S-A DUS PORCINA, VINE AVIARA: Dupa un an linistit, ROMANIA este prima tara din UE care confirma un FOCAR DE GRIPA AVIARA (H5N1)

   Conform articolului Romania, prima tara din UE care confirma un focar de gripa aviara in ultimul an. Locul – Letea, judetul Tulcea din HotNews:

   Comisia Europeana a anuntat marti adoptarea unei decizii prin care confirma zona de risc stabilita de autoritatile romane in jurul unei ferme cu pasari din comuna Letea (Tulcea), unde a fost confirmata prezenta virusului aviar H5N1, informeaza Euractiv.ro, citand un comunicat al Comisiei Europene.
   Potrivit comunicatului CE, laboratorul national din Romania a confirmat luni prezenta virusului inalt patogen al gripei aviare, H5N1, in focarul din comuna Letea. Pentru a limita raspandirea virusului, autoritatile romane au aplicat masurile de control prevazute de legislatia UE. Toate pasarile din focar au fost ucise si a fost stabilita o zona de protectie cu raza de 3 km si, de asemenea, o zona de supraveghere cu raza de 10 km.
   Zona de 10 km este considerata ca fiind de „mare risc” si este inconjurata de o zona cu risc redus pentru care au fost, de asemenea, impuse masuri de control al deplasarilor si de biosecuritate pentru fermele de pasari.
   Acesta este primul caz de gripa aviara inregistrat in Uniunea Europeana dupa un an. Ultimul caz fusese confirmat in martie 2009, in Germania, la o rata salbatica.

SUTE DE BOMBE AMERICANE „bunker-buster” (spargatoare de adaposturi subterane) au ajuns IN APROPIEREA IRANULUI?

   Citez din articolul Final destination Iran?:

   Sute de puternice bombe americane „bunker-buster” (spargatoare de adaposturi subterane) sunt expediate din California, în insula britanică Diego Garcia din Oceanul Indian, în curs de pregătire pentru un posibil atac asupra Iranului.

   The Herald de duminică poate dezvălui că guvernul SUA a semnat un contract în ianuarie pentru a transporta 10 containere de muniţie in insula. Potrivit unui document al transportului încărcăturii al marinei SUA, acesta include 387 bombe „Blu” folosite pentru structurile rezistente la explozii sau cele din subteran.

   Experţii spun că acestea sunt puse în aplicare pentru un asalt asupra controversatele instalaţiilor nucleare ale Iranului. Mult timp, au existat speculaţii cum că armata americană se pregăteşte pentru un astfel de atac, in cazul in care diplomatia nu reuşeste să convingă Iranul să nu produca arme nucleare.

   Cu toate că Diego Garcia face parte ca Teritoriu Britanic din Oceanul Indian, este utilizat de SUA ca o bază militară în cadrul unui acord incheiat în 1971. Acordul a condus la 2000 de nativi insulari sa fie evacuati cu forţa în insulele Seychelles şi Mauritius.

   The Herald de duminica a raportat în 2007 că dispozitivele secrete de lasare a bombelor de pe insula au fost echipate pentru a putea acomoda bombele “bunker-buster”.

   Cu toate că povestea nu a fost confirmat la acea vreme, dovezile noi sugerează că a fost corectă.

   Detaliile contractului pentru transportul catre insula Diego Garcia a fost publicat pe un site licitatii internaţionale de către marina SUA.

   O companie de transport maritim cu sediul în Florida, Superior Maritime Services, va fi plătita cu 699.500 dolari pentru a transporta mai multe mii de articole militare de la Concord, California, catre insula Diego Garcia.

   Extrem de sigur, încărcătură include 195 de bombe inteligente, ghidate, Blu-110 şi 192 de bombe masive de 2000 de pounds (aproape o tona) Blu-117.

   “Ei se pregătesc pentru o distrugere totala a Iranului” a declarat Dan Plesch, director al Centrului pentru Studii Internaţionale şi diplomaţie de la Universitatea din Londra, co-autor al unui studiu recent privind pregătirile SUA pentru un atac asupra Iranului. „Bombardiere SUA sunt gata astăzi să distrugă 10000 de obiective din Iran doar în câteva ore„, a adăugat el.

   Preparativele au fost făcute de către armata SUA, dar va depinde de Preşedintele Obama să ia decizia finală. El poate decide că ar fi mai bine pentru SUA de a acţiona în locul Israelui, susţine Plesch.

   „SUA nu da publicitatii amploarea acestor pregatiri ca sa descurajeze Iranul, tinand să facă confruntarea mult mai probabila„, a adăugat el. „Statele Unite … foloseşte forţele sale, ca parte a unei strategii generale de a modela acţiunile Iranului. ”

   Potrivit cu Ian Davis, director al unei noi companii independente “thinktank”, NATO Watch, transportul catre Diego Garcia este o preocupare majoră. „Noi îndemnăm SUA să îşi clarifice intenţiile referitoare la aceste arme, precum şi Ministerul de Externe pentru a clarifica atitudinea sa fata de utilizarea insulei Diego Garcia pentru un atac impotriva Iranului”, a spus el.

   Pentru Alan Mackinnon, conducatorul Scoţian CND (companie de dezarmare nucleara), revelaţia a fost „extrem de îngrijorătoare„. El a declarat: „Este clar că guvernul SUA continuă să se bata toba războiului impotriva Iranului, cu cele mai recente declaraţii ale secretarului de stat, Hillary Clinton.

   „Este depresiv de similar cu retorica pe care am auzit-o înainte de războiul din Irak, în 2003.”

   Ministerul britanic al Apărării a spus în trecut, că guvernul SUA ar avea nevoie de permisiunea de a utiliza Diego Garcia pentru acţiuni ofensive. Aceasta a fost deja folosita pentru loviturile împotriva Irakului în 1991 şi 2003 ale războaielor din Golf.

   Aproximativ 50 de militari din personalul militar britanic sunt staţionati pe insula, cu mai mult de 3200 de militari din personalul militar SUA. Insula facand parte din Arhipelagul Chagos, se afla aproximativ la 1.000 de mile de la coasta de sud a Indiei şi a Sri Lanka, bine plasat pentru misiuni impotriva Iranului.

   Departamentul Apărării al SUA nu a comentat nimic.
   Cititi va rog si:

NE PUTEM PREGATI DE RAZBOI. Analiza unui document marca Brookings Institute (think tank ROCKEFELLER) despre IRAN …

Va fi folosit Iranul pentru declansarea celui de al treilea razboi mondial? Elemente esentiale din istoria sa contemporana (ce nu apar insa in marea mass-medie actuala)

 

DANION VASILE: „Oferta” Hristos

„Oferta” Hristos[1]

Avem un „produs” pe care vrem să Îl propunem tinerilor: Hristos. Pentru a-L face „vandabil” tinerilor cărora ne adresăm, am să te rog să ne spui Ce sau Cine este Hristosul Acesta pe Care Îl ofertăm în cele ce urmează?

Ce? Sau Cine este Hristosul Acesta? Pentru că, dacă propunem un ce tinerilor, or să-l arunce la gunoi. Tinerii sunt sătui de ce-uri, care le umplu orizontul, ca nişte rebuturi, ca nişte deşeuri. Cred că tinerii sunt tineri în măsura în care Îl caută pe Cine, în măsura în care simt nevoia să comunice, să împărtăşească ceva.

Mă gândeam că ar merita să apară o carte cu titlul Testamentul tinerilor, care să fie scrisă de tinerii de astăzi către tinerii de mâine, care riscă să se nască deja bătrâni sufleteşte. Pentru că deja la 10-12 ani, în Occident, sunt unii care încep viaţa sexuală, la 14-16 ani deja e un lucru obişnuit, şi treaba asta îi îmbătrâneşte. Îi îmbătrâneşte prematur. Ei sunt învăţaţi să caute ce-ul, trupul celuilalt, plăcerile, poftele şi să-l uite pe cine, pe cine-le de lângă ei. Hristos e un mare Cine, cel mai mare Cine, cel mai dulce Cine.

În Acatistul Mântuitorului îmi place cum I se spune: „Iisuse Preadulce…”. Iisus e, într-adevăr, preadulce. Cine e Hristos? Singurul Care e, de fapt, preadulce. Pentru că, în rest, suntem dulci pentru cei care ne iubesc, şi acri şi amari pentru cei care ne urăsc. Însă Hristos e singurul Care ne covârşeşte cu dragostea Lui. La nivel omenesc, inima mea e covârşită doar de trei lucruri: de dragostea pe care mi-o dă soţia, de dragostea cu care mă înconjoară copiii, şi de dragostea pe care mi-o dă Hristos, şi Maica Domnului, şi sfinţii. Şi duhovnicul.

Pentru mulţi dintre oameni, creştinismul e doar o concepţie despre lume şi viaţă…

Nici măcar!

…sau nici măcar. Crezi că, în situaţia aceasta, Hristos mai poate suscita interes pentru tânărul contemporan?

Nu poţi explica unui om cum să danseze pe o muzică, dacă nu cunoaşte ritmul respectiv. Nu poţi învăţa un tânăr să danseze hip-hop, sau nu poţi învăţa o persoană să danseze blues, dacă nu a auzit niciodată o melodie din genul respectiv. Nu poţi prezenta un Hristos doar în cuvinte. Trebuie ca persoana respectivă să înţeleagă că Hristos vrea să fie cunoscut, iubit, înţeles.

Pe mine m-a mirat când, cu ani în urmă, am auzit un preot spunând într-o predică că sfinţii sunt prietenii noştri. Termenul de prieten mi se părea prea apropiat, prea intim, prea… Dar am ajuns să înţeleg că sfinţii sunt prietenii noştri şi că Hristos e cel mai bun prieten al nostru. Or, toţi tinerii au nevoie de prieteni. Şi e aşa de bine să ştii că-L ai pe Hristos lângă tine!…

Care este cartea de identitate a lui Hristos? Sau, prin ce Se caracterizează El, în principal?

El Se caracterizează, în principal, prin faptul că îl iubeşte pe cel mai mare păcătos mai mult decât îşi iubeşte cel mai tare îndrăgostit prietena pentru care sare în prăpastie, pentru care sare în fântână, pentru care face balet pe zăpadă, şi toate giumbuşlucurile cu putinţă pe care le poate face un îndrăgostit. Hristos a murit pentru noi. Pe mine m-a marcat foarte puternic lucrul ăsta, că Hristos a murit pe cruce pentru toţi, deci şi pentru mine!

Crucea lui Hristos a avut milioane de kilometri lungime şi o bucată din ea era şi pentru păcatele mele. Vorbind metaforic, Hristos e răstignit pe noi. Am scris o poezie, că Hristos Îşi duce crucea şi crucea pe care o poartă în spate suntem noi, şi cuiele sunt, de fapt, păcatele noastre. Trebuie să înţelegem că El ne-a iubit şi ne iubeşte atât de mult…

Uneori nici nu pot să mă rog, stau în faţa icoanei lui Hristos sau în faţa crucii şi mă gândesc că parcă aş fi venit la întâlnire cu persoana pe care o iubesc. Uneori nici nu simt nevoia să mă rog în cuvinte.

Într-o anumită perioadă a studenţiei mele mă duceam la o mănăstire, la Lainici. Biserica mare de acolo are la subsol un paraclis, şi mă duceam acolo când era seară sau noapte şi nu era nimeni, şi stăteam singur, pe întuneric, şi mă gândeam că am venit la Hristos. Lucrul acesta poate părea pueril, oricine intră într-o biserică ar trebui să se întâlnească cu Hristos, dar, dacă ne uităm la feţele multora, vedem cum vin plictisiţi la biserică şi pleacă plictisiţi de la biserică. Vin plictisiţi la meci, dar dacă echipa lor a bătut, pleacă de la meci în culmea bucuriei. La biserică, de fiecare dată bate echipa ta, în sensul că la biserică întrevezi războiul duhovnicesc dintre puterile întunericului şi puterile binelui, puterile adevărului, puterile luminii, puterea cea dumnezeiască. Putere care biruie de fiecare dată, dacă ai ochi s-o vezi. Şi asta îţi dă putere, asta îţi dă un ghiont, un bobârnac: „Luptă în continuare, pune-te pe picioare, ridică-te! Ai căzut? Nu-i nimic! Trece!”

Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre iubirea aceasta a lui Dumnezeu care iartă totul, uită totul, acoperă totul… Fiecare dintre noi iubim pe câte cineva…

Oare!? Mi-e teamă că uităm sau ne şi dezvăţăm să iubim. Cred că explozia de sexualitate ne învaţă să nu ne mai iubim.

Dincolo de toate, măcar resimţim că ne lipseşte ceva şi intuim că acel „ceva” e tocmai această iubire, pe care o consumăm, destul de frecvent, în tot felul de surogate. Oare aceasta să fie iubirea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi? Iubirea faţă de părinţi, ştiu eu, faţă de fraţi, faţă de cei apropiaţi, sau e ceva mai… altceva iubirea dumnezeiască?

Eu sunt fan al iubirii de părinţi, de fraţi, de rude… Există în lumea creştină o abordare fixistă a cuvântului Evangheliei, care spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. Iar noi încercăm să plinim cuvântul acesta neiubindu-ne prea mult nici părinţii, nici fraţii, nici soţia, nici copiii, de teamă ca nu cumva să-i iubim mai mult decât pe Dumnezeu. Şi cred că, astfel, nu numai că nu împlinim porunca Evangheliei, dar lucrăm chiar împotriva ei. Trebuie să-i iubim din toată inima noastră pe mama, pe tata, pe soţie, pe copii, pe verişori, pe prieteni, pe cunoscuţi, pe necunoscuţi şi, peste toate astea, să-L iubim pe Hristos! Dar dragostea de Hristos să nu ne facă să-i iubim mai puţin pe ceilalţi, de teamă ca nu cumva să îi iubesc mai mult decât pe Dumnezeu. Nu, nu!     Iubeş-te-o pe soţie curat, iubeşte-o din toată inima ta, cu condiţia însă să fie iubire, nu dependenţă pătimaşă…

Hristos Se defineşte, cel mai bine, prin iubire, şi de aceea El covârşeşte orice altă iubire a noastră. În acest context, iubirea faţă de ceilalţi, fără a fi altoită sau izvorâtă din Hristos, poate fi iubire autentică?

Acum m-ai întrebat oarecum dacă e autentică iubirea pe care o au, de exemplu, păgânii faţă de copiii lor, nu? Da, cred că e o formă de iubire, nedesăvârşită, dar iu­bi­rea cea adevărată tot de la Dumnezeu vine. Cred că mama care moare de foame în China, fiind ori închi­nă­toa­re la Budha, sau la alte zeităţi şi idoli, ori atee, cred că ea, dacă îşi rupe de la gură ca să-i dea copilului ei hrana de care are nevoie să nu moară, îşi manifestă dragostea atât cât o poate duce. Însă ceea ce e trist e că noi trăim dragostea pentru părinţii şi fraţii noştri ca pe o dragoste egoistă: îmi iubesc mama pentru că mama îmi va lăsa moştenirea cutare, îmi iubesc copilul pentru că el va fi premiant şi mă voi lăuda cu el. Poimâine va fi student, va termina facultatea şi va fi medic, ei, ce tare voi fi eu c-o să fiu tată de doctor, sau tată de preot…! E extraordinar! Unii părinţi creştini sunt obsedaţi să-şi facă copiii preoţi, fiicele preotese, ca şi cum toţi ar avea chemarea asta şi, impunându-le să dea la Facultatea de Teologie, nu-i iubesc, nici nu-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru că nu toţi copiii au acest talant.

Şi dacă tu, ca părinte, îl forţezi să devină un mic idol la care te închini – Vai, ce copil credincios am! –, mâine-poimâine el va deveni apostat. Şi experienţa de lângă noi ne dovedeşte că aşa stau lucrurile, pentru că tineri fără chemare ajung în Seminare sau în Facultăţile de Teologie şi apoi ajung pe calea păcatului.

Oferta aceasta, „Hristos”, are şi câteva, să le zicem, puncte de greutate foarte concrete. În primul rând este mântuirea. Ce e, de fapt, mântuirea? Sau cum îi explicăm tânărului că Hristos vrea să-l mântuiască? Ce vrea să-i ofere, concret, Hristos?

Îi dă mântuirea. La kilogram!

Asta-i treaba, că noi nu înţelegem că mântuirea o avem în buzunare; suntem nişte belferi din ăştia care dăm mântuire în stânga şi în dreapta, la propriu, nu la figurat. În sensul că mântuirea nu e altceva decât trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, Care e iubire. Dacă noi îl iubim cu adevărat pe cel de lângă noi, noi îi dăm o fărâmă de rai. El vede, sau, mai bine zis, poate vedea în inima noastră, în palma noastră întinsă către el, o fărâmă de rai. Nu ştiu câţi ar fi în stare să respingă o iubire adevărată.

Eu am constatat că, de obicei, tinerii resping învăţăturile moraliste goale, serbede, sterpe, şi n-am prea cunoscut tineri care să refuze iubirea; nu ştiu cine ar putea refuza iubirea cea adevărată, iubirea care nu stă doar în cuvinte sau în acte din astea filantropice, ci iubirea care constă în a te pune pe pâine şi a te da celuilalt să te mănânce.

Ce este Raiul?

Ce e Raiul ar trebui să spună cei care au fost în Rai.

La întrebarea asta ateii spun că nu se poate răspunde, sau că Raiul e o minciună, o iluzie. Numai că am avut sfinţi ai Bisericii care au fost în Rai, au văzut frumuseţile Împărăţiei Cerurilor. Nu numai Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit la al treilea cer, ci şi alţii, care au dat mărturie despre cele pe care le-au auzit sau le-au văzut, şi au spus că frumuseţile vieţii de dincolo nu se pot compara cu frumuseţile vieţii de acum. Sfântul Eufrosin, prăznuit pe 11 septembrie, e unul din cei care au văzut Raiul şi au vorbit despre cum e acolo…

Mie mi-e de ajuns să ştiu că iubirea din Rai va fi de o mie de ori mai mare decât iubirea pe care o am acum faţă de Hristos, faţă de soţie, de copii, de duhovnic, de cei de lângă mine.

Am avut un prieten pe care l-am cunoscut brusc. Era într-o situaţie foarte, foarte grea, a rugat un preot să-mi scrie, preotul mi-a scris şi eu am răspuns preotului: „Spuneţi-i tânărului respectiv că eu sunt fratele lui de cruce; că, deşi nu mă ştie, suntem fraţi de cruce şi cel puţin până va depăşi încercarea respectivă, eu sunt lângă el, umăr lângă umăr”. Şi a fost impresionat tânărul respectiv şi mi-a scris el însuşi şi viaţa lui s-a schimbat foarte puternic din momentul respectiv. Şi m-am gândit: totuşi, ce ciudat! M-am gândit că, dacă n-aş fi avut starea să-i spun că sunt fratele lui de cruce, poate că nu şi-ar fi ieşit din carapacea în care se afla, dar aşa, o fărâmă de dragoste, o unghie, nici cât o unghie de dragoste, l-a pus foarte tare pe gânduri.

Raiul… Am un prieten care face un doctorat despre Împărăţia Cerurilor. Şi s-a dus la unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai vremurilor noastre, şi teologul respectiv, francez, i-a spus doar: „E, ce ştim noi ce e dincolo?” Un răspuns mai degrabă agnostic decât apofatic. Răspunsul l-a dezamăgit pe colegul meu care-şi făcea doctoratul despre Rai, pentru că a ajuns la concluzia că, până la urmă, teologul respectiv era bun doar în cărţi. Nu vreau să afirm că cei cu studii înalte ştiu totul despre Rai şi despre frumuseţile Împărăţiei, în nici un caz! Dar în acelaşi timp cred că noi trebuie să păşim încă de aici cu un picior în Rai…

Ce e dincolo de cărţi e altfel. Şi eu acuma sunt oarecum dincolo de cărţi, suntem într-o discuţie vie şi nu vreau să mă eschivez, să spun că Raiul e ceva ce mie mi-e cu totul străin. Cred că Raiul ne e propriu tuturor creştinilor, cred că în clipa în care ne rugăm lui Hristos şi în clipa în care inima noastră e topită de dragostea lui Hristos gustăm, într-un fel, Raiul.

Cele mai mari bucurii pe care le am, aşa, ca om căsătorit – dragostea de copii şi dragostea de soţia mea, chiar dragostea trupească cu soţia mea –, nu pot fi depăşite decât de starea de unire cu Dumnezeu din timpul rugăciunii. E adevărat că dragoste cu soţia poţi să faci în fiecare săptămână, iar mângâierea duhovnicească ţi-o dă Dumnezeu când vrea El, poate de trei ori în toată viaţa! Însă în momentul acela simţi că ceea ce s-a întâmplat atunci covârşeşte orice altă senzaţie.

Spuneai că Raiul face parte din noi.

Nu la propriu. Ar trebui să îl purtăm în sufletele noastre, tot timpul; tot timpul, orice facem, zi de zi, să ne gândim: „Asta mă duce mai aproape de Hristos sau nu?”

…în acelaşi timp, coabităm abitir şi cu iadul…

…din păcate.

Ce este iadul? O sperietoare pentru a-i face pe tineri să se apropie de Hristos?…

Da! De fapt, Dumnezeu, văzând că adevărul nu este destul de eficace pentru a-i călăuzi pe oameni spre mântuire, S-a gândit să-Şi teleghideze roboţeii de Sfinţi Părinţi să ne zică poveşti horror cu iadul, cu draci, cu furci, cu bărci… Şi, în cele din urmă, după ce vom muri, ne vom uni cu Acest Dumnezeu, neputincios de a-i duce pe oameni în Rai cu adevărul, şi vom vedea că vom găsi minciună şi pe lumea cealaltă, şi, în cele din urmă, viaţa noastră în Rai va fi o viaţă de minciună, o viaţă de compromis, suferinţă, şi aşa vom trăi miliarde şi miliarde de ani. Şi care a mai fost învierea noastră, de fapt? Nici una. O astfel de abordare este penibilă…

Iadul e o realitate, tot aşa cum realitate este Raiul. A spus clar Mântuitorul că există Rai şi iad şi între ele o prăpastie de netrecut. Nu pot cei din iad să ajungă în Rai. Numai pe unii din iad îi scoate Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii.

Motovilov, de exemplu, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, n-a crezut că există chinurile iadului aşa cum sunt descrise în literatura bisericească şi a trăit pe propria piele chinurile respective, a simţit viermele cel neadormit care îi tot mânca trupul şi nu termina să mănânce trupul respectiv şi, pe măsură ce viermele mânca, trupul se refăcea la loc, şi tot aşa. Motovilov a simţit, aşadar, aceste chinuri, şi cred că pe lumea cealaltă, la Înviere, păcătoşii or să sufere şi cu trupurile, tot aşa cum drepţii care vor învia în Împărăţia Cerurilor se vor bucura şi cu trupurile de slava lui Dumnezeu.

Pentru mine iadul înseamnă singurătate. Nici nu-mi trebuie o frică de iad mai mare decât frica de singurătate! Cea mai mare pedeapsă pentru păcatele mele – sau poate cea mai mică – ar fi să fiu singur. Iar eu nu vreau să fiu singur! Vreau să fiu cu Hristos, cu Maica Domnului, cu sfinţii, cu soţia mea, cu copiii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu toţi oamenii. Şi cu duşmanii mei. Am un fix: vreau să fiu în iad cu duşmanii mei. Mă rog pentru ei şi nădăjduiesc că Hristos va primi dacă nu rugăciunile mele, măcar rugăciunile altora pentru aceştia, pentru că se roagă toată Biserica pentru ei, aşa cum se roagă pentru toţi ceilalţi.

Nu te gândeşti că va fi un chin pentru ei să fie cu tine şi acolo?

Păi nu, că… A, ha-ha, pentru că s-ar putea să facă alergie la mine şi în Rai! Nu m-am gândit la asta… Nu, cei care ajung în Rai depăşesc orice bariere de genul acesta. Întrebarea îmi place, iese din şabloanele standard ale unor discuţii dintre jurnalişti şi oameni care vor să dea o mărturie plictisită, bătută în cuie.

Mai există păcat în lumea asta modernă în care trăim?

Nu, nu, păcatul a dispărut. Arătam într-unul din articolele din lucrarea Tinerii şi sexualitatea că păcatele pe care le cunoaşte ca atare societatea modernă sunt: fanatismul religios, lipsa de grijă faţă de problemele mediului înconjurător etc. Curvia, beţia, homosexualitatea, astea sunt trecute cu vederea, astea ne-au intrat în reflex, şi păcătuim cum respirăm. Scria cineva despre un rege cu multe amante, care era într-o stare trupească mai delicată din punct de vedere medical: într-o erecţie continuă. Cam aşa e societatea noastră contemporană! Tot timpul gata să păcătuiască: păcătuieşte, oboseşte, iar se ridică şi păcătuieşte mai departe! O vigoare dată de vrăjmaş, de puterile întunericului; e inexplicabil cum se păcătuieşte cu atâta…

…voluptate.

…voluptate, exact!

Cum îi putem spune tânărului de astăzi că nu are voie să facă una sau alta…

…iar noi facem asta în faţa lui sau cu uşa închisă, sau altfel, încât el oricum află că noi o facem.

…sau din moment ce lui poate nu i se spune nici chiar de către oamenii Bisericii că lucrurile acestea sunt păcate. Ne e destul de cunoscută imaginea tânărului care merge chiar la spovedit, habar nu are că o mulţime din acţiunile sale sunt, cu adevărat, păcate, iar preotul nu prea are vreme să îl lumineze. Iese de la spovedit, revine la spovedit anul următor, iese tot ca acum câţiva ani, şi totul e „în regulă”. Un circuit continuu al păcatului prin omisiune, o ecuaţie rutinieră şi absolut confortabilă. Tânărului i se mai poate spune şi altceva decât a fost el obişnuit să audă?

Îi lăsăm aşa să meargă pe calea pe care merg, îi încurajăm aşa, ca-n Forrest Gump: „Run, Forrest, aleargă spre păcat cât poţi, că e de bine, o să-L găseşti pe Hristos prin păcatele tale, prin droguri, sex şi celelalte… mândrie, răutate, violenţă, vei găsi Împărăţia Cerurilor!”. Asta ar trebui să-i spunem noi? Dacă am face aşa ceva, el va păcătui cu conştiinţa împăcată, iar noi vom fi liniştiţi că nu l-am tulburat pe săracul tânăr.

Eu cred însă că trebuie să fim mai abrupţi şi că trebuie să-l iubim pe tânăr întinzându-i o mână, chit că el ne va scuipa, ne va înjura. Mi-a plăcut că mi-a scris un tânăr un e-mail foarte dur, aşa: „Vă scriu dumneavoastră, care aveţi răspuns la toate problemele tinerilor, faceţi pe deşteptul etc…” Era foarte arogant. Şi eu i-am răspuns. „Uite care-i treaba – zic – masa de cititori care mă laudă, ăştia cunosc un Danion fals. Tu ai pus degetul pe rană, sunt aşa cum zici tu!”. Şi după câteva zile îmi scrie: „Vreau să vă iau model…!” Adică pe el l-a şocat faptul că n-am căutat să mă apăr, să mă dezvinovăţesc… Trebuie  să-i lăsăm să ne şi scuipe puţin. Noi nu vrem să plătim preţul ăsta al scuipatului, noi vrem să ne laude toţi, să ne aplaude: „Vai, ce credincios e! Ce credincios bun, aşa, un om deosebit, merge pe calea lui Dumnezeu, uite!…” Cum se zice despre câte unul că acela calcă a preot, aşa să se zică şi de noi: „Ăsta calcă a creştin!”, şi lumea să ne aprecieze pentru chestia asta. Ei, nu! Dacă lumea ne apreciază, e ceva bolnav. Că lumea asta păcătoasă n-are cum să ne aprecieze dacă noi chiar am călca a creştini. Numai să vadă ceilalţi iubirea noastră adevărată, iubirea jertfelnică.

Mă tot gândesc la textul acesta, apropo de ce ceea ce discutăm: „Dacă aţi fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit”. Şi la toată acea apologie a suferinţei pentru Hristos. De ce, urmându-L pe Hristos, suntem sortiţi victimizării, suferinţei? Ne vrea Hristos să suferim pe lumea aceasta?

Trebuie să fim realişti şi să vedem că sunt unii care sunt obsedaţi de suferinţă şi parcă ar cauta să fie prigoniţi de ceilalţi – că ei nu pot să ducă o viaţă creştină dacă nu sunt prigoniţi –, simt o nevoie permanentă în a-şi linişti con­ştiinţa că sunt prigoniţi, deci sunt ai lui Hristos. Sunt unii care transformă frumuseţea credinţei creştine într-o sumă de nu-uri şi de interdicţii, de legi pe care numai ei le împlinesc, şi aşa, fiind efectiv ridicoli, nu fac altceva decât să fie batjocoriţi de ceilalţi şi atunci se consideră eroi ai lui Hristos.

Îşi creează situaţii de genul ăsta.

Exact, exact! Caută neapărat un martiriu dintr-ăsta, dar dacă ar trebui să dea o mărturie mucenicească, ar fugi. Găsim în Vieţile Sfinţilor un ucenic care voia să dea mărturie mucenicească, stareţul îi spune că nu e pregătit, şi când ia bătaie, ca să vadă că nu rabdă suferinţa, după câteva lovituri e gata să se lepede şi de Hristos.

Lăsând la o parte lucrul ăsta, totuşi, nu vreau să am un triumfalism mincinos şi să zic: „Ce senină e viaţa noastră creştină şi ce mult ne iubesc ceilalţi!” Ceilalţi nu ne iubesc. Pentru că noi, prin viaţa noastră, fără să-i batem la cap, le spunem: „Sunteţi eretici, sunteţi păgâni, sunteţi înşelaţi, sunteţi păcătoşi!”, numai prin faptul că noi trăim după cuvântul lui Hristos şi că Îl purtăm pe Hristos în inimile noastre, pe ei îi zgândără, îi supără. Când un homosexual vede o familie, soţ / soţie, căsătoriţi, cu copii, care dau mărturie că aşa a lăsat Dumnezeu să fie viaţa, ca bărbatul să-şi ia femeia sa, pe el îi zgândără treaba asta! Numai prin afirmarea faptului că Dumnezeu a zis: „Bărbatul să se unească cu femeia, nu cu bărbatul!”. Această societate devine neo-păgână şi în mod implicit îi va pri­goni pe creştini. Credinţa creştină nu poate să fie în armonie cu păgânismul. Nici măcar cu erezia – vedem istoria Bise­ricii: ereticii i-au prigonit pe creştini. Ereticii icono­claşti s-au ridicat asupra mărturisitorilor noştri. În prigoa­na iconoclastă, ereticii îi forţau pe creştini să primească împărtăşania eretică, turnându-le-o cu forţa în gură.

Or, tot aşa, societatea noastră neo-păgână va deveni şi neo-prigonitoare. Prigoana se leagă firesc de mărturisirea unei credinţe mincinoase. Nu se poate să fie iubitoare de creştini o societate urâtoare de Hristos. Aşa zicea părintele Serafim Rose: „Dacă Hristos ar merge pe stradă în zilele noastre, ori L-ar răstigni a doua oară, ori  L-ar interna într-un spital de nebuni”.

Ce este Biserica? De ce mereu se bagă în treburile noastre, ne strică viaţa noastră, a tinerilor?

O fiinţă băgăcioasă, care nu ne lasă în pace… Bună întrebare! De obicei, e pusă în acelaşi stil în care întrebăm: „Unde e Insula Hawaii? Ce înseamnă vulcan noroios? Cât de departe e planeta Marte?” Adică întrebăm aşa, ca să ne aflăm în treabă. Sau cum se miră copilul mic când vede că i-au apărut bube, că are cine ştie ce erupţie şi vrea să se scarpine, îl enervează… Cam aşa e şi cu Biserica!

De ce nu ne lasă în pace? Biserica nu ne lasă în pace pentru că are nevoie de sclavi, are nevoie de fonduri, popii trebuie să-şi cumpere ultimul tip de maşină, trebuie să-şi ia toate accesoriile cu putinţă la telefoanele mobile…

Noi trebuie să ne vindem cărţile…

Noi să ne vindem cărţile, exact! Ca şi cum nu am conta decât noi înşine… Şi privim totul la nivel omenesc. Nici măcar omenesc! La nivelul la care vrea diavolul să le privim. Biserica este Trupul lui Hristos, este Mireasa lui Hristos. Azi au fost prăznuiţi Sfinţii Trei Ierarhi la biserică, şi tânărul care predica, un student teolog care a predicat la biserica Paraclisul Facultăţii de Teologie, a reprodus un citat din filosoful păgân Libanius, dascălul Sfântului Ioan Gură de Aur, care a zis: „O, ce femei devotate au creştinii!” Numai că tânărul, din neatenţie, a reprodus: „O, ce femei au creştinii!” – la nivelul de admiraţie la care sunt admirate modelele… A stârnit râsete prin biserică. „O, ce soţie are Hristos!” – aş putea spune eu, pentru că Biserica este Mireasa lui Hristos. Şi chiar dacă unii vor râde, dau mărturie ca fiu, ca firimitură a acestei Biserici, că e un lucru minunat să fii în Biserică!

Ce e Biserica pentru tine?

Ce e Biserica pentru mine? Biserica nu ca şi clădire, Biserica – trup al lui Hristos. Şi în casa mea sunt în Biserică. Laurenţiu Dumitru mi-a luat un interviu care a avut titlul Hristos poate sta şi în sufrageria noastră. Adică şi sufrageria de la noi din casă poate să fie locul în care Se manifestă Biserica lui Hristos prin noi, care suntem fii ai Bisericii. Numai că noi vrem să fie Biserica doar în biserică, doar acolo unde mergem duminica două-trei ore, sau jumătate de oră, eventual, dacă ne grăbim să prindem filmul care se termină la 1 şi jumatate, şi casa să fie casă, adică să ne destrăbălăm cât vrem, să păcătuim cât vrem, că suntem liberi, după ce ne-am luat porţia de duhovnicie.

Biserica… În viaţa mea există câteva poveşti. Biserica este o poveste. M-am îndrăgostit de ea. E ceva, aşa, ce nu poate fi descris în cuvinte, nu pentru că sunt handicapat, nici pentru că vocabularul meu nu depăşeşte 700 de cuvinte, ci pentru că e pur şi simplu ceva foarte frumos, cu adevărat Trupul lui Hristos! Adică Hristos e viu în Biserică, e Capul Bisericii.

Şi totuşi oamenii fug de Biserică…

Oamenii fug de Biserica-instituţie. Un părinte, Filothei Faros, a scris o carte: Biserica – mântuire şi scandal. Pentru că unii confundă Biserica-instituţie, care eşuează uneori – ale cărei mădulare sunt implicate în tot felul de scandaluri sociale, fraude economice, cine ştie ce scandaluri sexuale, droguri etc. –, cu Biserica Trup al lui Hristos.

Dar prin Biserica-instituţie nu eşuează Biserica, ci eşuează unii fii ai ei, care sunt liberi. Eu nu cred că ar trebui să fim îngrijoraţi că preoţii păcătuiesc, mai exact că unii preoţi – nu toţi – păcătuiesc. Păcătuiesc mulţi, dacă ne luăm doar după ce prezintă mass-media.

Ce rost are să prezinte mass-media viaţa de sfinţenie a vreunui părinte? Mass-media a prezentat astfel de lucruri doar accidental, numai ca să sporească vânzarea unor ziare sau audienţa unei emisiuni, şi atâta tot!

Mass-media nu este interesată de ceea ce propovăduieşte cu adevărat un părinte care e radical, spre exemplu, împotriva efectelor negative ale hipnotizării prin televizor.

E firesc ca mass-media să prezinte zece cazuri de preoţi păcătoşi şi două cazuri de preoţi sfinţi. Asta nu înseamnă că sunt de cinci ori mai mulţi preoţi păcătoşi. Repet, deşi există totuşi unii preoţi care păcătuiesc, lucrul acesta nu trebuie să ne sperie. Trebuie să-l vedem tot ca pe o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu, Care respectă libertatea pe care i-a dăruit-o omului.

S-ar putea să fie greşită ideea pe care o susţin, n‑am mai găsit-o în altă parte, dar îndrăznesc să afirm că pe mine mă bucură faptul că Hristos îi lasă pe diaconi, pe preoţi, pe episcopi şi pe patriarhi liberi, că nu le calcă în picioare libertatea. Ar însemna că, în momentul în care cineva primeşte hirotonia întru diacon, sau preot sau episcop, în momentul acela a încetat să fie om. Şi devine un slujitor infailibil al lui Dumnezeu, adică un slujitor care nu poate greşi, ceea ce este o utopie.

Cum cred catolicii că papa e infailibil. O minciună gogonată! Infailibil nu e nimeni decât Dumnezeu, şi infailibilă e Biserica, prin harul Duhului Sfânt, Care o luminează la Sfintele Sinoade Ecumenice.

Dar aşa, sinoadele locale pot greşi, poate greşi Sinodul Bisericii Române, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe… De-a lungul isto­riei găsim exemple de sinoade tâlhăreşti, care au angrenat mulţime de ierarhi. Nu contează mulţimea ierarhilor la vreme de erezie. Contează că Hristos rânduieşte ca dreapta credinţă să fie păstrată, să fie mărturisită, chiar dacă există aceste pricini de sminteală în cler. Oamenii trebuie să depăşească această ispită… E un impediment pentru a deveni creştin păcatul pe care-l fac preoţii. Dar trebuie să avem putinţa de a trece peste acest hop şi o să luăm cununa. Eu nu zic că e uşor să nu te sminteşti de păcatele clerului. Ba zic că e foarte greu! Dar nu zic că e uşor nici să fii creştin. Zic că e şi mai greu!

Între atâtea alte oferte ale lumii contemporane, mai suscită interes, mai e actual, se mai menţine „pe piaţă” mesajul creştin?

S-ar putea ca ceea ce spun eu să intre în contradicţie cu discursul standard din anumite parohii, cum că tinerii din ziua de azi sunt atât de plini de păcate, încât nu mai calcă pe la biserică. Cred – şi nu vreau să acuz pe nimeni – că preotul care nu are în biserică deloc tineri poartă el însuşi o anumită parte din vină. Nu se poate ca în toată parohia să nu fi fost cinci tineri iubitori de Hristos, trei tineri, sau măcar un tânăr! Şi cred că părintele respectiv dă cu barda în tineri pentru că, de fapt, n-a fost el în stare să-i aducă în biserică. Cum se face că în biserica de lângă el sunt zece tineri sau cincisprezece tineri? Până la urmă, totul ţine de disponibilitatea preotului de a-şi apropia tinerii şi de a face vandabil mesajul creştin.

Eu am fost şi sunt uimit de cât de uşor îşi pot schimba viaţa tinerii. Eu îi cunosc doar pe unii, pe cei care şi-au schimbat viaţa prin cărţile mele, pentru că mi-au scris, mi-au cerut sfatul, una-alta. Mă bucură mulţi care doar simt nevoia să-mi mulţumească şi atâta tot. Şi după luni de zile sau ani de zile, când mai corespondez cu ei, îmi spun că au rămas în Biserică şi sunt fii ai Bisericii.

Un preot, şocat de faptul că spuneam că tinerii au disponibilitate pentru viaţa duhovnicească, mi-a zis: „Eee, se convertesc şi cine ştie cât timp rămân în Biserică?!” Ei bine, sunt unii care-mi scriu după ani de zile, şi au rămas în Biserică, şi asta arată că Dumnezeu e şi pentru tineri. Hristos nu e o ofertă doar pentru 60-69 de ani, sau 70-100 de ani: cei mai mulţi mor până să atingă şaptezeci de ani.

Adică Hristos nu are termen de garanţie, nu Se depreciază…

Hristos este o ofertă pentru toţi. De când s-au născut, de când au primit Taina Botezului, sunt chemaţi la mântuire, până pe patul de moarte.

Ce este împlinirea în Hristos?

Greu de zis! Cred că o mie de tineri creştini se împlinesc într-o mie de feluri diferite. Să nu mai poţi de bucurie, să nu mai poţi de linişte, să nu mai poţi de recunoştinţă, de mulţumire, de… Cum e când dai un examen şi ai luat examenul respectiv? Te bucuri foarte tare. Vrei să ocupi un post, un loc de muncă, dai un examen, l-ai luat, te bucuri foarte mult. Ei, în Biserică te bucuri foarte mult că Dumnezeu te iubeşte, te bucuri foarte mult că Hristos vrea mântuirea ta, oricât ai fi de rău, de egoist, de zgârcit! Totul e să-ţi dai seama ce eşti şi te poţi schimba. Eu cred că cel mai mare fariseu, cel mai făţarnic om se poate schimba, dacă vrea să se schimbe.

Cât de liber eşti, când eşti atât de dependent de Hristos?

Cred că abia atunci eşti liber. E mult de spus. Eu am cunoscut şi experienţa păcatului, şi am fost şi teribilist. La un moment dat, eram prin clasa a şaptea, umblam pe stradă având în ureche o cruce cu Hristos răstignit, dansam pe stradă, mi se părea că fac chestii extraordinare, sau în liceu, cu blugii rupţi, cu catarame, cu lanţ de barcă la pantaloni… Mi se părea că sunt absolut ieşit din comun. Ei, chestiile astea sunt ieftine până la urmă, nu lasă în suflet ceva frumos, lasă o nemulţumire.

Când văd o fată că îşi pune încă un cercel în ureche şi încă unul în buric şi încă unul pe unde şi-o mai pune, înţeleg că indirect ea dă mărturie că e adevărată credinţa creştină. Cum? Simplu: arată că, după ce şi-a pus al cin­ci­lea cercel în ureche, tot n-a fost mulţumită; şi l-a pus pe al şaselea, după aia pe al şaptelea, şi-şi bagă şi în buric şi pe unde îşi mai bagă câte un cercel. Ea nu e mulţumită de faptul că şi-a bat­jocorit trupul. Ea şi-l deformează şi caută împlinirea acolo unde nu o poate găsi. Şi ea îmi arată mie că e bine că mă mulţumesc cu cuminţenia ortodoxă, care nu e sterilă deloc, nu e plictisitoare deloc. În Hristos guşti adevărata libertate! (…) La o conferinţă am întrebat în glumă : „Ştiţi care este tipul de soldat universal pe care-l propune Biserica?” „Nu!”, au răspuns cei din sală. „Este tânăra din faţă.” Şi am arătat cu degetul o femeie la vreo 60-65 de ani, o femeie care e plină de energie, zici că a băut spirt, nu se potoleşte, tot timpul să facă ceva, să dreagă ceva. Am fost găzduit la ea acasă după o conferinţă şi am văzut câtă energie are, cât de activă e; când e de biserică – biserică, rugăciune, nevoinţă; când e de gătit, una-alta, se pricepe foarte bine. E oţelul optim produs de Biserica lui Hristos.

Cred că Biserica ne face tineri. Între cei mai tineri oameni pe care i-am văzut au fost oamenii duhovniceşti; eu sunt îndrăgostit de părintele Iustin Pârvu, de părintele Arsenie Papacioc, de părintele Iulian de la Prodromu, de părintele Teofil de la Slănic, care-s nişte oameni foarte tineri, oameni care ştiu să zâmbească, care au o seninătate extraordinară, pe care puştoaicele din discoteci nu o au, au pierdut-o.

Cum să-şi petreacă timpul liber tinerii care se apropie de Hristos? Cu ce să şi-l umple?

 Asta e una din cele mai grele întrebări care mi se pun. Şi nu mă pricep să răspund şi, mai ales, nu cred că există o reţetă standard de petrecut timpul liber. Pentru că fiecare om are sensibilitatea lui, are delicateţea lui, nu poţi să-i iei pe toţi şi să-i pui aşa, la grămadă: „Voi faceţi aşa, alergaţi aşa, vă duceţi în parc aşa…!”

Cred că-i foarte important să ştim să recuperăm sportul. Părintele Porfirie, marele făcător de minuni din Grecia secolului al XX-lea, fiind bolnav, mergea pe bicicletă medicală. Le recomanda tinerilor să meargă la schi, la călărie, deşi unii consideră călăria ca un sport extrem. De ce e nevoie de sport? Pentru că noi trăim într-o societate radical diferită de lumea Bizanţului, în care oamenii făceau efort fizic foarte mult.

Noi stăm foarte mult în casă, la calculator, la birou, şi efortul pe care-l facem e mai mult cu mintea decât cu trupul sau, dacă e cu trupul, se bagatelizează, într-un fel. Femeia care vinde pâine nu se poate spune că are o condiţie fizică deosebită.

Cred că există un dezechilibru între starea sufle­tească şi starea fizică a noastră, şi cred că, dacă neglijăm sănătatea trupească, vom ajunge peste cinci ani apăsaţi de boli şi poate peste zece ani în discotecă, supăraţi că nu am fost în stare să ne găsim un prieten, o prietenă, pentru întemeierea unei familii în altă parte.

Poate ar fi fost mai comod să răspunzi cu reţeta aceea standard: metanii, acatiste, pentru a înlocui celelalte lucruri ale tinereţii.

Da, numai că nu fac parte din timpul liber! Acuma, ce înţelegem prin timp liber? Pentru mine, ca­no­nul de rugăciune nu e un timp liber, e un timp de activitate foarte intensă. E adevărat că pentru o viziune standard a timpului liber, timpul liber e când nu faci nimic din ceea ce eşti obligat pentru şcoală, facultate, treburile casei etc., şi atunci, şi canonul ar intra în timpul liber, cititul ar intra în timpul liber… În măsura în care oamenii de azi uită să citească şi preferă să se informeze numai din filme sau de la televizor, recomand cititul cu toată încrederea.

Ce-ţi spune sintagma prietenie versus gaşcă?

Nu ştiu în ce măsură sunt de acord cu ea. Pentru mine, într-un fel, prietenii mei creştini sunt gaşca mea. Cuvântul gaşcă are sens negativ, de obicei. Gaşcă – ce te îndeamnă la păcat, la beţie, la alcool, la fumat –, dar pentru un tânăr, gaşca e mediul în care se simte sprijinit, încurajat, în care nu e singur. Şi eu cred că într-un fel trebuie să înţelegem că tânărul are nevoie de unitatea pe care o găseşte în gaşcă. Noi, din păcate, ajungem în Biserică şi n-avem sinceritatea relaţiei pe care o au cei care duc viaţă de păcat şi au găştile lor. Mi-au scris mai mulţi tineri că n-au găsit între prietenii de la biserică, de la ASCOR, de la asociaţiile religioase, sinceritatea şi unitatea pe care o găseau când trăiau în păcat. Mi-au scris cu durere. Nu-i nimic, mai căutaţi, mai săpaţi şi o să găsiţi! le spun eu. E foarte greu să găseşti prieteni. Dacă pe cei din gaşca standard îi uneşte păcatul şi patimile, pe cei din Biserică îi uneşte Hristos şi, în acelaşi timp, îi luptă vrăjmaşul şi patimile. Şi de asta e atât de greu să se sudeze uneori.

Am văzut părţile bune ale ofertei.

Oare!? Am văzut doar câteva din părţile bune ale ofertei. Oferta e extraordinară. Spunea la un moment dat părintele Porfirie despre părintele Paisie Aghioritul: „Dacă ar fi fost părintele Paisie aici, i-ar fi convertit pe toţi oamenii aceştia”. Pentru că părintele Porfirie se smerea şi spunea că părintele Paisie avea mai mult lipici.

Din vorbele mele se poate cunoaşte o ofertă incompletă, prezentată de un vânzător nepriceput. Dacă aveam diplomă în sensul acesta, adică dacă eram cu adevărat un om duhovnicesc, oferta prezentată de mine era mult mai variată, mai vie, mai atrăgătoare. Aceasta am prezentat-o după nepriceperea mea. Sper însă ca tocmai din nepriceperea mea unii să înţeleagă de fapt cât de bună e marfa.

După cum s-au trasat liniile directoare ale acestei oferte, pe cine interesează mai mult va căuta în continuare. Voiam să te întreb: orice ofertă are şi efecte colaterale negative. Cum stăm la acest capitol în cazul ofertei noastre?

 Victime colaterale…

Victime colaterale. Ce victime face această ofertă?

Din păcate face şi victime, dar nu din cauză că marfa e expirată, ci din cauză că medicamentul e luat în cantitate prea mare sau prea mică, şi e ineficient. Există atâta crispare la oamenii din Biserică, atâta făţărnicie!… Diavolul, când a făcut dintr-un creştin un făţarnic, a biruit. Pentru că respectivul creştin va fi un mădular viu al instituţiei făţărniciei. Şi poate persoana respectivă să repete pe dinafară citate din Sfinţii Părinţi, din Sfânta Scriptură…

Eu am ajuns chiar în extrema cealaltă. Văzându-i pe unii cum învaţă Noul şi Vechiul Testament pe dinafară, dând citate memorate cu referinţe exacte – Marcu 13, 4 sau Luca 17, 25… –, am încercat să nu învăţ aproape deloc, tocmai ca să nu ajung ca şi ei. Îmi pare rău că nu ştiu să reproduc şi citate pe dinafară, cu numărul capitolului şi al versetului, cum fac de obicei sectanţii. Am preferat însă să abordez altfel credinţa creştină.

În ce măsură viaţa aceasta în Hristos îl sufocă pe om? Sau îl plictiseşte?

Definitiv! Definitiv, total şi irevocabil. Mai exact, sufocă păcatul în care trăieşte omul. De fapt, irevocabil – irevocabil pentru cel care rămâne pe baricade până la sfârşitul vieţii sale. Căderi avem. Am citit la Sfântul Ioan Gură de Aur un cuvânt: „Abia după ce ne lepădăm de două-trei ori de Hristos începem să-L iubim cu adevărat!” Era vorba de lepădările pe care le facem prin păcate, prin făţărnicie, răutate, minciună, sau alte păcate mai mari. Oferta pare sufocantă, dar nu e deloc aşa. Mi-a scris un tânăr care s-a apropiat de Biserică: „Abia acum am înţeles că Dumnezeu îl iubeşte pe om mai mult decât se iubeşte omul pe sine însuşi!”. Or, iată o mărturie că oferta aceasta nu numai că nu sufocă, ci dimpotrivă, eliberează.

Trăgând linia bilanţului, merită să-ţi pui viaţa în slujba lui Hristos? Să-ţi trăieşti viaţa în Hristos?

Să zicem acuma că tu eşti un om care lucrează la o revistă de muzică hip-hop şi mă întrebi pe mine, care sunt solist rock. Şi eu o să-ţi spun: „Nu, nu asculta hip-hop, ascultă numai rock, că aia e muzică adevărată, asta e un jeg!” şi tot aşa. Evident, tu te-ai supăra, n-ai publica interviul şi întâlnirile noastre ar rămâne fără efect. Eu acuma n-o să-ţi zic din reflex: „Da, merită, vino! cum zic sectanţii, care sunt atât de agasanţi. Veniţi la Hristos! Medicamentul, viaţa…” şi atât de tare trâmbiţează, că te plictisesc. Eu nu-mi explic cum anume…

Publicitate agresivă…

… da, exact, exact! Asta e, o publicitate agresivă, care are efect invers. Şi oamenii trag concluzia că Hristos e un gunoi care, dacă nu-i lătrat la toate intersecţiile, înseamnă că nu-i valabil. Nu, Hristos e altceva! Pe de altă parte, Hristos trebuie mărturisit şi la colţ de stradă, cred asta! Cred că, din păcate, sectanţii ne-au furat şi colţul străzii, şi blocurile, şi maidanul. Încearcă să recupereze toate celelalte teritorii. Lumea-i făcută de Dumnezeu şi toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, sunt chemaţi la credinţa cea adevărată, la Ortodoxie. Cred că noi ne lenevim să dăm mărturia noastră şi atunci ne cotropesc ceilalţi şi promovează un mesaj virusat, care-i îndepărtează pe oameni de Dumnezeu. Merită să alegi calea creştină, merită, merită, merită! Merită să fii al lui Hristos, merită să faci această alegere, merită să te lupţi, merită să fii în genunchi, să te târăşti uneori, să-ţi fie foarte, foarte greu, să te simţi călcat în picioare de ceilalţi, să nu mai ai aer, să simţi că nu mai rezişti, că eşti ca un naufragiat pe o insulă, şi totuşi să nădăjduieşti: „Totuşi, Dumnezeu nu mă va lăsa!” Şi dacă va fi aşa până la urmă, o să vină şi viaţa de dincolo, o să vină şi Împărăţia Cerurilor.

O întrebare pentru Hristos: „Merită să-ţi dai viaţa pentru om?”

La întrebarea aceasta nu poate răspunde decât Hristos. Şi la întrebarea aceasta, Hristos a şi răspuns deja. Unde? Pe Cruce.

---

[1] Din volumul de interviuri luate de Romeo Petraşciuc Underground – Rebelii generaţiei NU (Editura Agnos, 2007).

Despre EDUCATIA LA DOMICILIU (homeschooling) in Romania si efectele nefaste ale INVATAMANTULUI DE MASA

   Citez din articolul Părinţii contra statului:

   Un precedent incredibil creat în cazul unei familii de germani ar da şanse şi românilor să primească azil poli­tic în SUA. La fel ca statul german, acuzat de gravă încălcare a dreptu­rilor civile, autorităţile române interzic educaţia copiilor la domiciliu.

   Două măsuri esenţiale de reformă lipsesc din proiectul noii legi a educaţiei: legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling), în prezent permisă doar în cazuri speciale de boală, şi introducerea unui sistem de vou­chere, prin care statul lasă la latitudinea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi).

   Neincluse de Ministerul Educaţiei în forma actuală a proiectului de act normativ, care va intra în dezbatere publică după o analiză în Guvern, cele două măsuri ar putea avea ceva mai multe şanse la Parlament. Deputatul PD-L Carmen Axenie a făcut deja primele demersuri pentru legalizarea educaţiei la domiciliu, convocând comisiile de educaţie din cele două camere, şi declară că intenţionează să susţină şi alternative de finanţare de tipul sistemului cu vouchere.

   2 mil. Este numărul aproximativ al elevilor educaţi în prezent la domiciliu în SUA, în creştere spectaculoasă faţă de anii trecuţi.

   2,8 mil de elevi sunt în întregul învă­ţământ preuniversitar din România, din care mai mult de două treimi în clasele primare şi de gimnaziu.

   80% Este gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară din România. Rata abandonului depăşeşte 2% în învăţământul primar şi gimnazial.

   Mai grav decât lipsa de bani, frecvent invocată de autorităţi, sistemul de învăţământ din România suferă de lipsa libertăţii. Părinţii au obligaţia de a plăti taxe, dar dreptul de a decide în privinţa educaţiei pe care o vor primi copiii este puternic îngrădită de autorităţi. Sistemul este dominat de centralismul statal, iar intenţiile actualului ministru, Daniel Funeriu, de a reorienta parţial finanţarea bugetară dinspre şcoală spre elev sunt insuficiente pentru rezolvarea problemelor fundamentale.

   Finalizat de minister, proiectul noii legi a educaţiei ajunge zilele acestea la Guvern şi va sta o lună în dezbateri publice. Câteva măsuri reale de reformă, care ar restrânge actualul management etatist şi ar recunoaşte drepturi negate până acum celor care ar trebui să fie beneficiarii reali ai sistemului (părinţii/copiii), sunt omise în forma actuală a actului normativ, dar ar putea fi incluse ulterior de Parlament. Astfel, legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling) şi introducerea unui sistem de vouchere prin care statul să lase la alegerea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi), stimulând concurenţa între aceştia, sunt susţinute de un deputat al Partidului Democrat Liberal (PD-L), Carmen Axenie, pentru a fi incluse în reforma educaţiei. „Homeshoolingul este formula care lipseşte din legea Miclea. Este necesară legiferarea pentru a avea o reformă reală. Trebuie stimulat pluralismul educaţional prin susţinerea învăţământului particular, confesional, a alternativelor educaţi­ona­le. Un sistem de vouchere ar fi bun ca alternativă de finanţare“, spune Axenie.

   Pentru educaţia la domiciliu, deputatul PD-L a avut deja o intervenţie în plen şi a început discuţiile cu parlamentarii din comisiile de învăţământ. „Am convocat comisiile de specialitate din ambele camere pentru a analiza aspectele concrete ale problemei. Cu colegii din comisia de la Camera Deputaţilor am discutat deja săptămâna trecută, când am trimis o scrisoare oficială şi ministrului Daniel Funeriu, întrebându-l dacă are în vedere soluţionarea problemei învăţământului la domiciliu şi sub ce formă“, precizează deputatul. 

   Cei 18 ani de acasă

   România este printre puţinele ţări din Europa (doar Germania şi Slovacia au restricţii mai dure) care nu permite educarea copiilor la domiciliu decât în cazuri speciale de boală. Restricţia valabilă pentru părinţii români nu se aplică şi persoanelor cu cetăţenie străină stabilite în România, dacă în ţările lor de origine homeschooling-ul este permis.

   Încălcarea acestui drept al părinţilor de a decide în privinţa educaţiei copiilor a adus deja Germania într-o situaţie extrem de jenantă. O familie de cetăţeni germani a primit, în premieră, la începutul acestui an, azil politic în Statele Unite, asemeni solicitanţilor din ţări aflate în război sau în care se exercită persecuţii grave împotriva populaţiei. Profesori de muzică, locuind într-o zonă liniştită şi cu o situaţie materială bună, soţii Uwe şi Hannelore Ro­meike erau departe de imaginea obişnuită a solicitanţilor de azil. Au decis însă să îşi părăsească ţara în 2008, după ce decizia de a-şi educa acasă copiii, cărora le puteau asigura cele mai decente condiţii de pregătire, le-a adus amenzi de peste 10.000 de dolari şi intervenţia poliţiei care le-a ridicat copiii din casă şi i-a escortat cu forţa într-o şcoală publică. Avocatul germanilor a arătat că Germania persecută părinţii care vor să îşi educe copiii acasă pe motiv că creează o „societate paralelă“, deşi majoritatea cercetărilor făcute în celelalte ţări dovedesc performanţele academice şi reuşitele sociale remarcabile ale copiilor educaţi astfel. Judecătorului american care a aprobat cererea de azil i s-au prezentat deciziile ridicole ale instanţelor germane: acestea acceptă homeschoolingul în cazul unor familii care călătoresc frecvent (exemplu: artiştii de circ), dar resping acelaşi drept părinţilor care vor să şi-l exercite din motive de conştiinţă.

   În cazul familiei Romeike, motivul a fost dorinţa de a-şi creşte copiii în spiritul valorilor creştine, nerespectate, în opinia lor, în şcolile germane. Pentru alţi părinţi, alegerea homeshooling-ului este justificată de calitatea proastă a învăţământului instituţional, de dorinţa de a-şi feri copiii de influenţa unei educaţii puternic ideologizate, de mediul violent prezent în multe şcoli publice sau, pentru cei foarte bogaţi, de posibilitatea de a le asigura o pregătire în condiţii speciale acasă.

   Românii, posibili solicitanţi de azil politic

   Azilul politic acordat cetăţenilor unei ţări occidentale aliate, plasând-o astfel în compania deloc selectă a unor state precum Coreea de Nord în care se încalcă brutal drepturile omului, ridică pentru autorităţile americane probleme mult mai serioase. Precedentul ar putea fi folosit şi de cetăţeni ai altor ţări în care homeschoolingul este ilegal. Fără probleme s-ar putea califica şi românii, alături de slovaci, bulgari şi suedezi (cei din urmă au dreptul legal, dar condiţiile de autorizare fac practic imposibilă această formă de educaţie). „Nu putem ignora precedentul creat în SUA cu familia de germani“, spune Carmen Axenie.

   Deputatul PD-L a decis să susţină legalizarea homeschoolingului după ce a aflat că o familie dintr-un sat din colegiul său refuză, din motive religioase, să îşi mai trimită copiii la şcoala din oraşul situat la mai mulţi kilometri depărtare, deoarece în staţia de autobuz sunt expuse permanent reviste cu conţinut pornografic. „Vor să îi educe acasă, plătind un cadru didactic, dar în oraş refuză să îi mai trimită. Mai sunt şi copiii cu părinţi plecaţi în străinătate, pentru care cadrele didactice sunt interesate să predea contra cost. Ar fi poate o şansă de a profesa şi a obţine venituri pentru mulţi specialişti în educaţie. Oricum, şi pentru stat este mai ieftină o astfel de alternativă decât înfiinţarea unei şcoli în sate cu doi-trei copii“, spune Axenie.

   Singura portiţă găsită de părinţii români pentru a-şi educa acasă copiii este înscrierea la o şcoală din străinătate cu învăţământ la distanţă, variantă în care nu riscă sancţiuni din partea autorităţilor.

   Carmen Axenie arată că în România există o tradiţie a „pregătirii în particular“, practicată în perioada interbelică în special de familiile foarte bogate, ai căror copii trebuiau să se prezinte însă la bacalaureat în şcolile publice, tradiţie întreruptă însă după instaurarea regimului comunist.  În opinia sa, statul trebuie să îşi menţină o formă de control şi în acest sistem de educaţie, verificând periodic cunoştinţele acumulate de copii, dar evitând excesul de reglementare şi impunerea de condiţii de autorizare care să facă, de fapt, întregul sistem nefuncţional. Modelele de homeschooling acceptate în lume variază de la cele foarte reglementate din Europa şi din câteva state americane, în care autorităţile publice păstrează un control important, la  cele în care statul nu intervine aproape deloc.

   Rezultate mai bune acasă decât la şcoală

   Succesul educaţiei la domiciliu este cel mai evident în Statele Unite, fiind ales în special de părinţii nemulţumiţi de şcolile publice. În prezent, aproape două milioane de copii americani sunt pregătiţi acasă (cât totalul elevilor educaţi în şcolile publice din nouă state mici). O cercetare realizată anul trecut a arătat că aceştia  au obţinut scoruri cu 34%-39% mai mari decât elevii din şcolile publice la testele de cunoştinţe, frecventează bibliotecile mai des, au mai multe activităţi de socializare, folosesc computerul mai mult, dar se uită a TV mai rar, 71% merg la universitate, faţă de 69% dintre absolvenţii din şcolile publice, performanţele sunt mai puţin influenţate de venitul părinţilor şi de educaţia acestora, iar rezultatele la teste sunt la fel de bune în statele cu control ridicat din partea autorităţilor ca şi în cele cu cerinţe minime Nu în ultimul rând, costul educaţiei la domiciliu este de zece ori mai mic pentru un elev decât într-o şcoală publică (550 de dolari pe an, faţă de peste 5.300 de dolari).

   Copii educaţi acasă nu au nici probleme de socializare. Învaţă să socializeze în pre­zenţa adulţilor şi au activităţi în care interacţionează cu alţi copii.
Carmen Axenie, Deputat PD-L

   Rezultate la teste
   Copii educaţi în SUA la domiciliu obţin rezultate mai bune la testele de cunoştinţe decât cei din şcolile publice, atât la citire, cât şi la matematică, iar diferenţa de performanţă între fete şi băieţi este mai mică.

   OPINIA SPECIALIŞTILOR

   Reforme dificile

   Ionut Sterpan, coordonator programe Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), doctorand în filosofie politică la Central European University, Budapesta

   Trebuie sa înţelegem trei lucruri. Primul, unde ne aflăm: într-un sistem socialist în care statul stabileşte scopurile educaţiei si administrează mijloacele. Practic, învăţământul public este un dezastru; doar meditaţiile, internetul şi alte manifestări ale libertăţii îi atenuează consecinţele catastrofale. Al doilea, unde ar trebui să mergem. Îmi amintesc întâmpinarea pe care mi-a făcut-o Horia Terpe acum şase ani în clădirea Ministerului Culturii: „Bine ai venit într-o instituţie care nu ar trebui să existe”. Privatizarea învăţământului trebuie gândită pe două dimensiuni, a liberalizării serviciilor de furnizare, dar şi de evaluare, astfel încât standardele de educaţie însele să emearga liber pe piaţă. Al treilea, de ce reformele de pe acest traseu, inclusiv homeschoolingul, sunt dificile. Pentru că este în interesul celor aflaţi în poziţia de administratori ai resurselor să le administreze în continuare. Ei întreţin permanent retorica falsă că învăţământul are nevoie de bani, când de fapt el are nevoie de libertate. Sigur, iniţiativa apăruta din randurile partidului popular, privind homeschoolingul este salutata şi de libertarieni. Propunerea tulbură iluzia părinţilor-electori că statul îi scuteşte de răspunderea morală pentru viitorul copiilor şi foloseşte valoarea familiei pentru a recupera o libertate confiscată de stat. Mă îndoiesc însă că va ajunge departe.

   Valori clasice pierdute

   Ionela Bălţătescu, cercetător Institutul de Economie Mondială (Academia Română), doctorand economie Univ. Juan Carlos, Madrid, membru Institutul Ludwig von Mises Romania

   Problemele învăţământului de masă (în combinaţie cu legile care obligă copiii şi părinţii să participe într-un astfel de sistem) nu sunt doar locale şi de management, ci de filosofie a sistemului, filosofie ce concordă profund cu spiritul ingineriei sociale, care în prezent stă la baza proiectelor şi măsurilor politice economice de pretutindeni, fie că sunt sisteme totalitare sau democrate. Prin învăţământul de masă, spiritul acesta al ingineriei sociale s-a extins şi asupra persoanei, a omului ca entitate, şi s-a concretizat în primul rând în negarea naturii umane şi în încercarea de a o schimba şi/sau reconstrui pe alte baze – de a o face „predictibilă” – visul dintotdeauna al inginerilor sociali.

   Conspirativ sau nu, intenţionat sau nu – logica, filosofia şi rezultatele învăţământului de masă indică faptul că acesta rămâne unul ideologizat şi ideologizant. Idealurile sociale şi politice ale vremii ajung într-o formă standardizată şi necritică pe băncile învăţământului de masă, fie că este vorba de idealul naţionalist, de valorile euro-atlantice sau de corectitudinea politică.

   Diferenţa fundamentală a învăţământului de masă actual, în raport cu educaţia clasică (care era asigurată în mod tradiţional de părinţi sau tutori) constă în erodarea şi, în final, răsturnarea valorilor tradiţionale şi respingerea creştinismului ca element central al civilizaţiei occidentale (secularizarea). Locul valorilor tradiţionale clasice a fost luat de nihilism, relativism, corectitudine politică,  acestea din urmă fiind prezentate în mod fals ca filosofii ale toleranţei şi fiind instituţionalizate prin legile împotriva discriminării „minorităţilor” (legi care, în fond, implică nerecunoaşterea drepturilor „majorităţilor” paşnice de a se comporta firesc, în acord cu propriile credinţe). Meritul formativ al educaţiei clasice constă, în primul rând, într-un  anumit tip de raportare la valori şi norme, care nu poate fi înţeles în afara asumării creştinismului. Virtuţile nu sunt dobândite formal ca simple reguli şi constrângeri exterioare, sociale, ci acestea se nasc prin educarea inimii şi a minţii în spiritul iubirii de oameni şi a lui Dumnezeu.

   Deşi homeschooling-ul actual nu este automat legat de educaţia clasică, mulţi dintre practicanţii acestui tip de învăţământ au adoptat în prezent curriculumul educaţiei clasice. Recunoaşterea legitimităţii homeschooling-ului înseamnă recunoaşterea drepturilor acelor părinţi care decid să-şi protejeze copiii de efectele devastatoare, spiritual şi moral, ale filosofiilor la modă – relativismului moral, nihilismului – şi de „revoluţia sexuală” şi educaţia sexuală à la Kinsey, care au pătruns treptat şi în şcoli. Şi nu în ultimul rând, homeschooling-ul ar fi poate şansa cea mai bună de a trece de la filosofia ingineriei sociale către filosofia unei societăţi libere – ar putea constitui baza consolidării unui liberalism autentic.

   Reformă pro-piaţă

   Gabriel Staicu, Lect. univ. dr., Academia de Studii Economice (ASE),  membru fondator al ECOL

   Deşi a fost şi continuă să fie declarată de clasa politică o prioritate naţională, educaţia se dovedeşte tărâmul experimental al celor mai neavenite idei, în care copiii şi părinţii sunt cei care trebuie să facă faţă unui vaste şi perpetue incertitudini întreţinute de minister. Radiografierea stării învăţământului românesc scoate la iveală falimentul managementului etatist, la fel ca în multe alte domenii sociale în care statul este profund implicat, precum sănătatea, infrastructura, securitatea publică etc.

   Să fie subfinanţarea cauza primordială a tuturor neajunsurilor din acest domeniu? Eu consider că nu. Atâta timp cât managementul birocratic este centrat pe dimensiunea costurilor şi pe procentul din PIB alocat de guvern, adică pe eforturi, şi nu va avea în vedere şi indicatori de efect, nu se va putea ajunge la o educaţie de calitate. Însă, aşa cum magistral demonstra Ludwig von Mises, în administraţia publică nu există preţ de piaţă pentru rezultate, iar acest lucru face imposibilă operarea sectorului public după criteriul de profit/pierdere, asemeni celui privat. A nu se înţelege că educaţia nu are valoare pentru individ, ci că valoarea acesteia nu poate fi evaluată prin tranzacţii pe piaţă. Astfel, testul succesului sau falimentului ce operează în sectorul privat şi care este instrumentul fundamental de dovedire a utilităţii sociale a unei activităţi anume, nu poate fi aplicat şi în sectorul public de învăţământ.

   Prin natura sa, monopolul rigid al statului eşuează în a crea compatibilităţi între de oferta de abilităţi şi cerere, între învăţământ şi piaţa muncii. În loc să avem parte de un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual reprezintă mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii şi exercitării libertăţii individuale.

   Dacă acceptăm că aranjamentul instituţional actual, caracterizat prin centralism şi uniformizare, nu generează suficiente stimulente de îmbunătăţire a calităţii serviciilor educaţionale, de inovare şi perfecţionare a tehnicilor educaţionale sau a infrastructurii şcolare, atunci care ar fi soluţia mai bună. Aruncând o privire de ansamblu asupra direcţiilor de reformă din diferite locuri de pe glob, vom constata că, deşi conţin anumite particularităţi, ele sunt construite în jurul unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaţionale şi a concurenţei între furnizorii acestora.

   Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii şi să o finanţeze pe cea considerată a fi mai bună pentru copilul lor, indiferent ca este publică sau privată? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli mai puţin solicitate să-şi închidă porţile deoarece „clienţii” lor îşi orientează preferinţele către altele mai performante? Soluţia găsită în multe alte părţi ale lumii şi pe care o susţin este o reformă pro-piaţă, adică crearea unei pieţe concurenţiale de servicii educaţionale prin încurajarea ofertei private reale la toate treptele de educaţie. Cineva ar putea spune că există ofertă privată, dar, din păcate, alternativa privată este doar în sfera finanţării, pentru că şcolile private, pentru a putea fi acreditate şi funcţiona legal, trebuie să  se adapteze şi să îşi modeleze regulile de funcţionare după „chipul şi asemănarea” celor de stat. De ce să fie ministerul cel ce stabileşte câtă şi ce fel de educaţie trebuie să primească fiecare copil? Oare nu aceste reguli au dus şcoala românească la acest faliment?

   Trebuie să recunoaştem că, în loc să stimuleze formarea de competenţe, regulile de până acum au generat în rândul elevilor o adevărată (diplomo)scleroză. În absenţa certificării ministeriale, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Astfel, încetând a mai fi modelate de stat, şcolile private sunt nevoite să îşi adapteze serviciile educaţionale la cererea beneficiarilor şi la semnalele mediului economic. Doar aşa putem apropia din nou şcoala de piaţa muncii.

   Educaţia şi statul

   Cosmin Marinescu, Conf. Univ. Dr. Academia de Studii Economice (ASE), coordonator ECOL

   Aproape toate sistemele educaţionale sunt, în prezent, adevărate bastioane prin care statul conduce mersul societăţii. Cu foarte puţine excepţii, educaţia formală este finanţată, reglementată şi furnizată de către guverne. Practic, din punct de vedere instituţional, educaţia formală este un veritabil monopol al statului. De aceea, educaţia (de stat) asigurată chiar de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi organizare, de învăţământul (dialectic) din ţările foste socialiste. Şi într-un caz şi-n celălalt, cineva le spune celorlalţi ce este şi cum trebuie să se facă educaţia. De altfel, istoria ne arată că, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în cele democratice, şcoala publică a fost „mâna vizibilă” prin care statul a căutat continuu să insufle „ordine” în minţile oamenilor.

   Nu a fost, însă, dintotdeauna aşa. Începând de pe la 1840, în America a avut loc o vastă campanie de înlocuire a sistemului particular, divers şi extins, cu sistemul aşa-numitei „educaţii gratuite”, de fapt, şcoli în care părinţii şi orice contribuabil achitau costurile indirect, prin impozite, în loc să le achite direct prin taxe şcolare şi cotizaţii. Potrivit celebrului profesor E.G. West, care a studiat în detaliu dezvoltarea rolului statului în învăţământ, această campanie nu a fost condusă de părinţi nemulţumiţi, ci „în primul rând de profesori şi oficiali guvernamentali”. În Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, învăţământul era aproape universal înainte ca guvernul să preia controlul. De fapt, guvernul a intervenit ca urmare a presiunilor profesorilor, birocraţilor şcolari şi a intelectualilor „de bine”, mai degrabă decât a părinţilor. Iar concluzia este că, prin „naţionalizarea” şcolii, calitatea şi diversitatea din educaţie au scăzut.

   În zilele noastre, la douăzeci de ani de la destrămarea regimului comunist, şcoala românească ascultă la fel de mult de comenzile de la centru; profesorii sunt plătiţi la fel (de uniform), adică în lipsa oricăror criterii de diferenţiere prin competenţe; manualele şcolare au rămas anchilozate în principiul lecţiei „gata de memorat”; elevii îşi caută devenirea, pe bună dreptate, în educaţia informală, descătuşată de explozia media şi a internetului; „6% din PIB pentru educaţie” a fost parcă dintotdeauna leitmotivul eşecului, cu iluzia că, dacă ar deveni mai mare peste noapte, bugetul statului ar înceta să mai fie „gaura neagră” a banilor contribuabilului; în sfârşit, şcoala românească este mai degrabă instituţia ministerului şi a profesorului, decât una a elevului şi a familiei, care ar trebui să fie adevăraţii ei beneficiari.

   Situaţia cu care ne confruntăm în prezent şi deficienţele acumulate în trecutul recent demonstrează eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului. Mai mult nu înseamnă mai bine, nici măcar în privinţa bugetelor şcolare. În educaţie, nu banii lipsesc, ci piaţa pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţă între şcoli şi responsabilitate morală.

   Problema fundamentală a şcolii româneşti ţine de imposibilitatea ca sistemul centralizat al educaţiei de stat să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial, al pieţei muncii. Nu administratorii şi birocraţii şcolari ori politicienii trebuie să spună de ce calificări şi competenţe profesionale are nevoie economia, ci numai piaţa.. Altfel, educaţia este scoasă din sfera mijloacelor economice şi transplantată, prin centralizare educaţională, adică prin solidaritatea forţată a impozitării, în mijloc de prezervare a status-quo-ului statal…

   Programul politic aflat în prezent la putere ne spune că importantă este finanţarea elevului şi nu a şcolii, deoarece „calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia”. În acest caz, soluţia automată ar trebui să fie introducerea voucherelor pentru educaţie, ca mecanism menit să potenţeze concurenţa dintre furnizorii de servicii educaţionale, publici şi privaţi. Dincolo de pericolul iluziei întreţinute de Milton Friedman – că şi pe bani publici s-ar pune în mişcare o piaţă adevărată, ce ar putea fi greşit în încurajarea alegerii şi concurenţei în educaţie?!

   Este, bineînţeles, o întrebare retorică, ce nu necesită a invoca dreptul fundamental al părinţilor de a decide asupra aspectelor din viaţa copiilor lor. Până şi convenţiile internaţionale susţin acest „drept natural”: de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată că: „…părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „…în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”

   Iar dincolo de ceea ce este „drept” stă chiar „eficienţa”: părinţii sunt cei mai capabili să aleagă şcoala se potrivită copilului lor. Ei cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor, cu siguranţă mai bine decât birocraţii şi teoreticienii educaţionali. Părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii din educaţie pornesc de la premisa nefastă că părinţii nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei. În realitate însă, atunci când statul ar elibera educaţia din frâiele monopolului său, până la nivelul absolut al demnităţii familiale, părinţii ar fi cei mai buni „inspectori şcolari” ai copiilor lor, continuu omniprezenţi şi individual informaţi. Iar în acest context, homeschooling-ul apare drept forma naturală, firească, de renaştere a familiei prin şi odată cu educaţia liberă.

   Aici, educaţia liberă înseamnă libertatea de alegere, care fiinţează drept concept esenţial al oricărei reforme. Educaţia nu se face într-o manieră unică şi indiscutabilă, fapt ce implică, în mod natural, diversitatea serviciilor educaţionale. Aşadar, educaţia bazată pe alegere şi competiţie este un rezultat normal şi de dorit. Căci altfel, şcoala nu poate spera că va conduce la libertate, autonomie şi responsabilitate în societate, fără a dobândi, mai întâi ea însăşi, aceste virtuţi.

   Cititi va rog si:

Unei familii germane I S-A ACORDAT AZIL IN SUA, deoarece in Germania HOMESCHOOLING (educatia copiilor la domiciliu) ESTE INTERZISA

Indemn UNESCO: copiii vor invata despre MASTURBARE la 5 ani si despre AVORT la 12 ani

Parintii britanici au mai pierdut un drept: elevii vor participa la CURSURI OBLIGATORII de promovare a contraceptiei, avortului si homosexualitatii

EDUCATIA ACASA (HOMESCHOOLING) – ce face statul copiilor nostri si ce putem face noi?

Elevii din Marea Britanie sunt indemnati sa aiba un orgasm pe zi

 

VERDICT tribunal federal SUA: VACCINURILE NU CAUZEAZA AUTISM. Rezultat: NU SE VOR PLATI DESPAGUBIRI …

   Citez din articolul U.S. Court Finds No Link Between Vaccines, Autism:

   Un tribunal federal special a dat ieri verdictul că vaccinurile nu cauzează autism şi că sute de familii cu copii autişti nu au dreptul la despăgubiri, aducând o mare lovitură unei mişcări internaţionale care de ani de zile a încercat să lege imunizarea copiilor de afecţiunea nimicitoare. 

   Verdictul închide un capitol dintr-o lungă dispută care a polarizat famliile cu copii autişti împotriva celei mai mari părţi ale comunităţii ştiinţifice. Cei care cred cu pasiune că vaccinurile de rutină pentru copii sunt vinovate pentru creşterea numărului de cazuri de autism se simt blocaţi într-o luptă de tipul David şi Goliat împotriva producătorilor de vaccinuri, cercetătorilor corupţi, agenţiilor federale şi mass-media. Rămâne de văzut dacă decizia judecătorească de ieri va pune capăt controversei – sau va fi văzută ca o dovadă în plus a ceea ce unii cred că este o conspiraţie.

   Marea majoritate a cercetărilor ştiinţifice credibile au arătat – şi toate agenţiile federale de sănătate au argumentat cu încrâncenare – că nu există nicio legătură între vaccinuri şi autism. Oficialii în sănătate publică au avertizat în mod repetat că reducerea vaccinurilor pentru imunizare ar pune în pericol viaţa copiilor.

   Cu toate acestea, îngrijorarea despre vaccinuri precum „MMR”, care protejează copiii împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, s-a răspândit atât de mult încât unii părinţi aleg să renunţe la vaccin. Aproximativ unul din 12 copii nu primeşte vaccinul MMR în SUA, potrivit Centrului Naţional de Statistică în Sănătate. 

   Decizia de ieri implică trei cazuri separate, fiecare a urmărit un mecanism diferit prin care vaccinurile ar putea cauza autismul. Lucrând independent, trei maeştri speciali, care au avut rolul de judecători în „curtea federală de vaccinuri” au emis decizii separate, dar similare, care nu au găsit nicio dovadă că vaccinurile au cauzat afecţiunile copiilor.

   Deciziile sunt în mod special grăitoare pentru că regulile curţii pentru vaccinuri nu au cerut reclamanţilor să-şi dovedească cazurile cu certitudini ştiinţifice – tot ce trebuiau să demonstreze familiile a fost preponderenţa dovezilor sau „50 la sută plus unu”. În măsura în care aceste cazuri sunt reprezentative din totalul plângerilor făcute de aproximativ 4.800 de alte familii care cer despăgubiri, aceste cazuri ar părea să stea pe o fundaţie subredă.

   În hotărârea judecătorească din cazul Theresei şi a lui Michael Cedillo din Yuma, Arizona, maestrul special George L. Hastings a folosit litere italice pentru accentuare şi a scris că analiza lui extensivă a dovezilor a arărat că teoria vaccin-autism a familiei Cedillo a fost „foarte greşită”.

   „Din păcate, familia Cedillo a fost indusă în eroare de medici care sunt vinovaţi, în opinia mea, de o judecare medicală total greşită”, a scris Hastings.

   Familia Cedillo pretinde că fiica lor, Michelle, s-a îmbolnăvit brusc la o săptămână de la administrarea vaccinului MMR, când avea aproximativ 16 luni. Astăzi, la vârsta de 14 ani, are nevoie de îngrijire permanentă, suferă crize, şi-a pierdut aproape în întregime vederea şi are dureri abdominale constante.

   „Suntem foarte dezamăgiţi de decizia luată”, a spus Theresa Cedillo într-un interviu. Făcând referire la Michelle, ea a spus: „Consider că a fost afectată de acest vaccin şi ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri”.

   Hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor de atac şi Kevin Conway, un avocat care reprezintă familia Cedillo, a spus că nu s-a pus problema renunţării la proces.

   Într-un alt caz de test, maestrul special Denise K. Vowell a auzit acuzaţiile aduse de către Kathryn şi Joseph Snyder din Port Orange, Florida, care susţineau că vaccinul MMR sau un conservant pe bază de mercur din el numit thimerosal, a declanşat fiului acestora tulburarea de dezvoltare permanentă Colten – parte din „spectrul autismului”.

   „Dovezile prezentate au fost voluminoase şi extrem de complexe”, a spus Vowell în hotărârea acesteia. Dar ea a adăugat că au existat puţine îndoieli cu privire la răspunsul corect: experţii care au susţinut că nu există nicio legătură între autism şi vaccinuri „au fost foarte calificaţi, mai bine susţinuţi de către greutatea cercetării ştiinţifice şi autoritate şi pur şi simplu mai convingători în aproape fiecare punct al disputei.”

   În al treilea caz testat, maestrul special Patricia Campbell-Smith a auzit reclamaţia facătă de Rolf şi Angela Hazlehurst din Jackson, Tennesse, părinţii lui William Yates Hazlehurst. Ei acuzau că vaccinul MMR sau o componentă din acesta a cauzat „autism regresiv” fiului acestora. În acord cu ceilalţi maeştri speciali, Campbell-Smith a spus că ea a fost „miscată ca persoană şi ca părinte de cazul familiei Hazlehurst”, dar cazul lor nu a avut dovezi suficiente.

   Cele trei cazuri au implicat aproximativ 5.000 de pagini de transcrieri, 939 articole medicale şi 50 de rapoarte ale experţilor, iar cele trei decizii au însumat peste 650 de pagini.

Decizia a fost salutată în declaraţiile făcute de Departamentul de Sănătate şi Servicii Publice şi e către Asociaţia Medicală Americană.

   „Aceasta este o reală victorie pentru copii şi o zi minunată pentru ştiinţă”, a spus Paul Offit, pediatru şi expert în vaccinuri în Philadelphia, într-o declaraţie emisă de către grupul de apărare a vaccinurilor Fiecare Copil din Doi. „Sper că această decizie va pune capăt temerilor părinţilor şi că ne putem concentra din nou pe protejarea copiilor de renaşterea unor maladii ce pot fi prevenite prin vaccin, precum rujeola şi tusea convulsivă”.

   Curtea pentru vaccinuri a fost instituită de către Congres în 1986, ca parte din Programul Naţional pentru Compensarea Afectiunilor provocate de Vaccinuri pentru a despăgubi persoanele care suferă de efectele secundare ocazionale ale vaccinurilor. Mai degrabă decât victimele să dea în judecată producătorii de vaccinuri în instanţa civilă – riscând să îi lase pe producători fără afaceri şi punând în pericol o componentă majoră a infrastructurii de sănătate publică a ţării –  instanţa are un sistem de „prezumţie de nevinovăţie” care le cere victimelor să dovedească în faţa unui maestru special doar vaccinurile care le-au cauzat rău şi nu că cineva le-a cauzat rău în mod intenţionat.

   Nu este clar ce efect va avea decizia asupra efortului determinat de la firul ierbii, care insistă că există o legătură între vaccinuri şi autism, o mişcare care a fost îmbrăţişată de câteva celebrităţi şi politicieni. În iunie 2005, Robert F. Kennedy Jr. A scris un articol în revista Rolling Stone care acuza o „muşamalizare guvernamentală a unui scandal mercur-autism”.

   Doi ani mai târziu, Dan Burton, din Camera Reprezentanţilor, a spus membrilor Congresului: „Cred, precum mulţi oameni de ştiinţă şi cercetători cu credibilitate, că există o clară legătură între creşterea dramatică a numărului de cazuri de autism şi expansiunea rapidă a vaccinării copiilor programată în acea perioadă de 20 de ani, care indică spre conservantul bazat pe mercur thimerosal – utilizat rutinier în vaccinurile pediatrice în acea perioadă – ca un factor care contribuie la epidemia de autism din ţara noastră. De fapt, cred cu tărie că propriul meu nepot a devenit autist după ce  aprimit nouă vaccinuri”.

   James Moody, un avocat care oferă consiliere reclamanţilor şi director la SafeMinds, o organizaţie de susţinere a legăturii dintre vaccinuri şi autism, a previzionat despre cazurile de autism că vor fi atacate în instanţă şi vor sfârşi în curtea civilă, unde reclamanţii şi-ar putea prezenta cazurile unui juriu şi ar putea  căpăta acces la documente guvernamentale.

   „Guvernul nu finanţează ştiinţa pentru a arăta legături între vaccinuri şi autism, iar tribunalele spun că nu există suficiente dovezi pentru a arăta legătura”, a spus  Moody. „Când o curte pentru vaccinuri spune că nu ai întrunit standardele pentru dovezile prezentate, acesta este un apel la ştiinţă, nu că această controversă a luat sfârşit”.

   Cititi va rog si:

Din nou despre VACCINURI si AUTISM …

DOCUMENTARE CELEBRE: „Mercury, Autism and the Global Vaccine Agenda” (Mercur, autism si agenda vaccinarii globale)

   Si nu este vorba doar despre autism …

VIDEO: Marturii zguduitoare despre tinere ucise sau a caror sanatate a fost distrusa de catre vaccinul GARDASIL. RASPANDITI!

   Problema legata de gravele efecte negative ale vaccinurilor a aparut de fapt acum trei decenii:

VIDEO: Gravele urmari ale vaccinarii in masa impotriva gripei porcine din … 1976

   Si ca atare, uneori se iau masuri ce previn orice neplacere adusa producatorilor:

GRAV: s-a acordat imunitate juridica producatorilor vaccinului anti GRIPA PORCINA (AH1N1)