SACCSIV – blog ortodox

Parintele NICOLAE TANASE: Înotăm în sânge

Posted in avort, Parintele NICOLAE TANASE by saccsiv on martie 7, 2010

Cuvânt ţinut în cadrul Simpozionului Mărturisirea credinţei – Între dragoste şi toleranţă, Chişinău, 8 februarie 2010 – se poate asculta pe http://www.toaca.md/?&page=archive&article_id=414

Cu mulţumiri şi uimire pentru prezenţa dumnea­voastră aici, şi auzind cele discutate mai bine de trei ceasuri, mi-a venit în minte să vă spun că eu sunt preot într-un sat unde un preot refugiat de aici a pătimit sub regimul comunist. A venit la noi în sat cu o căruţă, cu preoteasa, cu nişte prescuri şi colaci, şi s-a aşezat şi a vieţuit dur toată viaţa, din pricina faptului că era de aici. Şi m-am gândit că nu întâmplător este acest fapt, invitaţia aceasta pe care Înalt Preasfinţitul (Mitropolit Vladimir – n.n.) mi-a adresat-o şi am venit aici.

Eu am să mă încadrez în timpul în care trebuie să mă încadrez şi am să vă spun câteva lucruri mai fără introducere. În România – pentru că această situaţie o cunosc eu în România şi nu ştiu care este situaţia la dumneavoastră – înotăm în sânge! Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18 milioane. Restul, până la statistica urmare# recensământului, se află la lucru în străinătate, sau la studii, sau în vreo problemă sau alta în afara graniţelor. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100 de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra poate să fie chiar şi dublă!!!

Faţă de această situaţie, noi, cei de aici, cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în afară. Adică înăuntrul nostru şi mai puţin în afara noastră. Asta nu înseamnă că n-ar fi bine să rezolvăm toate problemele. De aceea, cuvântul dragoste este primul aşezat aici, şi apoi cuvântul toleranţă.

Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet, şi anume Ioan Alexandru, şi care zicea: „Asiaticii, curentele asiatice, atacă, sectanţii atacă, toţi atacă, ateii atacă, numai noi ne certăm între noi şi, pe fondul acesta, ei vor birui.” De aceea, bine şi frumos s-a pus problema aceasta, deşi n‑am înţeles nimic din ce a vorbit un părinte aici în limba rusă, am intuit felul rapid şi puternic în care a pus problema crizei spirituale în care ne aflăm.

Am notat câteva idei, şi anume că trebuie să mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum. Pentru că, dacă vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit-o înaintaşii noştri de două mii de ani încoace – şi, mai ales, putem să ne referim, datorită temei, la mărturisitorii din închisori, creştinii aceştia care au demonstrat că se poate să nu te lepezi de Hristos – lucrul acesta va fi puţin diferit şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge. Ni se cere mărturisire.

Scrie că să nu te arăţi că posteşti – da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume care nu mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul va fi: „Pentru că Eminescu a postit, Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazul a postit, şi pentru că ei au postit, postesc şi eu, pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului Hristos, pe care ei au respectat-o!”

La Judecată, singura sărbătoare pe care o prăznuim ca fiind de viitor, nu ne vom prezenta singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în acelaşi timp, aplicarea aceasta practică a credinţei.

Dacă se fac avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii, asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nicio atitudine. Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă, pentru că omorâm corpul; pentru că moare copilul nebotezat; pentru că nu ştim unde merge sufletul lui – că în iad nu poate să meargă, pentru că nu a făcut rău; în rai nu poate să meargă, pentru că nu e botezat. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre sunt aşa de rezervaţi şi nu ştiu, nu au reuşit să-şi dea seama în timp, n-au avut descoperirea aceasta: ce se întâmplă? Singurul răspuns este că sufletele lor rămân la mila lui Dumnezeu.

În România sunt probleme grave în licee, în şcoli. După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat centre sociale. Avem şi noi, poate un pic mai dinainte să prevadă statutul. Se numeşte Provita pentru născuţi şi nenăscuţi, adică viaţă pentru cei care se nasc şi pentru cei care nu se nasc. Şi avem acolo 318 copii, care nu înseamnă mult, faţă de 18.000.100, dar înseamnă ceva. Şi aceşti copii demonstrează prin prezenţa lor, ca şi alţi preoţi în ţară, că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta nu înseamnă că neglijăm postul sau metaniile. Asta nu înseamnă că nu mai citim acatiste. Dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră, dacă trebuie să facem caz de asta, este în pieire. Anul 2050 prinde România cu şase milioane de locuitori, situaţie care nu se poate repara curând; să zicem că se trezeşte populaţia şi după aceea se rezolvă. Nu se rezolvă! Se rezolvă în generaţii întregi!

Avem cu totul alte probleme de rezolvat, decât să ne certăm. Avem probleme de experienţe care se fac pe noi. Aspecte alimentare, aspecte despre care putem spune că aleşii noştri – înţeleg că şi aici (în Moldova – n.n.), dar şi la noi! – se joacă cu ele, sunt neglijenţi, omoară oamenii, pun viaţa în pericol. Toate acestea sunt în detrimentul nostru, al celor care ne batem cu pumnul în piept că suntem urmaşi ai lui Ştefan, că avem poetul nostru, Mihai Eminescu, că avem atâţia oameni de nădejde şi de cinste născuţi dintre noi.

Şi în România, familia are probleme. Desigur, acuma, cu oarecare libertăţi care sunt, cei care aţi venit în România aţi văzut aceste probleme. Familia nu mai e familie. Tocmeala dintre părinţii băiatului şi părinţii fetei, înţelegerea, se sfârşeşte, uneori chiar începe: „Cum să facem să nu nască curând copii?” Cum să „nu…”? Problema pusă negativ. Este o problemă care dărâmă familia. Pentru că au de terminat facultatea, pentru că încă nu au terminat casa, pentru că… pentru că… Dar aceasta se continuă: „De ce să mai mă căsătoresc şi civil, şi chiar religios, pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa… Fac o căsătorie de probă.” Acest lucru este  groaznic pentru că această căsătorie de probă, de fapt, este desfrânare.

Am fost şi eu pus în situaţia să discut această problemă şi o doamnă psiholog mi-a atras atenţia, la televiziune, că vorbesc prea dur, că folosesc cuvinte care nu ar trebui folosite – şi anume, am spus cuvântul curvie. I-am numit pe cei care trăiesc necununaţi, pe cei care se destrăbălează, i-am numit curvari. Şi a ieşit supărare mare, şi ne-am dus la dicţionar şi există acest cuvânt. Cuvântul nu este cuplu, cuvântul este curvar. Ei fac curvie. Ei săvârşesc acest păcat groaznic. Concubinajul nu înseamnă merit. Acest păcat groaznic este un păcat care atacă. Este destrămător. De aceea cred că noi, preoţii, suntem foarte vinovaţi.

Mâine, Danion Vasile o să ţină o conferinţă – De ce nu vin tinerii la biserică? Sigur, că e bine că se ţine, dar răspunsul este clar: din cauza noastră, a preoţilor! Pentru că nu mai facem ce trebuie. Nu mai propovăduim cuvântul îndeajuns. Menajăm credincioşii. Suntem foarte atenţi cu credincioşii, ei ne ajută, noi le trecem cu vederea păcatele şi nu le spunem în faţă: „Frate, soră, ai cancer! Ai cancerul păcatului! Rezolvă-ţi problema!” „Haideţi să ne vindecăm!” Şi, prin punctualitatea noastră şi dragostea noastră şi amabilitatea noastră, credincioşii rămân pe mai departe în această cumpănă, în care ei nu ştiu dacă e bine sau rău. Avem oarecare prietenie, mergem la biserică, dar suntem canceroşi! Adică montăm încă sterilete, înghiţim încă anticoncepţionale, folosim încă prezervative. Făcând lucrul acesta, pe mai departe, noi mergem la Liturghie! Facem rugăciuni de seară, dimineaţă, mâncăm fără ulei, ne aşezăm la un post aspru, dar fata noastră, băiatul nostru este împotriva vieţii. Atunci înseamnă că noi nu ne-am făcut datoria. Sau dacă ne-am făcut-o, n-am reuşit, şi trebuie să recunoaştem că nu am reuşit, nici noi preoţii, nici dumneavoastră, părinţii şi bunicii.

Pe mai departe, iubirea nu exclude toleranţa. Adică te iubesc şi te tolerez. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant. Asta înseamnă că nu sunt prost. Pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie. Şi cei care, nefiind homosexuali sau neavând asemenea păcate, susţin şi spun: „Lasă-i în pace! Lasă, au libertatea lor… e alegerea lor…” – aceia, când le punem întrebarea: „Dar dacă băiatul tău ar adera la aşa ceva, ce ai face?” „A, nu sunt de acord!” Păi, dacă nu eşti de acord, pune mâna şi îngrădeşte lucrul acesta şi apără-te şi tu!

Mântuirea noastră se va săvârşi în aceste vremuri, sub aceşti conducători, sub aceşti preoţi, sub aceşti ierarhi. Preocuparea excesivă pentru un aspect sau altul care îndreaptă gândirea noastră în cu totul altă parte este o lucrare drăcească. Nu vreau să afirm aspecte politice, dar, în România, când arde o problemă mai mare, o dată nu ştiu ce se întâmplă prin Ardeal, şi nu ştiu cum apar nu ştiu ce conflicte cu ungurii, cu naţionalităţile conlocuitoare, sau ce spun ei acolo. De ce? Să ne distragă atenţia. Când ne ducem acolo şi spunem: „Ce-aţi păţit aici?” „N-am păţit nimic, e aşa, de faţadă!” Acest mod de a distrage atenţia deja trebuie să fie bine sesizat de noi.

În urmă cu vreo 12 ani, poliţia sanitară a făcut nişte constatări la parohia unde sunt eu preot că nu avem gresie şi faianţă peste tot. Aveam, dar nu peste tot. În condiţiile în care noaptea, la unu, în fuga maşinii, am oprit maşina şi am zis: „Am accidentat un copil!” De ce? Pentru că un copil a ieşit din asfalt, iar eu am trecut peste el. Am oprit maşina, îngrozit, m-am întors. M-am uitat sub maşină, niciun copil. În cele din urmă, am constatat că respectivul copil ieşise şi el din canal, luase o gură de aer şi se întorsese înapoi. Ei, în canale, nu sunt văzuţi. Copiii fără gresie şi faianţă sunt văzuţi! Şi, ca să fie treaba bună, au zis: „Copiii părintelui Tănase mănâncă cu câinii.” Şi au luat o poză cu câinii, o poză cu copiii, au lipit, au scăpat din vedere un stâlp electric, şi de acolo s-a văzut falsul. Dar următoarele zile, au venit foarte mulţi şi ne-au adus cartofi, fasole, bani, şi zic: „Voi nu citiţi ziarele?” Zice: „Ba da!” „Aţi citit asta?” „Da!” „Şi? Cum de aţi mai venit?” Zice: „Păi, tocmai pentru că am citit! Pentru că, părinte, am citit printre rânduri, şi am înţeles ce trebuia să înţelegem.” Aşa şi noi! Vă îndemn să fim cu luare-aminte şi să citim printre rânduri. Să nu auzim un zvon şi să-i dăm curs, ci trebuie să-l analizăm! Să fim cu luare-aminte, pentru că atunci când ni se dă dreptul acela şi libertatea aceea, de fapt nu-i chiar aşa. Trebuie să vedem ce e prin spate. Şi Dumnezeu ne luminează să săvârşim cele plăcute lui. Dar mă gândesc că este greu cu aceste aspecte să biruim noi marele păcat al uciderii de copii. Şi am întrebat, că m-am documentat, să ştiu cum este aici, şi nu mi-a răspuns nimeni. Şi cred eu că aici nu se săvârşesc avorturi. De ce? Pentru că aici este Moldova, ca şi cealaltă parte a Moldovei, unde Ştefan, binecredinciosul domn, a lucrat altfel. Iar dacă nu, să nu-i mai pomenim numele! Nu putem să pomenim numele marilor domnitori, nu putem să ne mândrim cu Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu şi să facem pe dos politicii lor. Constantin Brîncoveanu a fost arestat şi executat pentru înmulţirea neamului românesc. L-au pârât că înmulţeşte neamul românesc. Şi cum înmulţea neamul românesc? Prin exemplul personal: unsprezece copii. Şi mai cum? Taxe şi impozite – mai deloc. Ambianţă. Şi românul năştea copii. (Iar Brâncoveanu) a fost arestat şi executat pentru lucrul acesta.

Acuma nu mai se practică metoda aceasta. Se practică alta. De departe vine ideea, vine părerea că suntem prea mulţi… Japonezii cercetează şi ne comunică: Populaţia actuală este foarte mică comparativ cu resursele Terrei. Pământul poate hrăni de şase ori populaţia actuală! De ce există lumea a treia? Acei copii nemâncaţi, acei copii care depind de o fărâmă de pâine, în Africa şi nu numai? Pentru că există lumea a doua, adică eu, şi pentru că există şi lumea întâi – dacă se poate numi aşa, care se lăfăie în de toate, şi alţii mor de foame! Şi atunci, bine a zis un părinte aici, că (nu se poate) Ortodoxie fără ortopraxie (dreaptă-făptuire – n.n.), ce să facem cu ea?

Zicem că ne mântuim sub aceste vremuri. Pentru că noi nu avem credinţa de la noi. La Sfântul Munte a fost un atac al Greciei, cândva, al politicienilor, şi au spus: „De ce ţineţi aşa mult la valorile acestea şi nu lăsaţi turismul şi…” Şi răspunsul a fost: „Da, noi ne ocupăm cu aspectele spirituale. Dacă voi o să puneţi mâna pe astea (adică pe cele materiale – n.n.), o să vreţi şi sufletele noastre. Şi noi ne apărăm din timp!” Aşa şi noi, să ne apărăm din timp, nu când nu mai avem ce să facem. Faptul în sine că această sală imensă este neîncăpătoare este o dovadă că se poate.

Eu am fost elevul unui părinte martir, Gheorghe Calciu Dumitreasa. Şi el zicea aşa: „Dacă pe poarta seminarului vor ieşi trei sute de preoţi care vor forma fiecare trei, patru credincioşi mărturisitori, atunci am biruit.” Iar dumneavoastră sunteţi nişte mărturisitori. Cum? Aşa! Nu precum Valeriu Gafencu. Şi să nu uitaţi că suntem cu toţii nişte sfinţi! Sfântul Pavel ne spune: „Sfinţi sunteţi.” Nu sfinţi în sensul acesta, în care să fim pictaţi pe pereţii bisericilor, să ni se aducă rugăciuni, ci sfinţi prin trăirea noastră şi prin participarea noastră la viaţa în Hristos. Şi asta dărâmă! Ne-au studiat ăştia aşa de tare, şi s-au speriat de noi! Au văzut că noi avem unitate nu numai între noi, ci avem legătură şi unitate până şi cu morţii! Şi au văzut că noi ţinem de colivă toţi şi o legănăm în sus şi în jos. Şi care n-ajungem, ne legăm aşa, unul de altul. Asta sperie extraordinar!

Minunile despre care s-a făcut vorbire aici sunt minuni care se tot peregrinează prin istorie, că doar tot ce s-a întâmplat nu este întâmplător. Mohamed al II-lea, sfătuit de consilierii lui, i-a cerut binecredinciosului domn Ştefan cel Mare trei lucruri: „Să ne dai icoana, calul şi sabia!” Păi cum, el, care a cucerit Constantinopolul, acum să fie înfrânt aici? Şi i-a dat calul, cu strângere de inimă, că era greu de găsit un cal pentru domnitor, el fiind mic de statură; i-a dat sabia, care avea şi pe sfântul Teodor şi pe sfântul Gheorghe, sculptat la mâner, şi nu i-a dat icoana; încă se află la Putna. Nu i-a dat icoana! Tripticul nu i l-a dat! Îl purta la oblâncul şeii: sfeştanie, împărtăşanie, luptă! Şi apoi nu uita nimeni nimic! Întoarcerea era soldată cu o biserică sau o mănăstire, cum ştiţi! Acestea sunt minuni. Acestea sunt minuni recunoscute.

În încheiere, aş vrea să vă spun că sunt multe feluri de a mărturisi. Spre exemplu, Sfântul Efrem Sirul – acesta, care a zis: „Doamne, Stăpânul vieţii mele!”, rugăciunea aceasta extraordinară, care n-a putut ieşi decât dintr-o fire şi dintr-un suflet şi dintr-o pocăinţă extraordinară şi dintr-o trăire – povesteşte despre o prostituată care l-a întâmpinat şi i-a zis aşa: „Vreau să mă culc cu tine!” Desigur, ne aşteptăm că sfântul a zis: „Pleacă de aici!” Sfântul n-a zis aşa. A zis: „Da. Unde?” Zice: „La mine.” „Nu. Unde zic eu.” „Unde zici tu?” „În piaţă.” „Ai o casă acolo?” „Nu, n-am o casă. În piaţă.” „Păi cum o să facem lucrul ăsta în piaţă? Ce-o să zică lumea? O râde de noi! De tine, mai ales!” „În piaţă! Ori în piaţă, ori deloc!” Şi prostituata zice – consemnează biograful vieţii lui – că a început să gândească: ce voia el? Voia să arate că dacă n-ai curajul să faci un păcat public, cum poţi să faci un păcat în ascuns? Acelaşi păcat, în ascuns? Este o modalitate de mărturisire.

Noi acum putem să mărturisim aşa, vin la noi fete – că am văzut aici duhovnici care au dat mărturie – vin la noi fete care spun: „Părinte, vreau să mă mărit!” „Mărită-te!” „Păi, cu cine să mă mărit, părinte, că, cum cunosc unul, a doua zi, sau într-o oră sau într-o săptămână, îmi propune să mergem la iarbă verde şi la hotel, să mă culc cu el.” Noi ce să zicem? Că de fapt, noi suntem vinovaţii, noi, preoţii, pentru că am lăsat lucrurile şi au curs oricum. Şi nu mai sunt băieţi serioşi. Nu mai sunt fete serioase. De ce?

Sfânta Eufrasia, pe care am prăznuit-o în ianuarie, acuma, ce zice? „Tu, care vrei să mă necinsteşti – se adresa unui soldat care voia s-o necinstească – poţi să ai la mine câştig, dacă mă laşi în pace!” „Ce câştig?” „Eu cunosc o plantă care, dacă o aşezi pe tine, nu te răneşte sabia, nu suliţa, nu săgeata, nu cuţitul, nimic!” Ăsta, fiind mercenar, a fost interesat de această plantă. Şi a zis: „Bine. Adu-mi-o!” S-a dus şi ea în fundul grădinii şi a luat nişte buruieni şi a zis: „Uite-le!” Zice: „Dar cum o să ştiu eu că e ce zici tu?” Zice: „Faci proba! Uite, eu le pun după ceafă şi tu dai cu sabia şi verifici!” Şi aşa a făcut, şi când a dat cu sabia, i-a zburat capul. Acestei fetiţe de 18 ani i-a convenit sfârşitul vieţii decât să se lase necinstită! Fac şi fetele noastre astăzi la fel? Nu! Dar nici nu trebuie să facă aşa. Ele trebuie să spună: „Nu! Mă plimb cu tine, merg la cofetărie cu tine, îmi dau o oră de întâlnire cu tine. Am o viaţă obişnuită vârstei, dar nu trăiesc cu tine precum aş fi căsătorită.” Când aude băiatul aşa, ori te lasă, ori continuă cu tine. Dacă te lasă, e foarte bine. Dacă continuă, e foarte bine. Dacă te lasă, ai scăpat de un om neserios. Şi dacă continuă, l-ai şi verificat.

Vedeţi cum putem da noi mărturie? Acest lucru vreau să-l subliniez: cum să dăm noi mărturie. Că dacă nu dăm mărturie în felul în care vremea ne-o cere şi cu problemele pe care noi le avem, atunci ce vom face? Vom face o continuă preocupare de idei, o continuă preocupare pentru lucruri care nu spun că nu sunt importante, dar Dumnezeu cere de la noi mărturie. Departe, (la Oranki – n.n.) ştiţi că 11.000 de călugări, într-o mănăstire, au fost întrebaţi: „Vă lepădaţi de Hristos şi plecaţi sau, câte 500 pe zi, vă împuşcăm? Aveţi trei zile să vă gândiţi.” Şi episcopul ce era acolo a zis: „Dar de ce aşa mult, trei zile? Daţi-mi mie posibilitate să vorbesc tuturor – erau călugări şi preoţi – şi în câteva minute vă dăm răspunsul.” Şi i-au făcut aşa, un parapet, probabil, şi a vorbit de sus, cu mâinile la gură, că doar n‑aveau microfoane, şi-a zis: „Uite ce ni se cere: care vreţi să plecaţi de aici, lepădându-vă de Hristos, aia e poarta! Restul, rămâneţi aici!” N-a plecat niciunul. Şi istoria e pe mai departe, cum ulterior, s-au descoperit moaştele lor etc.

Şi voiam să mai vă spun, că am văzut că v-a plăcut ideea cu prostituata. La Constantinopol a vieţuit un preot care era şi călugăr şi era undeva, într-o parohie. Şi nu ştia el cum să îşi atragă oamenii să-L mărturisească pe Hristos şi să facă voia lui Dumnezeu. Şi în cele din urmă, văzând că nu mai are cu cine vorbi – pentru că, în general, starea (materială – n.n.) cea bună te îndepărtează de Hristos, a început să se ducă la un bordel. Plătea, lua o prostituată şi se ducea cu ea în cameră. Azi aşa, mâine aşa, tot mereu, până la urmă au aflat câţiva, până la urmă a ajuns şi la patriarh, până la urmă l-au şi caterisit, totul s-a făcut pentru el. Şi după ani şi ani, a şi murit. La moartea lui, s-a găsit cineva de l-a dus la cimitir, şi a făcut şi ceva pomană. Şi nu s-a ajuns mâncarea la pomană. De ce? Pentru că au venit două sute şi ceva de femei. „Ce-i cu voi? Cine sunteţi voi? Sunteţi rude de-ale lui?” „Nu, noi suntem prostituatele.” „Care prostituate?” „Prostituatele de la bordel.” „Păi, care e istoria? Cum de sunteţi voi aici? Că el a fost un nenorocit, şi aşa…” Şi au zis: „Nu! El cumpăra camera, lua pe câte una dintre noi şi începea o predică de vreo două ore şi pe urmă făcea rugăciuni până dimineaţa, cu noi.” „Păi, voi stăteaţi la rugăciuni?” „Stăteam, pentru că el plătea!” Vedeţi ce modalitate de a mărturisi! Vedeţi ce modalitate de lucru!

Iar noi, acuma, putem să aplicăm o modalitate de lucru, să-L mărturisim pe Hristos? Sigur că putem! Pentru că mergem la casele noastre, ne aşezăm capul între umeri – că aici trebuie să stea capul, nu trebuie să zboare, aşa – apoi între mâini, suntem atenţi, aşa, şi începem să medităm. Şi ne întreabă unul din familie: „Ce e cu tine?” şi spui: „Mă doare capul.” „Te doare capul?” „Da.” „Tot te mai doare capul?” „Da.” „Dar de ce te doare capul?” „De ce-am auzit!” „Păi, ce-ai auzit?” „Uite, am fost la con­ferinţa asta. Înalt Preasfinţitul a zis aşa, cutare a zis aşa, şi mă întreb: o fi aşa?” Că nu poţi să te duci să-l aliniezi, să zici: „Vino-ncoa’, să-ţi spun eu ce s-a vorbit la conferinţă!” Trebuie să faci într-un fel. Că şi la pescuit ne ducem nu cu undiţa goală, ci punem ceva. Făcând lucrul acesta, nu se poate decât să atragem în discuţie. Şi dacă am început să vorbim cu omul, atunci am şi reuşit.

Cu mulţumiri, încă o dată, pentru această ocazie de a vă spune câteva cuvinte, poate nepotrivite întru totul, dar, în ce mă priveşte, sunt convins că trebuie să dăm mărturie aşa şi acum, şi adaptat totul la 2010, nu făcând pe grozavii şi făcând pe sfinţii şi îmbrăcându-ne în haine albe sau nu ştiu cum să ne mai prezentăm. Ci utilizând această energie pe care Dumnezeu ne-a dat-o, această putere, în sensul în care se cere azi!

Sub Ceauşescu, am călătorit foarte mult, şi nemâncat, şi aşa, şi nu era mâncare, şi noaptea mă opream la câte un restaurant. Şi când mă vedeau aşa, chelneriţele anunţau şeful de sală, ele tocmai terminaseră. „Părinte, ce doriţi?” „Doresc să mănânc!” „Avem friptură de aia, de aia, de aia.” „Păi, ce să mai… ceasul e doisprezece şi un pic. N-aveţi ceva fără carne? Fără lapte, brânză, carne, ouă, peşte?” „Părinte, nişte cartofi prăjiţi.” Venea bucătarul cu cratiţa şi cu uleiul şi punea în faţa mea. Zic: „Du-te, că te cred!” Şi stăteam de vorbă, până la patru dimineaţa, fel de fel de probleme, mai ales atunci. Despre vrăji, despre soacră-sa, despre ce a făcut, cum a făcut… Se poate lucra, dacă vrem!

A trecut perioada de strânsoare, dar acum  venit o altă perioadă, mult mai periculoasă, dacă nu suntem atenţi. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu să învingem! Amin.

Părinte, să ne spuneţi activitatea dumneavoastră.

Activitatea este simplă. Am luptat contra avortului, ne-am trezit cu copii, după un an de zile. Au auzit unii, alţii, şi am ajuns la 318. Pe la noi au trecut mai mult de 1.500. Dar, din mila lui Dumnezeu, se mai rezolvă (adică îi iau acasă). Pentru că părinţii sunt neatenţi cu fetiţele. Şi atunci, fetiţele mai nasc şi la 12 ani jumate, şi la 12 ani şi trei luni. Asta înseamnă că a rămas graviduţă după 11 ani jumate. Şi la 14 ani, şi la 16 ani, şi la 15. Şi părinţii apoi înnebunesc mai tare când văd că fetiţa lor e gravidă, dar nu-şi dau ei palme. Pentru că ei, dacă şi-ar da palme, ar face bine, pentru că din vina lor se întâmplă asta. În momentul în care nu mai controlezi fata ta, la ora la care pleacă, la ora la care vine; o laşi de seara până dimineaţa, o laşi nu ştiu pe unde… Fata este o fiinţă a lui Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu: cu hormoni, cu foliculină, cu glande, cu toată plinătatea cu care Dumnezeu a dăruit-o. Şi noi credem că ea poate să facă faţă tuturor ispitelor, pentru că îi spunem două cuvinte, dar noi n-o ferim.

Adică spun aceasta cu obidă pentru părinţii care nu sunt atenţi cu fetiţele, şi apoi le iau la bătaie şi astea ajung să se spânzure sau să-şi taie venele. Închipuiţi-vă că nu toţi copiii sunt salvaţi de la avort! Aşa de puţini! Şi copiii aceştia i-am crescut prin casele oamenilor, când n-am avut nimic. Apoi i-am aşezat într-o tabără, când n-au mai încăput prin casele oamenilor. Acolo am construit case. În 16 august am făcut prima nuntă, adică s-a măritat o fată pe care am salvat-o noi de la avort şi care s-a născut la 826 de grame! Şi am făcut un început bun.

Să nu credeţi că avem numai succese. Avem şi insuccese, deoarece copilul vine cu foarte multe în traistă. Aşa micuţ cum e el, e mai grea traista decât el. Copiii luaţi la trei-patru zile au o traistă foarte îngreuiată de păcatele părinţilor, de felul în care au fost concepuţi, de gândirea acestora, de lupta contra vieţii ş.a.m.d.

Dacă vreodată ajungeţi pe la noi, ajungeţi! Văd că, cu excepţia asta, circulă trenurile. Circulă. În câteva ore sunteţi la noi, vă primim bine şi o să vă felicităm că dumneavoastră aţi reuşit altfel. E simplu: se numeşte Valea Plopului, şi atât. De aici, din gară, direct acolo.

Cititi va rog si:

„IARNA DEMOGRAFICA„ subtitrare in limba romana si completari foarte necesare

VIDEO SOC – Clasament AVORTURI: Marea Britanie locul 1, Franta 2, Romania 3. FILMARI AVORT (interzis minorilor)

AUDIO: Marturia zguduitoare a unei femei ce a facut AVORT. Sa vorbim si de VINA MASCULILOR

 

DANION VASILE: Rugăciunea – un răspuns lui Dumnezeu

Posted in Danion Vasile by saccsiv on martie 7, 2010

Rugăciunea – un răspuns lui Dumnezeu[1] 

Ce este rugăciunea? Ce este, de fapt, pentru fiecare din noi, rugăciunea? Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu cele de trebuinţă. Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu mâncare. Ne rugăm să ne dăruiască sănătate. Ar trebui să ne dăm seama că modul în care ne raportăm la rugăciune e legat de modul în care ne raportăm la Însuşi Dumnezeu. Dacă noi stăm de vorbă cu Dumnezeu doar câteva minute pe zi, dimineaţa şi seara, închinându-ne la repezeală, spunându-ne dorinţele la repezeală, şi în rest trăim după cum ne modelează înţelepciunea lumii acesteia, suntem departe de mântuire.

Rugăciunea ar trebui să fie pentru noi totul. Pentru că viaţa în această lume este plină de greutăţi, este plină de ispite, de curse ale vrăjmaşului, şi numai prin rugăciune putem primi puterea de a le sta înainte.

În momentul în care pruncul scânceşte, mama crede că-i e foame şi-i dă să mănânce. Numai că pruncul poate să scâncească din multe alte motive şi să nu aibă nevoie de hrană la momentul respectiv. Dumnezeu ştie exact ce ne este de trebuinţă, ascultă rugăciunile noastre, însă vrea ca noi să ştim ce să-I cerem. Dacă un copil le cere părinţilor săi o sabie sau un cuţit ca să se joace cu el, bineînţeles că părinţii nu-i vor da acel cuţit. De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, pentru că ceea ce cerem nu ne este de folos, sau nu ne este de folos la momentul respectiv.

În măsura în care vieţile noastre sunt modelate de rugăciune, în măsura în care ne rugăm lui Dumnezeu să trecem fiecare zi fără prihană, să stăm puternici în faţa ispitelor, Dumnezeu ne va ajuta.

Ce facem atunci când avem un necaz? Fiţi sinceri! Care este unul din primele lucruri pe care le faceţi când daţi de necazuri? Nu căutaţi să împărtăşiţi frământarea voastră şi altora? Nu puneţi mâna pe telefon, ca să vorbiţi cu prietenii, rudele sau – în cel mai bun caz – cu duhovnicul?

Foarte greu ne dăm seama că prima fiinţă cu care ar trebui să stăm de vorbă, în astfel de necazuri, este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care a îngăduit să trecem prin încercările respective, şi aceste încercări de multe ori nu au alt rost decât a ne ajuta să înţelegem că undeva greşim. Că viaţa noastră duhovnicească şchiopătează.

Un părinte spunea la un moment dat: „Dumnezeu le dă oamenilor necazurile pentru ca noi, oamenii Bisericii, să putem semăna sămânţa cea bună a credinţei”.

Ştiţi că, la vreme de mare necaz, când e de exemplu un cutremur, se închină foarte, foarte mulţi oameni, chiar şi dintre cei care nu merg la biserică. Pentru că, la vreme de mare necaz, Dumnezeu le este oamenilor singura nădejde. Omul înţelege că numai Dumnezeu îi poate da puterea să treacă de respectiva încercare.

Noi însă ne supărăm că Dumnezeu nu răspunde cererilor noastre. Ar fi bine să înţelegem că de fiecare dată când nu răspunde o face cu un anumit scop. Nu există nimic întâmplător în această lume.

Dumnezeu nu Se bucură văzând că noi suferim, dar îngăduie ca noi să suferim, pentru ca sufletele noastre să se cureţe de noroiul păcatelor.

Rugăciunea este cel mai bun dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este starea în faţa lui Dumnezeu în care învăţăm să trăim cu un picior pe pământ şi cu un picior în Rai. Rugăciunea trebuie să fie pentru noi totul. Mulţi oameni ajung la sinucidere pentru că nu au înţeles că Dumnezeu îi iubeşte. Nu au înţeles că Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu ei.

Spiritiştii, cei care – imaginându-şi că vorbesc cu duhurile celor adormiţi – stau de fapt de vorbă cu dracii, ar trebui să fie geloşi pe creştini, pentru că aceştia, fiind mădulare ale Sfintei Biserici, stau de vorbă cu Dumnezeu fără să pocnească scaunele, fără să se învârtă mesele. Dumnezeu ne-a făcut acest mare dar, de a fi copii ai Săi, fii ai Săi, şi vrea să ne înveţe să vorbim cu El prin rugăciune.

E foarte important să ne dăm seama că noi nu ştim să ne rugăm. Suntem neputincioşi în rugăciune, minţile noastre sunt împrăştiate, atenţia noastră zburdă peste tot. Uneori rostim chiar rugăciunile în mod greşit.

E o întâmplare în Pateric în care diavolul îi atrage atenţia unui monah că, atunci când rostise Psalmii, sărise câteva versete. Diavolul este foarte atent la rugăciunea noastră. Diavolul vrea să ne alunge de la rugăciune, să ne gonească de la rugăciune. Tocmai de aceasta ne ispiteşte atât de puternic în vremea rugăciunii.

Ştiţi că uneori, atunci când aţi început să rostiţi canonul, sună telefonul şi sunteţi anunţaţi că s-a întâmplat ceva rău sau că trebuie să plecaţi undeva. Sau brusc vă amintiţi că trebuia să faceţi un lucru şi nu l-aţi făcut. Sau brusc în familie se iscă cearta: ori părinţii, ori fraţii voştri, se găsesc să vă deranjeze, neînţelegând de ce pierdem timpul în faţa icoanei.

Am primit scrisori de la tineri ai căror părinţi îi certau că, în loc să fie sâmbătă seara la discotecă, stăteau acasă şi se rugau sau citeau cărţi duhovniceşti; că, în loc să se distreze, să meargă pe calea patimilor trupeşti, mergeau pe calea cea bună a înfrânării.

Unele fete care, după ce îşi pierduseră fecioria, au înţeles că cea mai mare bucurie, cea mai mare împlinire o dăruieşte Hristos, aceste fete, punând început bun mântuirii prin pocăinţă şi devenind fecioare sufleteşte, au avut de suferit adevărate prigoniri din partea părinţilor lor, care nu înţelegeau de ce aceste fete ale lor au devenit evlavioase.

Hristos ne-a spus un cuvânt: „Dacă M-au primit pe Mine, şi pe voi vă vor primi; dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. Fiecare om care merge pe calea rugăciunii trebuie să înţeleagă că se află într-o arenă mai sângeroasă decât cea în care se desfăşoară luptele de K1. Trebuie să înţeleagă că în faţa sa este diavolul.

Tot în Pateric putem citi că un părinte a avut o vedenie, în care a văzut într-o parte a cerului, la apus, o ceată mare, mare de draci şi s-a speriat, pentru că războiul este mult mai greu decât ne dăm seama. Însă din rânduiala dumnezeiască a văzut la răsărit mulţime nenumărată de îngeri. Să ne dăm deci seama că nu suntem singuri.

Din păcate, multe din ispitele care ne apar la vremea rugăciunii ni se datorează nouă. Adică, cu zece minute înainte de a începe rugăciunea, vedem tot felul de emisiuni, tot felul de filme, tot felul de ştiri, care ne împrăştie mintea. Şi venim la rugăciune cu mintea împrăştiată şi ne gândim: „o, ce păcat că a murit Marimar!” Sau: „vai, ce rău că a pierdut Steaua!” Sau: „ce păcat că trupa cutare n-o să mai aibă concert şi în oraşul nostru!” Cu gura spunem rugăciunea, dar mintea ne zboară la ceea ce ne este cu adevărat drag.

Dacă s-ar putea face radiografia minţilor noastre, la vremea rugăciunii o fată ar avea în minte pe iubitul ei, iubitul ei, pe fosta lui prietenă, fosta lui prietenă pe viitorul ei prieten, şi tot aşa.

Un soţ se gândeşte că nu-i ajung trei camere la apartament, că dacă va avea mulţi copii, de exemplu cinci, i-ar trebui cinci camere, dar nu se gândeşte să facă măcar un copil.

Datorită împrăştierii minţii noastre rugăciunea nu se urcă înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă bine primită. Ştiţi rugăciunea psal­mistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” Se poate considera că rugăciunea noastră este tămâie adusă lui Dumnezeu?

Mergem la biserică şi ne rugăm şi ne facem datoria. Cu trupurile suntem în biserică, aproape de Dumnezeu, dar cu minţile nu. Aţi observat şi voi că, uneori, când apare în biserică un tânăr îmbrăcat mai ciudat, sau o fată a cărei fustă a intrat la apă din fabrică, privirile dreptslăvitorilor creştini trec de la icoanele de pe altar la fusta respectivă sau la brăţările cu capse pe care le poartă tânărul. Şi suntem mai atenţi la fata respectivă decât eram până atunci la Liturghie.

Sau fetele din biserică încep să se gândească: „Dacă tânărul acesta va renunţa la cerceii din ureche, ar fi un potenţial soţ”. Inimile lor se aprind de râvna rugăciunii în scopuri matrimoniale. Şi până la sfârşitul Sfintei Liturghii nu au în cap decât imaginea tânărului respectiv.

Iar dacă se întâmplă ca fetele respective să cânte la strană sus, în balconul bisericii, iar tânărul să fie în faţă şi să nu poată fi văzut decât din spate, atracţia devine de-a dreptul hipnotică: „Oare cum o arăta? Dacă are ochi albaştri? Dacă are faţa dură? Dacă are bărbia puternică? Dacă Dumnezeu mi-a ascultat, în sfârşit, rugăciunile?”

Dacă la fiecare Sfântă Liturghie ar veni un nou tânăr în biserică, fiecare slujbă ar fi pentru fata respectivă nu o aşteptare a lui Hristos, ci o aşteptare a lui Făt Frumos. Numai că, dacă fata ar fi vrut cu adevărat să vină Făt Frumos, trebuia să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor. Şi Dumnezeu rânduia aceasta în chip minunat.

Am auzit un caz al unui tânăr care a făcut parcă 40 de paraclise, cu credinţă, la Maica Domnului. După al 40-lea paraclis, se afla în Gara de Nord pentru că trebuia să plece într-un alt oraş. În gară a văzut o fată, frumoasă la chip, i se putea citi virtutea pe faţă – pentru că fetele cu adevărat creştine au o anumită cuminţenie, au o anumită linişte, care e, într-adevăr, foarte atrăgătoare; şi a    întrebat-o pe fata respectivă: „Vreau să merg pe calea mântuirii. Vrei să te măriţi cu mine?” Şi răspunsul ei a fost: „Da”. S‑au căsătorit şi au parte de o căsnicie împlinită.

Eu nu recomand acum să faceţi 40 de paraclise exclusiv în scopuri matrimoniale, am făcut şi eu şi mai multe şi n-a funcţionat. Dar n-a funcţionat când am vrut eu. Deşi ştiam şi eu „reţeta”. Fiecare primeşte de la Dumnezeu după credinţa sa. Şi cred şi eu că nici unul din paraclisele pe care le-am făcut nu au fost trecute de Maica Domnului cu vederea. Fie că spuneam primul paraclis, fie că spuneam al doilea paraclis, Maica Domnului le primea cu dragoste. Numai că aştepta momentul potrivit pentru ca eu să pornesc pe calea căsătoriei.

Era o întâmplare, parcă tot în Pateric, cu un părinte care vedea că în biserică unii părinţi erau cu trupurile la rugăciune, iar alţii erau cu trupurile fără cap. Iar alţii erau numai cu capetele în rugăciune, cu trupurile afară. Cei care erau cu trup întreg erau cei care, venind la dumnezeiasca slujbă, venind la slujbele bisericii, se rugau cu mare atenţie; cei care aveau trupul fără cap, erau cei cărora mintea le vagabonda; iar cei care erau doar cu capul în biserică, erau cei care, trimişi la diferite ascultări, erau cu sufletele în biserică. Să ne gândim: „noi câtă vreme suntem cu adevărat în biserică? Câtă vreme suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, atunci când spunem un paraclis sau un acatist?”

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea că numai cei care sunt foarte sporiţi în rugăciune se pot ruga rostind cuvintele mai repede. Pentru că noi, ceilalţi, trebuie să ne rugăm mai rar, pentru a zăbovi cu mintea asupra fiecărui cuvânt.

Un părinte îmi povestea o dată: „Aveam nu ştiu ce ispită şi, în după-amiaza aceea, am făcut şapte acatiste la Sfânta Paraschiva”. Şi l-am întrebat: „Cum, şapte acatiste într-o după-amiază?”. Pentru că, dacă stai să faci în linişte şapte acatiste, durează mult. Părintele mi-a spus: „Eu fac un acatist într-un sfert de oră”. Asta pentru că părintele respectiv era sporit în rugăciune. Îi dăduse Dumnezeu o anumită aşezare a minţii.

Pe când noi, încercăm să spunem acatistul într-un sfert de oră, dar mintea noastră este la ceas. Am început acatistul la opt fără douăzeci, dar la ora opt e un episod din serialul de mare succes Izbăviţi de tălănguţă, cum e varianta basarabeană de la Salvaţi de clopoţel. Şi trebuie să spunem repede Bucură-te, ca nu cumva să pierdem reluarea secvenţelor care se difuzează la începutul fiecărui nou episod. Reluarea secvenţelor pe care le-am mai văzut o dată, dar pe care ne place să le avem vii în minte. Aşa cum adevăraţii creştini au modelele sfinţilor.

Un creştin a postat la un moment dat pe Internet câteva îndrumări şi recomandări privitoare la rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, Doamne şi Stăpânul vieţii mele – şi cronometrase că se poate face într-un minut şi 23 de secunde, să zicem. Dăduse acolo reţeta cea mai rapidă cu putinţă. Or nu cred că asta trebuie să ne atragă la o rugăciune. E ca şi cum ai spune: Vreau să mă căsătoresc şi important e că lângă fata respectivă n-o să stau decât foarte puţin, pentru că urmează să plec în armată, după nuntă. Ce bucurie mai e aceea?

Or, lângă Dumnezeu trebuie să stăm cât mai mult. Pe mine m-a folosit mult următorul cuvânt despre rugăciune: „Cel ce se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă”. Noi trebuie să fim cu mintea la Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre. Un tânăr, aflând că un cunoscut de-al său primise canon de la duhovnic să rostească Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – tot timpul, l-a întrebat: „Şi când te duci să te speli te rogi?” Şi celălalt a răspuns cu simplitate: „Da”. Şi pe celălalt l-a bufnit râsul: „Cum poţi să te rogi în baie?” Pentru cel care se roagă numai cinci minute pe zi, o astfel de atitudine pare bătaie de joc. Dar pentru cel care se roagă toată ziua, lucrul acesta este firesc. Nu înseamnă acum că trebuie să ne punem icoane în baie. Ci vreau să înţelegeţi că, de fapt, ne rugăm foarte puţin. Că, de fapt, vieţile noastre nu stau sub amprenta rugăciunii.

Să se gândească bine părinţii câtă vreme din tim­pul rezervat îngrijirii copiilor are ca fundament dorinţa ca aceşti copii să se mântuiască? Câţi avem convingerea faptului că vieţile noastre trebuie să fie pentru copii cărţi vii? O profesoară care predă în Anglia, la Oxford parcă, mi-a spus că nu pleacă să-şi ţină cursul fără să se spovedească. „Eu, ca profesoară, sunt răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare cuvânt pe care-l rostesc în faţa studenţilor. Pe studenţi nu-i interesează doar cuvintele mele, ci şi modul în care rostesc aceste cuvinte.” Şi profesoara reuşea să-i ajute pe studenţi, şi reuşeşte să-i ajute să înţeleagă că în sufletul ei stă Hristos. Nu ţine cateheze. Este uşor să fii triumfalist şi să spui: „Vai, ce creştin bun sunt eu! Cât de bun exemplu pot fi pentru voi!”

În momentul în care părinţii înţeleg că inimile copiilor lor se lasă mai uşor imprimate de faptele pe care le văd decât de sfaturile pe care le aud, vor căuta ca viaţa lor să fie modelată de rugăciune.

În momentul în care o fată va vrea să se mărite, trebuie să înţeleagă că nimic nu o face mai frumoasă decât rugăciunea, decât Dumnezeu, Care îi înfrumuseţează şi sufletul şi trupul, dacă ea îl cheamă în ajutor prin rugăciune.

Poate că ştiţi că, la un moment dat, în viaţa Sfântului Antonie cel Mare, acesta a avut o luptă puternică cu puterile întunericului care l-au bătut, lăsându-l zăcând. Şi după ce a fost bătut, văzându-L pe Hristos, L-a întrebat: „Doamne, de ce nu Te-ai arătat mai dinainte, ca să uşurezi durerile mele?”. Însă Hristos fusese de faţă şi văzuse cum robul Său pătimea şi astfel îşi agonisea cununa.

În Limonariu citim despre un părinte care era ispitit de gândul desfrâului şi a vrut să plece din mănăstire. Pe drum i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul, care i se mai arătase şi în alte dăţi.: „Părinte, nu pleca!” „Ba da, Sfinte, nu mai suport ispita.” „Nu pleca, întoarce-te la mănăstire şi ispita se va uşura.” „Nu, Sfinte, că mi-ai mai spus aceasta şi în alte dăţi şi ispita n-a plecat.” Şi Sfântul Ioan Botezătorul, care i se arătase în chip minunat, a făcut cruce în dreptul pântecelui părintelui şi ispita a plecat. Dar Sfântul Ioan i‑a zis: „Ai pierdut cununa”.

Noi vrem să luăm cununa fără să luptăm cu ispita. Vrem să ne mântuim, dar fără să trecem prin încercări. Or, aşa ceva este cu neputinţă. Ne place să citim despre minuni. Ne place să citim cum sfinţii au vindecat bolnavi, au înviat morţi, au mers pe apă, au făcut multe şi mari minuni. Dar nu vrem ca astfel de minuni să aibă loc în viaţa noastră. Mai bine zis, am vrea, dar nu avem credinţă. Cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu cu noi este să ne schimbe. Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie câtă amorţeală este în sufletele noastre. Numai Dumnezeu ştie cu adevărat câtă nevoie avem de schimbare. Când ne dăruim întreaga viaţă lui Dumnezeu, vieţile noastre se schimbă cu putere. Şi trecem de la moarte la viaţă.

Fiţi sinceri cu voi înşivă! De câte ori nu sunteţi dezamăgiţi? De câte ori nu sunteţi apăsaţi de deznădejde? De câte ori nu regretaţi că aţi ales anumite păcate? De câte ori nu regretaţi că nu sunteţi împliniţi?

Ne place să ne adormim conştiinţa, în loc să fim sinceri cu Dumnezeu şi să-I cerem să ne schimbe viaţa.

M-am întâlnit acum câteva zile la Sibiu cu un tânăr homosexual, care ştia că trebuia să ţin o conferinţă acolo. Şi a vrut să mă întrebe mai multe lucruri legate de mântuire. Şi mi-a spus: „Eu nu vreau să fiu homosexual. Mi-e teamă să nu păcătuiesc atât de mult, încât să nu mai pot scăpa de păcat”. Şi pentru că în ultimul an, un an şi ceva, de fapt, avusese vreo 30 de iubiţi, de parteneri, pentru că nu-i putem numi iubiţi, i-am spus: „Tu nu trebuie să mai aştepţi ca să fii robit de păcat. Tu deja eşti robit de această patimă”. Pentru că, dacă vrei să te mântuieşti, te fereşti de păcat. I-am repetat: „Nu aştepta să păcătuieşti mai mult şi, când ţi se va părea ţie că ai ajuns la limita maximă, să vrei să te opreşti”.

Pentru că păcatul, pe măsură ce păcătuim mai mult, ne leagă cu lanţuri din ce în ce mai puternice. Sunt tineri care cad în păcatul masturbării, gândindu-se că nu e nicio problemă, că oricum sunt atâţia care fac acelaşi lucru. Plictisindu-se de rutina acestui păcat, încep să facă sex cu prietenele lor. La început, li se pare că au descoperit modul ideal de a-şi manifesta dragostea. Şi după câteva zile sau mai ales nopţi, după câteva săptămâni, constată că nici măcar dăruirea firească nu este de ajuns pentru ca ei să-şi manifeste oceanul de iubire pe care îl simt. Şi sunt ispitiţi să-şi manifeste acest ocean prin diferite perversiuni. Pentru că păcatul nu poate să îi împlinească.

Şi i-am spus tânărului respectiv câteva cuvinte prin care am încercat să îl ajut să îşi înţeleagă greşeala. Am vorbit cu el înaintea conferinţei, şi în timpul conferinţei  m-am gândit cât de mândru şi de iubitor de sine şi de neputincios sunt. Mă întrebam: „Am reuşit oare, măcar cu o fărâmă, cu un degeţel, să-l pun pe gânduri?” Şi după conferinţă m-a sunat să ne mai întâlnim. Şi mi-a spus: „Toată ziua m-am bucurat că te-am văzut. Şi să nu crezi că sunt atras de tine. Ci pur şi simplu mă bucur că ai avut răbdare să vorbeşti cu mine. Mi-ar prinde bine să mai vorbim”. Şi chiar ne-am plimbat atunci, noaptea, pe străzile Sibiului. Mi‑era puţin ruşine ca nu cumva, văzându-mă vreun student care mă cunoaşte, să spună că am venit în Sibiu din cel puţin două motive… Dar m-am gândit că merită.

Tânărul respectiv mi-a mărturisit că simte o extraordinar de mare nevoie de înţelegere. Şi iarăşi mi-am dat seama cât de puţină grijă, cât de puţină atenţie avem noi faţă de cineva care vine la biserică.

Dacă un tânăr intră într-o sectă, sectanţii respectivi se simt datori să îi iasă în întâmpinare, să îl ajute să se integreze în respectiva familie spirituală în care vieţuieşte erezia. Din păcate, de multe ori membrii Bisericii sunt mult mai departe de o reală comuniune decât ereticii.

Adică noi, deşi suntem mădulare ale lui Hristos, nu ştim să avem dragoste pentru ceilalţi, pentru cei care vor să facă primii paşi pe calea Bisericii.

Ar trebui să ne punem sufletele pe pâine. Ar trebui să înţelegem că faptele noastre pot fi o formă de rugăciune. Că dragostea adevărată, de fapt, este o formă de rugăciune. Este o formă de a dori ca celălalt să se bucure de mântuire. Aşa că, fetelor, gândiţi-vă bine când vreţi să vă dăruiţi fecioria înainte de căsătorie; gândiţi-vă dacă această dăruire poate fi o formă de iubire adevărată, adică o formă de rugăciune. Ce fată se poate ruga: „Doamne, ajută-mă să-mi pierd fecioria!” Ori o fată ipocrită, ori o fată care  nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Mi s-a părut o adevărată blasfemie ca, la sfârşitul unei cărţi despre sexualitate scrisă de un mare sex-expert al zilelor noastre, să găsesc o rugăciune ciudată, ceva gen: „Doamne, ajută-mă să mă simt cât mai bine, ajută-mă să am parte de parteneri cât mai pregătiţi şi mai dotaţi şi să fie totul bine, ca să Te slăvesc pe Tine, făcătorul bucuriei şi al plăcerii!” Mi s-a părut anti-rugăciune, e o rugăciune blasfemiatoare.

M-am gândit că poate unii tineri, care nu înţeleg învăţătura morală a Bisericii, o vor rosti şi poate că, având parte de senzaţiile respective, vor crede că Dumnezeu le-a răspuns şi vor cădea în înşelare. Nu ştim ce cerem.

La un avvă a venit un om care voia să meargă să se judece cu alt om. Şi avva i-a spus: „Iartă-l!”, dar acela nu se îndupleca. Şi avva a insistat şi, în cele din urmă, a făcut şi rugăciune: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri… şi nu ne ierta nouă, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”. Şi omul a zis: „Nu aşa, avva!” „Ba aşa!”, a răspuns avva. Şi atunci omul şi-a înţeles greşeala şi nu s-a mai dus să ceară dreptate de la judecător.

Câţi dintre noi ne iubim vrăjmaşii? Vă mărturisesc că la rugăciune, pe la începutul rugăciunii, mă rog pentru vrăjmaşi. Şi când simt că nu mă pot ruga pentru vrăjmaşi, mai trag puţin de timp, ca să îi iert în sufletul meu, şi abia apoi mă pot ruga. Vă dau un exemplu. Unii dintre dumneavoastră ştiţi Cartea Nunţii. Am aflat că, la o mănăstire din ţara noastră, nu au vrut să primească volumul la pangar, pentru că nu ar fi o carte creştină. Deşi cele mai multe scrisori de la tineri care s-au spovedit sau au vrut să renunţe la păcate sau au început să-şi pună problema mântuirii le-am primit de la cei care au citit tocmai Cartea Nunţii. Când am aflat că părinţii din mănăstirea respectivă se poartă aşa, i-am simţit într-un fel duşmani ai mei. Şi n-am putut să mă rog până nu mi-am dat seama că, de fapt, sunt alţii care pătimesc mult mai mult: înjurături, batjocuri, blasfemii şi tot le rabdă. Iar eu voiam să mă rog, păstrând supărare în sufletul meu. Nu merge aşa…

Dar să vă dau şi exemple mai apropiate de problemele voastre. Ştiţi că soţii trebuie să se roage şi împreună. Sunt momente în care în familia creştină apar ispite. Şi soţul e convins că soţia, într-o anumită problemă, greşeşte, iar soţia e convinsă că greşeala a sărit în terenul soţului. Când să se roage, fiecare Îl roagă pe Dumnezeu: „Doamne, fă-mi dreptate!”, şi asta în loc să se roage: „Doamne, iartă-mă, că am greşit şi eu şi iartă-l şi pe celălalt, care mă nedreptăţeşte!”

„Cât să ne rugăm în familie? Cum să ne rugăm în familie?” Întrebări foarte importante. Când aveam un copil era simplu: îl ţineam în braţe ba unul, ba celălalt. Când aveam doi copii era oarecum simplu: un copil îl ţineam eu, pe celălalt îl ţinea soţia. Când a răsărit al treilea n-a mai fost aşa de simplu. Şi uneori, la rugăciune, se aude multă veselie, mai ales fetiţele – de doi ani şi trei ani – se găsesc să se joace, să tragă de păr pe mama, pe tata, să tragă de urechi, să pupe şi, la vârsta aceasta, le este destul de greu să înţeleagă că trebuie să aibă o atitudine serioasă.

E nevoie ca părinţii să fie îngăduitori cu zgomotele lor, însă e nevoie să se roage şi fără copii. E nevoie ca fiecare om să aibă momente de singurătate cu Dumnezeu. Fiecare om să aibă momente în care stă cu adevărat de vorbă cu Dumnezeu.

Cei care mergeţi la muncă vă puteţi gândi: „Cum să ne rugăm, când să ne rugăm în timp ce lucrăm?” Dacă la lucrul respectiv minţile vă sunt solicitate, este greu să rostiţi rugăciunea în timp ce faceţi diferite socoteli, în timp ce redactaţi anumite texte. Dar atunci când apare ispita, atunci când şeful îi cere secretarei anumite lucruri extra-serviciu, anumite extra opţiuni la locul de muncă, primul lucru pe care trebuie să-l facă secretara respectivă este să se roage. Şi nu de şef, să o mai lase în pace, ci de Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu ne poate da putere să stăm tari în faţa ispitelor.

Trăim într-o lume a compromisului. Un părinte observa: „Ce trist! Trebuie să vină Unchiul Sapro să ne convingă să nu mai dăm şpagă”– prin refrenul lui „Nu mai da şpagă…” Adică noi, creştinii, putem lua lecţii de morală de la un tânăr crescut după blocuri. Este trist.

Câţi creştini vorbesc despre problema şpăgii? Oare nu este o problemă serioasă din punct de vedere moral? Şi totuşi, ne-am învăţat să facem compromisuri, pentru că nu vrem ca vieţile noastre să fie modelate de rugăciune. Pentru că, dacă ar fi aşa, atunci când unchiul Sapro ne îndeamnă să nu mai dăm şpagă ni s-ar părea că repetă refrene de tango, adică ne spune lucruri ştiute de toţi.

În ce măsură oare vieţile noastre sunt dăruite lui Dumnezeu? Cât oare vrem să stăm de vorbă cu Dumnezeu? Cât oare ne dăm seama ce minunat este să stai în faţa unui sfânt şi să îi spui: „Bucură-te!”? Aţi auzit de Bruce Lee? Da. Majoritatea au auzit de Bruce Lee. Cred că Bruce Lee este Piticot faţă de creştinul care se roagă un acatist la vreme de necaz. Când îi spune sfântului „Bucură-te!”, având inima apăsată de durere, e Gulliver în Ţara piticilor, iar Bruce Lee e Muc cel Mic.

Adevăratul eroism îl arătăm în rugăciune. Adevăratul eroism îl arătăm atunci când vrem să trăim şi pentru ceilalţi. Ne-am învăţat să avem o făţărnicie creştină şi să îi iubim numai pe prietenii noştri, pe fraţii noştri, pe surorile noastre, pe cunoscuţii noştri şi atât.

„Aproapele” înseamnă 20 de persoane cu care ne avem bine. Şi cu care facem schimb de bine cum se face schimb de cadouri în anumite situaţii. „Ia uite, eu am dat cinci sute de mii pe cadou pentru verişorul meu şi el mi-a adus o măslină în poleială! Nici măcar nu era de aur!” Adică dragostea noastră nu vrea cu adevărat binele celorlalţi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem inimile pline de iubire, să ne rugăm pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea celor apropiaţi ai noştri, pentru mântuirea celor ce sunt departe de noi, pentru mântuirea vrăjmaşilor noştri. Să mergem pe calea rugăciunii până la sfârşitul vieţii noastre şi în vecii vecilor să-I dăm slavă lui Dumnezeu împreună cu toţi îngerii şi sfinţii în Împărăţia Cerurilor. Amin!


[1] Din volumul Repere: Duhovnicul. Rugăciunea. Postul (Editura Egumeniţa, 2007). Conferinţă ţinută la Oradea – 11 aprilie 2006.