Tezaurul României de la Moscova
Tezaurul de la Pietroasele, restituit în 1956. Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei
In 2012 postam:
TEZAURUL ROMANIEI si cel mai mare jaf din istoria moderna
Era o preluare integrala a articolului CEL MAI MARE JAF DIN ISTORIA MODERNĂ de pe AXA. Veche adresa a hiperlink-ului nu mai e buna. Aceasta e cea noua:
Repostez respectivul material:
I. PUNCT DE PLECARE
În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) – trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”1. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare”2 (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc…), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc”3 a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia.
Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova”.
Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani” scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu.
După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului.
Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”4, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958.
„Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român5, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”6, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă7.
Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală8 sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”9. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”,10 să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani”11 semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat.
Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.:
„Domnule Guvernator,
Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat…”12
Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944:
„Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii…”13
Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric.
Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 – 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime .
Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel?
Noul Mucenic Beniamin, Mitropolit de Petrograd
Orthodox Christianity: NEW HIEROMARTYR BENJAMIN, METROPOLITAN OF PETROGRAD
NOUL IEROMARTIR BENIAMIN, MITROPOLIT DE PETROGRAD
31 iulie/13 august
Publicat pe 13 August 2023, de Orthodox Christianity
Mitropolitul Beniamin a fost arestat la 29 mai 1922, iar la 10 iunie a început audierea sa judiciară – în care au fost implicate și alte 86 de persoane. Care a fost temeiul oficial al arestării?
Amintiți-vă de contextul acelor evenimente: după încheierea războiului civil, când foametea a lovit Rusia – în unele provincii la o scară îngrijorătoare – Comitetul Central bolșevic a decis să folosească aceste condiții ca mijloc de a lovi Biserica Ortodoxă. Acest lucru a început cu directiva lui Lenin, ștampilată ‘STRICT SECRET’ și trimisă la 19 martie 1922, prin intermediul lui Molotov, membrilor Biroului Politic. Aceasta vorbea despre dezvoltarea unei situații unice care servea drept ‘justificare’ în fața societății, nu doar pentru confiscarea comorilor bisericești, ci și pentru eliminarea fizică a cât mai multor clerici posibil:
„Cu cât mai mulți reprezentanți ai clerului reacționar și ai burgheziei reacționare vom fi capabili să executăm pe aceste motive, cu atât mai bine…. Chiar acum este momentul să dăm o lecție poporului în așa fel încât timp de zeci de ani să nu îndrăznească să se gândească la niciun fel de opoziție….”
Ulterior, o campanie planificată de persecuție împotriva Bisericii a fost desfășurată ca un ‘asalt proletar asupra bunurilor de valoare ale Bisericii’.
‘Confiscarea obiectelor de valoare’ a început la Petrograd în martie 1922. Mitropolitul Beniamin a adoptat singura poziție posibilă. Dând un exemplu de iubire creștină și, în același timp, mărturisind duhul de pace al Bisericii, el a binecuvântat transferul – pentru ajutorarea celor nevoiași – al acelor obiecte de valoare care nu erau folosite în slujbele Bisericii. Astfel, Vlădica a acționat în conformitate cu decizia Patriarhului Tihon de a evita sacrilegiul, păstrând acele obiecte de valoare, dar predând autorităților echivalentul lor în bani. Nici decizia lui Vlădica Beniamin, nici cuvintele sale ‘vom da totul noi înșine’, nu au fost în niciun fel semne de slăbiciune. Mai degrabă, ele au demonstrat exercitarea responsabilității sale pastorale.
Cu toate acestea, CheKa din Petrograd nu a îngăduit să se ia în seamă vocea Mitropolitului Beniamin și a anunțat că obiectele de valoare vor fi confiscate în mod oficial. Pentru ei, acțiunea lor avea în primul rând o semnificație politică: În conformitate cu directivele Comitetului Central, era importantă ‘neutralizarea’ autorității Vlădicăi în rândul credincioșilor.
Bolșevicii aveau motive să se teamă de influența personală a mitropolitului Beniamin. El era binecunoscut în rândul a sute de mii de oameni din Petrograd și din afara granițelor sale, ca fiind o persoană foarte modestă și cumpătată, o persoană care nu era predispusă la lăcomie.
Născut în familia unui preot sătesc din Andreevo, districtul Kargopol, Vasili Kazansky (viitorul Vlădică Beniamin), cunoștea din experiența personală, începând din fragedă copilărie, ce înseamnă nevoia și sărăcia. Ani mai târziu, în calitate de student la Academia Teologică din Sankt Petersburg, a muncit în favoarea celor marginalizați din societate, luând parte la acte de caritate și participând la activitățile ‘Societății pentru răspândirea educației religioase și morale în spiritul Bisericii Ortodoxe’, orientată în primul rând spre ajutorarea muncitorilor și a celor nevoiași.
Faptul că a acceptat chemarea la episcopat nu i-a schimbat cu nimic modul de gândire. Vlădica putea fi văzut adesea în cele mai îndepărtate și mai sărace cartiere din capitală, locuri pe care se grăbea să le viziteze imediat ce era chemat, ca și cum ar fi fost un preot paroh obișnuit, doar în sutană, fără să poarte niciun semn al rangului său episcopal. Acolo, în mijlocul familiilor sărace, ar fi fost chemat să boteze prunci sau să vadă un muribund în drum spre moarte. El a depus nu puține eforturi pentru ca femeile decăzute, disprețuite de toți, să se ridice din adâncurile depline ale societății și să aibă ocazia de a-și corecta modul de viață. Munca sa în ‘Societatea Preasfintei Theotokos’ a permis multor suflete pierdute, aparent fără speranță, să se pocăiască de viața lor păcătoasă.
Astfel, nu activitățile Bisericii, ci episcopul însuși a reprezentat o amenințare pentru puterile sovietice, deoarece calitățile sale personale nu se potriveau cu imaginea ‘dușmanului de clasă’.
Motivul pedepsei aplicate lui Vlădica Beniamin a fost o scrisoare, tipărită la 4 martie 1922 în ‘Leningrad Pravda’, din partea a 12 persoane care organizaseră schisma renovaționistă/Biserica Vie. Aceștia îi acuzau pe episcopii apropiați de Sanctitatea Sa Patriarhul Tihon că se opun confiscării obiectelor de valoare ale Bisericii și de conspirație contrarevoluționară împotriva regimului sovietic.
Mișcarea renovaționistă, care era susținută de autorități, avea ca scop suplinirea Ortodoxiei cu o organizație speculativă și oportunistă, având doar fațada uneia religioase, o organizație care, de fapt, era lipsită de harul Tainei Bisericii și, inutil să mai spunem, era loială noului regim. Lovitura împotriva mitropolitului Beniamin făcea parte dintr-o politică calculată, menită să distrugă Biserica Ortodoxă Rusă. Patriarhul Tihon urma să fie lipsit de unul dintre cei mai importanți asistenți ai săi.
Caracterul nefondat și provocator al acțiunilor regimului de la Petrograd a fost recunoscut chiar și de către muncitori. Confiscarea obiectelor liturgice a provocat o neliniște considerabilă. În biserica fabricii Putilov, de exemplu, muncitorii nu au permis să aibă loc confiscarea. În alte parohii, de îndată ce soseau comisiile sovietice, se trăgeau clopotele de alarmă pentru a-i chema pe credincioși să se adune în opoziție față de acțiunile planificate. În mod clar, simpatiile credincioșilor erau cu autoritățile legitime ale Bisericii. Cu toate acestea, în acei ani, Comitetul Central bolșevic a fost foarte selectiv în aplicarea principiului exprimării voinței poporului.
Reținerea și răbdarea remarcabilă a Mitropolitului Beniamin au continuat pe tot parcursul procedurilor judiciare, până în ultimul minut, când, într-un scurt discurs, și-a exprimat atitudinea față de cele întâmplate, respingând de la sine toate calomniile.
„…Nu știu ce veți anunța în verdictul vostru, fie viața sau moartea, dar indiferent de ceea ce veți spune, eu îmi voi ridica privirea cu aceeași evlavie către Ceruri, mă voi însemna cu semnul Crucii și voi afirma: ‘Slavă Ție, Doamne Dumnezeule, pentru toate lucrurile…’.”
Acestea au fost cele câteva cuvinte pe care Mitropolitul Beniamin le-a rostit în sala de judecată. A acceptat cu blândețe verdictul de vinovăție ca pe o Cruce care îl unea cu Mântuitorul…
La 5 iulie, tribunalul a anunțat verdictul de vinovăție, iar în noaptea de 12/13 august a aceluiași an, Mitropolitul Beniamin, împreună cu arhimandritul Serghei (Șein) și cu laicii Iuriy Novitsky și Ivan Kovsharov, a fost executat prin împușcare la periferia Petrogradului.
Viața parohială 2023,
Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Washington, DC. / 13/8/2023
Minciuna ticalosita din Ultimatumul Sovietic din 26 iunie 1940: Pana la 28 iunie 1940 Romania sa cedeze Basarabia si Bucovina de Nord pe motiv ca … ar fi fost populata in principal cu ucraineni
Radio Europa Libera Moldova: I. Ocuparea sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord (28 iunie-3 iulie 1940)
Al Doilea Război Mondial începe în data de 1 septembrie 1939 odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie.
România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice. Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).
Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. La operaţia de „eliberare” a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.
Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.
Mențiunea din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.
În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).
În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.
În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare. Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.
Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.
În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.
Comentariu saccsiv:
Iata si ce putem citi in articolul
[…]
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
- Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
- Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
[…]
Cititi va rog si:
MASACRUL de la FANTANA ALBA. Un Katyn românesc aproape uitat…
Documentar: GOLGOTA BASARABIEI. Despre crimele bolsevismului
12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei
Operațiunea Barbarossa si trecerea Prutului – 22 iunie 1941
Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională
OPINII: capitulare necondiționată pentru Germania
Sursa: https://historia.ro/sectiune/general/8-mai-1945-capitulare-neconditionata-pentru-576079.html
8 mai 1945, ora 23.01:capitularea militară germană în fața forțelor Aliate intra efectiv în vigoare pe toate câmpurile de luptă. Cu acest pas, Aliații obținuseră doar o parte din țelul lor final – capitularea necondiționată militară ȘI politică, așa cum o ceruse pentru prima dată președintele american Roosevelt la Conferința inter-aliată de la Casablanca din ianuarie 1943.
Pentru puterile occidentale și politica formulată de ele la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist. Aliații respingeau în mod categoric posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului Primului Război Mondial – când Antanta a adoptat ideile cuprinse în Cele 14 puncte ale lui Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune. Conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase.
Cererea pentru o capitulare politică nu avea precedent în dreptul internațional. Spre deosebire de tratatele de armistițiu, dreptul internațional considera – și așa e și în prezent – capitularea drept un acord pur militar încheiat între forțele armate ale statelor beligerante. Cererea pentru o capitulare politică și militară necondiționată gândită de Aliații occidentali la Casablanca urma să stabilească, deci, un precedent în legislația internațională.
OPINIE. Originile conflictului dintre Polonia și Ucraina: Ucraina de Vest și Polonia Mare
Global Research: History: The Origins of the Polish-Ukrainian Conflict: West Ukraine and Greater Poland
Istorie: Originile conflictului dintre Polonia și Ucraina: Ucraina de Vest și Polonia Mare
De Dr. Vladislav B. Sotirović, 17 Aprilie 2023, Global Research
Józef Piłsudski
Chiar de la început, trebuie remarcat faptul că, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, pe harta politică a Europei nu figurau nici Polonia, nici Ucraina. Polonia era considerată o regiune istorică, în timp ce Ucraina era una geografică.
Ziua Femeii si comunismul
Foto: https://www.nationalworld.com/news/people/clara-zetkin-who-international-womens-day-founder-4054941
8 Martie este „Ziua Femeii” de mai bine de un secol, dar începuturile ei nu sunt legate de flori, dulciuri și bucurie. Ideea a apărut într-o perioadă în care femeile erau grav nedreptățite și începeau lupta pentru drepturi. Au fost la început greve, violențe, proteste uriașe. Politica avea și ea multe de spus pe atunci. Cum a devenit 8 Martie o zi de bucurie?
Ziua femeii – Începuturi în vremurile când femeile erau nedreptățite
Istoria Zilei Internaționale a Femeii este strâns legată de mișcarea feministă și de lupta femeilor pentru drepturi sociale și politice. Primele semne că va exista o zi dedicată femeilor sunt din secolul al XIX-lea și au fost inspirate de luptele sociale și politice ale doamnelor.
Două evenimente sunt considerate ca fiind precursoare ale Zilei Internaționale a Femeii: în 1857 a avut loc un protest al femeilor care lucrau in industria textilă din New York, motivele fiind condițiile de muncă foarte grele și salariile scăzute. Protestatarele au fost atacate de polițiști. Doi ani mai târziu, angajatele industriei textile din New York și-au format primul sindicat. Erau vremuri în care, pentru muncă similară, femeile primeau mult mai puțini bani decât bărbații.
În anii 50 ai secolului trecut a circulat o informație, care s-a dovedit falsă, cum că prima „Zi a Femeii” ar fi fost sărbătorită la New York în 1907, pentru a marca 50 de ani de la protestul femeilor textiliste. Nu există vreo dovadă că s-ar fi ținut o astfel de sărbătoare în 1907.
8 Martie câștigă teren
În anul 1908, aproximativ 15.000 de femei au manifestat în New York, cerând salarii mai bune, scăderea timpului de muncă și dreptul la vot. Acesta a fost primul eveniment important al mișcării „sufragetelor” din SUA.
Cu siguranță o „zi a femeii” a fost sărbătorită în 1909, dar a fost o zi Națională a femeii, nu „internațională” – „National Woman’s Day”, ca parte a unei campanii organizate de Partidul Socialist din SUA „Socialist Party of America”.
În 1910, o femeie socialistă din Danemarca, numită Clara Zetkin, a propus ca 8 martie să fie declarată Ziua Internațională a Femeii, în cadrul unei conferințe a Internaționalei Socialiste de la Copenhaga. Ziua ar fi trebuit să fie sărbătorită în fiecare an, în toate țările, drept o modalitate de a atrage atenția asupra luptei pentru drepturile femeilor și pentru egalitatea de gen.
Primul „8 Martie” a fost sărbătorit în 1911 – în Austria, Danemarca, Germania și Elveția – cu manifestații și evenimente publice organizate de către femei și organizațiile întemeiate de acestea. În 1913, Ziua Internațională a Femeii a fost sărbătorită pentru prima dată în Rusia, iar în anul următor, 1914, femeile din mai multe țări europene au organizat mitinguri pentru a protesta împotriva Primului Război Mondial.
Ziua Femeii și legătura cu Lenin
În Rusia, pe 8 martie 1917 (23 februarie pe stil vechi), femeile din Petrograd (St Petersburg) au făcut o grevă în semn de protest față de condițiile precare de trai, față de penuria de alimente și față de război (două milioane de ruși muriseră în primul Război Mondial).
Această grevă pentru „pâine și pace” a fost unul dintre evenimentele care au dus la Revoluția din Octombrie, evenimentul care a determinat căderea guvernului țarist și abdicarea țarului Nicolae al II-lea, iar bolșevicii au venit la putere.
După preluarea puterii, liderii bolșevici, inclusiv Vladimir Lenin, au adoptat 8 martie ca zi oficială a sărbătoririi realizărilor femeilor și a drepturilor lor. Guvernul provizoriu bolșevic le-a acordat femeilor și dreptul de vot.
Alexandra Kollontai este numele femeii care a condus manifestația de la 1917, Ea este cea care a reprezentat statul sovietic în negocierile avute în perioada noiembrie 1943 – iunie 1944 cu ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, pentru stabilirea condițiilor de ieșire a României din alianța cu Germania.
Prin urmare, 8 martie a devenit Ziua Internațională a Femeii sub influența mișcării socialiste și a revoluției ruse din 1917, iar legătura cu Lenin constă în faptul că liderii bolșevici au adoptat această sărbătoare ca o formă de recunoaștere a contribuției femeilor la Revoluția Rusă
La scurt timp, comuniștii din China și Spania adoptau Ziua femeii ca sărbătoare oficială. Ziua femeii este celebrată în câteva zeci de țări.
Ziua Internațională a Femeii este declarată nelucrătoare în URSS, în 1965. Ziua Internațională a Femeii a fost recunoscută oficial de către Națiunile Unite, zece ani mai târziu. ONU a proclamat anul 1975 ca „An Internațional al Femeii,” iar perioada 1976-1985 a devenit „Deceniul ONU pentru femei”.
Regimurile comuniste din Europa de Est, inclusiv România, au adoptat Ziua Internațională a Femeii drept sărbătoare oficială și au promovat-o drept o modalitate de a recunoaște contribuția femeilor la dezvoltarea societății și de a promova egalitatea de gen. Astfel, Ziua Internațională a Femeii a devenit o sărbătoare importantă în cultura și tradiția acestor țări. În Europa de Vest, 8 Martie nu este o sărbătoare oficială și este marcată în general mai discret.
A dispărut în ultimele decenii conotația politică a zilei de 8 Martie și a devenit o zi în care femeile sunt răsfățate cu flori, dulciuri și cadouri.
În România, după cum bine știm, 8 Martie înseamnă multe flori, bomboane, mărțișoare și diverse cadouri pentru femei. Se fac și mese festive, unele doamne și domnișoare merg la spectacole de teatru sau muzică, iar altele, în vacanțe.
Copiii, încă de acum câteva decenii, fac de 8 Martie cadouri mamelor, învățătoarelor, colegelor, bunicilor și mătușilor. Se insista în anii 80 mult pe ideea de „Ziua Mamei”, se țineau mici serbări la școală și mamele erau invitate, iar copiii confecționau și ofereau mici felicitări.
În SUA nu este mare fast
Deși 8 martie nu este o sărbătoare oficială în Statele Unite, multe organizații și grupuri de „advocacy” pentru drepturile femeilor organizează evenimente și campanii pentru a aduce în atenția publică problema inegalității de gen și a drepturilor femeilor.
În ceea ce privește cadourile, în Statele Unite există o altă sărbătoare similară cu Ziua Internațională a Femeii, și anume Ziua Mamei (Mother’s Day), care are loc în a doua duminică din luna mai. În această zi, femeile și mamele primesc multe cadouri.
Surse: History.com, Enciclopedia Britannica, Wikipedia, Agerpres
Comentariu saccsiv:
Cititi va rog si:
Scurt istoric al conflictului dintre Biserica Ortodoxa si statul sovietic, de la revolutia bolsevica pana la destramarea URSS
Sursa: https://www.rt.com/russia/570820-conflict-between-church-and-bolsheviks/
‘Nu există Dumnezeu!’: Cum a contribuit conflictul dintre Biserica Creștină Ortodoxă și Uniunea Sovietică la definirea Rusiei moderne
În urmă cu 105 ani, bolșevicii erau excomunicați
De Georgii Tkachev, 02 Februarie 2023, RT
„Nebunilor, reveniți-vă la cap, opriți-vă din masacrele voastre sângeroase. Ceea ce faceți nu este doar cruzime – ci fapte satanice, pentru care veți arde în focurile iadului în viața de apoi și veți fi blestemați de posteritate.” Cu aceste cuvinte, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Tihon, s-a adresat poporului în februarie 1918. Discursul a fost un răspuns la pogromurile antireligioase care aveau loc în toată țara.
A marcat începutul unui lung conflict între guvernul sovietic și Biserica Ortodoxă, care reverberează în societatea rusă până în prezent. Un credincios religios care, în același timp, susține sincer idealurile comuniste și simte nostalgie față de URSS, este un tip de persoană aparent contradictorie și exotică, dar destul de comună în Rusia. Un exemplu celebru fiind politicianul Gennady Zyuganov, care crede că însuși Iisus Hristos a fost un comunist.
A murit Mihail Gorbaciov
Mihail Gorbaciov, ultimul șef al Uniunii Sovietice, a murit marți seară, la vârsta de 91 de ani, transmite Reuters, care citează agențiile rusești de presă.
The Guardian transmite că Mihail Gorbaciov se afla într-o clinică medicală din Moscova. Surse medicale citate de BBC susțin că fostul lider sovietic suferea de mult timp de o boală gravă.
Cititi va rog mai multe la:
Cateva chestiuni ce nu prea apar in mass-media:
Celebrul fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS, intr-o alocutiune rostita la Bruxelles, a dezvaluit ca, in ianuarie 1989, o delegatie a Comisiei Trilaterale, formata din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-presedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi BANCA MONDIALA. Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.” Bukovsky nu si-a putut retine uimirea fata de capacitatile profetice ale lui d’Estaing: ”Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat.”
George Soros i-a creat o fundatie lui Gorbaciov, cu sediul in SUA.
In 1988 Mihail Gorbaciov declara:
“De acum încolo, progresul global este posibil numai prin consens universal în stabilirea unei noi ordini mondiale.“
Nu stim cand a inceput Gorbaciov sa aiba viziuni planetare, ne aducem insa aminte ca dupa moartea lui Brejnev parca i s-a creat un extrem de favorabil culoar de acces la conducerea URSS, cei doi predecesori ai sai murind foarte repede dupa ce au ajuns in functia de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice: Iuri Vladimirovici Andropov, 1982–1984, la 70 de ani si Constantin Ustinovici Cernenko, 1984–1985, la 74 de ani.
Cititi va rog si:
OPINIE (video, Greg Reese – Infowars.com.): ENEMIES WITHIN (Dusmanii din interior, subtitrare in limba romana)
https://banned.video/watch?id=6234a8e88c6751070d3c48fc
Cu subtitrare in limba romana:
https://www.brighteon.com/3a06c0ef-2d75-41da-afcb-742266b098f6
Transcriptul:
Prima țară care a reușit să dezvolte și să producă în masă patogeni letali a fost Marea Britanie, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial; urmată la scurt timp de Statele Unite, Germania, Franța, și Japonia. În timp ce multe țări le-au produs în masă, Japonia era celebră pentru folosirea armelor biologice, ucigând aproape jumătate de milion de soldați și civili chinezi în câteva campanii militare – inclusiv bombardarea în 1940 a localității Ningbo, din China, când unitatea secretă a Japoniei de luptă cu arme biologice, Unitatea 731, a aruncat bombe de ceramică umplute cu muște vii care erau purtătoare de ciumă bubonică.
Compania farmaceutică germană IG Farben Bayer a efectuat experimente letale pe prizonieri și a ucis mai mult de jumătate de milion de oameni, folosind o substanță bazată pe cianură – Zyklon-B.
SUA au pus bazele propriului lor program de dezvoltare a armelor biologice, în 1942, la Fort Dietrich în Maryland. Până la sfârșitul războiului a fost terminată construirea mai multor clădiri noi, unde erau produse în masă antrax-ul și alte arme biologice.
După război, directorii IG Farben au fost condamnați la procesele de la Nuremberg, dar oamenii de știință au fost cooptați în secret în programele de arme biologice ale SUA.
Japonia plănuia să atace orașul San Diego din California folosind o armă biologică sub forma ciumei, dar s-au predat cu trei săptămâni înainte de momentul planificat al atacului.
Pe când cercetătorii japonezi arestați de forțele sovietice au fost judecați pentru crime de război, cei capturați de SUA au primit imunitate în secret, în schimbul colaborării cu echipa americană de cercetare a armelor biologice.
La mult timp după al doilea război mondial, programul american de dezvoltare a armelor biologice a continuat să se extindă, cu ajutorul unor criminali de război germani și japonezi. În 1969, guvernul SUA a încheiat oficial programul lor de arme biologice ”ofensive”, dar au continuat cu un program de arme biologice ”defensive”. Aceasta a fost nimic mai mult decât o schimbare de termeni făcută înaintea convenției de interzicere a armelor biologice din 1972. SUA urmau să continue experimentele cu agenți patogeni letali și producerea lor, dar acum sub pretextul ”apărării”, mai exact, al ”apărării” de Rusia.
Din toate țările implicate în cercetarea armelor biologice, Rusia are o actovitate minusculă în domeniu. Conducerea SUA pretinde că Uniunea Sovietică avea cel mai mare program de arme biologice din istorie, dar această afirmație se bazează numai pe o misterioasă scurgere de antrax din 1979 și pe mărturia singulară a defectorului sovietic Ken Alibek, care a fost și el cooptat în programul de arme biologice al SUA și care a ajutat SUA să înconjoare Rusia cu laboratoare periculoase de cercetare a armelor biologice.
Acum Rusia dă publicității documente confiscate care arată cercetările efectuate în laboratoarele biologice ale NATO din Ucraina, care au fost securizate de ruși. Aceste laboratoare se pare că dezvoltau arme biologice cu inginerie genetică, proiectate să atace anumite populații slavice, și experimentau moduri de transmitere a acestor boli folosind lilieci, căpușe, păduchi și muște – similar cu ce făcea unitatea japoneză 731, înainte să fie transferată în secret în SUA. În acest timp, lui Bill Gates i se permite să dea drumul la sute de milioane de țânțari modificați genetic în Statele Unite, ca un fel de experiment de controlare a bolilor.
Orice ai spune despre Vladimir Putin și Rusia, nu ei sunt cei care poartă război cu oamenii din occident. Acest lucru îl fac Forumul Economic Mondial împreună cu marile bănci și pionii lor din programul ”Marea Resetare”.
După ce guvernul SUA a impus sancțiuni asupra întregului popor rus, Putin a răspuns impunând sancțiuni numai asupra câtorva criminali cunoscuți din Kabala ”Marii Resetări”, ca și cum ar fi transmis un mesaj poporului american că ”avem aceeași inamici”. În timp ce elitele globale lucrează la distrugerea statelor-națiuni, Rusia reinventează conceptul de stat-națiune. Rusia speră să devină cel mai mare producător din lume de alimente produse ecologic, în timp ce globaliștii vor să ne bage pe gât mâncare modificată genetic, gândaci, și carne sintetică. Globaliștii încearcă să distrugă familia atacând-o până la pântecul femeii, în timp ce Rusia vrea să construiască o societate bazată pe valorile creștine și familie. Guvernul rus pune populației civile la dispoziție buncăre antiatomice pentru a putea supraviețui în caz de război nuclear, în timp ce guvernul SUA nu a pregătit absolut nimic pentru oameni. Suntem pe cont propriu, dar FEMA ne amintește să păstrăm distanța socială (când ne adăpostim de bombele atomice), în timp ce guvernul ne aduce la sapă de lemn și declanșează un război nuclear.
A transmis, pentru infowars.com, Greg Reese.
Comentariu saccsiv:
Deocamdata, eu il consider pe Vladimir Putin ca fiind un pion alb.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
21 comments