Parintele Arsenie Papacioc despre parintele Ilie Cleopa
Pe 2 decembrie 1998 se muta la Domnul parintele Ilie Cleopa (nascut la 10 aprilie 1912).
Între 1952 – 1954, este urmărit de Securitate și se retrage în Munții Stănișoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. Iata o intamplare amintita de parintele Arsenie Papacioc:
Să vă spun o întâmplare petrecută în pustie ca să vedeţi ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă. Părintele Cleopa într-o parte, eu în altă parte, căutam tufişul să ne adăpostim. Părintele Cleopa insista pe sub ramuri să vin la el, până acolo erau cam 50 de metri. Eu ziceam că tufişul meu este mai bun. Însă zic: „Ia să ascult!“ Am fugit acolo şi a trăsnit cam prin locul unde ziceam că e mai bun de adăpostit pentru ploaie. M-a impresionat!
Cititi va rog mai multe la:
„Sunt mereu cu Cleopa în inimă“
Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Predica parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVI-a după Rusalii
Ev. Luca 12,16-21:
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
2 decembrie: 14 ani de la adormirea intru Domnul a Parintelui Cleopa de la man. Sihastria. Cuvant despre proorocii mincinosi
Citez articolul PROOROCII MINCINOSI
Fratii mei, in tara noastra sunt o seama de secte autorizate, o seama sunt tolerate, ca fractiuni religioase si o seama din ele sunt si netolerate, subversive, care sunt si contra statului si a Bisericii. Dar oricare secta ar fi, sa giji ca toate se cheama ” neghinele tarinii „.
Dumneavoastra ati auzit pilda din Evanghelie cu neghinele tarinii, ca a intrebat pe Stapanul : Doamne, n-ai semanat samanta buna in tarina Ta ? De unde are zazanii ? ( Matei 27, 25 ). Adica, de unde are neghine ?
Si a zis Stapanul tarinii : un om vrajmas a facut aceasta. Ai auzit ? Adica diavolul. Tarina este toata lumea – cum spune Mantuitorul. Tarina crestina, daca se socotesc toti crestinii care cred in Sfanta Treime, suntem peste doua miliarde pe glob. Aproape o jumatate din populatia lumii este crestina intr-un fel.
In aceasta tarina mare, satana a semanat neghine, ca sa nu fie graul curat, adica credinta dreapta. Si aceasta neghina sunt sectele. Ele sunt niste buruieni care au crescut la umbra Bisericii, la temelia Bisericii, si nu trebuie ca noi sa dam graul pe neghina sau sa amestecam graul cu neghina.
Voi, care v-ati nascut crestini, care ati crescut crestini din parinti crestini, din stramosi crestini, este o mare rusine si un mare pacat sa lasati radacina voastra si sa va duceti la vrajmasii lui Dumnezeu, care nu cinstesc pe Maica Domnului pe sfinti si sfintele moaste; care hulesc icoanele, Sfanta Cruce, cele sapte Sfinte Taine si tot ce este sfant in Biserica dreptmaritoare a lui Iisus Hristos.
Parintele Cleopa ne invata sa ne maritam fetele de tinere. Noi insa suntem niste razvratiti neascultatori si ca atare din ce in ce mai multe adolescente desfraneaza cumplit …
Iata ce ne invata parintele Ilie Cleopa, citez din NUNTA CRESTINA:
4. A patra randuiala a nuntii canonice. Tinerii sa se casatoreasca foarte devreme. Dupa canoanele Bisericii, dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur, trebuie sa se casatoreasca baiatul cand este de 15 ani si fata cand este de 13 ani.
Dar pentru ce aceasta ? V-ati pus intrebarea ? Iata de ce : Pentru ca sa nu greseasca pana la casatorie, sa se ia spurcati. Ca nunta-i cinstita, cand amandoi sunt fecioreinici, si baiatul si fata. Biserica apara neprihanirea intotdeauna si curatia. Are mare grija, nu cumva sa se ia in casatorie dupa ce-a cazut in pacat baiatul sau fata cu cineva. Ca nu mai este ” Doamne ajuta” in casatorie.
Iar daca acum, dupa legile statului, s-a hotarat sa fie fata de 16 ani, este buna si aceasta randuiala. Ca nu-i prea tanara, este numai potrivita. Si baiatul n-ar trebui sa treaca de varsta de 18 ani sau cel mult 20, dar sa se pazeasca cu mare tarie pana la casatorie in feciorie, cum i-au facut mamele lor.
Comentariu saccsiv:
Dar se pazesc oare? Iata ce aflam din cateva articole din ultimele zile:
(more…)
PILDA BOGATULUI CARUIA I-A RODIT TARINA, Duminica a 26-a dupa Rusalii (Dezlegare la peşte). Predica Parintelui Ilie Cleopa. Predica Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa
Ev. Luca 12,16-21:
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii
( Despre patima iubirii de averi )
Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).
Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.
Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.
Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?
Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”
Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).
Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.
O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.
Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.
Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.
Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).
Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).
Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.
Iubiţi credincioşi,
Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.
Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.
Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.
Iubiţi credincioşi,
Cîtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: „Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).
Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.
Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.
Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.
Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa:
Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.
Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?
Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).
Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator.
În parabola de astăzi este vorba de un astfel de bogat. Proprietar al unor terenuri întinse, el constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani. Ciudat, el uită de unde vin vântul şi ploaia şi seceta şi se opreşte exact la partea vizibilă a lucrurilor, nu caută cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în planul spiritual. Grija lui unică e cum să-şi păstreze recolta cât mai bine. Dacă ar fi privit în jurul lui, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el dacă le-o dădea. Dacă s-ar fi gândit puţin la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile materiei sunt scurte şi şi-ar fi amintit de suflet. Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui şi ar fi folosit averea spre slava lui Dumnezeu şi propria lui mântuire.
Bogatul însă, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei:
“Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19).
Astfel, planul lui se întindea pe ani înainte şi uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov, că bogatul va fi doborât şi va trece ca floarea ierbii:
“Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale” (Iacov 1,11).
Mântuitorul spunea această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina în auzul mulţimii. Erau acolo săraci şi bogaţi. Iisus nu voia să jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare – şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, şi ei erau pândiţi de moarte în fiecare clipă.
De aceea Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat:
“Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? “ (Luca 12,20).
Cine dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina? Cine nu-şi face planuri pentru o vreme nedefinită – şi bine facem, pentru că viaţa noastră şi firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune: dacă va vrea Dumnezeu. De asemenea, greşeala începe când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru. Această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea popoarelor.
Dacă ţara noastră este astăzi sub cea mai înspăimântătoare teroare, dacă mor copii în spitale de frig şi de foame, dacă satele ne sunt distruse cu miile şi bisericile cu zecile de mii, este pentru că Partidul Comunist şi toţi conducătorii lui cred că sunt eterni, că moartea nu stă lângă ei în fiecare clipă. Ei cred că sunt în afara răspunderilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor, ei nu cred că sângele nevinovat pe care îl varsă strigă după răzbunare şi strigătul pătrunde în urechile Domnului.
Am văzut de curând în ziarele din Anglia o fotografie recentă a preşedintelui Ceauşescu. Este îngrozitoare: toate răutăţile făcute, toată suferinţa neamului, durerea copiilor unui întreg popor s-a înscris în linii urâte pe chipul lui schimonosit de infirmităţile sale sufleteşti. Privindu-i chipul, spaima din ochi şi gura distorsionată de ură şi de frică, am înţeles că pentru el răsună, ca tunetul ce cutremură lumea, glasul Domnului:
„Nebune, în noaptea aceasta se va cere sufletul tău de la tine!”.
Grozavă va fi noaptea Judecăţii Domnului, grozavă şi fără de ieşire.
(predică rostită de Pr. Gheorghe Calciu în America în 1988, cu un an înaintea morţii lui N. Ceauşescu, din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)
PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV. Duminica a 25-a dupa Rusalii (Începutul Postului Crăciunului). Predica parintelui ILIE CLEOPA
Ev. Luca 10,25-37:
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Predica Pr. Ilie Cleopa:
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: „Ce scrie în Legea lui Moise?” Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.
Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora” (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).
Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, „Bucură-te, Învăţătorule!” şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.
Invierea fiicei lui Iair. Duminica a 24-a dupa Rusalii. Predica Parintelui Cleopa
Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! (Talita kumi!) Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat
Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii
( Despre cei adormiţi în Hristos )
Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)
Iubiţi credincioşi,
În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.
Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).
Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.
Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.
Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?
Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt „morţi”, căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).
Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.
Iubiţi credincioşi,
După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.
Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).
Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).
Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi, zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.
Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu (Cîntarea Cîntărilor 1, 15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul. Trandafirii mirositori sînt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: „Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt.
Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!
Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.
Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre” (Ibidem, p. 83-86).
Iubiţi credincioşi,
Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.
Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.
Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.
Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini… şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: „De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului”. Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.
Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: „Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?” Iar episcopul i-a zis: „Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie”. Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: „Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului”.
Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: „Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos” (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.
Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.
Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.
Iubiţi credincioşi,
Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.
Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte, slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.
Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi dezlega – prin spovedanie – pe pămînt, va fi dezlegat şi în cer…
Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.
Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.
O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!
Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit”. Amin.
VIDEO: IN 1995 Parintele Cleopa spunea ca ANTIHRISTUL AVEA DEJA 18 ANI …
In primul film, dupa minutul 6, parintele ne spune ca antihristul avea deja 18 ani (in 1995) si ca la 33 se va face cunoscut multimilor spre a le rataci. Deci in 2010 ar avea cam 33 de ani …
Parintele da si unele date eronate (grade, kilograme, kilometri), consider insa ca mesajul principal este cat se poate de clar … Cititi va rog si:
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
4 comments