VIDEO: Conferinta GHERON SAVA si MIHAI-SILVIU CHIRILA, aprilie, Iasi / Despre SINAXA DIN GRECIA, prigoana, “schisma”, nepomenire

Câteva idei principale, conform OrtodoxInfo:

-S-a început prigoana în Biserică: cei care nu vor accepta ,,sinodul” din Creta vor fi considerați schismatici, ca unii ce sunt în afara Bisericii și rup unitatea Bisericii, fanatici, fundamentaliști și alte apelative care nu au nici o legătură cu realitatea;

-Scopul întâlnirii este comun: dragostea de Hristos, dorința de a mărturisi Adevărul și voința de a rămâne în Biserica Lui.

-Cum să mergem mai departe pe calea mărturisirii? Să nu avem comuniune cu ereticii ecumeniști! Nu va fi ușor. Vom fi prigoniți!;

-Noi nu facem sinoade și nu ne organizăm în structuri paralele Bisericii. Nu trebuie să urmăm nimic din ceea ce greșit s-a hotărât la Creta;

-Nu noi suntem cei care am creat probleme, ci ereticii ecumeniști care conduc oamenii spre iad;

-Celor care ne spun că ne aflăm în afara Bisericii, le răspundem: noi nu ne aflăm în ,,biserica” lor, ci în Biserica lui Hristos;

-Nu se știe unde sau dacă a slujit părintele Theodoros Zisis în noaptea Sfintelor Paști. De fapt, părintele Sava nu cunoaște dacă pr Zisis a mai slujit de când a fost oprit de la slujire după întreruperea pomenirii;

-Dacă mergem acolo unde sunt pomeniți ierarhii eretici este ca și cum am fi de acord cu învățătura lor;

Cititi va rog si:

TRANSCRIPTUL interviului dat de Gheron SAVA LAVRIOTUL teologului MIHAI-SILVIU CHIRILA pe tema NEPOMENITORILOR si a neparticiparii Parintelui THEODOROS ZISIS la SINAXA DIN GRECIA

TRANSCRIPTUL interviului dat de Parintele THEODOROS ZISIS teologului MIHAI-SILVIU CHIRILA pe tema NEPOMENITORILOR, a ACRIVIEI si a ICONOMIEI: „Trebuie să îl învățăm pe credincos să facă acest efort, să meargă 300 de kilometri pana acolo unde nu se pomenește”

 

RAZVAN CODRESCU izbeste din nou

Răzvan Codrescu, numele real Adolf Marian Vasile. Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zvan_Codrescu

In 2011, Razvan Codrescu posta pe blogul sau articolul “ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI?”. Text aparut si in revista Lumea credintei, anul IX, nr. 9/98, septembrie 2011, pp. 52-53. I-am facut o scurta analiza la acea vreme:

RAZVAN CODRESCU ataca furibund pe toti cei anti cip, anti masonerie, anti ecumenism …

In 2013 parea ca isi mai revenise oleaca:

Si-a mai revenit oleaca Razvan Codrescu? Iata ce scrie despre Gala Masonilor. Sunt curios ce parere mai are despre ecumenism, cipuri …

Azi insa, si-a modificat un pic materialul din 2011 si l-a pus pe facebook:

https://www.facebook.com/codrescu.razvan/posts/1462608640426539

Iata-l:

ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI?

Există în lumea românească postcomunistă o categorie de credincioşi vociferant ortodocşi – nici foarte mulţi, dar nici prea puţini – care au pretenţia că numai ei reprezintă cu adevărat Ortodoxia şi că, în afara ortodoxiei (lor), toată lumea e hărăzită pierzaniei, de la Răsărit pînă la Apus. Aceşti pretinși „ortodocşi adevăraţi” fac cît de multă gălăgie pot, cu un discurs întotdeauna radical şi violent – pe internet, în publicaţii şi la televiziuni de mîna doua, în conferinţe şi marşuri publice. Biserica însăşi ai impresia că nu-i mai încape…

Dar cine-s „ortodocşii adevăraţi”? Ei da, bună întrebare!
Păi… cei care au tăria să strige: „Ortodoxie sau moarte!”; cei care trăiesc cu certitudinea nezdruncinată că numai ei au Biserică, Taine, Har, Martiri, Sfinţenie şi Mîntuire, celelalte sute de milioane de pretinşi „creştini” fiind carnea de tun a răzbunării divine; cei care pot să jure că Fiara este deja în lume (de vreme ce am început să fim însemnaţi cu semnul ei: 666/codurile de bare/cipurile biometrice), netezind sub nasul nostru calea lui Antihrist; cei care n-au nici o îndoială că „Grădina Maicii Domnului” nu e Athos-ul, ci România, şi că poporul român e buricul pămîntului şi adevăratul înaintemergător al lui Hristos (prin Zalmoxis şi Deceneu); cei care ştiu că marele nostru poet Mihai Eminescu, cel asasinat – poate n-aveaţi habar?! – de odioasa conspiraţie universală antiromânească (şi implicit antiortodoxă), e „Sfînt de Pămînt”, iar ei umblă să strîngă semnături pentru trecerea lui oficială în calendarul bisericesc; cei care văd roşu în faţa ochilor cînd aud de „Occident/Apus”, „ecumenism”, „dialog”, „elite intelectuale”, „cultură”, „civilizaţie”, „universalitate”; cei care se simt şi în somn şi se proclamă patetic victime perpetue ale „jidănimii”, „masoneriei”, „papistăşismului”, „globalismului”, dar niciodată ale panslavismului ortodox, sau ale diversiunilor securistice de acasă, sau ale propriei lor ignoranţe, duplicităţi morale, nevrednicii, inerţii sau sterilităţi; cei care divinizează „închiderea” în sine şi diabolizează orice „deschidere”, socotind-o aprioric preambul garantat al pierzaniei. Într-un cuvînt, cei care se cred şi se declară – ca sectanții – singurii puri şi îndreptăţiţi dinaintea lui Dumnezeu, în virtutea unei tradiţii impersonale care ar trebui să ţină locul virtuţilor curente şi să se sustragă oricărei dinamici creatoare.
Aşa-zisa „Ortodoxie adevărată” de astăzi e, altfel spus, încremenirea deliberată în proiectul unei tradiţii pe care o invocă întruna, dar pe care n-o mai onorează (pentru că, pe de o parte, n-o mai poate percepe în toată complexitatea ei, iar, pe de altă parte, nu mai e în stare s-o facă efectiv lucrătoare, capabilă de îmbogăţire şi de primenire). Probabil că niciodată în istorie nu s-a mai chivernisit atît de jalnic o asemenea imensă şi nepreţuită moştenire spirituală.
Cînd îţi dă mult, Dumnezeu îţi şi cere mult. Ei bine, din multul care ni s-ar cere (daruri duhovniceşti, eroism moral, erudiţie, vrednicie creatoare, unitate internă, zel misionar etc.), „Ortodoxia adevărată” nu mai reuşeşte să realizeze decît un fel de gălăgie oţărîtă şi acefală, o habotnicie sterilă şi suspicioasă, în care Dumnezeu Însuşi devine un simplu pretext legitimant al unei „excelenţe” iluzorii (de parcă excelenţa s-ar transmite prin codul genetic şi n-ar fi rezultat al unei vrednicii mereu reînnoite), cu care ne hrănim complexele şi puţinătatea istorică. Incapabili de o Ortodoxie seniorială – vie, creatoare, generoasă, senină şi destresată –, nu facem, în ultimă analiză, decît să compromitem sistematic în ochii lumii, printr-o mare parte a actualilor ei „purtători de cuvînt”, o tradiţie care ea însăşi n-are nici o vină că a încăput pe mîini atît de rudimentare.
Avînd în covîrşitoare majoritate cam între 30 şi 60 de ani, „ortodocşii adevăraţi” de azi, „cîini de pază” ai unei moşteniri fetișizate, dar aproape nevalorificate, „negri în cerul gurii”, sfertodocţi şi agramaţi, culcaţi pe urechea unei „spiritualităţi” care nu se vede şi nu se poate măsura, şi care nu transpare mai deloc din elementaritatea manifestărilor lor publice, nu se pot recomanda cu nimic măreţ şi memorabil: n-au dat probe de clarvedere, n-au făcut minuni cu rugăciunea, n-au scris cărţi referenţiale, n-au înălţat monumente de artă creştină, n-au coagulat organizaţii creştine viabile şi care să conteze efectiv în ordinea cetăţii, n-au cucerit lumea largă prin Ortodoxie. Poate că n-ar fi așa de grav să nu știe greceşte sau slavoneşte (limbile clasice ale Ortodoxiei), dar şi româneşte se exprimă greu, stau prost şi cu cultura generală, şi cu performanţele profesionale, şi cu bunele maniere, ba uneori şi cu cei „şapte ani de acasă”.
Specialitatea ultraortodocşilor mioritici e mai degrabă vrajba şi tărăboiul. Mai nou, nu sînt în frondă numai cu necreştinii sau cu creştinii de alte confesiuni, ci şi cu structurile instituţionale şi ierarhice ale propriei Biserici, a cărei unitate şi autoritate nu fac decît să o sape din interior, cu premeditare sau fără. Marii adversari suspecţi ai lor (şi, se înţelege, ai Ortodoxiei trădate dinăuntru) devin tot mai mult Patriarhul, Sinodul, teologii universitari care nu le cîntă în strună, ca să nu mai vorbesc de intelectualii creştini care îndrăznesc să nu le agreeze troglodeala belicoasă şi panicardă. Şi fiecare e gata, la o adică, să adopte pe cont propriu formula (ilogică şi agramată, pusă abuziv pe seama vrednicului de pomenire părinte Arsenie Papacioc): „Singur Ortodoxia”! Cît a trăit părintele Dumitru Stăniloae – unicul mare teolog pe care l-a dat Ortodoxia românească „de două ori milenară”! – au încercat, spre a se legitima în nimicnicia lor, să se cocoaţe pe spinarea lui, apoi au forţat spinările tuturor marilor duhovnici din garda veche, dar de-acum nu se mai pot sui decît unii în spinarea altora, cu efecte groase de Stani şi Brani „trăitori” (căci cine ar putea să le conteste lor… „trăirile”?!). Ortodoxia aceasta pretins „trăitoare”, mai presus de orice probe concrete, nu mai e nici cea a marilor sihaştri ascetici, nici cea a vizionarilor Duhului care minunau mulţimile, nici cea a sfinţeniei tobă de carte şi cu gură de aur, ci una care, săracă de orice fapte şi înfăptuiri ilustre, se pune „strategic” (ca să nu zic altfel) sub regimul valorilor neverificabile şi necuantificabile, al ipoteticului şi al inefabilului. „Ortodoxul adevărat” n-o avea el puteri tămăduitoare, nici prea multă carte, nici prea mult har al vorbirii, nici prea multă virtute organizatorică, nici cine ştie ce vocaţie martirică, nici vreun talent sau vreo dexteritate aparte, dar are o trăire – mamă-mamă! Ce mai, spiritualitate pură! Te şi miri că umblă în loc să zboare!
În aceste condiţii, rămîne mare lucru să fii ortodox (cum, din fericire, mai sînt încă mulţi pe lume), dar devine foarte riscant să fii „ortodox adevărat”. Iar Ortodoxia, în tîrziul ei istoric, de nimic nu suferă mai tare decît de atîta „adevăr” fără întrupare şi de atîta „dreptate” cîtă are… dar nu i se mai dă.”

Răzvan CODRESCU

Sa analizam cateva fragmente.