Articolul zilei (12.05.2010): KLAUS KENNETH, un RATACIT …

   Citez din articolul După două milioane de kilometri, încă în înșelare…, scris de Arhimandrit Mihail Stanciu, de la Mănăstirea Antim, București:

   Acum vreo trei luni, un prieten mi-a arătat o carte care, spunea el, l-a captivat. Inițial, la vederea titlului și a coperții cărții, am avut unele rețineri. Deschizând însă cartea și citind, pe sărite, câteva pagini, surpriză!…, mi le-am confirmat. Dar, neavând destul timp, am tot amânat citirea cărții cam două luni. Prilejul reluării ei a apărut când l-am vizitat pe Părintele Adrian la Mănăstirea Lainici. După ce am luat sfat de la Părintele pentru lămurirea altor probleme (înrudite totuși, cumva) Părintele Macarie (ucenicul Părintelui Adrian) m-a întrebat dacă am citit cartea ”Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”. De ce? – l-am întrebat eu – Are lucruri neclare? Da – a zis el – și mi-a arătat ce găsise el ”suspect de înșelare și chiar de îndrăcire”. Aceste aspecte cel puțin dubioase le voi arăta mai jos. Am reluat, astfel, cartea, nu neapărat curios să aflu experiența de viață a altuia, cu precauția mărită și de avertizarea Părintelui Macarie și de apariția unei ”euforii” molipsitoare printre creștinii care mă tot întrebau dacă l-am citit pe Klaus Kenneth…

   1. Autorul cărții își prezintă rătăcirea de peste două milioane de kilometri și de aproape 30 ani prin diverse patimi, idolatrii și satanolatrii, ca pe o performanță vrednică de a fi amintită în ”palmaresul” propriu, cu atitudinea lăuntrică a unei exagerate păreri de sine, atitudine care nu i s-a temperat nici la ultimele conferințe și lansări de cărți și de idei automăgulitoare. Oricum, lucrul se va dovedi în timp și mai evident, K.K. nu-L propovăduiește pe Hristos cu smerenie, ci se propovăduiește pe el însuși cu mândrie și vanitate.

   Știm că ”pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Cor. 12, 28). Deci, în ierarhia darurilor și slujirilor, învățătorii credinței trebuie să fie oameni plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, ca Sfântul Arhidiacon Ștefan, oameni care Îl vestesc pe Hristos (nu se vestesc pe ei înșiși) și calea mântuirii în El fără sminteală ori rătăcire.

   Trebuie amintit faptul că el din tinerețe a vrut să fie ”cineva” (vedetă), a vrut să-i domine (controleze) pe alții și prin metode de manipulare psihică și para-psihică (ocultism, vrăjitorie). A exersat mult tehnicile orientale de îndrăcire încât a ajuns să fie medium, adică primea direct mesaje din ”lumea de dincolo”, adică de la demoni. – pag. 306 Lucrul acesta este foarte important, întrucât K. a rămas tributar acestui fel de dialog interior cu ”altcineva”, experiență mărturisită chiar de autor în mai multe episoade.

   2. Trec peste perioada rătăcirii pătimașe, deși nu știu ce rost are prezentarea (într-o carte care se vrea a fi expunerea ”lungului său drum spre credință” – spre care credință?) înșelaților și îndrăciților ”guru”-și (sărmanii de ei) pe care i-a întâlnit și care i-au rănit sufletul. Oare, subliminal, le face publicitate cumva? Sau ce folos au creștinii văzând fotografiile lor?

   Nu este de folos nimănui ca cineva să-și pună viața murdară la vedere, ci dimpotrivă, e de folos ca omul păcătos dar aflat pe calea pocăinței să și-o ascundă discret față de ochii curioșilor și ai ispititorilor care-l pot judeca. Nici el nu are dreptul să ispitească pe alții cu păcatele lui făcute publice. Păcatele se curățesc prin Taina Botezului și a Spovedaniei (care este secretă) și ele rămân acoperite în taină, în tăcere, evitându-se sminteala prin arătarea lor  în comunitate. ”Aventurile” personale și ”mărturisirile” lui publice nu exprimă deloc pocăința și nu sunt nici normative, nici necesare altora pentru întărirea credinței. Iar roadele vrednice de pocăință sunt faptele virtuții, săvârșite în smerenie și blândețe, nu etalarea unui trecut compromițător și smintitor din care ai fost socotit ”vrednic” să te ridice Dumnezeu…

   3. Calitatea credinței lui K., dincolo de laudele oamenilor neștiutori, are multe dubioșenii. Mai întâi, ”exorcizarea” făcută de prietenul lui K., pastorul protestant Maurice Ray (sărmanul, nu este un neștiutor), este o teatrală escrocherie. Sfinții Părinți, având inima curățită prin Ortodoxie (dreaptă credință) și Ortopraxie (fapte bune), slujeau Domnului cu post mult și cu rugăciune și așa erau alungați demonii. Sfinții se roagă și Dumnezeu poruncește plecarea din om a duhurilor rele. Pastorul Maurice lega el demonii (în imaginația lui) și le poruncea el să plece din omul bolnav K., adeverindu-i acestuia ”încheierea cu succes a acțiunii” cu vorbele: ”Acum ești liber și poți să mergi unde vrei și să faci ce vrei.” – pag. 150 – 151.

   Noi știm că Adevărul îl face pe om liber (Ioan 8, 32 – 36). Cum a fost eliberat K., fiind în minciună, în erezie, manipulat de un alt eretic? După a doua ”exorcizare”, ”pentru totdeauna”, de a doua zi, Maurice îl întărește din nou pe K., stârnindu-i curiozitatea: ”Așa, acum e sigur de tot. Acum îl vei putea auzi pe Jesus.” – pag. 161.

   Dar ”cel mai copleșitor moment din viața lui” (pag. 163 jos) s-a petrecut când în catedrala protestantă din Lausanne, K., nefiind nici măcar botezat creștin, nici măcar protestant, aude un glas care-l îndemna să se ducă să mănânce pâinea și vinul cu cuvintele: ”Da, vino. Ți-am iertat toate.” Teribilă înșelare! Domnul Iisus Hristos nu minte, nici nu păcălește pe nimeni cu falsa iertare de păcate de la eretici. Ci, glasul era al celui ce inspiră pe toți protestanții împotriva Adevărului, ca să-i facă să rămână în afara Lui. Mai ales că în extazul sentimentalist ce l-a cuprins (descris la pag. 166) ”fusese călăuzit cu mintea în inimă și era prea adânc atins ca să mai poată pricepe ceva cu mintea” (pag. 167 sus). Or, Părinții isihaști, sporiți în veghere și în asceză, abia la capătul unei vieți întregi trăită în reală sfințenie dobândeau unirea minții cu inima, iar amicul K. își imaginează că, în erezie fiind și departe de orice nevoință și îmbunătățire, poate să-i egaleze? Cam mare obrăznicia… și mai mare dorința de a-i înșela și pe alții cu arătarea ”experiențelor” lui mistice…

   4. ”Nu te teme! Întru numele Meu vei fi tot mai puternic.” (pag. 176) – aude K.K. într-un alt moment de ”extaz”, acum lacrimogen, ce a culminat cu ”cuminecarea” lui tot din potirul protestant. După speculațiile lui K. despre ”tainele” protestante (care, conform învățăturii ortodoxe nu dau harul lui Hristos, întrucât minciuna ereziilor alungă pe Hristos – Adevărul) urmează concluzia lui ”smerită”: ”În sfârșit, am biruit întru Hristos moartea.” (pag. 177), eretic fiind. Notele de la subsolul paginilor adăugate de editori, departe de a justifica ”calea” mântuirii lui K., din nefericire nu-și au locul, ele mai mult derutează pe cititorul ortodox, aruncându-l într-o amețitoare retorică ce nu-i mărește decât confuzia. Mai bine nu le scriau. ”Harul”, nici măcar ”chemător”, nu există unde e minciună și plagiat demonic al rânduielilor dumnezeiești. K. și toți ereticii care vin la ortodoxie trebuie să se lepede de toate ”eresurile și slujbele” neortodoxe ca de ale unor protivnici ai lui Dumnezeu și ai dreptei credințe (A se vedea Molitfelnicul – Slujba primirii la Ortodoxie a celor de alte credințe). Or, eu unul nu am auzit ca K. să se dezică public de toate rătăcirile în care a fost până acum.

   Pe de altă parte, Sfântul Siluan Athonitul, cu viață curată și cu gândire luminată de nevoință și har, a primit o altă încredințare, de la Domnul Hristos Însuși: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” – un îndemn la smerenie, trezvie și rugăciune neîncetate. Parcă nu prea seamănă Duhul Sfânt care l-a întărit pe Sfântul Siluan în continuarea luptei lui duhovnicești cu duhul care i-a profețit lui K., subliniez, eretic fiind, că va fi puternic și biruitor deja al morții. Nici un Sfânt nu și-a permis să afirme cu așa siguranță biruința sa asupra patimilor și a morții… Păi, de la smerenie la mândrie este o diferență ca de la cer la iad, nu?

   5. Schimburile de replici uneori ”orgolioase”, alteori ”profetice”, sau alteori ”pedagogice”, din imaginația lui K., par până într-un punct serioase, apoi din comice devin tragice, gândindu-ne la molipsirea cu această înșelare a cititorilor cărții lui. Iată câteva mostre la paginile: 196 – 197, 198 jos – 199 jos, minunea șmecherească – pag. 201 – 204. La pag. 205 afirmă: ”Credința mea crescuse și mai mult.” Întrebările mele: În cine, în el însuși? Cine i-a spus? Cum a aflat? Își este singur normă și măsură? Nu e cam smerit, mândrulețul?

   La capitolul Banii, într-o noapte ”aprinsă” de gin (băutură) și cântece prin mai multe baruri – pag. 235 – 238 – ridicolul explodează în concluzia lui K.: ”Hristos cu siguranță nu avea nimic împotriva ginului.” Cumplite gânduri!

   6. Credința lui nu este una eclesială, el propovăduiește, ca un retor neoprotestant, o credință individuală. Nu sfătuiește pe nimeni să se integreze în Trupul Bisericii, să se spovedească,  dacă vrea să-L cunoască și să-L trăiască pe Hristos – Capul ei. Nici nu putea avea experiența Bisericii predicând, încă nefiind ortodox și fără binecuvântare (deci socotindu-se deja învățător și cunoscător al creștinismului, neeclesial, după capul lui), prin baruri, saloane, și mai ales femeilor… – pag. 169 – 170, 237.

   (A se vedea și comentariile altor creștini ortodocși aici: Concluziile conferintei de la Pireu despre primatul papal – comentariul 27 mai ales)

   7. Pe de altă parte, nimeni nu poate contesta că Dumnezeu l-a ”pescuit” din adâncul păcatelor (ca și pe D.V. al nostru) și, deși diavolul l-a tot deturnat spre erezii, Dumnezeu l-a chemat la cunoașterea Adevărului – Hristos în Biserica Sa Una și Dreptslăvitoare. Dar el mai are de dobândit muulte din frumusețile și roadele Ortodoxiei, ca toți dintre noi, dealtfel. Iar a te autopromova prin conferințe, cărți, show-uri TV, continuând în același duh tributar protestantismului individualist ”misiunea” începută nu de Hristos Cel Smerit, mi se pare un pericol real atât pentru el (K.) cât și pentru spectatorii lui. Nicăieri nu spune că vreun duhovnic, măcar să fi fost și faimos, nu l-a îndemnat să scrie, din ascultare, această carte, ca și altele, pentru folosul necreștinilor și al eterodocșilor mai ales… Sperăm să-i dea Domnul Hristos înțelepciunea Duhului Sfânt și ”duhul umilit” – jetfa cea bineplăcută lui Dumnezeu, ca să nu-și piardă osteneala sa și să fie socotit cu cei ce doar zic ”Doamne, Doamne…”.

   Ar fi interesantă de aflat părerea lui D.V. despre periplul lui Klaus K., mai ales că vine din partea unui rigorist ortodox, care a devenit și el un apologet al ”ortodoxiei”… lui.

   8. Orbul din naștere vindecat de Domnul Hristos este un prototip al tuturor creștinilor dreptmăritori și dreptmărturisitori. Astfel, tot omul, zămislit sub povara păcatului strămoșesc și a înaintașilor lui nu poate cunoaște (vedea) pe Dumnezeu și lumea creată de El. Hristos vine în întâmpinarea lui, îl atinge, îl îndeamnă să se spele de păcate prin Botez și Pocăință (lacrimi) la scăldătoarea Siloamului cea duhovnicească – Biserica. Prin ascultarea de cuvântul (Evanghelia) lui Hristos se săvârșește vindecarea, Hristos activând în om energiile Lui dătătoare de viață și de vedere duhovnicească. Abia după ce s-a vindecat, fostul orb Îl mărturisește public pe Hristos ca Binefăcător și Mântuitor, chiar cu prețul calomnierii și persecutării din partea oamenilor necredincioși. Și după încercare și mărturisire, omul vindecat ajunge să-L vadă față către față pe Hristos și să I Se închine în Templul Său. Vederea lui Hristos este, astfel, culmea experienței umane duhovnicești trăite în Biserică.

   Or, amicii noștri propovăduitori, departe de a-și împlini ascultarea de Hristos prin împlinirea poruncilor Lui și ale Bisericii Lui Dreptmăritoare, și, deci, departe de a se fi vindecat de patimi, vor să-L vestească pe Hristos în duhul lor (de oameni pătimași, continuând o lucrare de ”afirmare” în public începută cu mult înainte de a dobândi viața creștină), nu în Duhul Sfânt al lui Hristos. De aceea, rămân și devin propovăduitori mândri și mincinoși, victime și agenți ai înșelării, ai confuziei și chiar ai dezbinării. Mândria și slava deșartă le devin motiv, hrană, și scop al falsei și lipsitei de roade reale ”lucrări misionar-culturale”.

   Oare cu ce diferă creștinul ortodox K. de chitaristul de restaurant, căzut în transă, de aici?

   Cine i-a dat această misiune folk în Bulgaria? Cine l-a trimis în România? Oare de ce își schimbă ”repertoriul” când merge pe la diverși ortodocși și pe la diverși eterodocși? Iisus al lui este de fiecare dată altul?

   9. Repet în final că Sfinții nu și-au povestit singuri viața, mai ales partea cea urâtă, păcătoasă, ci, abia după ce s-au despătimit (însănătoșit) prin ascultare de Hristos cu răbdare și discreție (nu vedetism, nici spectacol), L-au vestit pe Hristos Cel Viu și prezent în Biserică. Și nici această vestire a lui Hristos nu o făceau pe scenă, sau la tembelizor, cu surle și trâmbițe, ci forțați de necesitatea lămuririi unor probleme dogmatice și practice ale Bisericii. În rest, au viețuit smeriți, tăcuți, într-o cumințenie fără excese ori exgerări, cinstiți în muncă și rugători în gândire… Nici Sfântul Siluan, revin la el fiind mai aproape de noi, nu și-a arătat viața și virtutea mai înainte de moartea sa! Și avea, totuși, ce să ne arate și ce să ne învețe… Câtă diferență între mărturia Sfântului Siluan și cea a lui K.K.!

   În încheiere, publicarea unei asemenea cărți, autobiografice într-un fel, nu știu cât folos duhovnicesc poate aduce autorului (folosul material nu îl discutăm ), încă aflat și sub alte influențe decât cea a Duhului Sfânt (setea de promovare mediatică nu ține de smerenia Duhului Sfânt), întreținându-i starea de ”vedetă duhovnicească”. Iar cititorilor ortodocși, unii nelămuriți și nestatornici, nici atât nu le poate folosi, sugerându-le păguboase ”experiențe” în realul și imaginarul pătimaș. În ambianța generală a confuziei new-age, unde toate ”experiențele” religioase sunt puse la grămadă, unde toate ”confesiunile” sunt socotite ”ramuri” de aceeași vigoare ale Bisericii, unde diferențele dogmatice sunt  anulate de o părută egalitate a ”trăirismelor” din imaginația ”credincioșilor”, mărturia despre Hristos a lui Klaus Kenneth se dovedește o diversiune și o amăgire a diavolului, experimentat de mii de ani în a-și alege regimente de fel și fel de ”prooroci mincinoși”.

   Să ne dea Domnul Hristos, tuturor, prin Duhul Său Sfânt, lin și iubitor, partea, smerenia și puterea mărturiei Sfântului Siluan Athonitul și a Tuturor Sfinților, majoritea smeriți și neștiuți!

   Comentariu saccsiv:

   Si eu consider ca este inca in ratacire KLAUS KENNETH. Si aveam de ceva vreme de gand sa ma apuc de un articol pe aceasta tema, insa am tot amanat. De curand insa, cititorul acelas, a postat urmatorul comentariu la articolul Pomenirea Sfintei Mucenice PELAGHIA, cea care a ales mucenicia si nu postura de sotie de prigonitor imparat roman:

sa boicotam actiunile anti-crestine, impotriva marturisirii in Duh si in Adevar …

http://www.agnos.ro/blog/2010/05/04/turneu-klaus-kenneth-2010/

impreuna cu cei care le semneaza … . sa ne indepartam ferm de prieteniile mai mult sau mai putin patetice fata de “eresul catolic”, sau fata de “sfanta maica teresa”

am si niste link-uri cu dovezi cat se poate de concrete despre aceea ce el o numea “sfanta maica teresa”, declarand de multiple ori cu cea mai mare convingere si emfaza ca “este o sfanta !” caci “a cunoscut-o personal” (si ca a bocit nu stiu cate ore la ceea ce ii spunea ea, dar – ca sa nu para ciudat si sa nu incite spiritele aflate in sala, i-a “usurat” pe cei prezenti, spunand ca a plans totusi “mai putin cu cca. o jumatate de ora – o ora” fata de momentul in care i-a vorbit “fahter Sofronie” cum il numea el), “maica” teresa , care pe cand era in Calcutta intra si se inchina in templu budhist, afirmand ca si cel la care se roaga budhistii este tot dumnezeu….

rusinos

http://eresulcatolic.50webs.com/mtereza.html
(nu este nicidecum un trucaj; se poate observa in stanga jos persoana “maicii”, si in cealalta poza.., covorul fiind comun)

de altfel, ea, ca “maica” (femeie), avea “puterea” sa si impartaseasca oameni
http://eresulcatolic.50webs.com/mtereza_euharistie.html
blasfemia nu este insa totala, fiindca oricum ceea ce au ei acolo nu este Sfanta Impartasanie.

cercetati de altfel intreg site-ul eresul catolic daca aveti timp http://eresulcatolic.50webs.com/aggiornamento_img.html si veti fi absolut ingroziti de cate rataciri exista la unii asa-numiti “crestini”

sa vii in Romania, o tara covarsitor ortodoxa, si sa sustii conferinte in fata unui public nu oricare, cel din sala oricum unul avizat, niste conferinte lipsite evident de o marturisire “in Duh si in Adevar” proprii ortodoxiei, mi se pare ori o gafa copilareasca, ori vizand un interes care nu este tocmai curatel …

chiar nu doresc sa-mi fac un “modus vivendi” din acest klaus kenneth sau contestarea lui, ajunge atata luare in seama a ceea ce face el … Oricum, am eu patimile mele, cu care lupt zilnic …

am vrut doar sa pomenesc despre ceea ce sunt unii in stare… si ca sunt subiecte inca “actuale” in viata noastra duhovniceasca.

   Si aducandu-mi astfel aminte de Klaus Kenneth, l-am pus la „articole de facut”, unde probabil iar ar fi stat multa vreme, daca nu scria parintele Mihail Stanciu articolul sau. Ma bucur ca l-a scris, dar mai sunt insa de spus multe si mult mai grave despre KK. Profit astfel de ocazie si ii rog pe toti cei stiu de inregistrari video, in care acesta promoveaza mari rataciri, sa mi le trimita.

   Referitor la fraza parintelul Mihail Stanciu „Ar fi interesantă de aflat părerea lui D.V. despre periplul lui Klaus K., mai ales că vine din partea unui rigorist ortodox, care a devenit și el un apologet al ”ortodoxiei”… lui.”, doar banui unde bate, insa nu pot spune ca o inteleg exact. Ce stiu insa, este ca fratele Danion Vasile declara demult ca  Klaus Kenneth este in ratacire si avea si el in lucru un material pe acest subiect.