LISTA MASONI celebri
Albert Pike (1809 – 1891), mason, gradul 33 ritul scotian (pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula, la influenta enorma pe care o stim astazi) sustinea in lucrarea sa „DOGMĂ ŞI RITUAL” ca:
„Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoaşterea sa fiind rezervată doar Maeştrilor…, iar cealaltă este publică…„
Si tot el explica si motivul:
” Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, lucifer e Dumnezeu ”
„Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste. „
Astfel ajungem la spusele lui Walther Rathenau, ce scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:
„Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii „
Cititi va rog si:
Dr. Nicolae Paulescu: „SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA”
Elogiu masoneriei si romanul „THE LOST SYMBOL” a lui DAN BROWN
Dailybusiness: „De la teoria francmasonica la fapte: Guvernul mondial devine realitate”
ORESTE si PAVEL CORUT: elogiu masoneriei, new age si Noii Ordini Mondiale
Va prezint mai jos o lista incompleta a celor mai importanti masoni. Din cand in cand voi mai adauga si alte nume. Pentru economie de spatiu, in cazul personajelor despre care deja am postat articole separate, numele lor l-am scris cu rosu si reprezinta hiperlink-uri spre materialele respective.
Acuff, Roy
Aguinaldo, Emilio
Alfond, Harold
Allen, Charles H.
Allen, Ira
Althouse, Monroe
episcopul AMFILOHIE HOTINEANUL (? – 1800), autor de manuale şcolare
Anderson, Brad
Anderson, Robert
Edward Neville da Costa Andrade
André, Major John
Annanc, Louis
Antheil, George
Arlen, Richard Arnold, Eddie
Arnold, General Henry „Hap”
Arthur William Patrick Albert / Prince Arthur
Asher, Max
mitropolitul ATANASIE STOIANESCU (1815-1880), episcop de Râmnic (1873-1880). La 1877 binecuvântează trupele române la trecerea Dunării
Atchison, David
Audubon, John James
Auker, Elden
Bagley, Edward E.
Bahamonde, Ramon Franco
Bahr, Hermann
Foster Bailey (1888 – 1977), grad 32, sotul lui Alice Bailey
Baldry, Tony
Balfour, Lloyd
Banks, Sir Joseph
Barnard, Lawrence „Slim”
Barnes, Roy
Barnes, W. W.
Basie, William „Count”
Bass, Edward
Baylor, Robert E. B.
Bell, Lawrence
Bellamy, Francis J.
Benton, Thomas Hart
Lloyd Millard Bentsen, Jr. (1921 – 2006), participant Bilderberg Group, fost United States Secretary of the Treasury, adept al avortului, membru Council on Foreign Relations, membru Trilateral Commission.
Berthold, Bartholomew
Blanc, Mel
Madame Blavatsky (1831 – 1891), legaturi apropiate cu Scottish Rite
Boaz, Hiram Abiff
Boone, Daniel
Bortnyansky, Dimitry Stepanovich
Bowie, James
Breckinridge, John C.
Sir Israel Brodie (1895 – 1979), rabin sef al Marii Britanii si Commonwealth 1948–1965. Maestru mason United Grand Lodge of England.
Brown, Major General Charles E. Jr.
Brown, Foster V.
Brown, Joe E.
Bryan, William Jennings
Buchanan, Edgar
Bullock, Bob
Burnett, David G.
Burrows, Lansing
Burton, Ron
Bush, Vannevar
Butterfield, Daniel
Byrd, Robert C.
Calvo, Father Francisco
Canham, Erwin D.
Carroll, B. H.
Carnahan, Melvin E.
Cass, Lewis
Catton, John
Chase, Carlton
Chennault, Clair Lee
Christian, John T.
Sir Winston Leonard Spencer-Churchill (1874 – 1965), prim-ministru britanic. Citat celebru:
“Din zilele lui Weishaupt, Karl Marx, Trotki, Bela Kuhn, Rosa Luxemburg si Ema Goldman, conspiratia acestei lumi a luat amploare. Aceasta conspiratie a jucat un rol recunoscut în Revolutia Franceza. A fost izvorul fiecarei miscari subversive în secolul 19. Si acum, în sfârsit, aceasta banda de personalitati extraordinare din lumea interlopa a marilor orase din Europa si America i-a tras de par pe rusi si au devenit conducatorii acelui enorm imperiu.“
Cititi va rog si:
Albert Churchward (1852 – 1925), lucrarea sa „Origin and Evolution of the Human Race „ a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist .
Clark, Montague Graham, Jr.
Clark, Roy
Clark, William
Clayton, Lou
Clinton, George
William F. Cody (Buffalo Bill)
Coleman, Frank
Collins, Ray
Collodi, Carlo
Combs, Earle Bryan
Spencer Compton, 7th Marquess of Northampton
Conner, W. T.
Conz, Brian
Craig, John B.
Crawford, James
Crosby, Norm
Crowe, William J. Jr.
Dallas, George M.
Darrah, Delmar
Daub, Hal
Dearborn, Major General Henry
DeBar, Ben
Delaney, Martin
delPilar, Marcelo
Cecil Blount DeMille (1881 – 1959), regizor. A regizat inclusiv The Squaw Man (1914), primul film al Paramount Pictures. Evreu.
Desaguliers, John Theophilus
Dickens, Little Jimmy
mitropolitul DIONISIE LUPU (1769-1831), mitropolit al Ungrovlahiei (1819-1821), sprijinitor al lui Gheorghe Lazăr şi al învăţământului românesc.
Cititi va rog si:
VIDEO: Mesajul nociv din productiile WALT DISNEY. Detalii despre greii companiei
Dixon, Lt. George
Dow, Herbert Henry
Driver, Captain Thomas
DuBois, W.E.B.
Joseph Duveen, 1st Baron Duveen
Easton, Rufus
Ebbets, Charles H.
Edson, Carroll A.
Elgin, Lord
Ellison, Sr., Dr. John Malcus
Enzi, Michael B.
Ernette, James L.
Evanko, Col. Paul J.
Evans, Bob
Farragut, David G.
Feller, Bob
Fernández-Juncos, Manuel
Fiala, Anthony
Fields, W. C.
arhiereul FILARET SCRIBAN (1811-1873), profesor şi episcop „in partibus” de Stavropoleos, profesor de teologie la Universitatea din Iaşi, luptător pentru Unire, deputat şi senator în Parlamentul tării
Fisher, Geoffrey
Foelsche, Paul
arhimandritul GHERASIM de la Mitropolia Moldovei, cel care traduce Taina francmasonilor la 1787
episcopul-cărturar GHERASIM CLIPA (? – 1826), episcop de Huşi (1796-1803) şi de Roman ( 1803-1826), care la cumpăna dintre veacurile XVIII şi XIX, strânge în jurul lui o adevărată scoală de călugări cărturari-francmasoni
Ford, Glenn
Francis, Russell Ross
Francona, Tito
Franco Frattini
Frederick II („The Great”)
Fulton, Robert
Gable, Clark
GALA GALACTION [Grigore Piscupescu] (1789-1961), preot, scriitor, academician, traducător al Bibliei.
Gardiner, William Tudor
Gatchell, T. James (Jim)
Gates, John
Gatling, Richard J.
Gerry, Elbridge
Gibbon, Edward
Gilman, Benjamin A.
Girard, Stephen
John H. Glenn, Jr.
Godfrey, Arthur
Goldwater, Barry
Gompers, Samuel
Goodnow, David
Gorham, Bradford
Gorham, Nicholas
Gowdy, Curtis E. „Curt”
Graham, Albert Belmont
Gray, Harold Lincoln
Greeley, Adolphus
Griffith, D. W.
Grock
Guillotin, Joseph Ignace
Hahnemann, Samuel
Manly Palmer Hall (1901 – 1990), gradul 33, ritul scotian. In 193, Hall fondeaza Philosophical Research Society. In cartea „The Lost Keys of Freemasonry „, pag. 48, scrisa:
„Masonul descopera ca energiile vazute ale lui lucifer sunt in mainile sale „
Lucrarea “The Secret Teachings of All Ages: An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy “a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist
Hall, Prince
Hamilton, Frederick William
Hamilton, William W.
Hancock, John
Hardy, Oliver
Harrington, Jonathan
Haydn, Franz Joseph
Helms, Jesse
Henry, Patrick
Henley, Vernard W. Henley Sr.
Henson, Matthew
Johann Gottfried von Herder
Herkimer, Nicholas
Herrmann, Alexander
Hershey, Lewis
Christian Archibald Herter (1895 – 1966), participant Bilderberg Group, fost Secretary of State, a participat la intalnirile ce au precedat crearea Council on Foreign Relations. A fost insurat cu nepoata lui Charles Pratt (subaltern John D. Rockefeller la Standard Oil). Cunoscut ca un internationalist.
Godfrey Higgins (1772 – 1833), unul din conducatorii Order of Druids, fondat de John Toland in 1717. Lucrarea sa “Anacalypsis “ a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist
Hoban, James
Hobbs, Herschell Harold
Hoe, Richard M.
Holland, Leonard
Holliday, Frank Jr.
Hoover, Frank
Hornish, Jr., Sam
Hornsby, Rogers
Horton, Frank Reed
Harry Houdini (1874 – 1926), nascut Erik Weisz in Ungaria, magician, cel mai mare escapologist, producator de filme si actor. Evreu.
Houston, Sam
Humphrey, Hubert H.
mitropolitul IRINEU MIHALCESCU (1874 – 1948), preot-profesor, decan al Facultăţii de teologie din Cernăuţi, mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1939- 1947). S-ar parea ca a ieşit din masonerie, şi chiar a alcătuit un studiu temeinic de osândire a acestei organizaţii, apărut în Teologia luptătoare. Acest studiu a contribuit decisiv la condamnarea masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. în anul 1937. Împrejurările retragerii sale din scaunul de mitropolit şi apoi cele ale morţii sale au ridicat controverse, insinuându-se că ar fi fost otrăvit pentru a-i lăsa locul lui Justinian Marina.
Irvin Tommy
Irwin, James B.
Janos, Paul
Jeffries, John
Jenner, Edward
Johansson, Bengt
Johnson, Richard M.
Jolson, Al
Jones, Anson
Jones, Frank
Kahn, Gus
Kamehameha (s), King (III, IV, and V)
Kane, Elisha Kent
Keating, Kenneth B.
Kellar, Harry
Kelly, Oliver Hudson
Kemp, Jack
Kheraskov, Mikhail
King, Charles
King, Ernest Joseph
King, Karl L.
King, William
King, William Rufus
Kleinknecht, Kenneth S.
Knox, Major General Henry
Kossuth, Lajos (Louis)
Kostiainen, Pekka
Kresge, Sebastian S.
Kruger, David
Kutuzov, Mikhail
Ladd, Dr. Joseph
LaGuardia, Fiorello
Lake, Simon
Lamar, Mirabeau B.
Land, Frank S.
Lawrence, J. B.
Lawrence, James
Lawton, Henry Ware
Dan Amedeo Lazarescu
Leidy, Joesph
LeJeune, John A.
Lemon, Mark
Lewis, Meriwether
Lincoln, Elmo
Lindbergh, Charles
Lipton, Sir Thomas
Livingston, Robert R.
Lloyd, Harold C.
Long, Odel Squier
Lord, John Wesley
Louis Philippe II, Duke of Orléans
Loving, Oliver
Lyons, Theodore A.
Macquarie, Lauchlan
Macy, Rowland Hussey
Malmskog, William
Marsh, Daniel L.
Marsh, Henry
Marshall, James W.
Marshall, Peter
Marshall, Thomas R.
Harpo Marx (Arthur Marx) (1888 – 1964), unul din celebrii comici Marx Brothers, cel ce canta la harpa si nu vorbea niciodata. Evreu.
Mason, William Castein
Massey, Hart
Mathews, Stanley
Louis B. Mayer (Lazar Meir) ( 1884 – 1957 ), evreu, co fondator Metro-Goldwyn-Mayer. A avut un parteneriat cu B. P. Schulberg creand Mayer-Schulberg Studio.
In 1924 Louis B. Mayer fondeaza impreuna Marcus Loew (Loews Theatres) si Samuel Goldwyn (Goldwyn Pictures Corporation) Metro-Goldwyn-Mayer cu supervizarea lui Nicholas Schenck. Mayer a controlat efectiv MGM urmatorii 27 de ani.
Maynard, David S. „Doc”
Mayo, Dr. Charles
Maytag, Fredrick
McCall, Abner V.
McCarthy, Glenn H.
McCown, John
McCoy, Clyde L.
McHenry, James
McKenzie, Dr. Parker Paul
Colonel Robert Samuel McLaughlin
Mclellan, Archibald
McLemore, Richard A.
Melchior, Lauritz
episcopul MELCHISEDEC STEFANESCU (1822-1892), cărturar, ministru. al cărui rol în lupta pentru Unire la 1859 este arhicunoscut, ministru în guvernul Kogălniceanu, apărător al autocefaliei Bisericii Române fată de Patriarhia de la Constantinopol
Mellon, Andrew
Mellos, Nicholas
Sebastião de Melo, Marquis of Pombal
Menninger, Dr. Karl A.
Menninger, Dr. William
Mercherle, George Jacob
Mesmer, Franz Anton
Michelson, Albert Abraham
Patriarhul MIRON CRISTEA (1868-1939), primul patriarh a1 Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939), membru al Regentei în timpul minoratului regelui Mihai I (1926-1930), fost regent în timpul minoratului regelui Mihai.
Mitchell, Edgar D.
Mix, Tom
Mokranjac, Stevan
Montgolfier, Jacques Etienne
Montgomery, Richard
Moore, David
Murrow, Joseph Samuel
Navikov, Nikolay
Neilsen, Neils F. F. Jr.
New, Harry S.
Newman, Robert
Newton, Joseph Fort
Newton, Louie D.
Nicholas, Samuel
Nicholson, Samuel
Nickerson, LtGen Herman Jr., USMC
O’Bannon, Pressley Neville
Olds, Ransom E.
Oppenheimer, David
Louis Philippe II Joseph, Duke of Orléans
Otis, James
Paisley, Brad
Papst, Charles F.
Richard Parsons, 1st Earl of Rosse
Peary, Admiral Robert E.
Penney, J. (James) C.
Pepper, Claude
Perham, Joe
Perkins, Jacob
Pershing, John Joseph
Pike, Zebulon M.
Pinchot, Bronson
Poinsett, Joel R.
Pound, Roscoe
Preble, Edward
Potter, Henry Codman
Pullman, George
Purdy, George I.
Putnam, Israel
Putnam, Rufus
Quezon, Manuel L.
Quitman, John Anthony
Rangel, Charles
Rašín, Dr. Alois
Reilly, John Good „Long John”
Rhodes, Elisha Hunt
Richardson, Elliott
Richardson, Kermit
Richet, Charles Robert
Rickenbacker, Eddie
Rickey, Branch
Ridgeway, General Matthew B.
Ringling Brothers
Robinson, „Sugar Ray”
Roemer, Buddy (Charles E.)
Roy Rogers (Leonard Franklin Slye)
Roman, Charles Lightfoot
Root, Joseph Cullen
Ross, Edmund G.
Rudolph, Donald E. Sr.
Rusk, John W.
Russell, Richard B.
Salten, Felix
Saltonstall, Leverett
Sanders, Colonel Harland
David Sarnoff (1891 – 1971), evreu, nascut Belarus, afacerist american, pionier al radioului si al televiziunii comerciale. Conducatorul Radio Corporation of America (RCA), fondatorul National Broadcasting Company (NBC), ce va deveni una din cele mai mari companii din lume.
Inca din 1943 a inceput influentarea guvernantilor americani pentru crearea unor posturi de radio pentru perioada post razboi. In 1947 il convinge pe secretarul de stat George Marshall sa extinda rolul Radio Free Europe si Voice of America.
In 1959 era membru Rockefeller Brothers Fund pe politica externa americana. Membru Council on Foreign Relations
Savalas, Telly
Sax, Antoine Joseph
Sayers, Joseph Drayton „JD”
Schaefer, Julius Earl
Philipp Gotthard of Schaffgotsch
Schalk, Ray (Raymond William)
Joseph Michael Schenck (1878 – 1961), evreu, pionier si unul din cei mai influenti oameni din industria de film. Primul presedinte United Artists. Chairman 20th Century Fox. Indragostit de Marilyn Monroe (1926 – 1962, evreica), joaca un rol cheie in cariera ei.
Unul din fondatorii Academy of Motion Picture Arts and Sciences (ce decerneaza premiile Oscar).
Twentieth Century Pictures , fosta companie de productie creata in 1932 de Joseph Schenck, fostul presedinte United Artists, Darryl F. Zanuck de la Warner Brothers, William Goetz de la Fox Films . Finantarile au venit de la Nicholas Schenck, fratele primului si de la socrul lui Goetz, Louis B. Mayer , capul MGM Studios.
Schenck a fost presedinte, Zanuck vice presedinte Charge of Production si Goetz vice presedinte. In 1934 produc The House of Rothschild.
In 1935 se uneste cu Fox Film Corporation, creandu-se 20th Century Fox.
Schmidt, Milton C. „Milt”
Schirra, Walter M.
Schmitt, George J.
Schmuck, Elmer N.
Schoonover, George
Schumer, Charles E.
Scott, Sir Walter
Sciubba, Elvio
Seaton, Scott
Sellers, Peter
Service, Robert W.
Sexson, William Mark
Sheffield, James E.
Simcoe, John Graves
Simmons, Robert
Simpson, Russell
Sitter, Carl L.
Smith, John Stafford
Soboleff, Walter A., Rev.
Spanos, Alex G.
Spruill, Lionell
Stanford, (Amasa) Leland
Stafford, Robert T.
Stanley, Sir Frederick Arthur
Stassen, Harold E.
Stennis, John
Stephens, William D.
Still, Andrew T.
Stimson, Mark
Stone, Arthur
Stotz, Carl E.
Stout, Herald
Stratton, Charles – ‘General Tom Thumb’
Stutz, Harry C.
de Sucre, Antonio Jose y Alcala
Sumarkov, Alexandr Petrovich
Swift, Johathan
Switzer, Carl „Alfalfa”
Symington, Stuart
Alphonso Taft, fondatorul Skull and Bones
William Howard Taft, fost presedinte SUA, fiul lui Alphonso Taft
Cititi va rog si articolul:
Tea, Richard
Teets, John W.
Temple, Lewis
Thayer, Sylvanus
Thomas, Danny
Thomas, Dave
Thomas, George Henry
Thomas, Isaiah
Thomas, Lowell
Thorvaldsen, Bertel
Thurmond, J. M.
Thurston, Howard
Tillis, Mel (Lonnie Melvin)
Tompkins, Daniel D.
Trachtenberg, Stephen J.
Travis, Colonel William B.
Truett, George W.
Mark Twain , membru Bohemian Grove
François-Marie Arouet (Voltaire)
Wadlow, Robert Pershing
Wagner, John Honus
Wagner, Sidney
Wainwright, Jonathan M.
Wallace, Governor George C.
Walker, Charlie
Walker, William
Walkes, Jr., Joseph A.
Wallace, Henry A.
Wallace, Lewis (Lew)
Wanamaker, John
Ward, Rev. John
Warner, Glen Scobey „Pop”
Jacob Warner (1892 – 1978), evreu, presedinte Warner Brothers Studios unul din cei mai importanti moguli de la Hollywood.
Warren, Joseph, M.D.
Washington, Booker T
Thomas J. Watson, fondatorul IBM. Cititi va rog si:
Webb, James E.
Webb, Matthew
Webb, Wellington
Johann Adam Weishaupt (1748 – 1830)
La 1 mai 1776, sub conducerea lui Mayer Amschel Rothschild (in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer, dar si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca ) , cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt fondeaza in secret societatea „Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea „Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna „cei care detin lumina„.
Primul profet al „Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – „Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, „Liga Dreptilor” lui Karl Marx sau „Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum , a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.
1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;
2) Abolirea proprietatii private;
3) Abolirea mostenitorilor;
4) Abolirea patriotismului;
5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);
6) Abolirea tuturor religiilor.
Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu . Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit ulterior unui prieten: „Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica„.
Wentworth, Benning
Wentworth, William Carles
Wesberry, James P.
Wescott, Joseph H.
Philip Wharton, 1st Duke of Wharton
White, William
Whiteman, Paul
Wilder, Laura Ingalls
Wilder, Lawrence Douglass
Williams, Egbert „Bert”
Williams, Jonathan
James Wilson
Wilson, Robert
Wood, Grant
Woodward, Carl R.
Wootton, Percy, M.D.
Wyler, William
Wynn, Ed
Young, Brigham
Young, Cy
Young, Andrew
Darryl Francis Zanuck (1902 – 1979), producator, recizor, scenarist, actor, a jucat un rol major in sistemul studiourilor de la Hollywood
Twentieth Century Pictures, fosta companie de productie creata in 1932 de Joseph Schenck, fostul presedinte United Artists, Darryl F. Zanuck de la Warner Brothers, William Goetz de la Fox Films . Finantarile au venit de la Nicholas Schenck , fratele primului si de la socrul lui Goetz , Louis B. Mayer , capul MGM Studios .
Schenck a fost presedinte, Zanuck vice presedinte Charge of Production si Goetz vice presedinte. In 1934 produc The House of Rothschild .
In 1935 se uneste cu Fox Film Corporation, creandu-se 20th Century Fox.
Zigfeld, Flore
VIDEO: MASONERIA il lauda pe Papa Ioan Paul al doilea si se lauda ca are printre membrii sai Mitropoliti, Episcopi, politicieni …
Iata emisiunea Teoria Conspiratiei, realizata de TVR
Ati sesizat desigur ca masonii din documentar sunt obedienti Ritului Scotian Antic si Acceptat. Albert Pike (1809 – 1891), mason, gradul 33 ritul scotian (rit pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula, la influenta enorma pe care o stim astazi) sustinea in lucrarea sa „DOGMĂ ŞI RITUAL” ca:
„Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoaşterea sa fiind rezervată doar Maeştrilor…, iar cealaltă este publică…„
Si tot el explica si motivul:
” Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, lucifer e Dumnezeu ”
„Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste. „
Si nu este singurul care recunoaste ca gradele superioare practica inchinarea la lucifer. Cititi va rog si:
Citate celebre ale unor masoni sau evrei sionisti faimosi
Pentru a intelege mai bine fenomenul, cititi va rog si:
Dailybusiness: „De la teoria francmasonica la fapte: Guvernul mondial devine realitate”
Elogiu masoneriei si romanul „THE LOST SYMBOL” a lui DAN BROWN
OSANALE: Marea Lojă Naţională din România aniversează 130 de ani de la înfiinţare
THOMAS JACKSON, Secretar General al Conferinţei Mondiale a Marilor Loji, la REALITATEA TV
Lista cu loje masonice implicate in Child Identification Program
ORESTE si PAVEL CORUT: elogiu masoneriei, new age si Noii Ordini Mondiale
Pomenirea minunii de la Iasi, 19 martie 2009
Reiau de pe blogul fratelui Danion Vasile:
In traditia bisericeasca exista si obiceiul de a se face pomenirea unor fapte minunate, cum ar fi aflarea unor sfinte moaste sau praznuirea unor icoane facatoare de minuni.
Anul trecut, pe 19 martie 2009, la sfarsitul unei conferinte ortodoxe tinute la Iasi s-a intamplat o minune – din racla in care se afla o parte din craniul unui marturisitor care a patimit pentru Hristos in temnita Aiudului a izvorat mir, in fata unei mari multimi de oameni (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2009/03/19/minunerecentalaiasi/).
De aceea, la implinirea unui an de la aceasta minune, in aceeasi sala/ Teatrul Luceafarul din Iasi / aceiasi vorbitori – parintele Hrisostom Manolescu si scriitorul Danion Vasile, vor tine o conferinta despre sfintii inchisorilor. La sfarsitul conferintei credinciosii se vor putea inchina sfintele moaste aflate in acea racla.
Cititi va rog si:
Filmari cu minunea izvorarii de mir la conferinta teologului Danion Vasile de la Iasi
Propunere de dezbatere cu privire la COMUNICATUL DE PRESA al Patriarhiei ce stipuleaza masurile impotriva PREOTILOR CE SE RECASATORESC dar si impotriva celor … DIVORTATI
Citez din articolul COMUNICAT DE PRESĂ: MĂSURI PASTORALE PENTRU ÎNTĂRIREA INSTITUŢIEI FAMILIEI PREOTULUI ORTODOX – Precizări în legătură cu o recentă hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române –:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 11 februarie 2010 (temei nr.1092/2010) a luat în examinare statutul preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, în vederea adoptării unor măsuri cu caracter unitar şi obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române, informează Cancelaria Sfântului Sinod şi Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Hotărârea are ca scop întărirea instituţiei familiei preotului ortodox prin măsuri pastorale care au rolul de a consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii lui familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.
În acelaşi timp, pentru a păstra, potrivit îndatoririlor sale, „unitatea dogmatică, liturgică şi canonică, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă”(art.14 lit.a) din Statut) şi fidelitatea faţă de disciplina Bisericii Ortodoxe Universale, Sfântul Sinod a hotărât ca la nivelul eparhiilor Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Chiriarhi să respecte cu stricteţe prevederile canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor, sancţionând, potrivit prevederilor regulamentare, clericii aflaţi în această situaţie.
În acest sens, pentru întărirea stabilităţii şi unităţii familiei creştine, sporirea disciplinei şi moralităţii în rândul preoţilor de mir, precum şi pentru diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, hotărârea Sfântul Sinod prevede următoarele: clericii divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, precum şi cei văduvi şi recăsătoriţi nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel de protopopiat, eparhie şi Patriarhie; nu pot ocupa postul de preot paroh, care este post de conducere; nu vor putea promova în alte parohii; nu pot fi propuşi şi nu pot primi ranguri bisericeşti; nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar; nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală.
Preoţii care divorţează şi se recăsătoresc vor fi sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treapta preoţiei. Dacă se va constata că preotul care a primit această sancţiune a fost părăsit de soţie, are rezultate pastorale deosebite, dovedeşte calităţi misionar – pastorale şi comportament bisericesc, are relaţii bune cu credincioşii din parohie, are o pregătire teologică deosebită, are copii în întreţinere, ca măsură pastorală şi de pedagogie creştină, vor fi identificate modalităţi de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti pentru a nu fi îndepărtaţi din cadrul bisericii, chiar dacă nu mai slujesc la Sfântul Altar.
În concluzie, soluţiile pastorale prevăzute de recenta hotărâre a Sfântului Sinod evidenţiază modalitatea de menţinere a ordinii canonice în Biserica Ortodoxă Română în paralel cu ajutorarea preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi.
Iata ce putem citi in articolul Starea civila a preotilor si diaconilor dupa Sfintele Canoane:
In Biserica veche au existat trei trepte ierarhice: diaconii instituiti din primul an de existenta a comunitatii din Ierusalim (FA VI, 1-6); prezbiterii sau preotii instituiti prin hirotonie de catre Apostoli (Fapte XIV, 23), iar mai tarziu de catre episcopi (Luca X, 1-24) si episcopii, initial colaboratorii Sfintilor Apostoli, carora le-a fost incredintata conducerea bisericilor locale devenind astfel succesorii directi si nemijlociti ai acestora.
Pentru toate aceste trepte ierarhice se cereau calitati morale deosebite. Sfantul Apostol Pavel, in epistola sa catre Timotei, episcopul Efesului, ne arata care sunt calitatile morale necesare candidatilor la cler: „Se cuvine insa episcopului sa fie fara de prihana, barbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios si primitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de argint, bun chivernisitor in casa lui, avand copii ascultatori cu toata bunacuviinta” (I Timotei I, 2-4).
Acelasi autor scrie si lui Tit episcopul Cretei: „De este cineva fara de prihana, barbat al unei femei, avand fii credinciosi, nu sub invinuire de desfranare sau neascultatori” (Tit I, 6).
Sfantul Apostol Pavel nu aminteste nimic despre celibat ci dimpotriva, el arata ca cei vechi (preoti si diaconi) erau casatoriti cu o singura femeie. Evident, nu toti episcopii, preotii si diaconii au fost casatoriti in timpul Apostolilor.
Daca cercetam Istoria Bisericii primelor trei secole, vom constata ca preotii si episcopii necasatoriti nu erau mai numerosi decat cei casatoriti.
Practica bisericeasca a primelor trei secole a oferit posibilitatea slujirii preotesti atat celor casatoriti cat si celor necasatoriti, fara nici o discriminare.
Biserica a recunoscut si a aprobat casatoria preotilor, intemeindu-se pe insusi actul creatiei dupa Scriptura, unde citim: „Si a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine sa fie omul singur, sa-i facem, ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). Si a facut Dumnezeu ajutor lui Adam, pe care El l-a numit femeie. „Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata ca erau bune foarte” (Facere I, 31).
Preotia in Vechiul Testament, ca sa o implineasca, cum reiese si din raspunsul Mantuitorului referitor la casatorie, dat fariseilor „N-ati citit ca cel ce i-a facut de la inceput, i-a facut barbat si femeie?” Si a zis: „Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup” (Matei XIX, 4-6; Efeseni V, 23-32). Si Apostolul Pavel spune, la randul sau evreilor: „Cinstita este casatoria intru toate si patul nespurcat” (Evrei XIII, 4).
Intr-adevar Sfantul Apostol Pavel prefera pentru sine si chiar pentru cei care se devoteaza slujirii lui Dumnezeu si chemarii Bisericii, viata celibatara, dar nu o cerea si celorlalti.
In sprijinul celor afirmate putem cita cazul Sfintilor Apostoli Petru si Filip, despre care Sfanta Scriptura ne spune ca erau casatoriti. Chiar si Sfantul Apostol Pavel, cand l-a numit pe Timotei episcop in Creta nu s-a impiedicat de faptul ca acesta era casatorit.
Marturiile scripturistice si patristice atesta in mod incontestabil ca in Biserica Veche au slujit clerici casatoriti si necasatoriti. Aceasta practica a Bisericii Vechi a fost inscrisa ca lege pozitiva si in textele sfintelor canoane, care reglementeaza starea civila a clerului. Casatoria preotilor, dupa aceste canoane, a fost si este nu numai ingaduita, ci oarecum chiar recomandata.
Canonul 5 apostolic opreste pe clerici sa-si lase sotia pe motive de evlavie, spunand: „Episcopul, preotul si diaconul nu trebuie sa-si lase sotia pe motive de evlavie; de o va lasa, sa se afuriseasca, iar daca staruie in gresala, sa se cateriseasca„.
Canonul 51 apostolic pedepseste cu caterisirea pe acel cleric, care se abtine de la casatorie din ingretosare pentru aceasta taina.
Practica Bisericii in secolul al III-lea in privinta starii civile a clerului nu a fost nicidecum impotriva casatoriei. Casatoria clerului, a fost un lucru normal. Canoanele Bisericii au recunoscut legalitatea casatoriei preotilor cu conditia ca aceasta sa fie facuta inainte de hirotonie; dupa hirotonie casatoria este permisa numai citetilor si cantaretilor.
Pentru ca Biserica a tinut totdeauna la demnitatea clerului ea a fixat niste reguli referitoare la modul casatoriei acestuia. Astfel canonul 17 apostolic arata ca: „cel ce s-a casatorit de doua ori dupa botez, sau a avut concubina nu poate fi episcop, sau prezbiter, sau diacon sau orice din catalogul ieraticesc„.
Pe clerul casatorit a doua oara canonul 12 al Sfantului Vasile cel Mare il opreste cu desavarsire de la slujire.
Pentru a apara demnitatea clerului, canonul al 8-lea al sinodului din Neocezarea, spune: „De se va vadi in public ca sotia cuiva care este laic a comis adulter, unul ca acela nu poate veni in slujba preoteasca. Iar daca ea va comite adulter dupa hirotonie, el este dator sa o demita, iar de va vietui cu dansa nu poate tine slujba ce i s-a incredintat„.
Problema casatoriei clerului a ramas si dupa sinodul de la Niceea; casatoria nu a fost interzisa, si nici celibatul impus, desi dupa o traditie relatata de istoricul Socrate sinodul ar fi dezbatut, si aceasta problema. Impotriva celor care au vrut sa impuna celibatul s-a ridicat Pafnutie, un batran episcop de Tebaida de sus (Egipt), vestit prin viata sa de ascet.
Sub influenta monahismului, societatea veacului al II-lea a inceput sa stimeze mai mult pe preotii necasatoriti decat pe cei casatoriti. S-a ajuns pana acolo incat credinciosii au inceput sa refuze primirea cuminecaturii de la un preot casatorit. Evident Biserica a fost silita sa ia atitudine impotriva unor astfel de manifestari. Sinodul din Gangra (340) a luat apararea preotilor casatoriti hotarand ca „daca cineva ar afirma ca nu se cuvine a primi cuminecatura de la un prezbiter insurat, cand liturghiseste acesta, sa fie anatema„.
Despre celibatul obligatoriu, pentru persoanele care oficiaza Sfintele Taine, nu exista nici o urma in Istoria Bisericii Apusene din primele trei secole. Numai in secolul al IV-lea la unele sinoade locale apusene, sub influenta directiei ascetice si a monahismului rasaritean, care pana atunci a inceput sa se generalizeze in Biserica, incepea se iveasca aceasta conceptie.
Problema celibatului clericilor o gasim consemnata pentru prima data in canonul 33 al sinodului din Elvira in Spania, din anul 306, care interzice celor ce sunt chemati sa fie propovaduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoti sau diaconi, sa aiba vreun fel de legaturi cu sotia lor si sa aiba copii, sub pedeapsa caterisirii.
A doua dispozitie asupra celibatului o da canonul 29 al sinodului din Arelate (Galia), in anul 314, similar canonului 33 din Elvira, cu toate ca a cazut in desuetudine, la putin timp dupa promulgare. Preotii au trait mai departe cu sotiile lor, invocand drept argument casatoria preotilor in Vechiul Testament. Impotriva lor a luat atitudine papa Siricius, in cadrul conciliului tinut in anul 366, unde a spus: „Domnul Iisus Hristos a binevoit sa lumineze Biserica Sa la lumina puritatii, ca in ziua cea de Judecata, cand va veni din nou, sa o gaseasca fara pata si greseala. Prin puterea Sa, noi, toti preotii, de la ziua hirotoniei noastre, suntem legati sa pastram inimile si trupurile noastre in cumpatare si puritate, ca sa implinim dorinta lui Dumnezeu, prin Jertfele pe care le aducem in fiecare zi; ori cei care sunt casatoriti nu pot sa satisfaca aceasta dorinta„. Apoi a dispus indepartarea din cler a persoanelor ce s-au devotat „nelegiuirii„, intelegand prin aceasta, casatoria legala a clerului.
Cativa ani mai tarziu, papa Inocentiu I (401-417) a reinnoit aceasta dispozitie pe care o vor urma si Bisericile din Africa, Spania si Galia. Papa Leon cel Mare accepta casatoria preotilor, dar ea trebuie sa fie spirituala si nu trupeasca. El nu cere acestora sa-si lase sotiile, dar cere sa traiasca cu sotiile lor asa, ca si cum nu le-ar avea. Evident, ceva foarte dificil. Cu toate acestea, celibatul riguros al lui Siricius a continuat sa se impuna, mai ales in timpul papilor Teodor I (642-640) si Martin I (649- 653).
Parintii Sinodului Trulan, in straduinta lor ca Traditia Apostolica si prescriptiile canonice ale Bisericii Ecumenice sa se pastreze in Biserica intreaga, vazand ca Biserica Romei si Biserica Apusului s-au abatut de la practica Bisericii Vechi prin promulgarea Canonului 33 al Sinodului din Elvira, au emis canonul 13 care spune: Fiindca am cunoscut ca in Biserica Romei s-a transmis in calitate de canon ca cei ce doresc a se invrednici de hirotonirea intru diacon sau prezbiter sa marturiseasca ca mai mult nu se vor impreuna cu sotiile lor, noi, urmarind canonul vechi al perfectiunii si oranduirii apostolice, voim ca viata comuna, cea dupa legea sfintilor barbati, sa ramana in fiinta si de acum inainte, nicidecum dezlegand legatura cu sotiile lor, lipsindu-i de impreunarea laolalta la timpul cuvenit. Drept care de se va afla vreunul vrednic pentru hirotonia de ipodiacon sau prezbiter, acesta sa nu se opreasca nicidecum de la promovarea la acea treapta, daca traieste laolalta cu sotia legitima, ca nu cumva prin aceasta sa fim siliti sa ocaram nunta cea legiferata si binecuvantata de Dumnezeu, prin prezenta sa; caci glasul Evangheliei striga: „Ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Matei XIX, 6), dar Apostolul invata „Cinstita este nunta si patul nespurcat” (Evrei XIII, 1) si: „Legat esti cu femeie ? nu cauta desfacere” (ICor. VIII, 27).
Parintii sinodului Trulan au combatut inovatia pe care Biserica Apuseana a cautat s-o impuna clericilor, aratand temeliul scripturistic al Tainei Casatoriei si au condamnat celibatul obligatoriu din Biserica Romano-Catolica, ca fiind in contradictie cu canonul vechi al oranduirii apostolice. Prin acest canon legislatia privind casatoria clerului si a gasit implinirea. De drept, acest canon anuleaza toate dispozitiile referitoare la celibatul obligatoriu, pe care Roma se straduise sa le impuna pana atunci.
In concluzie, chiar daca avem canoanele amintite, se stie ca preotii Bisericii Latine sunt obligati la celibat. Daca aceasta regula a fost prezenta in Biserica Occidentala, inca din secolul al IV-lea, iar papa Grigore al VII-lea (1073-1085) a generalizat-o in viata clerului, trebuie mentionat ca ea a fost legiferata solemn la Conciliul tridentin (1545-1565).
Comentariu saccsiv:
Sa sintetizam:
„… preotul si diaconul nu trebuie sa-si lase sotia pe motive de evlavie; de o va lasa, sa se afuriseasca, iar daca staruie in gresala, sa se cateriseasca„.
Canoanele Bisericii au recunoscut legalitatea casatoriei preotilor cu conditia ca aceasta sa fie facuta inainte de hirotonie; dupa hirotonie casatoria este permisa numai citetilor si cantaretilor.
„cel ce s-a casatorit de doua ori dupa botez, sau a avut concubina nu poate fi episcop, sau prezbiter, sau diacon sau orice din catalogul ieraticesc”.
Pe clerul casatorit a doua oara canonul 12 al Sfantului Vasile cel Mare il opreste cu desavarsire de la slujire.
„De se va vadi in public ca sotia cuiva care este laic a comis adulter, unul ca acela nu poate veni in slujba preoteasca. Iar daca ea va comite adulter dupa hirotonie, el este dator sa o demita, iar de va vietui cu dansa nu poate tine slujba ce i s-a incredintat”.
Deci, in privinta recasatoriei e aproape clar, indiferent ca ne place sau nu. Mai ramane ipoteza decesului sotiei, situatie despre care n-am gasit inca vreo referire, insa consider ca nu gresesc presupunand ca intra oricum sub incidenta „Pe clerul casatorit a doua oara canonul 12 al Sfantului Vasile cel Mare il opreste cu desavarsire de la slujire.”
O mare problema ridica insa hotararea Sinodului ca nici preoti divortati sa nu mai poata sluji … Dupa cum sunt scrise cele de mai sus, anume ca „Iar daca ea va comite adulter dupa hirotonie, el este dator sa o demita, iar de va vietui cu dansa nu poate tine slujba ce i s-a incredintat”, preotul este chiar obligat sa renunte la sotie, altfel nu mai poate sluji. Deci se poate presupune ca dupa ce a divortat de ea, poate sa slujeasca. Asadar, hotararea Sinodului n-ar fi corecta.
INVIT PE CEI CU PREGATIRE TEOLOGICA SOLIDA SA-SI EXPUNA PUNCTUL DE VEDERE.
In cazul in care, totusi, hotararea Sinodului referitoare la preotii divortati nu este corecta, ce anume le-a determinat avantul celor de la Patriarhie?
DANION VASILE: „Mea culpa…” sau de ce nu vin tinerii la biserică?
„Mea culpa…” sau de ce nu vin tinerii la biserică?[1]
– cuvânt către tinerii „puţin credincioşi” –
Un seminarist ar putea afirma cu convingere că una dintre diferenţele fundamentale dintre Biserica Ortodoxă şi cea catolică este că, de-a lungul istoriei, Ortodoxia nu a cunoscut greşelile grave care au desacralizat spaţiul catolic. De la vânzarea de indulgenţe şi până la inchiziţie, tot soiul de inovaţii au ridicat semne de întrebare celor care constatau o diferenţă între duhul Evangheliei şi duhul Bisericii apusene instituţionalizate, care căuta mai mult puterea lumească decât călăuzirea sufletelor spre rai. Papa Ioan Paul al II-lea (ca şi alţi ierarhi renumiţi ai Bisericii catolice) şi-a cerut public iertare pentru unele greşeli, mai mici sau mai mari, ale Bisericii Catolice. Unii oameni au constatat că există şi ierarhi catolici care înţeleg unele greşeli ale Bisericii, dar prin această constatare încrederea catolicilor în Biserica din care fac parte nu le-a crescut, ci le-a scăzut. „Mea culpa” venită din partea Bisericii Catolice era o dovadă foarte clară a faptului că această Biserică, deşi se consideră trup al lui Hristos, sau parte a trupului lui Hristos, greşeşte. Adică nu respiră mireasma sfinţeniei şi adevărului. Grav, foarte grav.
„Ce bine este la noi, că nu trebuie să îşi ceară iertare Patriarhul sau Sinodul nici pentru indulgenţe, nici pentru inchiziţie. Ne-a ferit Dumnezeu de aşa ceva. Situaţia de la catolici e mult mai tristă…”
Până la un punct, sunt de acord cu această afirmaţie (de altfel, implicaţiile ei se observă într-o multitudine de forme în modul în care omul contemporan, din Apus sau Răsărit, se raportează la Dumnezeul mărturisit de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie). Mai mult încă, nu ştiu dacă indulgenţele şi inchiziţia ar fi de fapt cele mai negre pete de pe faţa Bisericii catolice. Nu voi scrie aici însă despre problemele vecinului, pentru că dacă vecinul e pe patul morţii nu e un semn că eu sunt sănătos tun.
Eu cred că şi credincioşii Bisericii Ortodoxe – printre care mă număr şi eu – ar trebui să îşi facă mea culpa, de la vlădică până la opincă. Pentru mai multe greşeli ale lor (vă voi scrie mai încolo la ce fel de mea culpa mă refer). Şi una dintre ele este modul în care sufocăm fără să ne dăm seama glasul Evangheliei lui Hristos. Acum mă adresez tinerilor, deci nu voi ramifica mai mult discuţia: ce face Biserica Ortodoxă pentru tineri în secolul XXI?
Ne pare bine că suntem singurii care am păstrat neschimbat adevărul mărturisit de Hristos Dumnezeu, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Dar ne-a făcut vii acest adevăr? Şi cum am reuşit să îl împărtăşim altora?
„Tinerii sunt destrăbălaţi”, „tinerii sunt iubitori de patimi”, „tinerii sunt neascultători”, „tinerii sunt fără frică de Dumnezeu…” Am auzit de multe ori aceste constatări moraliste. Întrebarea mea este: au avut tinerii condiţiile necesare pentru a înţelege viaţa creştină sau nu?
„Dar ce, sunt predestinaţi la pierzanie? Bineînţeles că au avut-o…”
Nu, nu am zis că sunt predestinaţi la pierzanie, nimeni nu e predestinat nici la bine, nici la rău. Problema este că tinerii resping nu credinţa în Hristos, aşa cum o mărturiseşte Biserica prin glasul sfinţilor săi, ci resping un surogat de credinţă care nu îi convinge. De ce un tânăr care a fost crescut într-o familie cu adevărat creştină – şi nu într-una creştină numai în fotografii – se poartă cu totul altfel decât un tânăr care a crescut într-o familie păgână, cu părinţi necredincioşi, sau într-una cu părinţi care, deşi credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserică?
Se pot reproşa multe tinerilor. Dar şi ei sunt în măsură să facă reproşuri… Îndrăznesc, cu inima strânsă, să dau cuvântul tinerei generaţii, mai precis al acelei părţi din ea care stă departe de Biserică nu pentru că ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru că nimeni nu a încercat să îi vorbească despre El. Voi încerca să reproduc cuvintele pe care mi le-a spus un tânăr cu care am stat de vorbă:
„Da, generaţia noastră este rebelă… Dar cum am fi putut fi altfel? Cine ne-a învăţat altceva? E atâta minciună în jurul nostru, e atâta răutate şi mizerie în lumea oamenilor mari, că noi nu ne dorim aşa ceva. Suntem protestatari. Dar este singurul mod în care ne putem exprima dispreţul faţă de o societate care începe să semene cu un cadavru. Toţi vorbesc că e bine să fii cinstit, dar toţi fură. Toţi laudă adevărul, dar mint.
Cum să ne gândim la întemeierea unei familii, când vedem că familia e atât de şubredă? Vrem dragoste, şi ne dăm seama că familia e un loc în care dragostea este ucisă. Sunt speriaţi preoţii că sunt atâtea divorţuri. Şi ce, e mai bine să stea oamenii împreună fără să se iubească?
Oare asta Îi place lui Dumnezeu? O relaţie formală, în care nici unul nu e împlinit? Nu ne trebuie aşa ceva. Mai bine lipsă. Rămânem cu poveştile noastre de iubire care, cu toate minusurile lor, nu ajung la coşmarul unei căsătorii.
Ce am văzut în familiile noastre? Certuri între părinţi, neînţelegeri… Şi ce educaţie am primit? Numai sfaturi să fim cuminţi, sau ameninţări cu bătaia dacă nu ascultăm. Dar ce modele am avut în părinţii noştri?
Şi de ce suntem departe de Dumnezeu? Dar cine ne-a ajutat să fim aproape? Părinţii noştri nu calcă la biserică nici măcar de Crăciun, poate doar de Paşti, la botezuri, nunţi sau înmormântări.
Iar profesorii de religie, majoritatea, nu sunt nici ei mai buni. Ne zic că fumatul e păcat, dar în cancelarii fumează cot la cot cu ceilalţi. Îşi ţin orele cu plictiseală, şi nu ne spun nimic convingător.
Iar în biserică… Ce putem vedea? Creştini care sunt buni să facă morală dacă ne văd că intrăm acolo îmbrăcaţi ciudat, şi au atâta răutate când ne dau afară, încât nu ne mai trebuie să călcăm altă dată.
E atâta teatru, atâta făţărnicie la creştini… Şi nu e o constatare pripită. Avem doar atâtea rude care semnează condica de prezenţă la biserică, nelipsind la nici o liturghie. Dar, când e vorba de împărţit moşteniri, sar toţi cu gura mare, uitând de credinţă şi de înţelegere. Iar când e vorba de îngrijirea unui bunic, fug toţi în toate părţile, că sunt ocupaţi cu problemele lor. Asta e credinţa?
Ce să mai vorbim despre preoţi? Preoţi care vorbesc despre sărăcie, dar au maşini şi case scumpe, luate din bănuţul enoriaşilor. Vorbesc despre post, în timp ce săracii mor de foame, iar ei se îngraşă de la un an la altul. Preoţi păcătoşi? Vuiesc ziarele de ştiri senzaţionale despre ultimul chiolhan făcut de popi sau de ultimul divorţ cerut de o preoteasă înşelată. Sunt atâtea biserici goale din cauza preoţilor… Şi dacă adulţii nu calcă prin ele, noi de ce ne-am duce?
Da, nu mergem la biserică. Şi asta nu pentru că nu credem în Dumnezeu. Nu pentru că nu avem nevoie de dragostea Lui. Nu, avem atâta nevoie de Cineva care să ne iubească cu adevărat, într-o lume atât de murdară.
Dar ne poate ajuta Biserica să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu? Nu credem asta. Nu avem motive să credem asta. Aşa că rămânem cu viaţa noastră, cu problemele noastre, cu singurătatea noastră. Dacă Dumnezeu nu ne caută, noi nu ştim să ieşim în căutarea Lui. Lăsaţi-ne în pace…”
Scurt şi la obiect. Nu am reuşit să îmi aduc aminte toate reproşurile, dar înghiţeam în sec auzindu-le. Nu puteam contesta faptul că unele dintre ele erau foarte realiste. Nu voi reproduce aici răspunsul pe care i l-am dat tânărului. Ci doar voi încerca să analizez puţin justeţea reproşurilor sale.
O primă observaţie este că ar fi foarte bine să fie mulţi tineri în aşteptarea lui Dumnezeu, aşa cum era tânărul acesta. Din păcate, mulţi tineri sunt atât de prinşi de problemele lor zilnice, încât pur şi simplu au uitat cu totul de Dumnezeu, despre a Cărui existenţă consideră că nu ar putea decât să îi stânjenească.
„Şi deci, e mai bine să faci reproşuri Bisericii decât să îţi vezi de viaţa ta?”
Nu, nu aşa se pune problema. Nu e bine să faci reproşuri numai pentru a-ţi justifica îndepărtarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, mulţi trec printr-o etapă de reţineri, de întrebări, de contestări. Dar dacă la baza tuturor contestărilor stă foamea de Dumnezeu, încă nu e rău. Neîncercând să îşi justifice păcatele, părintele Serafim Rose spunea că atunci când – înainte de convertire – bea până se îmbăta, o făcea pentru că simţea lipsa lui Dumnezeu. Căuta să îşi aline prin băutură starea aceea tensionată de lipsă a lui Dumnezeu (pe mulţi însă, alinarea setei de Dumnezeu prin satisfacerea patimilor i-a dus spre iad; nu putem generaliza excepţiile).
Sunt tineri, asemenea lui Eugen Rose, care simt lipsa lui Dumnezeu. Ar vrea să creadă, dar se poticnesc de o mulţime de obstacole. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, dacă drept-credincioşii ar fi trăit cum trebuie, păgânii s-ar fi convertit la credinţa creştină. Încerc să adaptez puţin cuvintele sale: dacă oamenii maturi ar fi trăit credinţa creştină cum trebuie, atunci tinerii nu ar mai fi trăit ca păgânii… Şi acum, eu ce fac? Le iau apărarea tinerilor destrăbălaţi? Deci automat îmi exprim acordul faţă de destrăbălarea lor? Nu, în nici un caz. Dar îi iubesc pe tineri, şi cred că orice creştin ar trebui să îi iubească şi să îşi dorească convertirea lor (folosesc termenul de convertire pentru că, deşi aceşti tineri au primit Botezul în copilărie, nu au trăit ca nişte mădulare ale Bisericii).
Să vorbim puţin despre reproşurile de mai sus. Cred că pot fi reduse la următoarele lucruri: că tinerii nu au parte de o catehizare specială, că nu au găsit în familiile lor modele de credinţă, că se smintesc de ceea ce văd la unii creştini, la unii profesori de religie şi chiar la unii preoţi.
Nu cred că vreunui om i-ar fi uşor să respingă dragostea lui Dumnezeu după ce a cunoscut-o. Tinerii o resping fără să ştie ce resping. Ei văd în Dumnezeu doar idolul pe care îl adoră inconştient creştinii făţarnici, creştinii formalişti sau chiar creştinii care iubesc păcatul mai mult decât mântuirea. Pe tineri nu i-a ajutat şi nici nu îi ajută aproape nimeni să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu. Până şi răstignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plată pentru păcatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Părintele Ceresc şi omenirea reprezentată de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înţeleg ca pe cea mai mare dovadă de dragoste.
În ce ar trebui să constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt şi unii şi alţii chemaţi la aceeaşi mântuire? Ba da. Numai că tinerii au nevoie să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu cât mai puţine arhaisme, cu cât mai puţine refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Şi asta nu e rău. Alergia lor este motivată de faptul că limbajul de lemn ascunde lipsa unei relaţii vii cu Hristos, este semn al uscăciunii, al micimii sufleteşti, al discrepanţei dintre mesaj şi propovăduitorul acestuia (un preot sporit în viaţa duhovnicească, oricât de simplu ar fi, nu foloseşte limbajul de lemn).
Mesajul creştin nu se adresează roboţilor, nici altor produse fabricate în serie. Şi aşa cum un profesor universitar se adresează într-un fel în faţa unor politicieni şi în alt fel unor muncitori, tot aşa şi slujitorii Bisericii ar trebui să se adreseze într-un fel aparte fiecărei categorii de ascultători. Dacă încerci să îi iei pe intelectuali doar cu minuni din Vieţile Sfinţilor, îţi vor râde în faţă. Dacă încerci să îi iei pe muncitori doar cu învăţături dogmatice, nu vor înţelege nimic. Tot aşa, dacă încerci să le vorbeşti tinerilor într-un limbaj pe care nu îl înţeleg, rezultatul va fi îndoielnic.
Totuşi, de ce sute de ani nu s-au scris decât foarte puţine texte adresate tinerilor? Un posibil răspuns ar fi că vreme de veacuri tinerii au avut parte de educaţie creştină în familie. Şi această educaţie dădea cele mai bune roade. Nu era nevoie ca tinerii să alerge foarte mult ca să primească răspunsuri la întrebările lor privitoare la rostul omului, al lumii, la păcat, la mântuire. Cele mai multe răspunsuri le primeau chiar de la părinţii lor care trăiau pentru Dumnezeu. Şi, când părinţii nu ştiau să răspundă, atunci tinerii se sfătuiau cu preotul din sat, care le alunga nedumeririle. Dacă nu totdeauna, de cele mai multe ori.
Dacă ne gândim că până la apariţia tiparului era foarte greu să faci rost de o carte (valoarea unei cărţi fiind foarte mare), este lesne de înţeles de ce se scriau mai ales cărţi care erau cu adevărat de folos şi necesare (Gutenberg a inventat tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea; marea majoritate a sfinţilor teologi cinstiţi de Biserică au trăit înainte de această perioadă). Pe de altă parte, sfinţii nu făceau nimic inutil: câtă vreme îi învăţau pe creştini cum să îşi crească copiii în frica lui Dumnezeu, şi copiii creşteau pe calea credinţei, nu este de mirare că nu sunt prea multe scrieri care să îi călăuzească pe tineri spre Biserică. Sunt în schimb multe, foarte multe pentru oamenii credincioşi.
Nevoia reală de cărţi duhovniceşti pentru tineri s-a acutizat de la Revoluţia Franceză încoace. Necredinţa s-a luptat să dărâme orice bastion al credinţei, modernismul să spulbere tradiţionalismul. Comunismul a dat una dintre cele mai puternice lovituri Bisericii. Este deci de înţeles de ce, după căderea comunismului, mulţi tineri au simţit nevoia să găsească în cărţile religioase răspunsuri la întrebările esenţiale. De ce lipsesc astfel de cărţi? Sau mai bine zis de ce sunt atât de puţine cărţi pentru această categorie de cititori? Vlădica Varnava Beliaev, un episcop rus nebun pentru Hristos care a fost prigonit de călăii fiarei comuniste, a scris şi literatură pentru tineri. El, care scrisese cărţi teologice de o adâncime duhovnicească extraordinară, şi-a găsit timp şi pentru aşa ceva. Considera că tinerii nu pot fi lesne receptivi la scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prea greoaie pentru ei. Şi eu împărtăşesc acelaşi punct de vedere. Şi constat că există puţine care se adresează tinerilor ce se află la primii paşi în viaţa creştină, şi cu atât mai puţine cărţi care îi pun pe gânduri pe tinerii care stau departe de Biserică…
Nici în ce priveşte catehizarea directă situaţia nu este mai bună. Preoţii ortodocşi abia acum iau în vizor un teritoriu pe care sectele l-au asaltat de mult: maidanul, teritoriul de după blocuri. Experienţa acumulată în Occident – cu găştile de drogaţi, de rockeri, de rebeli – îi ajută pe sectanţi să sporească într-o lucrare misionară în care ortodocşii fac abia primii paşi. Trist, nu? Sectele s-au specializat atât de bine în ademenirea tinerilor obişnuiţi, încât îşi permit să facă misiune şi între golanii cartierului. Pe când noi abia avem grijă de puţinii tineri care calcă pragul Bisericii…
Nu încerc să laud sectele. Ci încerc să arăt că se poate face misiune şi acolo unde Biserica şovăie să o facă.
Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX o lovitură decisivă: prigoana comunistă, deşi a născut mulţi mucenici, a reuşit să îi îndepărteze pe mulţi de credinţă. Diavolul, înţelegând că prin prigoane întăreşte Biserica, şi-a dat seama că trebuie să îi rupă pe mucenici de restul credincioşilor, să îi convingă pe oameni că mucenicii sunt duşmani ai statului, ai progresului, ai păcii. Poporul, în loc să se lase binecuvântat de sângele mucenicesc, s-a lăsat păcălit de diavol şi s-a îndepărtat de Biserică. Prima etapă a constat în trecerea de la credinţa mărturisită de Biserică şi trăită în comuniune cu preotul şi cu ceilalţi creştini la credinţa lipsită de manifestări exterioare („cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva…”). A doua a fost înlocuirea acestei credinţe superficiale cu indiferenţa religioasă. Următoarea etapă a fost ateismul, negarea existenţei lui Dumnezeu. Ultima etapă a ateismului a fost prigonirea credinţei în Dumnezeu.
Prigoana comunistă a schimbat radical istoria Bisericii şi, implicit, istoria lumii. Mulţi sfinţi care au trăit în acea vreme au profeţit că după căderea comunismului va veni o perioadă de scurtă înflorire a Bisericii, după care va veni sfârşitul lumii. „Înflorirea” Bisericii – la care de altfel asistăm – este un proces firesc: după ce omului i s-a impus să ducă o viaţă fără Dumnezeu, după căderea lanţurilor ateismului unii au pornit pe calea Bisericii. Dar răul care a prins rădăcini în conştiinţele maselor nu se va lăsa exorcizat: îşi va spune cuvântul şi, în cele din urmă – în vremurile apocaliptice -, va triumfa. Dar biruinţa sa va fi de scurtă durată.
Nu e deci de mirare că în secolul XX a cam lipsit misionarismul îndreptat spre tineret. S-a încercat sugrumarea oricărei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria ţintă. Călăii comunişti s-au arătat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale Bisericii.
Dar ce s-a întâmplat cu spaţiile ortodoxe în care credinţa nu a fost prigonită? Acelaşi lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri a păgânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile să dărâme orice urmă de tradiţionalism şi să trăiască după propriile pofte şi patimi. Ce a făcut comunismul în unele ţări a făcut iubirea de patimi în altele. Prigoana pe care credinţa creştină a suferit-o de la călăii comunişti nu a avut roade mai rele decât cea suferită de la idolii desfrâului, pe care lumea i-a îmbrăţişat şi îi mai îmbrăţişează şi astăzi.
De ce nu sunt mai mulţi tineri în biserică? Şi pentru că părinţii lor nu au fost în biserică atunci când erau tineri. Securitatea comunistă interzisese în mod special catehizarea tinerilor. Mulţi preoţi au fost aruncaţi în închisoare pentru că au îndrăznit să calce această interdicţie şi să le vorbească tinerilor despre Dumnezeu.
De ce sunt atât de vlăguiţi mulţi dintre creştinii din zilele noastre? Pentru că prigonitorii comunişti au avut grijă să îi închidă sau să îi ucidă pe creştinii râvnitori. Împreună cu ei i-au persecutat şi pe preoţii, diaconii, arhiereii şi monahii iubitori de Hristos. (Sinodul Bisericii Ruse a canonizat o mare parte dintre aceştia.)
Cât despre preoţii sau profesorii de religie care nu îşi împlinesc datoria cum trebuie, îi va judeca Însuşi Hristos, nu trebuie să îi mai judecăm şi noi. Numai că ei sunt exponenţii bolnavi ai unui organism bolnav. Cum ar fi putut răsări nişte preoţi păcătoşi dintr-o obşte cu adevărat creştină? Cum ar fi avut loc profesorii de religie păcătoşi într-un mediu sănătos?
Oricum, prea mult se face vâlvă cu preoţii păcătoşi, şi prea puţin se vorbeşte despre preoţii cu viaţă sfântă. Da, există preoţi şi monahi care sunt urmaşi vrednici ai sfinţilor din vechime. Numai că mass-media nu vrea să audă de ei. Şi nici lumea iubitoare de păcat, pentru că îi consideră un fel de extremişti. Ceea ce într-un fel şi sunt: pentru că sunt ucenicii lui Hristos, ai Celui care a întors lumea pe dos. Sau, mai bine zis, ai Celui care a încercat să aducă la starea normală lumea întoarsă pe dos.
Date fiind condiţiile acestea, adică cu atâta apostazie în jur, mai au oare vreo şansă tinerii să ducă o viaţă curată? Când desfrâul face victime prin atâtea mijloace, mai poate rezista cineva curselor diavolului?
Paradoxal, da. Pentru că cel care ţine partea celor slabi este tocmai Dumnezeu. Oricât de variate ar fi modurile prin care diavolul propovăduieşte desfrâul, oricât de slabi ar fi creştinii, oricât de făţarnici ar fi cei care se grăbesc să îi gonească pe tineri din biserică – dacă au venit cu blugii rupţi sau cu alte „drăcovenii” –, totuşi Dumnezeu găseşte un mijloc să ajungă la sufletele tinerilor. Cu greu, e adevărat. Dar reuşeşte. Când lumea va fi atât de pervertită încât Îl va respinge cu totul pe Dumnezeu, va veni sfârşitul. Dar mai e până atunci.
Oricum, niciodată viaţa creştină nu a fost uşoară. Nu mă refer neapărat la perioada primelor prigoane, când un botez era o invitaţie în alb la chinuri şi mucenicie. Mă refer mai ales la perioadele mai liniştite ale Bisericii. Da, nici în acele perioade diavolul nu a intrat în concediu. Întotdeauna, indiferent de vreme, el s-a luptat să îi câştige pe oameni în ghearele sale. Cu toate eforturile sale, mai există totuşi preoţi cu viaţă sfântă, şi monahi iubitori de nevoinţă, şi familii creştine care strălucesc în întunericul lumii.
Tinerii nu sunt predestinaţi la iad, chiar dacă parcă Biserica nu reuşeşte să bată la poarta inimilor lor destul de tare pentru a se face auzită. Chiar dacă misiunea Bisericii în rândul tinerilor este destul de timidă, totuşi misiunea pe care o face Hristos, capul Bisericii, în rândul lor este din ce în ce mai puternică. Aflăm din Sfânta Scriptură că, unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). E firesc să fie aşa: altfel, oamenii nu ar fi reuşit să reziste unor ispite atât de mari. Numai că, oricât de mari sunt ispitele, întotdeauna oamenii le pot face faţă. Dumnezeu le dă întotdeauna puterea de a rezista. Aşa cum i-a întărit pe mucenicii care erau arşi pe rug.
Da, le este greu tinerilor să se apropie de Biserică. Dar Hristos îi cheamă la El din ce în ce mai puternic. El vede frământările lor, vede căderile lor. Şi le întinde mâna pentru a-i ridica.
De ce nu vin tinerii la Biserică? Poate şi pentru faptul că nu aud chemarea Bisericii, poate şi pentru că cei care poartă numele de creştini nu îi ajută să asculte această chemare.
Am început cuvântul de faţă exprimându-mi reţinerea faţă de afirmaţia că numai Biserica Catolică trebuie să facă mea culpa, pentru că numai slujitorii ei au greşit – prin inchiziţie, vânzarea de indulgenţe şi alte inovaţii asemănătoare. Cineva spunea: „Cred că într-un fel şi Biserica Ortodoxă ar trebui să facă mea culpa faţă de săracii pe care nu îi ajută nimeni, faţă de homosexualii pe care nu îi catehizează nimeni, faţă de aurolacii din canale pe care nimeni nu îi bagă în seamă”. Şi lista aceasta ar putea continua: faţă de tinerii care sunt trecuţi cu vederea, faţă de intelectualii care sunt arătaţi cu degetul ca duşmani ai credinţei, deşi nimeni nu încearcă să îi catehizeze, …
Dar nu rezolvăm nimic constatând anumite lipsuri.
Totuşi, eu nu cred că Biserica ar putea să îşi facă mea culpa. Biserica este sfântă, este Trupul lui Hristos. Biserica nu poate greşi. Pot greşi mădularele ei, care sunt oamenii, adică noi.
Da, noi, ortodocşii, ar trebui să ne facem mea culpa pentru lipsa noastră de dragoste faţă de cei care stau departe de Hristos. Un ierarh ortodox a făcut mea culpa pentru faptul că a colaborat cu Securitatea, şi astfel greşeala recunoscută i-a fost „pe jumătate iertată” (de opinia publică, la nivel omenesc, că păcatele nu le iartă decât Dumnezeu prin duhovnic). Eu nu la o recunoaştere publică a păcatelor mă refer. Ci la o recunoaştere sinceră a unui astfel de păcat în faţa duhovnicului. De altfel, în Pelerinul rus – una dintre cele mai citite cărţi duhovniceşti – vedem cum un părinte îmbunătăţit recomandă ca la fiecare spovedanie creştinii să spovedească şi faptul că nu arată destulă dragoste aproapelui lor. Or, faptul că nu facem mai mult efort pentru a-i apropia de Hristos pe cei care stau departe (şi nu mă refer aici la impunerea credinţei în stil inchizitorial, ci la mărturisirea jertfelnică, aşa cum au făcut-o Sfinţii Apostoli) este o dovadă că nu îi iubim destul. Şi că nu plinim porunca de a ne iubi aproapele. Ce iubire este aceea de a-l vedea pe cel iubit că merge pe drumul spre prăpastie, în timp ce tu te gândeşti doar la problemele tale?
Da, tinerilor, să ştiţi că pe Hristos Îl doare faptul că prea puţini preoţi şi credincioşi ard de dorul de a vă lua de mână şi de a vă aduce în biserică… Dar să ştiţi că Hristos Se bucură de fiecare dată când unul dintre voi porneşte pe calea mântuirii. Nu uitaţi că, şi dacă vi se pare că Hristos v-a uitat, El abia aşteaptă să găsească portiţa prin care să intre în inimile voastre.
Iar noi, ceilalţi, ar trebui să ne rugăm mai mult pentru voi, să ne doară că nu vă ieşim în întâmpinare. Ar trebui ca la fiecare spovedanie să spunem şi pentru asta: „Mea culpa…”. Dacă vom face aşa, vieţile noastre – şi implicit relaţia noastră cu voi – se vor schimba. Iar vouă vă va fi un pic mai bine, adică un pic mai uşor să veniţi spre Biserică. Nu-i aşa?
[1] Din volumul Tinerii şi sexualitatea – Repere pentru mileniul III (Editura Egumeniţa, 2007).
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
73 comments