SACCSIV – blog ortodox

PARINTELE ILIE CLEOPA CATRE PREOTI: Ce sa invete in predici si in scaunul de spovedanie despre DESFRANARE

Posted in desfrau, Ilie Cleopa, predici, PREOT, SPOVEDANIA by saccsiv on Iulie 12, 2013

pr-ilie-cleopa

Foto:DESPRE RUGACIUNE, TREPTELE RUGACIUNII de Parintele Cleopa

   Iata ce putem citi in articolul Cum trebuie combătut păcatul cel urât al desfrânării din rândul credincioşilor noştri?:

(more…)

Anunțuri

NE SPOVEDIM? SUNTEM SIGURI? Arhimandrit Cleopa Ilie: INDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE

Posted in Ilie Cleopa, rubrica incepatorului, SPOVEDANIA by saccsiv on Iunie 14, 2012

Arhimandrit Cleopa Ilie

ÎNDREPTAR

PENTRU

SPOVEDANIE

Tipărit cu binecuvântarea

Înaltpreasfințitului TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Cucovinei

Text îngrijit de

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Ediția a II-a

Editura Mănăstirea Sihăstria

2010

Orice creștin e bine să facă măcar o dată în viață spovedanie generală, la o mănăstire, iar apoi se poate spovedi oricând la preotul lui. Păcatele nu pot intra în Cer. Fără spovedanie nu intră în Cer nimeni.

Atenție însă că diavolul are un șiretlic: când faci păcate, îți dă curaj, iar când te spovedești, îți aduce rușinea.

Să nu ne rușinam, fraților, la Spovedanie, ca să fim iertați, ci mai bine să ne rușinam de a mai face pacate!

Parintele Cleopa
(more…)

Comentariul zilei (14.02.2011): S-ar parea ca si copiii sub 7 ani ar trebui sa se spovedeasca. O istorisire cutremuratoare …

Posted in copii, ORTODOXIE, SPOVEDANIA by saccsiv on Februarie 14, 2011

Iata comentariul Pr.Gabriel postat la articolul Crestinul si TATUAJUL:

In privinta copiilor pana la varsta de 7 ani ar trebui ca duhovnicii sa fie mai atenti. Sunt multi copii care astazi injura cu diavolul, fura si fac multe altele la varste relativ mici. NU uitati ca Euharistia este FOC si odata intrata in rarunchii omului ca sa curete de pacat poate pricinui multe necazuri acelora care se impartasesc cu nevrednicie.
Imi spunea un parinte induhovnicit ca Euharistia in trup paralizeaza la propriu organul/madularul care-l gaseste plin de necuratie. (ex. mana – in cazul malahiei, omorului, furtului ; picioarele- in cazul batailor , ochii in cazul desfranarii cronice, etc..) SI aici se implines cuvintele Sf.Ap.Pavel care spune ca multi dintre crestini sunt bolnavi iar multi au si murit.

E un caz in Evergetinos vol I, scos la Sf.Manastire Vatopedu care ar trebui dat de gandit multor duhovnici in privinta varstei de 7 ani.
“Petru:
Mi se pare, cinstite stapane, ca, deoarece neamul omenesc s-a supus la multe si nenumarate patimi, cea mai mare parte a Ierusalimului ceresc se va umple de prunci.

Grigorie:
Nu ne indoim ca toţi copiii botezaţi care mor la varsta prunciei intra in imparaţia cerurilor. Nu trebuie, insa, sa credem acelasi lucru despre aceia care incep sa vorbeasca, deoarece pentru mulţi dintre prunci intrarea imparaţiei ceresti se inchide si din cauza parinţilor lor, daca ii cresc rau.
Acum trei ani, un barbat din orasul acesta, cunoscut tuturor, avea un fiu care mi se pare ca era atunci in varsta de cinci ani. Iubindu-l pe copil foarte mult dupa trup, il crescuse fara asprime. Din pricina aceasta fiul dobandise obiceiul ca, atunci cand i se strecura in suflet vreo pofta, sa blesteme(copilul injura de cele sfinte) -si doar a spune asa ceva e primejdios- marirea lui Dumnezeu. A fost lovit insa de molima ce a bantuit pe aici acum trei ani, asa incat a ajuns in pragul morţii. in vreme ce tatal il ţinea la piept, precum marturisesc cei ce au fost de faţa, copilul a vazut venind spre el duhurile viclene si a inceput sa strige, tremurand si inchizand ochii: „Apara-ma tata, apara-ma!” Odata cu strigatele acestea, si-a intors faţa spre pieptul tatalui, vrand sa se ascunda. Vazandu-l tatal ca tremura, l-a intrebat ce vede, iar copilul, raspunzand, a spus: „Au venit niste oameni negri si vor sa ma ia”. Zicand aceasta, indata a blestemat numele maririi [lui Dumnezeu] si si-a dat sufletul.
Ca sa arate, asadar, atotputernicul Dumnezeu pentru ce pacat a fost predat copilul unor asemenea slujitori -pacat pe care tatal sau nu a vrut sa-l impiedice in timp ce traia- a ingaduit ca sa-i repete in timp ce murea. A fost, deci, in dreapta judecata a lui Dumnezeu ca pe copilul acesta, pe care dumnezeiasca milostivire l-a rabdat sa traiasca blestemand, sa-l ingaduie sa blesteme si atunci cand murea, pentru a-si pricepe tatal propriul pacat. Caci, din pricina ca acestuia nu i-a pasat de sufletul micului sau fiu, a crescut pentru gheena focului nu un pacatos mic, ci unul mare” (Sf.Grigorie Dialogul)

Eu unul, personal, am spovedit si copii la varsta de 5 ani, stiind bine moralitatea lor. Stiu ca nu sunt pacate de trup, dar nu mi-as putea ierta vreo neatentie, in cazul in care vreun copil a plecat pe urmele celui de mai sus.
Iar copiii se vatama foarte usor, iar moralitatea crestineasca a multor parinti lasa de dorit, asa ca decat focul gheenei, mai bine o spovedanie curata urmata de povete frumoase care sa-l echilibreze duhovniceste.

PS. Imi spunea o crestina ca la gradinita la Brasov a fost prins un copilas care se juca in chilotei. Va dati seama unde au ajuns copiii nostri..
Doamne fereste-ne si te imploram sa ne pazesti!

Comentariu saccsiv:

Se juca in chilotei … S-a constatat de exemplu ca:

O PACOSTE: BPA (Bisphenol A), folosit pentru a produce PLASTICURI transparente solide, produce cancere, defecte congenitale şi reproductive, obezitate, instalarea precoce a pubertăţii, probleme de comportament, afecţiuni cerebrale, afectiuni grave ale intestinului, etc.

Si probabil mai sunt si multi alti factori. Asadar nu-i de mirare ca:

Din ce in ce mai multe fete ajung la pubertate la 7 ani

Si foarte posibil ca si baieteii sa se maturizeze mai repede.

Nu stiu daca acel copilas incepuse deja sa se masturbeze dar e aproape sigur ca nu stia ca e un pacat.

Cutremuratoare sunt insa cele din prima parte a comentariului Pr.Gabriel

Spovedania este o Taina a Bisericii prin care ni se iarta pacatele. Daca am pastra in noi curatenia si sfintenia pe care o dobandim la Sfantul Botez, poate n-ar mai fi nevoie de spovedanie. Asa insa, cand copiii cresc mai mari, incep sa faca fel de fel de pacate, de greseli din ce in ce mai mari. Pana acum, in general, se considera ca de la sapte ani copiii trebuie sa vina sa se spovedeasca:
Rubrica incepatorului: SPOVEDANIA

Ei bine, iata insa ca varsta ar trebui sa scada.

RUGACIUNEA ” … iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg … ” NU AR TREBUI SA FIE PREZENTA IN CARTILE NOASTRE DE CULT?

Posted in SPOVEDANIA by saccsiv on Ianuarie 19, 2011

Citez din articolul Rugaciunea de la Spovedanie:

Ori de cate ori mergem sa ne spovedim, preotul rosteste la finalul marturisirii noastre o rugaciune, in care sunt prezente cuvinte necunoscute multor Biserici Ortodoxe: ” … iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg … „. Putini stiu ca aceaste cuvinte sunt de origine apuseana si ca ele nu ar trebui sa fie prezente in cartile noastre de cult. Potrivit cercetatorilor, ele isi au originea in Trebnicul lui Petru Movila (Kiev, 1646).
(more…)

DANION VASILE: De ce fugi de spovedanie?

Posted in Danion Vasile, SPOVEDANIA by saccsiv on Martie 11, 2010

De ce fugi de spovedanie?[1]

În ultimii ani am încercat, de zeci şi sute de ori, să îi ajut pe cei care mi-au scris – majoritatea fiind tineri – să se spovedească. O parte dintre tineri s-au spovedit, ceilalţi nu…

Cred că motivul principal pentru care oamenii nu se spovedesc este că nu îşi dau seama cât de mult le poate schimba viaţa o spovedanie sinceră…

Cred că, pentru tânărul de astăzi, refractar la limbajul bisericesc, scrisoarea care urmează (primită de la unul dintre cei pe care i-am „bătut la cap” să se spovedească) poate să aibă mai mult impact mai mult decât o predică despre spovedanie…

***

„Gata! Am reuşit. M-am dus de dimineaţă şi m-am spovedit şi a fost extraordinar. Simţeam aşa că respir, îmi venea să alerg, să plâng de bucurie. Am avut mii de „tone” de energie în mine. Deşi ştiam că altă cale nu am, îmi era teribil de frică. Nu pot să îţi exprim acum cum a fost aseară şi toată noaptea când nu am închis un ochi. Nu credeam că diavolul te chinuie în halul ăsta… FIZIC… Fizic, Danion, nu îmi venea să cred. Am căzut într-o depresie profundă aseară, am plâns, mă durea capul de simţeam că plesneşte. Mă simţeam dintr-o dată atât de mic, atât de fragil. Chiar dacă m-am pregătit temeinic înainte, aseară totul părea dărâmat, tot ceea ce construisem până atunci. Simţeam că nu sunt capabil să mă spovedesc, că o să moor de ruşine… Nici nu pot să îţi spun prin ce am trecut aseară. Toată noaptea nu am închis un ochi. Eu stau la casă şi îţi spun că e prima dată când am auzit aşa ceva. Un zgomot venea din pod. Nu ştiu ce era, şoareci, pisici, dinozauri… dar făceau un zgomot groaznic. Nu atât de tare, dar foarte stresant. Ai auzit de picătura chinezească? Cam aşa era. De dimineaţă am vomat, eram alb la faţă şi tremuram. Danion!!!! Nu am păţit aşa ceva în viaţa mea. Tot timpul îmi ziceam că nu pot, că nu pot că nu pot. Am plecat de acasă foarte devreme… Era încă întuneric şi, cum am intrat în biserică, au trecut toate, Danion… Toate… Chiar simţeam că nu mai am răbdare să stau la rând şi că vreau eu primul să mă duc să îmi spun nenorocirile… Şi alt lucru de care m-am uimit… Nu m-am bâlbâit! Nici măcar puţin. Parcă nu mai vorbeam eu… Parcă nu eram eu… Vorbele veneau de la sine fără mari eforturi. Acum când mă gândesc îmi vine iar să plâng… Mulţumesc, Danion… pentru tot ce ai făcut pentru mine şi prietena mea…

Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit în calea mea să îmi dai câţiva pumni şi palme să ne trezim… Mă simt atât de uşurat şi parcă miroase altfel Crăciunul acum… E cel mai frumos cadou…

Doamne ajută!”

***

Am tipărit această scrisoare pentru că mi-a umplut, la propriu, sufletul de bucurie.[2] Iniţial am postat-o pe net – şi mulţimea de comentarii generate a fost pentru mine o dovadă că nu am greşit. Unele din aceste comentarii (se pot citi pe www.danionvasile.ro/blog/2008/03/11/de-ce-fugi-de-spovedanie-o-scrisoare-cu-felii-de-bucurie/) m-au impresionat, şi din acest motiv vreau să le „împart” şi cu voi…

***

Miruna: Cu toţii suntem oameni slabi, numai Dumnezeu e adevărata noastră putere, iar vrăjmaşul, care de ani de zile te îndeamnă la păcate fără ruşine, nu îţi dă aşa de uşor liber la spovedanie. Că doar prin spovedanie i se năruieşte toată „munca”. Tocmai când te hotărăşti să te spovedeşti, îţi dă înmiit toată ruşinea pe care ţi-a luat-o atunci când ai făcut păcatele, îţi dă disperări, depresii, gânduri că nu te va mai ierta niciodată Dumnezeu pentru ce ai făcut. Când m-am spovedit eu, după ani de păcate cumplite, m-am simţit de parcă am închis ochii şi am sărit în prăpastie. Efectiv, a fost ca şi cum mi-am ţinut respiraţia şi am sărit. Mi-am zis că, în cel mai rău caz, cad şi mor acolo, în faţa preotului, de ruşine, sau sunt dată afară din biserică, anatemizată, dar mai rău decât îmi era până atunci n-avea cum să-mi fie. Numai aşa am avut „curajul” să ajung la spovedanie. Câte piedici şi ispite am avut până am ajuns la spovedanie… Chiar şi în ziua în care am plecat de acasă, până am ajuns în faţa preotului, am avut atâtea piedici, absurde, cred că e o probabilitate de 1 la un catralion să ţi se întâmple toate lucrurile care mi s-au întâmplat. Până am zis: „Doamne, ajută-mă, că eu nespovedită nu mă întorc acasă!” Atunci eu mă rugam Sfântului Antonie cel Mare. M-am rugat: „Sfinte Antonie, du-mă tu, de mână, în faţa preotului!” (asta pentru că umblam capie prin centrul propriului meu oraş şi nu mai ştiam încotro să o iau). Eu mă recunosc în articolul de mai sus. Când am început să-mi zic păcatele, m-a podidit un plâns de aproape nu mai puteam vorbi, dar a fost un plâns aşa, eliberator. Pe măsură ce-mi spuneam nelegiuirile, mă simţeam din ce în ce mai liniştită, mai înseninată. Iar bucuria şi pacea de după spovedanie sunt într-adevăr de nedescris. Parcă ai ajuns la liman după ce te-ai luptat cu valurile şi aproape te-ai înecat. Parcă ţi s-a dat viaţa înapoi. Dacă stau să mă gândesc bine, chiar ţi se dă viaţa înapoi. Încă ceva: după ce m-am spovedit, când m-am ridicat în picioare, am văzut că lângă umărul meu stâng fusese tot timpul o icoană a Sfântului Antonie cel Mare (nici nu o văzusem înainte). Să ne ajute tuturor Dumnezeu să ne spovedim cât mai des, mai curat şi mai cu folos. Căci dacă nu ar fi ajutorul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfinţilor, nu ştiu ce s‑ar alege de noi. Doamne ajută!

Marinuca: Da, spovedania este un miracol pe care noi, muribunzii, încă nu l-am înţeles. La prima spovedanie, exact cu aceleaşi probleme m-am confruntat, în special ruşinea, intensitatea ei, astfel încât tremurândă am intrat la duhovnic. Când am ieşit de acolo, simţeam că plutesc, nu ajungeam cu picioarele pe pământ, într-o clipă am ajuns acasă, deşi aveam de mers în jur de 1 km. Câteva zile am trăit ceva de nedescris, care simţeam că se pierde.

Culmea este că acum, după câţiva ani, oricum îmi este greu să mă adun să merg la spovedanie, de fiecare dată se dau lupte în mine, care amână această baie a sufletului. Deocamdată cu greu, dar mă ridic şi merg, sper să mă ţină mila Domnului, că fără El suntem mai mici decât un fir de praf.

Andra-Andreia: Toţi avem ispite în drum spre spovedanie sau în drum spre biserică. Îmi amintesc că în februarie, bolnavă fiind, îmi planificasem să mă duc la maslu, dar cu câteva ore înainte m-a biruit oboseala, febra şi… ispitele. Am regretat că nu am mers, mai ales că aş fi putut, poate, să mă spovedesc ulterior.

Iar săptămâna trecută, drumul spre biserica unde mă întâlneam cu soţul meu să ne spovedim a fost iar presărat de frici şi ispite, de o intensitate cutremurătoare. Veneam amândoi pe căi diferite, el cu trenul, eu cu maşina, spre aceeaşi destinaţie, şi pe tot drumul îmi era cumplit de greu să şofez. Drumul era nou pentru mine, şoseaua îmi părea prea sus, îmi părea că pot cădea cu maşina oricând, că sunt prea multe poduri, îmi venea să opresc mereu. Doar rugăciunea m-a mai întărit şi doar Dumnezeu mi-a dat putere să ajung la biserică. Ne-am spovedit amândoi şi  ne-am împărtăşit după slujbă şi am fost foarte, foarte fericită.

Pr. Gabriel: Cine nu se spovedeşte este mort sufleteşte! Sfântul Grigorie Palama spune că pocăinţa schimbă trecutul, şi cine nu are ceva de schimbat în trecutul său!

Liane Ld: Eu nu mai sunt tânără, cum sunteţi voi, şi vreau să vă sun că nu trebuie să ne facem niciun fel de probleme înainte de a ne duce la Sfânta Taină a Spovedaniei. Cândva, un preot tânăr mi-a spus să fac, înainte de a merge la Taina Sfântă, Rugăciunile pentru Sfânta Spovedanie. Pe mine aceste rugăciuni mă pregătesc, iar eu nu mă gândesc ce voi spune. Desigur că poverile mi le las sub patrafir – ce mă apasă, ce nu înţeleg, ce am greşit, pentru ce mă mustră conştiinţa – şi toate acestea le spun lui Dumnezeu, sub un patrafir de preot, oricare ar fi acela. Nu mi s-a întâmplat niciodată, până la vârsta la care sunt deja de peste 10 ani bunică, să nu plec uşoară de la Sfânta Taină, şi cu cel mai bun sfat dat, chiar şi de un preot foarte tânăr. Uneori am impresia că Dumnezeu pune fiecărui preot în gură cuvântul cel mai potrivit de rezolvare şi de încurajare pentru fiecare. Pentru mine, Sfintele Taine sunt medicamente mai bune decât toate medicamentele, cele care îmi mângâie şi îmi vindecă sufletul, şi apoi toate. Parcă nu mai există probleme, s-au rezolvat ca prin minune: greutăţile nu mai sunt atât de grele, poverile atât de împovărătoare, oboseala a trecut şi pot să merg înainte, în acest marş forţat spre – de ce nu? – Împărăţia lui Dumnezeu.

Elena: De ce nu spune nimeni nimic şi despre duhovnici? Sigur, spovedania este o taină mare, care te curăţă şi te înalţă şi mântuieşte, dar oare toţi duhovnicii îşi fac datoria cum se cuvine? Eu sunt în situaţia de a nu mă mai simţi pe aceeaşi lungime de undă cu duhovnicul meu. Toată lumea mă sfătuieşte: alege-ţi alt duhovnic, cere binecuvântarea primului etc., dar nu este atât de simplu. Mulţi duhovnici zic că au „clienţii” lor, că nu te acceptă oricum etc. Iar duhovnicul care m-a dezamăgit pe mine îşi dă el oare seama de stavila pe care a pus-o între Dumnezeu şi mine?

Claudiu Buza: Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de ziua în care m-am spovedit pentru prima oară (în urmă cu 17 ani!). Nu se poate uita, mai ales atunci când povara este mare şi plângerea pe măsura păcatelor. Voiam din toată fiinţa mea să înfăţişez Mântuitorului slăbiciunile mele, păcatele mele pe care nu le mai puteam păstra înlăuntrul meu. Voiam să trăiesc Ortodoxia. Rătăcisem prea mult, căzusem prea adânc, mă înstrăinasem total de Dumnezeu. Şi a venit ziua judecăţii mele la scaunul spovedaniei! Nu mai puteam suporta mizeria din sufletul meu; totul în jurul meu striga că trebuie să mă mărturisesc, că trebuie să rup zapisul păcatelor. M-am pregătit mult timp, n-am vrut să las nimic în sufletul meu; ştiam că trebuie să smulg tot putregaiul din suflet. Dar, eşec total (asta am considerat în acel moment!). Părintele profesor la care am vrut să mă spovedesc… trebuia să ajungă la Facultate la cursuri. L-am implorat cu lacrimi în ochi să-i fie milă de mine, nefericitul, şi să-şi facă puţin timp pentru a mă spovedi. Nu s-a putut, mi-a spus să revin peste două zile!? M-am supus, dar totul s-a prăbuşit în sufletul meu, căzusem în cea mai întunecată stare de deznădejde; nimic nu mai avea sens, totul era lipsit de viaţă, de frumuseţe… trăiam în iad. Nu mai vedeam nimic în jurul meu, timpul se dilatase, nu ştiam încotro să apuc. Am fost la un pas de sinucidere. Dar Dumnezeu m‑a ridicat şi m-a ajutat să merg mai departe. Curios e faptul că nu mi-a trecut prin cap să caut un alt duhovnic! Cele două zile au trecut ca douăzeci de ani! Am ajuns la scaunul spovedaniei cu hârtiuţa păcatelor (nu voiam să uit ceva). Părintele mi-a luat „documentul” şi a început să citească păcatele. L-am oprit, spunându-i că vreau să le citesc eu, că trebuie să le rostesc eu (aş fi mărturisit şi în gura mare, nu-mi păsa!). M-a lăsat, m-a povăţuit fugitiv şi mi-a dat drumul spre Viaţă. Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, m-am eliberat, am simţit bucuria întâlnirii cu Hristos. Acum sunt şi eu un nevrednic duhovnic, la care vin tineri împovăraţi, tineri aşa cum am fost şi eu!

Val: Cred că cel mai bine este să ceri lui Dumnezeu un duhovnic pentru tine. Şi eu am căutat foarte mult până am găsit unul. Atunci când l-am găsit, am ştiut că acesta era cel pe care îl căutam. Este ceva asemănător cu intuiţia. Îl vezi şi ştii că l-ai găsit, fără să ştii nimic despre el, fără să-l cunoşti, fără să ai un „motiv” pentru care să-ţi placă. Doamne ajută!

Cătălin: Eu pot să vă spun că m-am mărturisit de trei ori până acum, şi asta în ultimele două luni. Sunt botezat ortodox, dar mama mea e catolică, tata ortodox şi a biruit evlavia, nu adevărul (după vorba părintelui duhovnic). A fost „o întâmplare” că am fost botezat ortodox, mama nici nu a fost la botez, pentru că nu a ştiut decât cu o seară înainte. În fine, m-am lămurit şi cu yoga – pe atunci credeam că e cu adevărat „o ştiinţă revelatoare”. Şi am început să cunosc şi Ortodoxia. Când am intrat în curtea unei biserici ortodoxe de români din Torino mi‑au dat lacrimile. Îmi curgeau lacrimile şuvoi şi nici nu am intrat în biserică. Am strâns cele trei degete în palmă şi am început să fac cruce, dar făceam de la stânga la dreapta, pentru că nu ştiam cum se face (dar diferenţele între dogme şi canoane le cunoşteam – ciudat, nu?). În fine, am plecat din Italia special pentru a face o spovadă bună, şi pentru că mă atrage viaţa de călugărie. Am venit în ţară şi, după mai multe „peripeţii”, în timp de vreo trei zile, am ajuns la Sfânta Mănăstire Petru Vodă. Am intrat la părintele Iustin şi abia dacă vorbeam din cauza lacrimilor. I-am spus că am trăit fără Hristos, că am participat la catolici toată viaţa mea, m-am spovedit, m-am împărtăşit, în fine, părintele m-a liniştit în câteva minute, cu puţine cuvinte. M-a trimis la un preot duhovnic din mănăstire, şi acolo l-am cunoscut pe părintele X. Aşteptam la uşa chiliei lui, dar nu ştiam cum arată. Era şi în timpul postului. Şi a venit părintele. Am văzut că era în dreptul uşii şi l-am întrebat dacă el este cel pe care îl căutam. A spus că da. În momentul în care a spus „Da”, parcă mi-ar fi spus că era rudă cu mine sau ceva de genul ăsta. I-am spus că m-a trimis părintele Iustin pentru mărturisire. Am intrat şi când i-am spus despre cum stă treaba, mi-a spus pe un ton care voia parcă să mă absolve de orice vină: „Apăi, săracul de tine, nici tu nu ştii ce mai eşti!” Dar eu i-am spus că mă simt ortodox, foarte hotărât chiar, şi mi-a făcut molifta (eu nici măcar nu ştiam pentru ce este). Îmi trecusem păcatele pe o hârtie, dar nu o aveam la mine, era în camera unde eram cazat. Am vorbit vreo 15 minute despre viaţa mea, poate şi mai mult, apoi au început păcatele. Chiar când îmi citea molifta şi mă însemna cu semnul Sfintei Cruci, simţeam deasupra capului ca şi cum ar fi făcut crucea cu foenul. În fine, i-am spus păcatele fără nicio ruşine, parcă vorbeam cu mine. FRAŢILOR, am ieşit atât de fericit, că am uitat să îmi fac canonul în ziua aia. Parcă zburam, nici nu am cuvinte, eram ca nou-născut parcă. Şi câte lupte am dus până la spovadă! M-am trezit o dată în genunchi, pe jos, într-o biserică catolică, în Italia, plângând şi       rugân- du-L pe Dumnezeu să nu mă lase, căci diavolul mă atacă; voia să mă ducă la deznădejde (nu aveam în altă parte unde să merg, apoi m-a învăţat Dumnezeu să nu mai calc în biserici catolice niciodată). La ultima spovedanie, am simţit omoforul pe cap ca de 5 kg, abia dacă îmi ţineam capul drept. Tot aşa de fericit am plecat după mărturisire. Şi ce e şi mai şi e că abia aştept să-l văd pe părintele meu, să mă mărturisesc, să cad plin de umilinţă până în măduva oaselor, să mă mustre şi să mă povăţuiască aşa cum face el (îmi atinge capul cu arătătorul şi spune: „Să îţi intre bine în cap asta! Să ţii minte ce îţi spun acum!”). Vă doresc la toţi o mărturisire sinceră şi, bineînţeles, aşa cum sunt toate: cu folos!

Lucreţia: M-am spovedit după un timp foarte lung. Credeam în Dumnezeu de copil, dar viaţa şi ocupările de a avea mai mult… Nu aveam timp pentru aceasta. Mergeam uneori la biserică, să aprind o lumânare, să dau slujbe de 40 de Liturghii şi făceam donaţii pentru construirea bisericii. Participam şi eu cu puţin din puţinul pe care îl câştigam. Aveam trei copii, lucram şi eu şi soţul pentru a putea să-i creştem. Soţul a început să bea, nu mă mai înţelegeam cu el. Lucram de dimineaţa până seara, încercam să fac totul, dar nu găseam înţelegere la el. Mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi ajute. Am început să merg la Sfântul Maslu şi la mănăstire, vineri seara, pentru slujbele de dezlegări. În anul 2003, am plecat din ţară şi mi-am găsit de lucru. Mi-am adus toată familia. Soţul nu mai bea. Mi-am găsit liniştea şi fericirea pe care o căutam. Ne-am cumpărat un apartament, mulţumeam lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi-l dă. Dar, pe neaşteptate, unul din copii mi-a murit. A fost ceva fulgerător. Era o grea încercare pentru copiii mei mai mari, pentru soţul meu – trebuia să le fiu sprijin. Mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi dea putere şi răbdare. Atunci am înţeles că viaţa asta e o călătorie. Când ajungi la sfârşit, nu contează cine eşti, de unde vii sau unde pleci, ci cum trăieşti viaţa şi ce rol are Dumnezeu în viaţa unui om. După 22 de ani am ajuns să mă spovedesc, să-mi plâng viaţa şi păcatele, suferinţa şi bucuriile, şi să mă împac cu ceea ce Dumnezeu mi-a dat, să accept voia Lui. De atunci, mă spovedesc cam la două luni şi am acea linişte şi pace în sufletul meu, acea dragoste cu care Dumnezeu ne iubeşte şi simt că trebuie şi eu, la rândul meu, să împărtăşesc acea dragoste cu aproapele meu. Acolo unde este Dumnezeu este suferinţă, mângâiere, linişte sufletească şi răbdare.


[1] Din volumul Drumul cuvintelor (Editura Egumeniţa, 2009).

[2] Mărturisesc faptul că primirea unor astfel de scrisori m-a ajutat atâta vreme să fiu aproape de tineri, de problemele şi de durerile lor. Am primit şi critici – că sunt un fanatic retrograd etc – de la tineri care nu au fost de acord cu articolele, cărţile sau conferinţele mele. Dar am primit şi mesaje – cum e acesta – care mi-au dat elan să merg mai departe…

Rubrica incepatorului: SPOVEDANIA

Posted in ORTODOXIE, rubrica incepatorului, SPOVEDANIA by saccsiv on Septembrie 4, 2009

   Citez integral din http://www.crestinortodox.ro/dreapta-credinta/69841-spovedania cuvantul Parintelui Sofian Boghiu despre spovedanie:

   Spovedania este o Taina a Bisericii prin care ni se iarta pacatele. Daca am pastra in noi curatenia si sfintenia pe care o dobandim la Sfantul Botez, poate n-ar mai fi nevoie de spovedanie. Asa insa, cand copiii cresc mai mari de sase-sapte ani, incep sa faca fel de fel de pacate, de greseli din ce in ce mai mari – toate obrazniciile. Si de aceea, la sapte ani copiii trebuie sa vina sa se spovedeasca.
   Spovedania este ca o baie in care ne spalam de toate intinaciunile launtrice, sufletesti. Stiti dumneavoastra, daca cineva, fiind murdar, nu s-ar spala macar o saptamana, cred ca ar mirosi foarte urat ! Dar, daca macar un an nu s-ar spala ? Sunt unii oameni care nu se spovedesc ani de zile ! Daca nu s-ar spala ani de zile, cred ca ar trebui sa stea multe zile sa-si curete mizeria de pe trupul omenesc, asa de mult s-ar aduna mucegaiul si putrezirea materiei pe trupul lor nespalat !
   Cam asa se intampla cu Sfanta Spovedanie ! Sunt persoane care se ingrijesc cu regularitate, insa sunt unii, care nu se spovedesc cu anii. Am intalnit persoane care treizeci de ani nu s-au spovedit; altii, batrani de 80 de ani, atunci au venit sa se spovedeasca. Cat a trebuit sa sufere acest suflet omenesc, ca si poata sa-si parasca toate pacatele facute in toata viata lui ! In cartea lui Iov este acest cuvant : Daca ar fi viata omului numai de o zi, nu ar fi fara de pacat !
   Noi facem pacate si cu gura, vorbind vorbe netrebnice, si cu ochii, privind ce nu trebuie sa privim, si cu urechile, auzind ce nu trebuie sa auzim. Cu toate simturile noastre suntem infectati de aceste rautati, de aceste lucruri urate care spurca launtrul nostru. Si cum ati mai auzit, trupul nostru este numit templu al Duhului Sfant, Biserica Dumnezeului Celui viu. Acest templu al Duhului Sfant trebuie pastrat in curatenie pentru ca in el locuieste Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant.
   Daca in fiecare zi ne intinam, ne spurcam viata cu tot felul de pacate si patimi, acest launtru al nostru cum mai arata inaintea lui Dumnezeu, Cel atotsfintit si atotcurat ? De aceea este nevoie de aceasta spalare launtrica, care se face prin Sfanta Spovadanie. Este insusi Taina lacrimilor. Pentru ca, asa cum prin Sfantul Botez ne curatim prin apa sfintita a Botezului, tot asa in cursul vietii noastre, cu lacrimi spalam sufletul de pacatele noastre. Este aceasta Taina a Pocaintei, a regretului, a parerii de rau de tot ceea ce am facut in viata pana in clipa in care ne botezam, prin ” botezul lacrimilor si al sfintei cainte „. De aceea taina aceasta este mare.
   Daca luam Sfanta Impartasanie fara spovedanie, riscam sa fim pedepsiti de Dumnezeu, pentru ca am indraznit ca, in acest vas urat si murdar, care a devenit trupul nostru, sa punem acest margaritar de mare pret, Sfanta Impartasanie, Care este Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.
   Stiti dumneavoastra viata Sfintei Maria Egipteanca, acea mare pacatoasa, care se retrasese in pustiul Palestinei, unde a stat 47 de ani fara sa se spovedeasca si care, prin cainta puternica si prin plans din toata inima pentru tot ceea ce pacatuise in viata, a ajuns la o atat de mare sfintenie, incat, atunci cand o intalneste Sfantul Zosima, duhovnicul trimis de Dumnezeu pentru ea in pustiu, facand rugaciune inainte de a vorbi ei, Sfanta Maria Egipteanca, pe cand se ruga, se inalta mai bine de un cot in sus, in vazduh . Atata sfintenie dobandise prin cainta, prin lacrimi. Pentru ca a pacatuit 17 ani in Egipt, prin fel de fel de desfranari, dar tot asa de mult i-a trebuit pana s-a despatimit, tot 17 ani. In acest rastimp s-a chinuit fara de mancare, fara de imbracaminte, fara asternut pe pamantul gol, adeseori fierbinte de soarele torid al pustiului, sau rece, in noptile reci din Orient. Statea acolo si plangea, se caia si ruga pe Dumnezeu sa i se stearga toate pacatele sale, incat la rugaciune plutea in vazduh. De aceea zic, mare este Taina aceasta a Spovedaniei, cand o inlelegem asa cum se cuvine. Trebuie sa ne ridicam cu ea, trebuie sa ne curaltim, asa cum ne spalam cu apa curata pe trupul murdar.
   Cine primeste spovedania ?
   Arhiereul sau preotul. De la inceput, Sfintii Apostoli erau cei care marturiseau. Aduceti-va aminte de niste pacatosi de pe vremea aceea, Anania si Safira, care s-au marturisit la Sfantul Apostol Petru, pe care l-au mintit si unul si altul ! Au murit deodata ! Si au fost ingropati in gradina casei unde se spovedeau inaintea lui Dumnezeu. Deci, la inceput Apostolii spovedeau. Ei au ales arhiereii, arhiereii hirotonesc preoti si atunci savarsesc preotii aceste Taine, ca si Taina Spovedaniei. Pentru pacate mai mari pe care preotul nu poate sa le dezlege, pacate grele, ii trimite pe cei pacatosi la prea sfintitii arhierei ca sa-i dezlege, daca se pot dezlega.
   Cei care se spovedesc trebuie sa fie crestini ortodocsi. Dumneavoastra stiti, cei care v-ati spovedit de mai multe ori pana acum in viata dumneavoastra si n-ati ramas nespovediti si necuratati, nespalati si nepregatiti pentra primirea Sfintei Impartasanii. Inainte de a va spovedi, fara indoiala ca fiecare va ganditi la viata dumneavoastra, la pacatele savarsite pana atunci.
   Unii insa nu se gandesc. Vin in genunchi si asteapta sa-i intrebi. Noi nu facem ancheta ca sa stim cine si cum a pacatuit. La spovedanie vine fiecare indemnat de constiinta care il mustra, dupa cum gasim marturie de la Dumnezeu in Psalmi : Cu mustrari pentru faradelegi ai subtiat sufletul lui ca panza unui paianjen, si se curata singur : ” Iata am facut asta, asta, asta !” Nu se spune insa numai o insirare de pacate; asta n-are valoare. Daca le spune, trebuie sa se marturiseasca cu toata parerea de rau, cu toata cainta, cu toata sinceritatea si durerea launtrica, ca a fost in stare sa greseasca atat de mult inaintea lui Dumnezeu, Care ne da tot ce ne trebuie, ca sa putem vietui. Insa sa nu-I calcam ini picioare poruncile Lui si sa traim o viata dezordonata. Pentru ca pacatele noastre, care sunt pacate de moarte, leaga harul de la Dumnezeu, leaga infierea Lui. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai dezordinei, ai rautatii, ai ratacirilor, precum fiul cel ratacit din Evanghelie.
   De aceea zic, cand venim la Sfanta Spovedanie ne gandim, ne pregatim mai dinainte. Nu trebuie un anumit timp sa stai, sa te gandesti, ci mergand pe drum, la servici sau chiar in casa, notati undeva pe un carnetel ceea ce te apasa pe constiinta pentru ca la spovedanie, diavolul insusi ascunde pacatele. Asa se intampla, cum spunea cineva acest lucru. Cand esti liber sau esti cu viata, oricum te apleci catre pacat. Si diavolul iti sopteste : ” Nu o sa stie nimeni ca ai gresit !” si te acopera cu un fel de patura si te indeamna la pacat, si pacatuiesti. Atunci tipa, cu toata puterea, decat sa te faci de batjocura, de ras. Pentru ca diavolul iti sopteste : ” Ai gresit, ticalosule „, si cauta sa te duca la disperare.
   Pare ca diavolul poarta o sulita cu care te impunge si impinge la pacat, o patura sub care iti ascunde pacatele si dupa aceea o trambita ca sa-ti urle pacatele tale, sa te faca de batjocura, sa te descurajeze, ca sa nu mai ai curaj sa fugi la Dumnezeu. Si de aceea, impotriva acestor unelte diavolesti care te indeamna la pacat si la deznadejde, sa avem curajul acesta, sinceritatea, sa ne param pe noi se cu toate amanuntele cele ascunse, cele secrete ale pacatelor dinlauntru.
   Unde se poate face spovedania ?
   Spovedania se face de obicei in Sfanta Biserica, intr-un loc mai retras ca sa nu auda nimeni. De aceea, rugam pe crestinii care doresc sa se spovedeasca sa stea departe de cel care se spovedeste, deoarece, fiecare are nevoie de o taina a lui, sa-si pastreze viata in taina. Sunt anumite ” colturi ” inlauntrul nostru, in care, asa cum este gunoiul pe covor, asa sunt pacatele noastre inainte de spovedanie. Nu trebuie sa stie nimeni, nici ce a facut in public adeseori. De aceea, este bine sa fie taina cand se spovedeste cineva. Si secretul spovedaniei se pastreaza. Preotul care divulga secretul marturisirii era si este pedepsit, asemenea preotilor din antichitatea crestina, nu numai bizantina. Celor care divulgau secretul spovedanie, li se taia limba si erau inchisi pe viata. Asa de severa era aceasta pedeapsa. Deci, cei care vin la spovedanie sa se spovedeasca cu toata increderea, ca ceea ce spun ei, spun inaintea Mantuitorului Hristos.
   La spovedanie, noi, preotii sau arhiereii, suntem numai unelte sau persoane care primesc vizibil marturisirea dumneavoastra, pentru ca Acela la Care ne marturisim este Insusi Mantuitorul Hristos. De aceea zic, sa va marturisiti cu sinceritate, ca deja El cunoaste pe fiecare, cunoaste ce avem inlauntrul nostru, in inima noastra. Este un loc in Evanghelia de la Sfantul Ioan in care se spune : Iisus stia ce este in om.
   Cand trebuie sa ne spovedim ?
   De obicei de patru ori pe an, in cele patru posturi : postul Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Sfintei Marii si mai ales in Postul Pastelui. Atunci se cuvine sa ne spovedim. Insa unii crestini, care sunt mai sarguinciosi, se spovedesc mai des, de doua-trei ori in Postul Mare, si in celelalte posturi tot asa. Sa facem asa, precum se intampla cand ne murdarim de noroi sau de altceva, ne spalam ori de cate ori ne manjim. Daca pacatuiesti in fiecare zi, in fiecare zi ar trebui sa te spovedesti. Cand esti murdar, atunci te spela; cand esti pacatos, atunci te spovedesti si faci aceasta curatire launtrica.
   La spovedanie se dau niste canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci niste mijloace de indreptare. De pilda, unii au pacatuit cu trupul mult si atunci i se dau metanii, care sunt semn de mare pocainta adica aplecarea capului, a fruntii pe pamant si spunand acea rugaciune scurta : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul „. Inmultirea acestor metanii ajuta la curatirea trupeasca. Cand gresim cu trupul, ispasim in trup. Insa, sunt si pacate sufletesti, de pilda cel al nestiintei. Pacatul nestiintei este pedepsit. Preotul ii da canon sa se informeze, sa stie ce este cu el, cu fiecare din noi. Atunci ii dam sa citeasca din Sfanta Scriptura. anumite capitole, din Noul Testament, sau in Filocalie sau in alte carti duhovnicesti, ca sa poata sa-si dea seama ce raspundere avem pentru sufletele noastre.
   Pentru aceea, facem aceste lucruri intre Biserica si dumneavoastra, pentru mantuirea noastra, deoarece ne spune Mantuitorul : Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Preotii fac parte din Trupul lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu. Sa cautam aceste mijloace de curatire, aceste ajutoare de spovedanie, de curatire launtrica inainte de impartasirea noastra, ca sa ne putem impaca cu Dumnezeu si sa primim harul Lui mereu asupra noastra. Sa pastram mereu harul Invierii, deoarece prin pacatele pe care le facem ne dezmostenim, Dumnezeu nu ne mai recunoaste ca pe niste fii ai Sai, ci ca pe fii ai pacatului, ca niste fii ai zilei, fii ai durerii. De aceea facem aceste lucruri lasate prin porunca dumnezeiasca, ca sa ne putem incredinta lui Dumnezeu viata si sufletele noastre si sa ne putem impartasi cu totii de bunatatea Lui.
   La cei vechi, in primele secole crestine, IV – VI, era foarte aspra canonisirea de indreptare. Cei pacatosi, care aveau pacate grele, stateau in pridvor si nu aveau dreptul sa aduca daruri la Altar. Pacatosul statea in afara Sfintei Liturghii, nu statea in biserica. Unii stateau in genunchi la intrare si isi cereau iertare de la credinciosii care intrau in biserica. Se luau niste masuri foarte aspre, ca sa-si poata da seama de pacatosenia lor si ca sa se poata indrepta. Si se indreptau cu adevarat, pentru ca faceau aceste canoane, aceste asprimi ale canoanelor cu foarte multa parere de rau.
   Noi acum dam canoane usoare si metanii pentru cei care fac pacate cu trupul. Si vine peste o saptamana-doua, doamna si spune : ” Parinte, canonul este foarte greu. Nu pot sa fac o suta de metanii pe zi ! Foarte mult ! Va rog sa mai taiati !” ” Doamna, zic eu, daca vreti sa ramaneti nespalata si pacatoasa, sa nu mai faceti metanii ! Acest mijloc trebuie luat inaintea lui Dumnezeu pentru ca esti bolnava si ai nevoie de tratament, de doctorii ! Ia doctoriile pe care ti le recomanda doctorii, caci daca nu le iei, ramai mai departe bolnava !” Asa si cu aceste mijloace de indreptare, de curatire launtrica.
   De aceea zic, cand se dau metanii, zile de post, rugaciuni, milostenii sau alte mijloace de indreptare, sa stiti ca sunt pentru indreptarea noastra, pentru pacea noastra launtrica. Pacatul este cel mai mare dusman al omului, al crestinului, pentru ca el desparte pe om de Dumnezeu. Chiar mai mult. Daca se poate, trebuie sa dam, ca sa primim. Am intalnit si persoane carora le-am dat o suta de metanii pe zi si au facut trei sute, pentru ca fiecare a ajuns la constiinta de sine, ca este foarte pacatos si impovarat. Si i-am zis : ” Foarte bine ai facut !”
   Asa spune si Sfantul Serafim de Sarov, marele sfant rus, ca, la spovedanie, canoanele care se dau sunt mijloace de indreptare, nu sunt primejdii. Facandu-le, adunati pace in suflet, adunati mangaiere sufleteasca, adunati credinta si dragoste de Dumnezeu. Cu cat te rogi mai mult si mai atent, cu cat te asupresti cu postul si cu rugaciunea, cu atat capeti launtric acel cheag duhovnicesc cu care poti sa aduni ce este sfant si ce este bun in sufletul tau.
   Adesea suntem ca niste tinichele sunand a gol, fara credinta, fara evlavie, munciti de ganduri mereu; si nu poti sa te rogi lui Dumnezeu cum trebuie, te rogi formal. Adeseori se roaga crestinii cu cuvinte aiurea. Se spovedesc asa, dupa cum se roaga, cu neatentie. Dupa un sfert de ora, jumatate de ora, nici nu stie ce face, citeste cu ochii trupesti si cu mintea este pe alte coclauri. O asemenea rugaciune si un astfel de canon, Dumnezeu nu primeste.
   Sunt persoane care spun : ” N-am pacate !” Este o mare greseala sa spui asa. O greseala impotriva lui Dumnezeu, Care ne spune prin Sfantul Evanghelist Ioan : Nu este om fara greseala. Oricat ai fi de atent la viata ta, tot iti scapa niste greseli cu gandul, cu mintea. La ratacirile cu mintea Dumnezeu nu ia aminte. Si este o jignire adusa lui Dumnezeu, pentru ca stai de vorba cu El, dar gandindu-te in alta parte. Ganditi-va, daca cineva ar fi la un mininstru in audienta si dansul ii spune ceva si el ii raspunde niste cuvinte aiurea, altceva, nu ceea ce trebuie sa spuna, este dat afara. Dar Dumnezeu, Care este atotsiiutor, este prezent in orice clipa din viata noastra, stie tot ce am facut noi si ce facem. La marturisire e vorba sa recunosti ceea ce ai facut, sa recunosti cu sinceritate si cu parere de rau si cu hotararea de a nu mai face. Preotul da dezlegare la sfarsisul spovedaniei, insa iti iarta pacatele doar daca promiti solemn ca nu le mai repeti. Daca le repeti, pacatele devin indoite. Asa ca, frati crestini, tineti seama de luenirile pe care le faceti in viata dumneavoastra.
   Postul. Un post, macar de o saptamana inainte de a primi Sfanta Impartasanie, eu cred ca este suficient, dar cainta sa fie deplina. Atunci cand te spovedesti, sa te caiesti din toata inima ta, din toata fiinta ta, ca sa poti sa fii iertat cu adevarat. Talharul pe cruce s-a mantuit intr-un ceas, caci si-a cunoscut greselile lui si a recunoscut si nevinovatia Mantuitorului Hristos, Care-i spune Ti se iarta pacatele tale. Astazi vei fi cu Mine in rai !
   Depinde foarte mult de intensitatea acestei cainte. Inainte de a va spovedi, faceti-va un examen de constiinta. Este foarte necesar. La rugaciunile de seara, la rugaciunea a treia catre Sfantul Duh sunt mai multe pacate insirate, si la rugaciunea de dimineata catre Sfantul Inger pazitor sunt multe pacate mentionate.

Sa multumim lui Dumnezeu ca ne este martor si poate ierta aceste pacate. De aceea va rog sa luati seama.

   Cititi va rog si articolele:

Rubrica incepatorului: CAND INCETEAZA ASCULTAREA?

RUBRICA INCEPATORULUI: De ce se impartaseste mai intai preotul si apoi credinciosii ?

Tagged with: