Tezaurul României de la Moscova

Tezaurul de la Pietroasele, restituit în 1956. Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei

In 2012 postam:

TEZAURUL ROMANIEI si cel mai mare jaf din istoria moderna

Era o preluare integrala a articolului CEL MAI MARE JAF DIN ISTORIA MODERNĂ de pe AXA. Veche adresa a hiperlink-ului nu mai e buna. Aceasta e cea noua:

https://axaneamului.ro/posts/magazine/axa-iii/35/cel-mai-mare-jaf-din-istoria-moderna-tezaurul-romaniei-din-rusia-sovietica/

Repostez respectivul material:

I. PUNCT DE PLECARE

În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) – trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”1. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare”2 (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc…), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc”3 a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia.

Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova”.

Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani” scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu.

După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului.

Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”4, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958.

„Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român5, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”6, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă7.

Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală8 sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”9. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”,10 să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani”11 semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat.

Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.:

„Domnule Guvernator,

Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat…”12

Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944:

„Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii…”13

Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric.

Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 – 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime .

Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel?