Chestiunea KLAUS KENNETH sau cum multi l-ar primi bucurosi de acum pe ANTIHRIST, fara a mai fi nevoie sa „ne salveze” de foamete si razboi …

   Citez din articolul ORTODOXIA CA UN SHOW sau despre primejdia falsei renasteri harismatice:

“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim 4,3-4).

Nu am fi dorit sa ne mai amestecam si sa coboram iarasi in mijlocul noii sminteli care tulbura apele si asa agitate ale ortodoxiei noastre, daca nu am fi fost martori la niste reactii pur si simplu murdare fata de Parintele Arhim. Mihail Stanciu, egumenul Manastirii Antim, cel care a scris un articol in care a indraznit (cumplit hybris!) sa puna in chestiune ultimul “idol” al spatiului nostru romanesc ortodox – “spatiu” prea insetat de a se inchina iara si iara cate unui alt “guru” duhovnicesc – acum Klaus Kenneth. Si, spre dezamagirea celor care chiar vor sa reduca orice discutie principiala la o polemica personala, spunem de la bun inceput ca nu persoana D-lui Kenneth este in discutie aici, ci moda pe care promotorii lui in Romania o incurajeaza, lucrarea pe care o face si roadele ei.

Nu putini isi iau drept portdrapel numele cate unui mare duhovnic… sau chiar a mai multora, ca sa-si poate legitima si inselarile, caderile sau inovatiile proprii prin ei, amestecandu-le cu mierea invataturii acelora, dar deturnandu-o apoi spre ei insisi, spre mesajul si spre duhul propriu. Insa oamenii trebuie apreciati nu dupa numele mari cu care se acopera, ci dupa ceea ce spun si fac ei insisi, dupa duhul si roadele marturisirii lor proprii.

Nici parintele Rafail Noica, nici Fericitul Sofronie Saharov, cu sensibilitatea si delicatetea lor duhovniceasca exceptionale, nu credem ca s-ar simti odihniti si impacati auzind (pe viu) felul in care le sunt preluate si duse mai departe ideile, cum ajung ele sa serveasca lejer justificarii pacatului (vezi aici min. 101, “Mergeti la discoteca din cand in cand; nu e nimic rau in asta. Si eu dansez bucuros”) sau sincretismului religios, “recuperarii” lui Buda (vezi aici min.40-41)) ori apologiei Maicii Tereza, si nu stim daca s-ar mai recunoaste vazand in ce ghiveci retoric sunt amestecate si in ce forma discursiva exaltata si histrionica sunt turnate, dupa tiparul evanghelizatorilor TV din America sau a “harismaticilor” penticostali.

Nu stim, de asemenea, daca parintii cuviosi care s-au ocupat de tamaduirea fratelui Klaus ar gasi buna si folositoare (lui si ascultatorilor) reamintirea cu absolut fiecare ocazie si cu o destul de mare usurinta (greu de inteles chiar pentru psihologii crestini) a faptului ca “a fost violat vreme de 7 ani de un preot catolic“; sau daca ar gasi muzica aceasta a lui extrem de “linistitoare” si, bineinteles, perfect compatibila cu… rugaciunea inimii despre care tot vorbeste, daca ar gasi in ea macar vreo firimitura din harul Duhului Sfant, al carui mesager se face… Inca ne mai intrebam daca parintele Sofronie sau Parintele Rafail ar putea sa inteleaga si sa creada pe cel care – in timp ce isi poarta chitara dupa el peste tot si isi vinde propriul CD de pop-folk american din care ”nu e chiar totul crestin” (vezi min. 99) – afirma, cu toate acestea, cu un aplomb stupefiant:

“Lumea, pur si simplu, a cazut de la mine. Acum nu ma mai intereseaza muzica”.

S-a facut caz de faptul ca viata trecuta a lui Klaus nu poate fi invocata pentru a respinge genul de ortodoxie propovaduita de el. Ceea ce e adevarat. Problema nu este atat ca Klaus Kenneth isi expune periplul sau (desi si aici trebuie un anumit discernamant cand e vorba de a selecta din trecut doar ceea ce foloseste), cat modul in care o face, modul in care se manifesta. Esentialul nu este ceea ce a facut odinioara, bineinteles, ci cum se raporteaza astazi la acele experiente si ce ceea ce propovaduieste si lucreaza acum. Da, au existat sfinti cu viata tare ratacita inainte de convertire. Dar ce au facut ei dupa ce s-au convertit, care le-a fost viata DUPA convertire si, mai ales, cum s-au manifestat si cum au propovaduit credinta? Daca ni se va raspunde ca exista nebunii pentru Hristos, atunci trebuie sa stim ca acestia se manifestau in mod cert in medii cu totul straine de orice pregatire si promovare comerciala sau de orice natura.

Cum spuneam si altadata, alegoric, nu e suficient sa spui ca ceea ce canti tu sunt stihuri din psalmi, daca muzica prin care vehiculezi aceste stihuri transmite un cu totul alt duh: Psaltirea pe ritmuri hip-hop sau pe sonoritati de rock nu mai este Psaltire, ci, trebuie sa o spunem, devine o batjocura la limita sacrilegiului ori, in cel mai bun caz, un kitsch penibil. Iar un duh gresit, strain se transmite mult mai direct si mai puternic decat cuvintele si invatatura care vin prin acel vehicul. Deci problema nu este mica, fiindca asa se intra in partasie cu duhul neortodox. Din psalmul acela – ca sa continuam alegoria – se retine mult mai usor ritmul de hip-hop sau de rock, gesticulatia, dansul, agitatia… iar nu versurile. Sau nu in aceeasi masura. Tonul chiar face muzica in acest caz.

Spunea Parintele Rafail Noica astfel:

Minciuna si moartea sunt acelasi lucru. Minciuna nefiind doar a zice un neadevar: iti zic ca ploua, dar e soare afara. Minciuna, in esenta ei, este ceva mult mai adanc. Este tot ce nu este dumnezeiesc. Poti sa spui lucruri foarte bune, dar daca nu sunt in Duhul lui Dumnezeu sunt minciuna. (…). Intre altele, cel care are duhul deosebirii, pe linia asta deosebeste [duhurile gandurilor]. Printre altele, prin efectul pe care cuvantul il are in sufletul tau.

Si care sunt roadele? Insesi reactiile fata de articolul Parintelui Mihail Stanciu constituie pentru noi indiciile unor astfel de roade. Este incredibil cum oameni care par atat de largi la minte si la inima incat pot intelege in ce fel e compatibila Ortodoxia cu toate experientele heterodoxe si lumesti cele mai tulburi, vazand in ele chiar lucrarea lui Dumnezeu, devin dintr-o data atat de agresivi  si de lipsiti de cuviinta cand raspund unui parinte staret cunoscut pentru pozitiile sale curat ortodoxe si marturisitoare. Daca iubirea, acceptarea si atot-ingaduinta lor se reduc la idolul aclamat si sustinut aproape fanatic, plus cei asemenea lui, si daca se transforma intr-un elan de terfelire salbatica a păstorilor care inteleg sa ridice semne de intrebare asupra temeiurilor acestui bizar extaz colectiv, atunci ne-am cam lamurit despre crestinismul “vederilor largi”, profesat de fanii predicatorului elvetian (care singuri admit ca “lupta pentru Klaus Kenneth” si se arata extrem de preocupati de “imaginea” celui luat drept model de neatins).

Si, desi unii dintre cei care vad o virtute nemaipomenita in a fi cat mai… “open-minded” fac atata caz de ingustimea ortodoxistilor traditionalisti, pana la urma se intalnesc pe undeva cu zelotistii  supercorecti, fiind la fel de impermeabili la puncte de vedere critice punctuale si rationale (nu rationaliste) si la fel de refractari la cercetarea lucida, calma si nepartinitoare a duhurilor si a invataturii convertitului adulat. Idolul niciodata nu se discuta, se urmeaza orbeste,se aplauda frenetic si se apara cu orice pret, in ciuda oricaror argumente si dovezi.

Dupa citirea noianului de comentarii si articole ale fanilor sai neconditionati si infierbantati – dintre care unii nu s-au sfiit sa mearga pana la jigniri grosolane , rastalmacind aberant cuvintele unor duhovnici – am ramas cu o mare si grea intrebare: ne mai trebuie, oare, astazi, discernamant si credinta dreapta pentru mantuire sau in sec. XXI consideram ca merge si numai cu iubirismul “universal” de tip New Age? “Fenomenale” sunt, mai cu seama, comentariile care il judeca cu obraznicie (uneori de sorginte feminista) pe staretul manastirii Antim, fara ca acesta sa fi comis vreo erezie care sa justifice asta, si culmea, tocmai in numele… poruncii de a nu judeca! Ce bine ne simtim cand ni se pare ca noi ii iubim pe toti si avem imaginatia asa bogata… :( Dar asta nu este iubire, ci frizeaza inselarea, frati si surori! Cu toata durerea intrebam: cand oare vom vrea sa mai ascultam si de Dumnezeu, nu numai de euforiile si inchipuirile noastre pe care le botezam trairi duhovnicesti? Parintele Mihail a demonstrat punctual, cu citate si pagini niste lucruri gravissime, dar pe noi nu ne intereseaza? E semnul cel mai elocvent ca, daca acum am cazut, cu mult mai usor il vom primi si pe Antihrist, care va fi infinit mai carismatic, mai convingator si mai… “iubitor”.

In cele din urma, acesta este esentialul – ce fel de ortodoxie traim si propovaduim? Cum e posibil sa avem, si in cele duhovnicesti, un comportament atat de… consumerist, atat de tipic pentru un spectator postmodern care asteapta mereu febril urmatorul spectacol si vrea sa vada pe cel mai nou show-man, care trebuie sa fie si mai cu sclipici si mai plin de adrenalina decat anteriorul, neaparat sa spuna glume si mai spumoase, sa aiba un joc de scena variat si interesant, sa se strambe si sa gesticuleze luxuriant, sa se miste incontinent, sa strige, “sa se joace”, sa surprinda si sa stimuleze continuu simturile si imaginatia… Mai mult: sa relateze experiente socante, sa fie neaparat “cool” si “trendy”, nonconformist si maestru in retorica, sa ne infierbante sangele si sa ne exalte afectele, sa ne faca sa radem si sa plangem in hohote, sa ne sa ne dea senzatia ca traim si ca nu suntem morti! Ce fel de umilinta, ce fel de pocainta (schimbare a vietii), de reculegere, de deschidere a ochilor launtrici si de realism cu privire la sine se pot desprinde din conferintele si cartile fratelui Klaus? Care este duhul in care acesta isi transmite chiar si invaturile corecte si bune? Daca cineva si-ar raspunde sincer la intrebare, nu am mai fi avut acum un buboi purulent care se sparge cand este atins de o observatie dura, dar cauterizatoare si profilactica pentru salvarea trupului Bisericii, cum a fost cea a Parintelui Mihail.

In timp ce predicam tocmai despre “surogate”, nu facem decat sa livram publicului, cu generozitate, divertisment “spiritual” si duhovnicie “fast food”. Surogatul nostru de viata este in cele exterioare si facile, in orice altceva decat in Duh si in Adevar. Se vorbeste de “libertatea Duhului”. Libertatea o vedem, dar… care duh? Si care Adevar, daca fiecare are adevarul lui?

Cazul Klaus Kenneth spune multe despre genul de inselare la care suntem predispusi. Acea spiritualitate despre care Cuviosul Seraphim Rose si Sfantul marturisitor Daniil (Sandu Tudor) spunea ca e duhul antihristic – pentru ca predispozitia catre idolatrie, catre amagire, catre spectacol si divertisment, dar si catre emotiile provocate de stimuli puternici, de istorii si interpretari lacrimogene, sunt toate foarte potrivite pentru cel mai mare lider charismatic care sta sa vina…

Cu sau fara K. Kenneth, ar fi important pentru mantuirea noastra sa ne vedem si sa ne asumam slabiciunea funciara care poate sa ne coste scump, sa recunoastem ca, si in Biserica, ne place sa fim distrati, sa ni se tina de urat, sa ne uitam fascinati la spectacol. Cautam viata, da, e foarte bine, dar parca mereu o cautam in alta parte decat in noi insine si in smerenia si simplitatea Bisericii noastre, decat in sobrietatea implinirii poruncilor Dumnezeiesti si in osteneala “banala” a nevointei si pocaintei de fiecare zi. Cum spunea foarte frumos si Protos.Arsenie Muscalu:

de multe ori se intampla ca noi sa cadem intr-o stare de plictiseala, de delasare, de epuizare si de dezorientare si parca asteptam sa vina ceva asa, din afara sa ne aduca o solutie de eliberare, asteptam sa se intample ceva extraordinar, sa se petreaca un lucru spectaculos, insa de multe ori nu de acest lucru avem nevoie. Noi multumim Lui Dumnezeu ca am primit cu totii de la El darul credintei, intr-un fel luminat, avem trebuinta sa-l lucram prin staruinta si rabdare, in chip neimprastiat faptele bune numite trupesti, caci acesta este inceputul calatoriei duhovnicesti. Nu de intamplari extraordinare avem nevoie, ci de o lucrare cuminte, echilibrata, statornica si sarguitoare…

Genul acesta de “renastere harismatica” ortodoxa spune foarte multe despre noi insine, despre predispozitia noastra catre cultivarea “senzationalismului religios”, despre atractia noastra irezistibila catre tot ceea ce impresioneaza si emotioneaza usor, despre superficialitatea si tarele lumesti de care nu ne-am dezbarat, ca si de amorteala duhovniceasca in care ne aflam. Cum de alte cuvinte si alte experiente duhovnicesti sau existentiale veritabile nu ne pot trezi din somnul inimii, asa incat sa trebuiasca sa ne dam iluzia trezirii, prin surogate si meta-surogate? Ce profetii si descoperiri ale sfintilor, ce cuvinte tari si avertismente ale parintilor, ce semne ale sfarsitului, ce criza devastatoare, ce asalt al perversiunilor antihristice, ce Liturghie, Evanghelie, Sfinti Parinti…, plictiseala… Noi vrem show, bancuri, jonglerii si picanterii verbale, experiente limita, viziuni si minuni nemaiintalnite, crime, violuri si rataciri descrise cu voluptate, convorbiri directe cu Iisus, povestiri incredibile si zguduitoare, socuri si senzatii tari, traire mistica exploziva, euforica si trepidanta, acces la Duhul Sfant si la rugaciunea inimii pe calea cea mai usoara si mai scurta, cu tot cu pacate si patimi “la pachet”… Asta da, ortodoxie, frate… (Desigur, gradele si formele in care suntem cuprinsi fiecare de acest duh sunt felurite).

Dar Sfintii Parinti oare ce spun despre toate astea? Ne mai intrebam daca nu cumva exista si inselare?

Mai mare vina au cei care promoveaza un astfel de “revival ortodox” sui-generis, decat bietul convertit inca zbuciumat Klaus Kenneth. Dumnezeu sa-l miluiasca si pe el, si pe noi!

In incheiere sa reflectam putin si asupra parerii parintelui Savatie Bastovoi, el insusi un convertit (VEZI)...

PS1. Probabil e o pura coincidenta ca editorul cartilor  lui K. K. este si unul dintre aparatorii din oficiu ai Patriarhului Daniel, intr-o carte lingusitoare aparuta la scurta vreme dupa alegerea acestuia, scrisa in colaborare cu alti doi faimosi valeti de curte, ei insisi un soi de vedete media, dar si – surpriza! – propovaduitori constanti si agresivi ai ecumenismului, mereu de veghe impotriva vocilor traditionaliste din Biserica si manipulatori neintrecuti, exersati, profesionisti. Si in replica data parintelui egumen al Man. Antim, aprigul patron al Agnos-ului face recurs la aceeasi autoritate a ucazurilor patriarhale:

am reuşit să înţeleg şi anumite prevederi, cu titlu de sfătuire, venite din Dealul Patriarhiei către preoţii noştri de a nu da nicio declaraţie publică presei fără acordul ierarhului locului… De a nu se expune public…

PS2: Incercand ignobil sa-l umileasca si sa-l discrediteze pe parintele Mihail,  editorul sibian nu a gasit un alt standard de referinta pentru ortodoxia autohtona decat o Enciclopedie recenta, scoasa sub egida… aceleiasi Patriarhii (ne mai miram?), indicand implicit, cu ocazia aceasta, si care este sensul unei astfel de aparitii editoriale – anume, instituirea unui fel de Who’s Who ortodox roman. Un fel de diptic oficial, un fel de Carte a Patriarhului, in care, daca esti trecut existi, daca nu, nu. Citim in ziarul patriarhal despre acest volum ca a fost alcatuit sub coordonarea PF Daniel insusi, care declara ca

“cei mai mulţi colaboratori la acest vast proiect sunt doctori în teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu”,

printre care este enumerat, la loc de cinste, aceeasi nelipsita si veche cunostinta a noastra care ne anunta mai de mult ca ne “monitorizeaza atent”, preotul Constantin Necula.

Acesta este etalonul de ortodoxie care ni se propune (impune?) de catre mainile harnice intru diversiune si sincretism ale teologilor si editorilor de la Sibiu. O carte in care nu doar parintele Mihai Stanciu nu figureaza, dar nici Parintele Justin Parvu, de pilda, nici Mircea Vulcanescu (desi a fost si teolog si e martir al Bisericii, iar profesorul sau, Nae Ionescu este prezent). Si cati altii nu se regasesc oare in acele pagini? Nume de care cu siguranta nu suntem vrednici! In schimb, se afla in Enciclopedie, cu poza mare, un oarecare profesoras intrigant de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, faimos tot pentru murdariile, diversiunile si calomniile pe care le propaga – atat in viu grai cat si pe internet – impotriva Parintelui Justin si a ortodocsilor care cauta sa pastreze Sfanta Traditie nealterata. Asa standarde de ortodoxie, asa reactie!

I. Bucur

A. Maxim

   Comentariu saccsiv:

   Iata si un scurt dialog preluat de la http://blog.patermihail.ro/arhive/1113#comment-723:

Părintele Savatie   spune:

Parinte Mihail, blagosloveste.
Eu am citit cartea in manuscris. M-au rugat editorii sa le scriu un cuvint inainte. Am citit-o cu bagare de seama si multa ingaduinta, ca un pacatos si convertit ce sint, tot tragind nadejdea ca voi da de sensul tuturor acelor marturisiri. Dar, spre neintelegerea mea, nu l-am gasit. Prin urmare, cu tot respectul meu fata de editori si fata de tot ce inseamna Parintele Sofronie si Parintele Rafail, am refuzat sa prezint aceasta carte. Raspunsul meu, dat in 5 septembrie 2008, a fost acesta:
“… am citit cartea. Eram entuziasmat la inceput, dar nu am aceeasi impresie despre cartea in ansamblu. Mi se pare ca ramine in sfera delirului si a incertitudinii. Ma si tem sa o recomand cuiva. Altminteri, ramin acelasi, pretuind truda pe care o faci”.

Părintele Mihail   spune:

Cu pace, Părinte Savatie. Delir, delir, dar nu e doar al lui, e și al tuturor celor ce-l promovează pe la noi.

K.K. continuă diversiunea și propaganda ecumenisto-new-age-istă și azi, trecutului amețitor îi este foarte fidel. Iată câteva ”perle” din conferința de la facultatea de teologie – București, 5 mai 2010:
– min. 40-41: “Buda nu a fost un fariseu, a fost autentic si cred ca este in rai, adica daca eu as fi Dumnezeu, eu l-as primi in rai.” Iar mai inainte a zis ca ceea ce a facut Buda a fost prima parte, lepadarea de omul vechi, dar fiindca nu Il stia pe Hristos, nu a avut ce om nou sa imbrace. Deci Buda e un fel de precursor al lui Hristos, asa se intelege, practic e un soi de profet, care si merita raiul… – Parcă Hristos a zis că ”Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari.” (Ioan 10, 8).
– min. 39: “Acum nu ma mai intereseaza muzica”, “lumea, pur și simplu, a cazut de la mine.” – Atunci la Varna ce a fost? Atunci de ce își face reclamă propriului CD de muzică pop-folk american din care ”nu e chiar totul creștin” (min. 99)?
– min. 101: “Mergeti la discoteca din cand in cand; nu e nimic rau in asta. Si eu dansez bucuros. Dar doar atunci cand sunteti pe marginea prapastiei. [Cuum? Păi până acolo te momește diavolul, ca apoi să te ia în brațe cu totul. n.n.] Discoteca nu e rea, insa depinde in ce masura mergi.” … “Am vazut oameni convertindu-se acolo, la carnaval!… Eu nu ma tem… Acesta este Hristosul Cel viu.” – Nu, fraților, Dumnezeu nu găsește plăcere la discotecă, nici la carnaval!
Mai sunt și altele…
*
Apoi, folosește unele artificii retorice pentru a-și câștiga simpatia auditoriului vrăjit de poveștile lui:
– face pe victima pentru a-și atrage compasiunea: copil fiind mamă-sa l-a agresat, apoi 7 ani a fost abuzat (min. 46-47) (etc… Înseamnă că nu a uitat, deci nici n-a iertat, deci nici lui nu i s-au iertat păcatele.), că ce spune nu e pe placul Patriarhiei și că va fi ”penalizat” – asta ca să-i ”câștige” pe nemulțumiții față de structurile oficiale…
– presară multe ”glumițe” și exemple forțate (unele fără legătură cu subiectele) pentru a degaja atmosfera și pentru a distrage gândirea sobră și trezvia spectatorilor. Nu mai știi apoi ce să apreciezi: umorul interesat și manipulator, sinceritatea și seriozitatea ”mărturisirilor” sau jocul de scenă cu efecte emoționale (actorie desăvârșită) între două extreme: râs și lacrimi…
– invocă adesea ”M-am întredat adesea: de ce, Doamne?…”, ”Doamne, Dumnezeule dacă ești viața, dacă exiști, dă-mi viață!” (min. 45), ”Hristos cel viu”, luând în deșert numele Domnului, dar arătând că-L și cheamă pe Dumnezeu doar în ocazii critice… – Oare nu se cade să-I și mulțumim lui Dumnezeu cu smerenie?
– ne laudă pe noi, românii, că suntem cei mai credincioși, cei mai ”trăitori” dintre ortodocși, ca să credem că ne și apreciază, ca și noi să-l apreciem, să-l aplaudăm eventual, pentru ”periatul și gâdilatul” lui. ”God bless Ameri… aa Romania, pardon!” Asta e cea mai folosită metodă de câștigare a bunăvoinței auditorilor…
*
Am aflat cu tristețe că azi, duminică, după Sfânta Liturghie, K.K. a predicat chiar în biserica unei mănăstiri (L.). E jale! Și-a respectat întocmai ideile din carte: iertare prin glas nu prin pocăință și dreaptă credință, el s-a despătimit deja, toate confesiunile au ”taine” și părți din învățătura lui Hristos, mare vrajă și ”iubire” ecumenistă, ce mai! Oricum, lumea a început să iasă din biserică, dezamăgită… Mă întreb dacă nu cumva, păstrând ritmul ăsta, peste vreo 10 ani îi vom lăsă pe toți transsexualii și psihopații să ne vestească ”ortodoxia” vieții și a căutării lor. Dumnezeu să ne lumineze mințile să nu luăm lupii drept pastori!

   In caz ca ati trecut prea rapid peste un foarte important paragraf din articolul de mai sus, subliniez:

   Incepand cu min. 99 (“Mergeti la discoteca din cand in cand; nu e nimic rau in asta”):

http://www.trilulilu.ro/agnos/6a94c3928490bd

   Incepand cu min. 40 (il lauda pe Buda):

http://www.trilulilu.ro/agnos/6a94c3928490bd

   Apologia Maicii Tereza:

   Cititi va rog si:

Articolul zilei (12.05.2010): KLAUS KENNETH, un RATACIT …

   Sper ca multi dintre cei ce refuza sa-i vada greselile, se vor trezi. Sper de asemenea sa se trezeasca chiar KK … Sa ne rugam pentru el.

   Pana atunci, trebuie sa intelegem ca ceea ce face el este foarte grav, caci pune otrava in prajiturele: de la a da liber la discoteca si pana la a-l promova pe Buda … altfel spus, se manifesta, speram ca doar deocamdata, aidoma unui inainte mergator al antihristului.

   Trebuie sa contientizam ca antihristul va fi frumos, carismatic, va promova iubirea si pacea si va vorbi fiecaruia pe „limba” lui: ortodoxului, catolicului, musulmanului, budistului, etc. Trebuie sa intelegem ca ecumenismul, in forma sa finala, ca religie a antihristului, nu va reprezenta neaparat o unire administrativa a religiilor, cu toate ca majoritatea mai marilor acestor religii il vor recunoaste ca invatator suprem … Astfel, pentru ortodox, de exemplu, el va figura a fi ortodox, dar unul pe care il putem cataloga caldicel, deci foarte pe gustul maselor, caci va fi „deschis” si spre alte religii, care cica ar reprezenta alte cai de a ajunge la acelasi Dumnezeu. Va fi si un invatator foarte ingaduitor cu placerile lumesti: putina curvie, putin alcool, putina muzica, mai putina rugaciune In plus, va face si minuni … Adica, un individ ce-l intrece cu foarte mult pe acest KK. Asta pe de o parte.

   Pe de alta parte insa, va fi si salvatorul ce va „rezolva” mega problemele cu care a inceput sa se confrunte omenirea: el va fi speranta NOII ORDINI MONDIALE, cea fara razboaie, fara natiuni, fara homofobi, fara habotnici, fara „extremistii” non caldicei …

   Ce triste invataminte putem trage din faptul ca atat de multi romani il apreciaza pe KK? Acelea ca in Romania, pentru prea multi, nici n-ar mai fi nevoie sa vina foamete, mega miscari de strada, razboi … L-ar primi de acum si cu mare drag pe antihrist …