perioadei de detentie, datorita meritelor deosebite in studiul medicinei, cat si pentru lucrarea “Eseu despre chirurgia infectiilor septice”, sfantul va primi Premiul Stalin. Sfantul Luca imparte banii primiti ca premiu orfanilor de razboi.
Tot in anul 1946, Sfantul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol si Crimeea. Sfantul se va osteni neincetat sa reinvie credinta si viata duhovniceasca. Predicile lui erau ascultate, pe langa credinciosii de rand, de studenti intelectuali si chiar de oameni avand alta credinta. Sfantul nu s-a temut niciodata a condamna atitudinea regimului ateu.
La batranete, sfantul si-a pierdut desavarsit vederea. Despre aceasta insa, el spunea: “Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindca Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor.”
Sfantul Luca al Crimeei va adormi in Domnul in data de 11 iunie 1961. Doctorul trupurilor si al sufletelor semenilor sai va fi canonizat in anul 1966, in ziua de 18 martie Sfintele lui Moaste fiind asezate in Catedrala Sfanta Treime, in localitatea Simferopol, in Ucraina. Bine mirositoare, sfintele lui Moaste savarsesc nenumarate minuni in trupul si sufletul celor bolnavi.
Sursa:
IOSIF STALIN si OCULTISMUL. Liderul sovietic se inchina la draci…
Am mai postat acest articol in 2012. Il repostez cu cateva completari, pentru cititorii mai noi:
Sursa: Joseph Stalin’s occult knowledge and experiments
Trecutul ocult al conducatorului sovietic a fost discutat la fel de mult precum ocultismul celui de-al treilea Reich. Ce rol a jucat Iosif Stalin, cel care a condus tara catre „victoria socialismului” pentru aproape 30 de ani? A fost un dictator oarecare sau a avut forte necunoscute in spatele sau? Din nefericire nu avem decat cateva intamplari la indemana.
De exemplu, este cunoscut faptul ca Stalin a urmat Seminarul Teologic Tiflis impreuna cu viitorul magician, filozof si ocultist faimos Georgi Gurdjieff si ca la un moment dat a fost prieten cu el. A mai fost o teorie cum ca Iosif Dzhugashvili a facut parte dintr-un fel de „fratie estica” oculta care era formata din Gurdjieff si adeptii sai.
Sursele care vorbesc despre Gurdjieff mentioneaza o figura misterioasa, printul Nizharadze. Acesta era un pseudonim al omului al carui suflet a fost inlocuit la nivel energetic, ceea ce l-a transformat intr-un zombi. Gurdjieff descrie o expeditie in Golful Persic, printre membrii numarandu-se el si Printul Nizharadze. El povesteste ca „printul” s-a imbolnavit de febra pe drum, ceea ce i-a facut pe calatori sa stea o luna in Baghdad. Este cunoscut ca intre 1899 – 1900 Dzhugashvili a lucrat in laboratorul de geofizica din Tiflis, deci teoretic ar fi putut sa ia parte la aceasta expeditie. Fata liderului a fost acoperita cu ciupituri – ar fi putut sa fie aceasta un efect secundar al febrei „persice”?
Pseudonimul liderului partidului – Koba – ridica de asemenea niste intrebari. Tradus din vechile scrieri bisericesti slavone, inseamna „vrajitor” sau „profet”. Acesta era numele regelui persan Kobadesa, care a cucerit Georgia de est la sfarsitul secolului al 5-lea. Istoricul bizantin Teophanes spune ca Kobades era un mare magician si seful sectei care avea idealuri apropiate de cele ale comunismului, ca de exemplu impartirea proprietatii in parti egale pentru a elimina diferentele dintre bogati si saraci.
In epoca lui Stalin securitatea de stat crease un intreg departament dedicat cautarii semnelor civilizatiilor extraterestre si a civilizatiilor ancestrale. Bolsevicii aveau nevoie de cunostinte si tehnologie care ar fi putut sa-i faca invincibili.
De asemenea se mai spune ca in 1941 Stalin a vizitat in secret vestita Matrona binecuvantata din Moscova (Matrona Dmitrievna Nikonova). Conform unei teorii, Matrona i-a spus lui Stalin: „Cocosul Rosu va castiga. Victoria va fi a ta. Esti singurul sef care nu va parasi Moscova.” Conform unei alte teorii, ea l-a lovit pe lider cu pumnul in frunte spunand: „Moscova nu renunta, gandeste, gandeste si imediat cum va veni Alexander Nevsky, el ii va conduce pe toti inapoi”.
Guvernul de la acea vreme a folosit un hipnotizator faimos, Wolf Messing. Se spune ca odata Stalin l-a chemat si i-a ordonat sa obtina 100.000 dintr-o banca folosind doar o bucata de hartie goala. El trebuia sa convinga casierul ca vede un cec de 100.000, dar cand experimentul a fost incheiat si casierul a vazut o foaie goala in locul unui cec, a suferit un infarct. O alta insarcinare a lui Messing a fost sa mearga la biroul lui Beria fara permis, trecand de garzile de securitate. El a indeplinit-o fara dificultate.
Exista de asemenea dovezi ca „liderul poporului” avea cunostinte vrajitoresti si capacitati extrasenzoriale. Parapsihologii spun ca majoritatea portretelor il infatiseaza pe Stalin cu o pipa deoarece tutunul pe care il fuma era arma magica de aparare a lui Stalin care nu-i lasa pe ceilalti sa-i patrunda in „aura”.
Daniel Andreev spunea in cartea sa „Trandafirul lumii” ca Stalin era capabil sa intre intr-o transa speciala – hohha – care-i permitea sa vada cele mai adanci straturi ale lumii astrale. Liderul obisnuia sa mearga la culcare chiar inainte de zori, deoarece putea sa intre in corpul sau astral doar la anumite ore, cand noaptea era pe sfarsite. In aceste momente chiar si infatisarea lui Stalin se schimba – ridurile ii dispareau, pielea i se netezea, iar obrajii i se imbujorau.
Stalin avea nevoie de Hohha pentru a obtine energie si pentru a prezice evenimente viitoare. Astfel Stalin afla ce fel de necazuri sau pericole il amenintau si incerca sa le previna. Conform lui Andreev, in timpul unei transe Stalin a comunicat cu spirite si demoni. Executiile in masa erau de fapt jertfe aduse acestor fiinte astrale. De aceea Iosif Stalin a reusit sa ramana la putere mai mult decat oricare alt conducator sovietic.
*Iosif Vissarionovich Stalin a fost nascut Iosif Vissarionovich Dzhugashvili
Comentariu saccsiv:
E mult limbaj new age in textul de mai sus. Ce faceau, de fapt, toti acestia era o inchinare la draci.
Sa ne amintim si ce spunea Karl Marx:
„Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Printul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneala interpretez dansul mortii„
Tot el mai scria ca instrumentele de tortura sunt bune deoarece asigura locuri de munca, atat fierarilor cat si calailor…
Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) a fost un evreu din Germania, celebru filosof, sociolog, teoretician politic, revolutionar, idol al comunismului.
Karl Marx a fost mason, s-a tras dintr-o familie de rabini, dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul. Ei au fost influentati direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875).
OPINII: capitulare necondiționată pentru Germania
Sursa: https://historia.ro/sectiune/general/8-mai-1945-capitulare-neconditionata-pentru-576079.html
8 mai 1945, ora 23.01:capitularea militară germană în fața forțelor Aliate intra efectiv în vigoare pe toate câmpurile de luptă. Cu acest pas, Aliații obținuseră doar o parte din țelul lor final – capitularea necondiționată militară ȘI politică, așa cum o ceruse pentru prima dată președintele american Roosevelt la Conferința inter-aliată de la Casablanca din ianuarie 1943.
Pentru puterile occidentale și politica formulată de ele la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist. Aliații respingeau în mod categoric posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului Primului Război Mondial – când Antanta a adoptat ideile cuprinse în Cele 14 puncte ale lui Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune. Conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase.
Cererea pentru o capitulare politică nu avea precedent în dreptul internațional. Spre deosebire de tratatele de armistițiu, dreptul internațional considera – și așa e și în prezent – capitularea drept un acord pur militar încheiat între forțele armate ale statelor beligerante. Cererea pentru o capitulare politică și militară necondiționată gândită de Aliații occidentali la Casablanca urma să stabilească, deci, un precedent în legislația internațională.
OPINIE. Originile conflictului dintre Polonia și Ucraina: Ucraina de Vest și Polonia Mare
Global Research: History: The Origins of the Polish-Ukrainian Conflict: West Ukraine and Greater Poland
Istorie: Originile conflictului dintre Polonia și Ucraina: Ucraina de Vest și Polonia Mare
De Dr. Vladislav B. Sotirović, 17 Aprilie 2023, Global Research
Józef Piłsudski
Chiar de la început, trebuie remarcat faptul că, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, pe harta politică a Europei nu figurau nici Polonia, nici Ucraina. Polonia era considerată o regiune istorică, în timp ce Ucraina era una geografică.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
11 comments