Patriarhul Daniel spune ca IADUL nu inseamna chinuri si „cazane cu smoală”, ci doar mustrare a conștiinței

Patriarhul Daniel se adresează credincioșilor prezenți la sfințirea Bisericii bucureștene „Sfinții Arhangheli” – Huedin. ©Basilica.ro / Mircea Florescu. Foto: https://basilica.ro/patriarhul-romaniei-dumnezeu-nu-uraste-iadul-este-starea-sufletului-care-nu-a-raspuns-la-iubire-cu-iubire/

Basilica:

Patriarhul României le-a vorbit bucureștenilor prezenți duminică la sfințirea Bisericii „Sfinții Arhangheli” – Huedin despre textul evanghelic duminical, Pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

[…]

În acest context, Patriarhul a precizat faptul că iadul nu înseamnă nici „cazane cu smoală”, nici „foc material, văpaie”, ci un chin de mustrare a conștiinței pentru binele pe care ar fi putut să-l facă omul pe pământ și nu l-a făcut, pentru faptele rele de care nu s-a pocăit.

„Este o suferință chinuitoare a omului egoist care n-a răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.

Amintind spusele Sfântului Isaac Sirul, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a atras atenția că „este nedrept să spunem că Dumnezeu urăște pe cei din iad și iubește pe cei din rai, pentru că El este iubire milostivă față de toți”.

„Însă iubirea Lui milostivă pe cei din rai, care au răspuns iubirii Lui, îi bucură, iar față de cei care n-au răspuns iubirii Lui produce în ei mustrarea conștiinței, regretul, părerea de rău”.

„Acesta este chinul din iad. Nu e vorba de cazane cu smoală care ard ceva material, ci e vorba de o realitate spirituală, o stare a sufletului care nu a răspuns la iubire cu iubire, care a trăit egoist și a fost insensibil, nepăsător față de sărăcia, boala și suferința celor din jur”.

În continuare, Părintele Patriarh a detaliat starea în care se află sufletele în rai.

„Ce este raiul? Raiul este comuniunea plină de bucurie a celor care au fost milostivi și acum stau în legătură directă cu Dumnezeu cel smerit și milostiv. Deci totul depinde de sufletul omului. Din viața aceasta ne pregătim pentru iad sau pentru rai”.

„Ne pregătim pentru rai dacă adunăm în suflet, prin rugăciune și fapte bune, iubire milostivă. Începe raiul din sufletul omului. Iar dacă în sufletul omului se adună răutate, invidie, ură, egoism, delăsare duhovnicească și închidere în sine însuși, în autosuficiență, atunci iadul este deja început în sufletul nostru”, a atras atenția Patriarhul Daniel.

Până la urmă totul depinde de răutatea sau bunătatea din noi.

„Dacă avem bunătate în suflet ne îndreptăm spre rai, iar dacă avem răutate în suflet ne îndreptăm spre iad”.

„De aceea, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, să ne curățească de toată fapta cea rea, lipsită de iubire milostivă și să ne învrednicească să simțim iubirea milostivă a lui Dumnezeu în suflete, care se dobândește prin rugăciune, și s-o arătăm apoi prin cuvinte și fapte bune”.

[…]

Intr-adevar, bogatul a avut mustrari de constiinta, caci de aceea l-a si rugat pe Avraam sa-l trimita pe Lazar sa le spuna fratilor sai sa se pocaiasca. Dar iadul nu inseamna doar mustrare a conștiinței, ci si efectiv un loc de chin, si se specifica foarte clar chiar la Ev.Luca 16:

23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.  
24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.  

Adica iadul e locul de osândă în care petrec păcătoşii după moarte şi judecată, dupa cum explica si Părintele Ilarion V. Felea.

Teologia ortodoxa, si teologii ei vorbesc de doua raiuri si de doua iaduri: unul, provizoriu, dupa judecata particu­lara si altul definitiv, raiul sau iadul – propriu-zise – dupa judecata universala, in realitate fiind un singur rai si un singur iad, numai ca starea din asa-zisul prim rai si prim iad, dintre cele doua judecati este o stare provizorie, de unde unii mai pot fi usurati si iertati prin rugaciunile Bisericii si milosteniile celor vii; si numai la judecata finala se ajunge la raiul si iadul propriu-zis, sau la starea definitiva, cand starea sufletelor nu se mai poate schimba, pentru ca rasplata sau osanda morti­lor ramane definitiva. Iar acel, sa-i zicem, ultim iad, adica iazul de foc de dupa Judecata de Obste si invierea mortilor, este clar un loc de chin, nu doar o mustrare de constiinta.

Patriarhul Daniel nu vorbeste nici despre draci in aceasta ecuatie, de parca acestia nici n-ar exista, cu toate ca nu este deloc asa:

Despre IAD si SANUL LUI AVRAAM. Vedenia lui Cosma Monahul, înfricosatoare si folositoare

Referitor la chinuri si iubirea lui Dumnezeu, iata si ce spunea Sfantul Teofan Zavoratul:

Dar să revenim la îndoiala dumneavoastră și să auzim care vă sună argumentele:
Cum se împacă veșnicia chinurilor cu bunătatea lui Dumnezeu și cu necuprinsa Lui milă? Chinurile pe care le pomenește Evanghelia sunt înfricoșătoare: focul veșnic, viermele neadormit, întunericul, scrâșnirea dinților. Cum va putea preabunul Dumnezeu să vadă toate aceste chinuri. Domnul ne-a spus să iertăm. Oare El însuși nu va ierta? Când era pe Cruce, Se ruga pentru cei care Îl răstigneau, adică pentru cei mai mari ucigași. În viața viitoare, nu-i va putea ierta pe cei care au păcătuit mai puțin?
Ce aș putea spune la toate acestea? Că ar avea un suport rațional dacă nu am fi cunoscut bunătatea și mila lui Dumnezeu sau dacă veșnicia iadului ar fi fost făcută de oamenii răi și neînduplecați, însă atunci când suntem siguri că această veșnicie a fost lăsată de preabunul Dumnezeu, putem oare noi, făpturile Sale, să spunem că aici a greșit și a făcut ceva contrar bunătății Sale? Sau poate a încetat vreodată să fie bun? Cu siguranță, nu! De vreme ce nu a încetat niciodată să fie bun, atunci nici când a lăsat ca iadul să fie veșnic nu a fost în contradicție cu bunătatea Sa, pentru că Dumnezeu nu face și nu spune niciodată nimic care să fie contrar vreuneia dintre trăsăturile Sale. Pentru credința simplă a copiilor, această explicație este suficientă, iar pe mine mă odihnește cel mai mult, drept care v-o recomand și dumneavoastră.
Când era pe Cruce, Domnul S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau, iar rugăciunea Sa a adus roade imediat: tâlharul s-a pocăit, a crezut în Dumnezeu și a intrat primul în rai, iar sutașul a mărturisit că Domnul este Fiul lui Dumnezeu și a fost socotit împreună cu mucenicii. Astfel, toți cei care au păcătuit dinaintea lui Dumnezeu și care s-au pocăit din adâncul inimii lor au primit iertarea și nu au găsit porțile raiului închise. Dacă se pocăiau toți păcătoșii, nimeni nu ar fi fost izgonit la iad, unde ar mai fi rămas numai duhurile viclene, care nu se mai pot pocăi în veci.
Dumneavoastră vă bazați pe mila și pe puterea de iertare a lui Dumnezeu însă iertarea nu se dă decât în anumite condiții. Cum să fiți iertată dacă nu vă pocăiți?

Multmilostivul Dumnezeu este gata să-i ierte pe toți oamenii. E de-ajuns; ca ei să se pocăiască și să alerge la El. Dacă demonii s-ar fi pocăit, s-ar fi bucurat și ei de mila lui Dumnezeu. Dar s-au împietrit și se împotrivesc Creatorului lor cu multă furie. De aceea, pentru ei nu există milă. Lucrul acesta este valabil și pentru păcătoșii care nu se pocăiesc. Nu este cu putință să fie iertați cei care sunt împotriva lui Dumnezeu. Cred că știți faptul că există mulți asemenea oameni. Și mai știți că destui dintre ei pleacă în cealaltă viață ca vrăjmași ai lui Dumnezeu. Presupun că lucrul acesta nu puteți să-l negați.
Ce îi așteaptă acolo? Este evident! Așa cum ei nu au vrut să știe ce Dumnezeu, nici Dumnezeu nu îi va recunoaște ca pe fiii Săi. Îi va alunga departe de El prin cuvintele: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților”. Iar atunci când o asemenea hotărâre este rostită de Dumnezeu, cine ar putea să o schimbe? Aceasta este pecetea iadului veșnic.
Se ridică acum încă o întrebare: putem să sperăm în pocăință și după moarte?
Vai, dac-ar fi cu putință… Ce ușor ar fi pentru noi, păcătoșii!… Domnul este atât de milos, încât ne-ar ierta și după moarte, dacă ne-am pocăi. Dar nenorocirea noastră este că, după moarte, nu avem nici o nădejde să ne pocăim. Legea vieții duhovnicești spune că se vor mântui doar cei care vor semăna aici sămânța pocăinței, fie și o dată cu ultima lor suflare. Aceste semințe vor răsări și vor aduce roadele mântuirii veșnice. Cine nu se grăbește să pună în pământul acesta semințele pocăinței și este dus dincolo cu sufletul nepocăit și plin de păcate, cu același suflet va secera roadele ce i se cuvin, adică îndepărtarea veșnică de Dumnezeu.
În pilda bogatului nemilostiv și a lui Lazăr, la un moment dat, Avraam îi răspunde celui bogat: „Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Așadar, împărțirea aceasta este definitivă, în cealaltă viață, cine se află de-a dreapta nu poate să ajungă la stânga iar cine se află la stânga, nu poate ajunge la dreapta.
În aceeași parabolă se mai revelează un adevăr: oricât s-ar pocăi omul dincolo de moarte, nu-i mai folosește la nimic, pentru că se aplică legea dreptății, care spune: „Te-ai bucurat de cele plăcute în timpul vieții, acum îndură-le pe cele neplăcute”. Vai de noi, păcătoșii! Să ne pocăim în viața aceasta, ca să primim iertarea păcatelor. Dacă facem astfel, lucrul acesta ne va fi de folos atât pe pământ, cât și în cer.
Poate nutriți speranța că preabunul Dumnezeu ar putea să-i ierte pe păcătoși și să-i ducă în împărăția Sa? Vă rog să vă gândiți dacă așa ceva este corect și dacă e drept ca asemenea oameni să stea în rai.
Păcatul nu este un lucru exterior, ci ține de viața noastră interioară. Atunci când omul păcătuiește, el se murdărește și se urâțește pe dinăuntru. Dacă iertăm pe cineva care a păcătuit, fară ca el însuși să se pocăiască și să-și zdrobească inima, pe dinafară, poate că pare iertat, dar pe dinăuntru, continuă să fie murdar urât. La fel se va întâmpla și cu cei pe care Dumnezeu i-ar ierta, fară ca ei să se curețe pe dinăuntru și să se pocăiască. Imaginați-vă pentru un moment că un asemenea om murdar și întunecat ar intra în rai! Un om negru între cei albi. Ar fi un lucru potrivit?
În diferitele organizații intră oameni cu aceleași convingeri. Cei care au convingeri diferite evită să se amestece în organizațiile respective. Și chiar dacă ar dori să intre, tot n-ar fi primiți.
Același lucru se întâmplă și cu raiul. Acolo vor intra numai cei curați și pocăiți. Ceilalți vor fi respinși, căci prezența lor în rai ar fi cu totul nepotrivită.
Închipuiți-vă un păcătos în paradis! Ce nonsens! Ce să facă acolo? Pentru el, raiul este iad, fiindcă nu are simțurile necesare ca să se bucure de dulceața lui. Tot ce va vedea acolo îl va supăra și îl va deranja. Nu va găsi nicăieri pace sufletească, pentru că toate vor fi contrare dispoziției sale interioare.
Chemați-l pe un analfabet în cercul unor oameni cultivați, între astfel de persoane el se va simți foarte rău. Același lucru se va petrece și cu un păcătos care a intrat în paradis cu toată necurăția lui.
În clipa aceasta, poate că veți spune: să-l curețe cineva; oare un asemenea lucru nu este cu putință la Dumnezeu?
Vă voi răspunde: dacă era cu putință, atunci aici, pe pământ, nu ar fi existat nici un păcătos. Dumnezeu ar spune să se facă sfinți cu toții, iar porunca Lui ar fi împlinită de îndată. Dar problema este următoarea: curățirea nu se poate face fară să vrem și noi. Iar dacă aici, pe pământ, nu vrem, cu atât mai puțin vom vrea în cealaltă viață; începutul curățirii este pocăința. Dar pocăința nu există în viața de dincolo. Și chiar dacă ar exista, nu ar da roade, adică nu ar putea să fie pecetluită cu taina iertării păcatelor, care se săvârșește numai aici în viața aceasta. Curățirea se face până la moarte. Ea este însoțită de nevoințe pentru omorârea patimilor, de binefaceri, posturi, milostenii și rugăciuni. Dintre toate acestea, nimic nu se poate săvârși în cealaltă viață. Prin urmare, în zadar așteptăm să ne curățim dincolo.
Așa stând lucrurile, fie că vreți, fie că nu vreți, va trebui să acceptați faptul că o parte dintre oameni vor rămâne pe din afara porților raiului.
Presupunând că, citind cuvintele: „pe din afara porților raiului”, firea dumneavoastră miloasă se va gândi: „Rămânerea în afara porților raiului nu înseamnă neapărat supunerea la chinuri înfricoșătoare, arderea în focul nestins viermele neadormit, scrâșnirea dinților și întunericul cel mai din afară”.
Și totuși… în afara porților raiului se află iadul. Iar iadul, oricât ar încerca unul și altul să îndulcească sensul cuvântului, înseamnă suferință. Desigur fecioarele fară minte au rămas pe-afară atunci când a venit mirele, și se pare că afară nu au fost pedepsite în nici un fel. Dar nu trebuie să judecăm lucrurile după aparențe, ci să ne gândim cât au suferit și câtă amărăciune le-a cuprins atunci când au auzit vocea mirelui alungându-le. Cu siguranță, unele pedepse vor fi mai ușoare, iar altele mai grele, așa cum nici fericirea nu va fi aceeași pentru toți.
În iad, cei păcătoși vor îndura chinuri până la limita rezistenței, dincolo care existența lor ar înceta. Și totuși nu vor înceta să existe, ci se vor china veșnic. Exprimările „vierme neadormit”, „foc nestins”, „întunericul cel mai de afară” arată faptul că suferințele vor fi duse până la extrem. La fel, cum despre fericirea celor drepți, Apostolul Pavel spune că s-au pregătit bunătăți pe care „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, iar la inima omului nu s-au suit” vreodată. Așadar, nici pedepsele trupești și sufletești care îi așteaptă pe păcătoși nu ne sunt cunoscute cu exactitate.
Desigur, ne înfricoșăm atunci când auzim de pedepsele iadului. Dar Domnul a vrut să ni se spună despre ele chiar din acest motiv, adică pentru ca cei păcătoși să se îndrepteze. Fiindcă dorește pocăința și mântuirea fiecărui om, Dumnezeu ne-a dezvăluit ce-i așteaptă pe păcătoși.
Am cunoscut pe cineva care obișnuia să spună:
Ce lucru înțelept a gândit Dumnezeu când a lăsat moartea și iadul… Dacă n-ar fi acestea, ne-am târî prin păcat. Oricât aș încerca să nu mă gândesc la moarte și la iad, tot nu aș reuși, iar faptul că-mi aduc în permanență aminte de ele îmi influențează fără încetare viața.
Dumneavoastră sunteți miloasă. Dar oare Domnul nu este? Credeți că așa ușor va rosti osânda irevocabilă: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților?” Nu! O va rosti numai după ce va fi încercat prin toate mijloacele să ne biruiască îcăpățânarea de a nu ne pocăi. Cu câtă râvnă Se luptă Domnul ca să mântuiască fiecare suflet în parte!… Dar după ce încearcă absolut totul și vede că nu se mai poate face nimic, atunci spune: „Fă cum crezi”.
Iată, de exemplu, ce s-a întâmplat cu israelitenii. Cât S-a mai luptat pentru în cele din urmă, i-a părăsit, dar numai după ce a făcut tot ce se putea ca să-i mântuiască. Același lucru se petrece și cu păcătosul nepocăit. Dumnezeu hotărăște să-l părăsească numai atunci când nu mai poate face nimic pentru el, văzându-l statornicit în păcat.
Omul care se aseamănă cu diavolul, unde altundeva poate să-și petreacă veșnicia decât alături de acela?
Dumneavoastră vă tot gândiți la bunătatea lui Dumnezeu, dar uitați că El este drept. Atunci când bunătatea nu mai poate face nimic, e timpul să lucreze dreptatea.

 

Comentariu saccsiv:

Iata deci ca parerile Patriarhului Daniel se apropie de cele ale papei Francisc, ce declara in 2014 ca:

Biserica nu mai crede în Iadul literal ca fiind locul în care oamenii suferă şi sunt chinuiţi de către Satana. Această doctrină este incompatibilă cu dragostea nemărginită pentru Dumnezeu. El nu este un judecător dur, ci un prieten şi un iubitor al umanităţii. Dumnezeu caută să nu condamne ci doar să îmbrăţişeze. Precum povestea despre Adam şi Eva, unde vedem Iadul ca un instrument literal. Iadul este mai degrabă o metaforă pentru un suflet singur, izolat, dar toate aceste suflete vor fi unite prin dragoste cu Dumnezeu

Toate religiile sunt adevărate, pentru că există în inimile tuturor care cred în ele. Ce fel de adevăr este acolo? În trecut, biserica era aspră cu cei care păcătuiau şi aveau o viaţă imorală. Astăzi nu mai facem asta. Precum un tată iubitor care nu-şi condamnă copiii. Biserica are loc şi pentru heterosexuali şi homosexuali, suntem pro-viaţa, pro-alegere, pentru conservatori şi liberali, ba chiar şi comunişti. pentru toţi suntem aici. Îl iubim şi slăvim pe Dumnezeu.

Cititi va rog mai multe la:

Papa Francisc I: “NU EXISTA IADUL”. Cu adevarat este PROFETUL MINCINOS