DANION VASILE: Rugăciunea – un răspuns lui Dumnezeu

Rugăciunea – un răspuns lui Dumnezeu[1] 

Ce este rugăciunea? Ce este, de fapt, pentru fiecare din noi, rugăciunea? Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu cele de trebuinţă. Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu mâncare. Ne rugăm să ne dăruiască sănătate. Ar trebui să ne dăm seama că modul în care ne raportăm la rugăciune e legat de modul în care ne raportăm la Însuşi Dumnezeu. Dacă noi stăm de vorbă cu Dumnezeu doar câteva minute pe zi, dimineaţa şi seara, închinându-ne la repezeală, spunându-ne dorinţele la repezeală, şi în rest trăim după cum ne modelează înţelepciunea lumii acesteia, suntem departe de mântuire.

Rugăciunea ar trebui să fie pentru noi totul. Pentru că viaţa în această lume este plină de greutăţi, este plină de ispite, de curse ale vrăjmaşului, şi numai prin rugăciune putem primi puterea de a le sta înainte.

În momentul în care pruncul scânceşte, mama crede că-i e foame şi-i dă să mănânce. Numai că pruncul poate să scâncească din multe alte motive şi să nu aibă nevoie de hrană la momentul respectiv. Dumnezeu ştie exact ce ne este de trebuinţă, ascultă rugăciunile noastre, însă vrea ca noi să ştim ce să-I cerem. Dacă un copil le cere părinţilor săi o sabie sau un cuţit ca să se joace cu el, bineînţeles că părinţii nu-i vor da acel cuţit. De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, pentru că ceea ce cerem nu ne este de folos, sau nu ne este de folos la momentul respectiv.

În măsura în care vieţile noastre sunt modelate de rugăciune, în măsura în care ne rugăm lui Dumnezeu să trecem fiecare zi fără prihană, să stăm puternici în faţa ispitelor, Dumnezeu ne va ajuta.

Ce facem atunci când avem un necaz? Fiţi sinceri! Care este unul din primele lucruri pe care le faceţi când daţi de necazuri? Nu căutaţi să împărtăşiţi frământarea voastră şi altora? Nu puneţi mâna pe telefon, ca să vorbiţi cu prietenii, rudele sau – în cel mai bun caz – cu duhovnicul?

Foarte greu ne dăm seama că prima fiinţă cu care ar trebui să stăm de vorbă, în astfel de necazuri, este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care a îngăduit să trecem prin încercările respective, şi aceste încercări de multe ori nu au alt rost decât a ne ajuta să înţelegem că undeva greşim. Că viaţa noastră duhovnicească şchiopătează.

Un părinte spunea la un moment dat: „Dumnezeu le dă oamenilor necazurile pentru ca noi, oamenii Bisericii, să putem semăna sămânţa cea bună a credinţei”.

Ştiţi că, la vreme de mare necaz, când e de exemplu un cutremur, se închină foarte, foarte mulţi oameni, chiar şi dintre cei care nu merg la biserică. Pentru că, la vreme de mare necaz, Dumnezeu le este oamenilor singura nădejde. Omul înţelege că numai Dumnezeu îi poate da puterea să treacă de respectiva încercare.

Noi însă ne supărăm că Dumnezeu nu răspunde cererilor noastre. Ar fi bine să înţelegem că de fiecare dată când nu răspunde o face cu un anumit scop. Nu există nimic întâmplător în această lume.

Dumnezeu nu Se bucură văzând că noi suferim, dar îngăduie ca noi să suferim, pentru ca sufletele noastre să se cureţe de noroiul păcatelor.

Rugăciunea este cel mai bun dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este starea în faţa lui Dumnezeu în care învăţăm să trăim cu un picior pe pământ şi cu un picior în Rai. Rugăciunea trebuie să fie pentru noi totul. Mulţi oameni ajung la sinucidere pentru că nu au înţeles că Dumnezeu îi iubeşte. Nu au înţeles că Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu ei.

Spiritiştii, cei care – imaginându-şi că vorbesc cu duhurile celor adormiţi – stau de fapt de vorbă cu dracii, ar trebui să fie geloşi pe creştini, pentru că aceştia, fiind mădulare ale Sfintei Biserici, stau de vorbă cu Dumnezeu fără să pocnească scaunele, fără să se învârtă mesele. Dumnezeu ne-a făcut acest mare dar, de a fi copii ai Săi, fii ai Săi, şi vrea să ne înveţe să vorbim cu El prin rugăciune.

E foarte important să ne dăm seama că noi nu ştim să ne rugăm. Suntem neputincioşi în rugăciune, minţile noastre sunt împrăştiate, atenţia noastră zburdă peste tot. Uneori rostim chiar rugăciunile în mod greşit.

E o întâmplare în Pateric în care diavolul îi atrage atenţia unui monah că, atunci când rostise Psalmii, sărise câteva versete. Diavolul este foarte atent la rugăciunea noastră. Diavolul vrea să ne alunge de la rugăciune, să ne gonească de la rugăciune. Tocmai de aceasta ne ispiteşte atât de puternic în vremea rugăciunii.

Ştiţi că uneori, atunci când aţi început să rostiţi canonul, sună telefonul şi sunteţi anunţaţi că s-a întâmplat ceva rău sau că trebuie să plecaţi undeva. Sau brusc vă amintiţi că trebuia să faceţi un lucru şi nu l-aţi făcut. Sau brusc în familie se iscă cearta: ori părinţii, ori fraţii voştri, se găsesc să vă deranjeze, neînţelegând de ce pierdem timpul în faţa icoanei.

Am primit scrisori de la tineri ai căror părinţi îi certau că, în loc să fie sâmbătă seara la discotecă, stăteau acasă şi se rugau sau citeau cărţi duhovniceşti; că, în loc să se distreze, să meargă pe calea patimilor trupeşti, mergeau pe calea cea bună a înfrânării.

Unele fete care, după ce îşi pierduseră fecioria, au înţeles că cea mai mare bucurie, cea mai mare împlinire o dăruieşte Hristos, aceste fete, punând început bun mântuirii prin pocăinţă şi devenind fecioare sufleteşte, au avut de suferit adevărate prigoniri din partea părinţilor lor, care nu înţelegeau de ce aceste fete ale lor au devenit evlavioase.

Hristos ne-a spus un cuvânt: „Dacă M-au primit pe Mine, şi pe voi vă vor primi; dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. Fiecare om care merge pe calea rugăciunii trebuie să înţeleagă că se află într-o arenă mai sângeroasă decât cea în care se desfăşoară luptele de K1. Trebuie să înţeleagă că în faţa sa este diavolul.

Tot în Pateric putem citi că un părinte a avut o vedenie, în care a văzut într-o parte a cerului, la apus, o ceată mare, mare de draci şi s-a speriat, pentru că războiul este mult mai greu decât ne dăm seama. Însă din rânduiala dumnezeiască a văzut la răsărit mulţime nenumărată de îngeri. Să ne dăm deci seama că nu suntem singuri.

Din păcate, multe din ispitele care ne apar la vremea rugăciunii ni se datorează nouă. Adică, cu zece minute înainte de a începe rugăciunea, vedem tot felul de emisiuni, tot felul de filme, tot felul de ştiri, care ne împrăştie mintea. Şi venim la rugăciune cu mintea împrăştiată şi ne gândim: „o, ce păcat că a murit Marimar!” Sau: „vai, ce rău că a pierdut Steaua!” Sau: „ce păcat că trupa cutare n-o să mai aibă concert şi în oraşul nostru!” Cu gura spunem rugăciunea, dar mintea ne zboară la ceea ce ne este cu adevărat drag.

Dacă s-ar putea face radiografia minţilor noastre, la vremea rugăciunii o fată ar avea în minte pe iubitul ei, iubitul ei, pe fosta lui prietenă, fosta lui prietenă pe viitorul ei prieten, şi tot aşa.

Un soţ se gândeşte că nu-i ajung trei camere la apartament, că dacă va avea mulţi copii, de exemplu cinci, i-ar trebui cinci camere, dar nu se gândeşte să facă măcar un copil.

Datorită împrăştierii minţii noastre rugăciunea nu se urcă înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă bine primită. Ştiţi rugăciunea psal­mistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” Se poate considera că rugăciunea noastră este tămâie adusă lui Dumnezeu?

Mergem la biserică şi ne rugăm şi ne facem datoria. Cu trupurile suntem în biserică, aproape de Dumnezeu, dar cu minţile nu. Aţi observat şi voi că, uneori, când apare în biserică un tânăr îmbrăcat mai ciudat, sau o fată a cărei fustă a intrat la apă din fabrică, privirile dreptslăvitorilor creştini trec de la icoanele de pe altar la fusta respectivă sau la brăţările cu capse pe care le poartă tânărul. Şi suntem mai atenţi la fata respectivă decât eram până atunci la Liturghie.

Sau fetele din biserică încep să se gândească: „Dacă tânărul acesta va renunţa la cerceii din ureche, ar fi un potenţial soţ”. Inimile lor se aprind de râvna rugăciunii în scopuri matrimoniale. Şi până la sfârşitul Sfintei Liturghii nu au în cap decât imaginea tânărului respectiv.

Iar dacă se întâmplă ca fetele respective să cânte la strană sus, în balconul bisericii, iar tânărul să fie în faţă şi să nu poată fi văzut decât din spate, atracţia devine de-a dreptul hipnotică: „Oare cum o arăta? Dacă are ochi albaştri? Dacă are faţa dură? Dacă are bărbia puternică? Dacă Dumnezeu mi-a ascultat, în sfârşit, rugăciunile?”

Dacă la fiecare Sfântă Liturghie ar veni un nou tânăr în biserică, fiecare slujbă ar fi pentru fata respectivă nu o aşteptare a lui Hristos, ci o aşteptare a lui Făt Frumos. Numai că, dacă fata ar fi vrut cu adevărat să vină Făt Frumos, trebuia să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor. Şi Dumnezeu rânduia aceasta în chip minunat.

Am auzit un caz al unui tânăr care a făcut parcă 40 de paraclise, cu credinţă, la Maica Domnului. După al 40-lea paraclis, se afla în Gara de Nord pentru că trebuia să plece într-un alt oraş. În gară a văzut o fată, frumoasă la chip, i se putea citi virtutea pe faţă – pentru că fetele cu adevărat creştine au o anumită cuminţenie, au o anumită linişte, care e, într-adevăr, foarte atrăgătoare; şi a    întrebat-o pe fata respectivă: „Vreau să merg pe calea mântuirii. Vrei să te măriţi cu mine?” Şi răspunsul ei a fost: „Da”. S‑au căsătorit şi au parte de o căsnicie împlinită.

Eu nu recomand acum să faceţi 40 de paraclise exclusiv în scopuri matrimoniale, am făcut şi eu şi mai multe şi n-a funcţionat. Dar n-a funcţionat când am vrut eu. Deşi ştiam şi eu „reţeta”. Fiecare primeşte de la Dumnezeu după credinţa sa. Şi cred şi eu că nici unul din paraclisele pe care le-am făcut nu au fost trecute de Maica Domnului cu vederea. Fie că spuneam primul paraclis, fie că spuneam al doilea paraclis, Maica Domnului le primea cu dragoste. Numai că aştepta momentul potrivit pentru ca eu să pornesc pe calea căsătoriei.

Era o întâmplare, parcă tot în Pateric, cu un părinte care vedea că în biserică unii părinţi erau cu trupurile la rugăciune, iar alţii erau cu trupurile fără cap. Iar alţii erau numai cu capetele în rugăciune, cu trupurile afară. Cei care erau cu trup întreg erau cei care, venind la dumnezeiasca slujbă, venind la slujbele bisericii, se rugau cu mare atenţie; cei care aveau trupul fără cap, erau cei cărora mintea le vagabonda; iar cei care erau doar cu capul în biserică, erau cei care, trimişi la diferite ascultări, erau cu sufletele în biserică. Să ne gândim: „noi câtă vreme suntem cu adevărat în biserică? Câtă vreme suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, atunci când spunem un paraclis sau un acatist?”

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea că numai cei care sunt foarte sporiţi în rugăciune se pot ruga rostind cuvintele mai repede. Pentru că noi, ceilalţi, trebuie să ne rugăm mai rar, pentru a zăbovi cu mintea asupra fiecărui cuvânt.

Un părinte îmi povestea o dată: „Aveam nu ştiu ce ispită şi, în după-amiaza aceea, am făcut şapte acatiste la Sfânta Paraschiva”. Şi l-am întrebat: „Cum, şapte acatiste într-o după-amiază?”. Pentru că, dacă stai să faci în linişte şapte acatiste, durează mult. Părintele mi-a spus: „Eu fac un acatist într-un sfert de oră”. Asta pentru că părintele respectiv era sporit în rugăciune. Îi dăduse Dumnezeu o anumită aşezare a minţii.

Pe când noi, încercăm să spunem acatistul într-un sfert de oră, dar mintea noastră este la ceas. Am început acatistul la opt fără douăzeci, dar la ora opt e un episod din serialul de mare succes Izbăviţi de tălănguţă, cum e varianta basarabeană de la Salvaţi de clopoţel. Şi trebuie să spunem repede Bucură-te, ca nu cumva să pierdem reluarea secvenţelor care se difuzează la începutul fiecărui nou episod. Reluarea secvenţelor pe care le-am mai văzut o dată, dar pe care ne place să le avem vii în minte. Aşa cum adevăraţii creştini au modelele sfinţilor.

Un creştin a postat la un moment dat pe Internet câteva îndrumări şi recomandări privitoare la rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, Doamne şi Stăpânul vieţii mele – şi cronometrase că se poate face într-un minut şi 23 de secunde, să zicem. Dăduse acolo reţeta cea mai rapidă cu putinţă. Or nu cred că asta trebuie să ne atragă la o rugăciune. E ca şi cum ai spune: Vreau să mă căsătoresc şi important e că lângă fata respectivă n-o să stau decât foarte puţin, pentru că urmează să plec în armată, după nuntă. Ce bucurie mai e aceea?

Or, lângă Dumnezeu trebuie să stăm cât mai mult. Pe mine m-a folosit mult următorul cuvânt despre rugăciune: „Cel ce se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă”. Noi trebuie să fim cu mintea la Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre. Un tânăr, aflând că un cunoscut de-al său primise canon de la duhovnic să rostească Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – tot timpul, l-a întrebat: „Şi când te duci să te speli te rogi?” Şi celălalt a răspuns cu simplitate: „Da”. Şi pe celălalt l-a bufnit râsul: „Cum poţi să te rogi în baie?” Pentru cel care se roagă numai cinci minute pe zi, o astfel de atitudine pare bătaie de joc. Dar pentru cel care se roagă toată ziua, lucrul acesta este firesc. Nu înseamnă acum că trebuie să ne punem icoane în baie. Ci vreau să înţelegeţi că, de fapt, ne rugăm foarte puţin. Că, de fapt, vieţile noastre nu stau sub amprenta rugăciunii.

Să se gândească bine părinţii câtă vreme din tim­pul rezervat îngrijirii copiilor are ca fundament dorinţa ca aceşti copii să se mântuiască? Câţi avem convingerea faptului că vieţile noastre trebuie să fie pentru copii cărţi vii? O profesoară care predă în Anglia, la Oxford parcă, mi-a spus că nu pleacă să-şi ţină cursul fără să se spovedească. „Eu, ca profesoară, sunt răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare cuvânt pe care-l rostesc în faţa studenţilor. Pe studenţi nu-i interesează doar cuvintele mele, ci şi modul în care rostesc aceste cuvinte.” Şi profesoara reuşea să-i ajute pe studenţi, şi reuşeşte să-i ajute să înţeleagă că în sufletul ei stă Hristos. Nu ţine cateheze. Este uşor să fii triumfalist şi să spui: „Vai, ce creştin bun sunt eu! Cât de bun exemplu pot fi pentru voi!”

În momentul în care părinţii înţeleg că inimile copiilor lor se lasă mai uşor imprimate de faptele pe care le văd decât de sfaturile pe care le aud, vor căuta ca viaţa lor să fie modelată de rugăciune.

În momentul în care o fată va vrea să se mărite, trebuie să înţeleagă că nimic nu o face mai frumoasă decât rugăciunea, decât Dumnezeu, Care îi înfrumuseţează şi sufletul şi trupul, dacă ea îl cheamă în ajutor prin rugăciune.

Poate că ştiţi că, la un moment dat, în viaţa Sfântului Antonie cel Mare, acesta a avut o luptă puternică cu puterile întunericului care l-au bătut, lăsându-l zăcând. Şi după ce a fost bătut, văzându-L pe Hristos, L-a întrebat: „Doamne, de ce nu Te-ai arătat mai dinainte, ca să uşurezi durerile mele?”. Însă Hristos fusese de faţă şi văzuse cum robul Său pătimea şi astfel îşi agonisea cununa.

În Limonariu citim despre un părinte care era ispitit de gândul desfrâului şi a vrut să plece din mănăstire. Pe drum i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul, care i se mai arătase şi în alte dăţi.: „Părinte, nu pleca!” „Ba da, Sfinte, nu mai suport ispita.” „Nu pleca, întoarce-te la mănăstire şi ispita se va uşura.” „Nu, Sfinte, că mi-ai mai spus aceasta şi în alte dăţi şi ispita n-a plecat.” Şi Sfântul Ioan Botezătorul, care i se arătase în chip minunat, a făcut cruce în dreptul pântecelui părintelui şi ispita a plecat. Dar Sfântul Ioan i‑a zis: „Ai pierdut cununa”.

Noi vrem să luăm cununa fără să luptăm cu ispita. Vrem să ne mântuim, dar fără să trecem prin încercări. Or, aşa ceva este cu neputinţă. Ne place să citim despre minuni. Ne place să citim cum sfinţii au vindecat bolnavi, au înviat morţi, au mers pe apă, au făcut multe şi mari minuni. Dar nu vrem ca astfel de minuni să aibă loc în viaţa noastră. Mai bine zis, am vrea, dar nu avem credinţă. Cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu cu noi este să ne schimbe. Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie câtă amorţeală este în sufletele noastre. Numai Dumnezeu ştie cu adevărat câtă nevoie avem de schimbare. Când ne dăruim întreaga viaţă lui Dumnezeu, vieţile noastre se schimbă cu putere. Şi trecem de la moarte la viaţă.

Fiţi sinceri cu voi înşivă! De câte ori nu sunteţi dezamăgiţi? De câte ori nu sunteţi apăsaţi de deznădejde? De câte ori nu regretaţi că aţi ales anumite păcate? De câte ori nu regretaţi că nu sunteţi împliniţi?

Ne place să ne adormim conştiinţa, în loc să fim sinceri cu Dumnezeu şi să-I cerem să ne schimbe viaţa.

M-am întâlnit acum câteva zile la Sibiu cu un tânăr homosexual, care ştia că trebuia să ţin o conferinţă acolo. Şi a vrut să mă întrebe mai multe lucruri legate de mântuire. Şi mi-a spus: „Eu nu vreau să fiu homosexual. Mi-e teamă să nu păcătuiesc atât de mult, încât să nu mai pot scăpa de păcat”. Şi pentru că în ultimul an, un an şi ceva, de fapt, avusese vreo 30 de iubiţi, de parteneri, pentru că nu-i putem numi iubiţi, i-am spus: „Tu nu trebuie să mai aştepţi ca să fii robit de păcat. Tu deja eşti robit de această patimă”. Pentru că, dacă vrei să te mântuieşti, te fereşti de păcat. I-am repetat: „Nu aştepta să păcătuieşti mai mult şi, când ţi se va părea ţie că ai ajuns la limita maximă, să vrei să te opreşti”.

Pentru că păcatul, pe măsură ce păcătuim mai mult, ne leagă cu lanţuri din ce în ce mai puternice. Sunt tineri care cad în păcatul masturbării, gândindu-se că nu e nicio problemă, că oricum sunt atâţia care fac acelaşi lucru. Plictisindu-se de rutina acestui păcat, încep să facă sex cu prietenele lor. La început, li se pare că au descoperit modul ideal de a-şi manifesta dragostea. Şi după câteva zile sau mai ales nopţi, după câteva săptămâni, constată că nici măcar dăruirea firească nu este de ajuns pentru ca ei să-şi manifeste oceanul de iubire pe care îl simt. Şi sunt ispitiţi să-şi manifeste acest ocean prin diferite perversiuni. Pentru că păcatul nu poate să îi împlinească.

Şi i-am spus tânărului respectiv câteva cuvinte prin care am încercat să îl ajut să îşi înţeleagă greşeala. Am vorbit cu el înaintea conferinţei, şi în timpul conferinţei  m-am gândit cât de mândru şi de iubitor de sine şi de neputincios sunt. Mă întrebam: „Am reuşit oare, măcar cu o fărâmă, cu un degeţel, să-l pun pe gânduri?” Şi după conferinţă m-a sunat să ne mai întâlnim. Şi mi-a spus: „Toată ziua m-am bucurat că te-am văzut. Şi să nu crezi că sunt atras de tine. Ci pur şi simplu mă bucur că ai avut răbdare să vorbeşti cu mine. Mi-ar prinde bine să mai vorbim”. Şi chiar ne-am plimbat atunci, noaptea, pe străzile Sibiului. Mi‑era puţin ruşine ca nu cumva, văzându-mă vreun student care mă cunoaşte, să spună că am venit în Sibiu din cel puţin două motive… Dar m-am gândit că merită.

Tânărul respectiv mi-a mărturisit că simte o extraordinar de mare nevoie de înţelegere. Şi iarăşi mi-am dat seama cât de puţină grijă, cât de puţină atenţie avem noi faţă de cineva care vine la biserică.

Dacă un tânăr intră într-o sectă, sectanţii respectivi se simt datori să îi iasă în întâmpinare, să îl ajute să se integreze în respectiva familie spirituală în care vieţuieşte erezia. Din păcate, de multe ori membrii Bisericii sunt mult mai departe de o reală comuniune decât ereticii.

Adică noi, deşi suntem mădulare ale lui Hristos, nu ştim să avem dragoste pentru ceilalţi, pentru cei care vor să facă primii paşi pe calea Bisericii.

Ar trebui să ne punem sufletele pe pâine. Ar trebui să înţelegem că faptele noastre pot fi o formă de rugăciune. Că dragostea adevărată, de fapt, este o formă de rugăciune. Este o formă de a dori ca celălalt să se bucure de mântuire. Aşa că, fetelor, gândiţi-vă bine când vreţi să vă dăruiţi fecioria înainte de căsătorie; gândiţi-vă dacă această dăruire poate fi o formă de iubire adevărată, adică o formă de rugăciune. Ce fată se poate ruga: „Doamne, ajută-mă să-mi pierd fecioria!” Ori o fată ipocrită, ori o fată care  nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Mi s-a părut o adevărată blasfemie ca, la sfârşitul unei cărţi despre sexualitate scrisă de un mare sex-expert al zilelor noastre, să găsesc o rugăciune ciudată, ceva gen: „Doamne, ajută-mă să mă simt cât mai bine, ajută-mă să am parte de parteneri cât mai pregătiţi şi mai dotaţi şi să fie totul bine, ca să Te slăvesc pe Tine, făcătorul bucuriei şi al plăcerii!” Mi s-a părut anti-rugăciune, e o rugăciune blasfemiatoare.

M-am gândit că poate unii tineri, care nu înţeleg învăţătura morală a Bisericii, o vor rosti şi poate că, având parte de senzaţiile respective, vor crede că Dumnezeu le-a răspuns şi vor cădea în înşelare. Nu ştim ce cerem.

La un avvă a venit un om care voia să meargă să se judece cu alt om. Şi avva i-a spus: „Iartă-l!”, dar acela nu se îndupleca. Şi avva a insistat şi, în cele din urmă, a făcut şi rugăciune: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri… şi nu ne ierta nouă, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”. Şi omul a zis: „Nu aşa, avva!” „Ba aşa!”, a răspuns avva. Şi atunci omul şi-a înţeles greşeala şi nu s-a mai dus să ceară dreptate de la judecător.

Câţi dintre noi ne iubim vrăjmaşii? Vă mărturisesc că la rugăciune, pe la începutul rugăciunii, mă rog pentru vrăjmaşi. Şi când simt că nu mă pot ruga pentru vrăjmaşi, mai trag puţin de timp, ca să îi iert în sufletul meu, şi abia apoi mă pot ruga. Vă dau un exemplu. Unii dintre dumneavoastră ştiţi Cartea Nunţii. Am aflat că, la o mănăstire din ţara noastră, nu au vrut să primească volumul la pangar, pentru că nu ar fi o carte creştină. Deşi cele mai multe scrisori de la tineri care s-au spovedit sau au vrut să renunţe la păcate sau au început să-şi pună problema mântuirii le-am primit de la cei care au citit tocmai Cartea Nunţii. Când am aflat că părinţii din mănăstirea respectivă se poartă aşa, i-am simţit într-un fel duşmani ai mei. Şi n-am putut să mă rog până nu mi-am dat seama că, de fapt, sunt alţii care pătimesc mult mai mult: înjurături, batjocuri, blasfemii şi tot le rabdă. Iar eu voiam să mă rog, păstrând supărare în sufletul meu. Nu merge aşa…

Dar să vă dau şi exemple mai apropiate de problemele voastre. Ştiţi că soţii trebuie să se roage şi împreună. Sunt momente în care în familia creştină apar ispite. Şi soţul e convins că soţia, într-o anumită problemă, greşeşte, iar soţia e convinsă că greşeala a sărit în terenul soţului. Când să se roage, fiecare Îl roagă pe Dumnezeu: „Doamne, fă-mi dreptate!”, şi asta în loc să se roage: „Doamne, iartă-mă, că am greşit şi eu şi iartă-l şi pe celălalt, care mă nedreptăţeşte!”

„Cât să ne rugăm în familie? Cum să ne rugăm în familie?” Întrebări foarte importante. Când aveam un copil era simplu: îl ţineam în braţe ba unul, ba celălalt. Când aveam doi copii era oarecum simplu: un copil îl ţineam eu, pe celălalt îl ţinea soţia. Când a răsărit al treilea n-a mai fost aşa de simplu. Şi uneori, la rugăciune, se aude multă veselie, mai ales fetiţele – de doi ani şi trei ani – se găsesc să se joace, să tragă de păr pe mama, pe tata, să tragă de urechi, să pupe şi, la vârsta aceasta, le este destul de greu să înţeleagă că trebuie să aibă o atitudine serioasă.

E nevoie ca părinţii să fie îngăduitori cu zgomotele lor, însă e nevoie să se roage şi fără copii. E nevoie ca fiecare om să aibă momente de singurătate cu Dumnezeu. Fiecare om să aibă momente în care stă cu adevărat de vorbă cu Dumnezeu.

Cei care mergeţi la muncă vă puteţi gândi: „Cum să ne rugăm, când să ne rugăm în timp ce lucrăm?” Dacă la lucrul respectiv minţile vă sunt solicitate, este greu să rostiţi rugăciunea în timp ce faceţi diferite socoteli, în timp ce redactaţi anumite texte. Dar atunci când apare ispita, atunci când şeful îi cere secretarei anumite lucruri extra-serviciu, anumite extra opţiuni la locul de muncă, primul lucru pe care trebuie să-l facă secretara respectivă este să se roage. Şi nu de şef, să o mai lase în pace, ci de Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu ne poate da putere să stăm tari în faţa ispitelor.

Trăim într-o lume a compromisului. Un părinte observa: „Ce trist! Trebuie să vină Unchiul Sapro să ne convingă să nu mai dăm şpagă”– prin refrenul lui „Nu mai da şpagă…” Adică noi, creştinii, putem lua lecţii de morală de la un tânăr crescut după blocuri. Este trist.

Câţi creştini vorbesc despre problema şpăgii? Oare nu este o problemă serioasă din punct de vedere moral? Şi totuşi, ne-am învăţat să facem compromisuri, pentru că nu vrem ca vieţile noastre să fie modelate de rugăciune. Pentru că, dacă ar fi aşa, atunci când unchiul Sapro ne îndeamnă să nu mai dăm şpagă ni s-ar părea că repetă refrene de tango, adică ne spune lucruri ştiute de toţi.

În ce măsură oare vieţile noastre sunt dăruite lui Dumnezeu? Cât oare vrem să stăm de vorbă cu Dumnezeu? Cât oare ne dăm seama ce minunat este să stai în faţa unui sfânt şi să îi spui: „Bucură-te!”? Aţi auzit de Bruce Lee? Da. Majoritatea au auzit de Bruce Lee. Cred că Bruce Lee este Piticot faţă de creştinul care se roagă un acatist la vreme de necaz. Când îi spune sfântului „Bucură-te!”, având inima apăsată de durere, e Gulliver în Ţara piticilor, iar Bruce Lee e Muc cel Mic.

Adevăratul eroism îl arătăm în rugăciune. Adevăratul eroism îl arătăm atunci când vrem să trăim şi pentru ceilalţi. Ne-am învăţat să avem o făţărnicie creştină şi să îi iubim numai pe prietenii noştri, pe fraţii noştri, pe surorile noastre, pe cunoscuţii noştri şi atât.

„Aproapele” înseamnă 20 de persoane cu care ne avem bine. Şi cu care facem schimb de bine cum se face schimb de cadouri în anumite situaţii. „Ia uite, eu am dat cinci sute de mii pe cadou pentru verişorul meu şi el mi-a adus o măslină în poleială! Nici măcar nu era de aur!” Adică dragostea noastră nu vrea cu adevărat binele celorlalţi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem inimile pline de iubire, să ne rugăm pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea celor apropiaţi ai noştri, pentru mântuirea celor ce sunt departe de noi, pentru mântuirea vrăjmaşilor noştri. Să mergem pe calea rugăciunii până la sfârşitul vieţii noastre şi în vecii vecilor să-I dăm slavă lui Dumnezeu împreună cu toţi îngerii şi sfinţii în Împărăţia Cerurilor. Amin!

---

[1] Din volumul Repere: Duhovnicul. Rugăciunea. Postul (Editura Egumeniţa, 2007). Conferinţă ţinută la Oradea – 11 aprilie 2006.