SACCSIV – blog ortodox

INALTAREA Domnului Nostru IISUS HRISTOS (Ziua Eroilor)

Posted in IISUS HRISTOS, INALTAREA by saccsiv on mai 12, 2010

   Iata ce scrie la Faptele Sfinţilor Apostoli, Capitolul 1:

1. Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa,  

2. Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales,  

3. Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu.  

4. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine:  

5. Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.  

6. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?  

7. El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa,  

8. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.  

9. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.  

10. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,  

11. Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.  

12. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă.  

   Citez din articolul INALTAREA DOMNULUI LA CER – INDUMNEZEIREA CELOR UNITI CU EL:

Pr. Dumitru Staniloae: Inaltarea la cer si sederea la dreapta Tatalui

“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.

Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent”.

Reclame

POLONIA recupereaza rapid terenul pierdut: BPS SA a instalat PRIMUL BANCOMAT BIOMETRIC din Europa. Fara card, doar cu degetul …

Posted in Polonia by saccsiv on mai 12, 2010

   Citez din articolul Polish bank claims Europe’s first biometric cash point:

   Banca poloneză de cooperare BPS SA a afirmat marţi că este prima din Europa care a instalat un bancomat biometric, acesta le permite clienţilor să-şi folosească degetele  în detrimentul unui card bancar pentru a retrage bani

   “Banca noastră este prima din Europa care furnizează clienţilor ei un nou mijloc de tranzacţii securizate în completarea codului secret al cardului bancar”, a declarat marţi reporterilor vice-preşedintele băncii BPS SA, Krzysztof Jagielski.

   “Mulţumită acestui sistem care scanează vasele de sânge din degete, ei pot retrage bani dintr-un bancomat”, a afirmat el despre noul bancomat BPS instalat în capitala Varşovia.

   Bazat pe tehnologia “venele degetelor” („Finger Vein”) dezvoltată de gigantul tehnologic japonez Hitachi, maşinăria bancară care scanează reţeaua unică de vene din vârful degetelor a fost dezvoltată de către Wincor Nixdorf, un furnizor IT de top pentru retaileri [n.tr. firme care fac comerţ cu amănuntul] şi pentru bănci.

   BPS a afirmat că va instala trei sau patru dintre noile bancomate biometrice în Varşovia, până la sfârşitul anului, şi aproximativ încă 200 în cele 365 de bănci din reţeaua sa din Polonia. 

   Noile aparate biometrice vor servi la “securizarea plăţii pensiilor la sfârşitul lunii şi la protejarea împotriva fraudelor precum skimming-ul  sau furtul de informaţii de pe cardul de credit”, a spus Jagielski.

   Câteva zeci de clienţi au testat deja sistemul dar, “precum toate schimbările tehnologice, trebuie să treacă ceva timp pentru ca oamenii să adapteze”, a adăugat el.

   Deşi noi în Europa, bancomatele cu această tehnologie sunt deja larg răspândite în Japonia.

   Comentariu saccsiv:

   Despre BPS SA, cititi va rog mai multe la:                                                                           

Bank Polskiej Spoldzielczosci SA

   Probabil vom tot afla astfel de vesti din Polonia, caci, nu-i asa, dupa disparitia celor ce aveau ceva de comentat impotriva „binefacerilor” lumii noi, trebuie sa recupereze terenul pierdut … Cititi va rog si:

Polonia avea tendinta de a nu merge in rand cu lumea. Conducerea poloneza a murit intr-un accident de avion. Va merge de acum Polonia in rand cu lumea?

MasterCard – PayPass: microchip şi o antenă radio încorporate va usureaza platile. Nu mai introduci codul PIN, nu mai semnezi chitanţa …

Articolul zilei (12.05.2010): KLAUS KENNETH, un RATACIT …

Posted in Arhimandrit MIHAIL STANCIU, KLAUS KENNETH, Manastirea ANTIM by saccsiv on mai 12, 2010

   Citez din articolul După două milioane de kilometri, încă în înșelare…, scris de Arhimandrit Mihail Stanciu, de la Mănăstirea Antim, București:

   Acum vreo trei luni, un prieten mi-a arătat o carte care, spunea el, l-a captivat. Inițial, la vederea titlului și a coperții cărții, am avut unele rețineri. Deschizând însă cartea și citind, pe sărite, câteva pagini, surpriză!…, mi le-am confirmat. Dar, neavând destul timp, am tot amânat citirea cărții cam două luni. Prilejul reluării ei a apărut când l-am vizitat pe Părintele Adrian la Mănăstirea Lainici. După ce am luat sfat de la Părintele pentru lămurirea altor probleme (înrudite totuși, cumva) Părintele Macarie (ucenicul Părintelui Adrian) m-a întrebat dacă am citit cartea ”Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”. De ce? – l-am întrebat eu – Are lucruri neclare? Da – a zis el – și mi-a arătat ce găsise el ”suspect de înșelare și chiar de îndrăcire”. Aceste aspecte cel puțin dubioase le voi arăta mai jos. Am reluat, astfel, cartea, nu neapărat curios să aflu experiența de viață a altuia, cu precauția mărită și de avertizarea Părintelui Macarie și de apariția unei ”euforii” molipsitoare printre creștinii care mă tot întrebau dacă l-am citit pe Klaus Kenneth…

   1. Autorul cărții își prezintă rătăcirea de peste două milioane de kilometri și de aproape 30 ani prin diverse patimi, idolatrii și satanolatrii, ca pe o performanță vrednică de a fi amintită în ”palmaresul” propriu, cu atitudinea lăuntrică a unei exagerate păreri de sine, atitudine care nu i s-a temperat nici la ultimele conferințe și lansări de cărți și de idei automăgulitoare. Oricum, lucrul se va dovedi în timp și mai evident, K.K. nu-L propovăduiește pe Hristos cu smerenie, ci se propovăduiește pe el însuși cu mândrie și vanitate.

   Știm că ”pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Cor. 12, 28). Deci, în ierarhia darurilor și slujirilor, învățătorii credinței trebuie să fie oameni plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, ca Sfântul Arhidiacon Ștefan, oameni care Îl vestesc pe Hristos (nu se vestesc pe ei înșiși) și calea mântuirii în El fără sminteală ori rătăcire.

   Trebuie amintit faptul că el din tinerețe a vrut să fie ”cineva(vedetă), a vrut să-i domine (controleze) pe alții și prin metode de manipulare psihică și para-psihică (ocultism, vrăjitorie). A exersat mult tehnicile orientale de îndrăcire încât a ajuns să fie medium, adică primea direct mesaje din ”lumea de dincolo”, adică de la demoni. – pag. 306 Lucrul acesta este foarte important, întrucât K. a rămas tributar acestui fel de dialog interior cu ”altcineva”, experiență mărturisită chiar de autor în mai multe episoade.

   2. Trec peste perioada rătăcirii pătimașe, deși nu știu ce rost are prezentarea (într-o carte care se vrea a fi expunerea ”lungului său drum spre credință” – spre care credință?) înșelaților și îndrăciților ”guru”-și (sărmanii de ei) pe care i-a întâlnit și care i-au rănit sufletul. Oare, subliminal, le face publicitate cumva? Sau ce folos au creștinii văzând fotografiile lor?

   Nu este de folos nimănui ca cineva să-și pună viața murdară la vedere, ci dimpotrivă, e de folos ca omul păcătos dar aflat pe calea pocăinței să și-o ascundă discret față de ochii curioșilor și ai ispititorilor care-l pot judeca. Nici el nu are dreptul să ispitească pe alții cu păcatele lui făcute publice. Păcatele se curățesc prin Taina Botezului și a Spovedaniei (care este secretă) și ele rămân acoperite în taină, în tăcere, evitându-se sminteala prin arătarea lor  în comunitate. ”Aventurile” personale și ”mărturisirile” lui publice nu exprimă deloc pocăința și nu sunt nici normative, nici necesare altora pentru întărirea credinței. Iar roadele vrednice de pocăință sunt faptele virtuții, săvârșite în smerenie și blândețe, nu etalarea unui trecut compromițător și smintitor din care ai fost socotit ”vrednic” să te ridice Dumnezeu…

   3. Calitatea credinței lui K., dincolo de laudele oamenilor neștiutori, are multe dubioșenii. Mai întâi, ”exorcizarea” făcută de prietenul lui K., pastorul protestant Maurice Ray (sărmanul, nu este un neștiutor), este o teatrală escrocherie. Sfinții Părinți, având inima curățită prin Ortodoxie (dreaptă credință) și Ortopraxie (fapte bune), slujeau Domnului cu post mult și cu rugăciune și așa erau alungați demonii. Sfinții se roagă și Dumnezeu poruncește plecarea din om a duhurilor rele. Pastorul Maurice lega el demonii (în imaginația lui) și le poruncea el să plece din omul bolnav K., adeverindu-i acestuia ”încheierea cu succes a acțiunii” cu vorbele: ”Acum ești liber și poți să mergi unde vrei și să faci ce vrei.” – pag. 150 – 151.

   Noi știm că Adevărul îl face pe om liber (Ioan 8, 32 – 36). Cum a fost eliberat K., fiind în minciună, în erezie, manipulat de un alt eretic? După a doua ”exorcizare”, ”pentru totdeauna”, de a doua zi, Maurice îl întărește din nou pe K., stârnindu-i curiozitatea: ”Așa, acum e sigur de tot. Acum îl vei putea auzi pe Jesus.” – pag. 161.

   Dar ”cel mai copleșitor moment din viața lui(pag. 163 jos) s-a petrecut când în catedrala protestantă din Lausanne, K., nefiind nici măcar botezat creștin, nici măcar protestant, aude un glas care-l îndemna să se ducă să mănânce pâinea și vinul cu cuvintele: ”Da, vino. Ți-am iertat toate.” Teribilă înșelare! Domnul Iisus Hristos nu minte, nici nu păcălește pe nimeni cu falsa iertare de păcate de la eretici. Ci, glasul era al celui ce inspiră pe toți protestanții împotriva Adevărului, ca să-i facă să rămână în afara Lui. Mai ales că în extazul sentimentalist ce l-a cuprins (descris la pag. 166) ”fusese călăuzit cu mintea în inimă și era prea adânc atins ca să mai poată pricepe ceva cu mintea” (pag. 167 sus). Or, Părinții isihaști, sporiți în veghere și în asceză, abia la capătul unei vieți întregi trăită în reală sfințenie dobândeau unirea minții cu inima, iar amicul K. își imaginează că, în erezie fiind și departe de orice nevoință și îmbunătățire, poate să-i egaleze? Cam mare obrăznicia… și mai mare dorința de a-i înșela și pe alții cu arătarea ”experiențelor” lui mistice…

   4. ”Nu te teme! Întru numele Meu vei fi tot mai puternic.” (pag. 176) – aude K.K. într-un alt moment de ”extaz”, acum lacrimogen, ce a culminat cu ”cuminecarea” lui tot din potirul protestant. După speculațiile lui K. despre ”tainele” protestante (care, conform învățăturii ortodoxe nu dau harul lui Hristos, întrucât minciuna ereziilor alungă pe Hristos – Adevărul) urmează concluzia lui ”smerită”: ”În sfârșit, am biruit întru Hristos moartea.” (pag. 177), eretic fiind. Notele de la subsolul paginilor adăugate de editori, departe de a justifica ”calea” mântuirii lui K., din nefericire nu-și au locul, ele mai mult derutează pe cititorul ortodox, aruncându-l într-o amețitoare retorică ce nu-i mărește decât confuzia. Mai bine nu le scriau. ”Harul”, nici măcar ”chemător”, nu există unde e minciună și plagiat demonic al rânduielilor dumnezeiești. K. și toți ereticii care vin la ortodoxie trebuie să se lepede de toate ”eresurile și slujbele” neortodoxe ca de ale unor protivnici ai lui Dumnezeu și ai dreptei credințe (A se vedea Molitfelnicul – Slujba primirii la Ortodoxie a celor de alte credințe). Or, eu unul nu am auzit ca K. să se dezică public de toate rătăcirile în care a fost până acum.

   Pe de altă parte, Sfântul Siluan Athonitul, cu viață curată și cu gândire luminată de nevoință și har, a primit o altă încredințare, de la Domnul Hristos Însuși: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” – un îndemn la smerenie, trezvie și rugăciune neîncetate. Parcă nu prea seamănă Duhul Sfânt care l-a întărit pe Sfântul Siluan în continuarea luptei lui duhovnicești cu duhul care i-a profețit lui K., subliniez, eretic fiind, că va fi puternic și biruitor deja al morții. Nici un Sfânt nu și-a permis să afirme cu așa siguranță biruința sa asupra patimilor și a morții… Păi, de la smerenie la mândrie este o diferență ca de la cer la iad, nu?

   5. Schimburile de replici uneori ”orgolioase”, alteori ”profetice”, sau alteori ”pedagogice”, din imaginația lui K., par până într-un punct serioase, apoi din comice devin tragice, gândindu-ne la molipsirea cu această înșelare a cititorilor cărții lui. Iată câteva mostre la paginile: 196 – 197, 198 jos – 199 jos, minunea șmecherească – pag. 201 – 204. La pag. 205 afirmă: ”Credința mea crescuse și mai mult.” Întrebările mele: În cine, în el însuși? Cine i-a spus? Cum a aflat? Își este singur normă și măsură? Nu e cam smerit, mândrulețul?

   La capitolul Banii, într-o noapte ”aprinsă” de gin (băutură) și cântece prin mai multe baruri – pag. 235 – 238 – ridicolul explodează în concluzia lui K.: ”Hristos cu siguranță nu avea nimic împotriva ginului.” Cumplite gânduri!

   6. Credința lui nu este una eclesială, el propovăduiește, ca un retor neoprotestant, o credință individuală. Nu sfătuiește pe nimeni să se integreze în Trupul Bisericii, să se spovedească,  dacă vrea să-L cunoască și să-L trăiască pe Hristos – Capul ei. Nici nu putea avea experiența Bisericii predicând, încă nefiind ortodox și fără binecuvântare (deci socotindu-se deja învățător și cunoscător al creștinismului, neeclesial, după capul lui), prin baruri, saloane, și mai ales femeilor… – pag. 169 – 170, 237.

   (A se vedea și comentariile altor creștini ortodocși aici: Concluziile conferintei de la Pireu despre primatul papalcomentariul 27 mai ales)

   7. Pe de altă parte, nimeni nu poate contesta că Dumnezeu l-a ”pescuit” din adâncul păcatelor (ca și pe D.V. al nostru) și, deși diavolul l-a tot deturnat spre erezii, Dumnezeu l-a chemat la cunoașterea Adevărului – Hristos în Biserica Sa Una și Dreptslăvitoare. Dar el mai are de dobândit muulte din frumusețile și roadele Ortodoxiei, ca toți dintre noi, dealtfel. Iar a te autopromova prin conferințe, cărți, show-uri TV, continuând în același duh tributar protestantismului individualist ”misiunea” începută nu de Hristos Cel Smerit, mi se pare un pericol real atât pentru el (K.) cât și pentru spectatorii lui. Nicăieri nu spune că vreun duhovnic, măcar să fi fost și faimos, nu l-a îndemnat să scrie, din ascultare, această carte, ca și altele, pentru folosul necreștinilor și al eterodocșilor mai ales… Sperăm să-i dea Domnul Hristos înțelepciunea Duhului Sfânt și ”duhul umilit” – jetfa cea bineplăcută lui Dumnezeu, ca să nu-și piardă osteneala sa și să fie socotit cu cei ce doar zic ”Doamne, Doamne…”.

   Ar fi interesantă de aflat părerea lui D.V. despre periplul lui Klaus K., mai ales că vine din partea unui rigorist ortodox, care a devenit și el un apologet al ”ortodoxiei”… lui.

   8. Orbul din naștere vindecat de Domnul Hristos este un prototip al tuturor creștinilor dreptmăritori și dreptmărturisitori. Astfel, tot omul, zămislit sub povara păcatului strămoșesc și a înaintașilor lui nu poate cunoaște (vedea) pe Dumnezeu și lumea creată de El. Hristos vine în întâmpinarea lui, îl atinge, îl îndeamnă să se spele de păcate prin Botez și Pocăință (lacrimi) la scăldătoarea Siloamului cea duhovnicească – Biserica. Prin ascultarea de cuvântul (Evanghelia) lui Hristos se săvârșește vindecarea, Hristos activând în om energiile Lui dătătoare de viață și de vedere duhovnicească. Abia după ce s-a vindecat, fostul orb Îl mărturisește public pe Hristos ca Binefăcător și Mântuitor, chiar cu prețul calomnierii și persecutării din partea oamenilor necredincioși. Și după încercare și mărturisire, omul vindecat ajunge să-L vadă față către față pe Hristos și să I Se închine în Templul Său. Vederea lui Hristos este, astfel, culmea experienței umane duhovnicești trăite în Biserică.

   Or, amicii noștri propovăduitori, departe de a-și împlini ascultarea de Hristos prin împlinirea poruncilor Lui și ale Bisericii Lui Dreptmăritoare, și, deci, departe de a se fi vindecat de patimi, vor să-L vestească pe Hristos în duhul lor (de oameni pătimași, continuând o lucrare de ”afirmare” în public începută cu mult înainte de a dobândi viața creștină), nu în Duhul Sfânt al lui Hristos. De aceea, rămân și devin propovăduitori mândri și mincinoși, victime și agenți ai înșelării, ai confuziei și chiar ai dezbinării. Mândria și slava deșartă le devin motiv, hrană, și scop al falsei și lipsitei de roade reale ”lucrări misionar-culturale”.

   Oare cu ce diferă creștinul ortodox K. de chitaristul de restaurant, căzut în transă, de aici?

   Cine i-a dat această misiune folk în Bulgaria? Cine l-a trimis în România? Oare de ce își schimbă ”repertoriul” când merge pe la diverși ortodocși și pe la diverși eterodocși? Iisus al lui este de fiecare dată altul?

   9. Repet în final că Sfinții nu și-au povestit singuri viața, mai ales partea cea urâtă, păcătoasă, ci, abia după ce s-au despătimit (însănătoșit) prin ascultare de Hristos cu răbdare și discreție (nu vedetism, nici spectacol), L-au vestit pe Hristos Cel Viu și prezent în Biserică. Și nici această vestire a lui Hristos nu o făceau pe scenă, sau la tembelizor, cu surle și trâmbițe, ci forțați de necesitatea lămuririi unor probleme dogmatice și practice ale Bisericii. În rest, au viețuit smeriți, tăcuți, într-o cumințenie fără excese ori exgerări, cinstiți în muncă și rugători în gândire… Nici Sfântul Siluan, revin la el fiind mai aproape de noi, nu și-a arătat viața și virtutea mai înainte de moartea sa! Și avea, totuși, ce să ne arate și ce să ne învețe… Câtă diferență între mărturia Sfântului Siluan și cea a lui K.K.!

   În încheiere, publicarea unei asemenea cărți, autobiografice într-un fel, nu știu cât folos duhovnicesc poate aduce autorului (folosul material nu îl discutăm ), încă aflat și sub alte influențe decât cea a Duhului Sfânt (setea de promovare mediatică nu ține de smerenia Duhului Sfânt), întreținându-i starea de ”vedetă duhovnicească”. Iar cititorilor ortodocși, unii nelămuriți și nestatornici, nici atât nu le poate folosi, sugerându-le păguboase ”experiențe” în realul și imaginarul pătimaș. În ambianța generală a confuziei new-age, unde toate ”experiențele” religioase sunt puse la grămadă, unde toate ”confesiunile” sunt socotite ”ramuri” de aceeași vigoare ale Bisericii, unde diferențele dogmatice sunt  anulate de o părută egalitate a ”trăirismelor” din imaginația ”credincioșilor”, mărturia despre Hristos a lui Klaus Kenneth se dovedește o diversiune și o amăgire a diavolului, experimentat de mii de ani în a-și alege regimente de fel și fel de ”prooroci mincinoși”.

   Să ne dea Domnul Hristos, tuturor, prin Duhul Său Sfânt, lin și iubitor, partea, smerenia și puterea mărturiei Sfântului Siluan Athonitul și a Tuturor Sfinților, majoritea smeriți și neștiuți!

   Comentariu saccsiv:

   Si eu consider ca este inca in ratacire KLAUS KENNETH. Si aveam de ceva vreme de gand sa ma apuc de un articol pe aceasta tema, insa am tot amanat. De curand insa, cititorul acelas, a postat urmatorul comentariu la articolul Pomenirea Sfintei Mucenice PELAGHIA, cea care a ales mucenicia si nu postura de sotie de prigonitor imparat roman:

sa boicotam actiunile anti-crestine, impotriva marturisirii in Duh si in Adevar …

http://www.agnos.ro/blog/2010/05/04/turneu-klaus-kenneth-2010/

impreuna cu cei care le semneaza … . sa ne indepartam ferm de prieteniile mai mult sau mai putin patetice fata de “eresul catolic”, sau fata de “sfanta maica teresa”

am si niste link-uri cu dovezi cat se poate de concrete despre aceea ce el o numea “sfanta maica teresa”, declarand de multiple ori cu cea mai mare convingere si emfaza ca “este o sfanta !” caci “a cunoscut-o personal” (si ca a bocit nu stiu cate ore la ceea ce ii spunea ea, dar – ca sa nu para ciudat si sa nu incite spiritele aflate in sala, i-a “usurat” pe cei prezenti, spunand ca a plans totusi “mai putin cu cca. o jumatate de ora – o ora” fata de momentul in care i-a vorbit “fahter Sofronie” cum il numea el), “maica” teresa , care pe cand era in Calcutta intra si se inchina in templu budhist, afirmand ca si cel la care se roaga budhistii este tot dumnezeu….

rusinos

http://eresulcatolic.50webs.com/mtereza.html
(nu este nicidecum un trucaj; se poate observa in stanga jos persoana “maicii”, si in cealalta poza.., covorul fiind comun)

de altfel, ea, ca “maica” (femeie), avea “puterea” sa si impartaseasca oameni
http://eresulcatolic.50webs.com/mtereza_euharistie.html
blasfemia nu este insa totala, fiindca oricum ceea ce au ei acolo nu este Sfanta Impartasanie.

cercetati de altfel intreg site-ul eresul catolic daca aveti timp http://eresulcatolic.50webs.com/aggiornamento_img.html si veti fi absolut ingroziti de cate rataciri exista la unii asa-numiti “crestini”

sa vii in Romania, o tara covarsitor ortodoxa, si sa sustii conferinte in fata unui public nu oricare, cel din sala oricum unul avizat, niste conferinte lipsite evident de o marturisire “in Duh si in Adevar” proprii ortodoxiei, mi se pare ori o gafa copilareasca, ori vizand un interes care nu este tocmai curatel …

chiar nu doresc sa-mi fac un “modus vivendi” din acest klaus kenneth sau contestarea lui, ajunge atata luare in seama a ceea ce face el … Oricum, am eu patimile mele, cu care lupt zilnic …

am vrut doar sa pomenesc despre ceea ce sunt unii in stare… si ca sunt subiecte inca “actuale” in viata noastra duhovniceasca.

   Si aducandu-mi astfel aminte de Klaus Kenneth, l-am pus la „articole de facut”, unde probabil iar ar fi stat multa vreme, daca nu scria parintele Mihail Stanciu articolul sau. Ma bucur ca l-a scris, dar mai sunt insa de spus multe si mult mai grave despre KK. Profit astfel de ocazie si ii rog pe toti cei stiu de inregistrari video, in care acesta promoveaza mari rataciri, sa mi le trimita.

   Referitor la fraza parintelul Mihail Stanciu „Ar fi interesantă de aflat părerea lui D.V. despre periplul lui Klaus K., mai ales că vine din partea unui rigorist ortodox, care a devenit și el un apologet al ”ortodoxiei”… lui.”, doar banui unde bate, insa nu pot spune ca o inteleg exact. Ce stiu insa, este ca fratele Danion Vasile declara demult ca  Klaus Kenneth este in ratacire si avea si el in lucru un material pe acest subiect.

Pomenirea Sfantului noului Mucenic IOAN VALAHUL (Românul), cel ce la nici 18 ani a ales mucenicia si nu sodomia si desfraul

   În luna mai, în ziua a douăsprezecea, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).

   Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

   Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

   Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.

   Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omo-rându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

   Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

   Cititi va rog si:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai12.htm

   Asadar, a ucis starpitura de homosexual ce dorea să-l silească spre păcatul blestemat pentru care Dumnezeu a distrus Sodoma si Gomora. Asa a fost sa fie si probabil n-a dorit cu tot dinadinsul sa-l omoare. De asemenea a refuzat-o si pe curva aceea de sotie a homosexualului, alegand mucenicia. De aici tragem invatatura ca trebuie cu orice chip sa ne opunem celor ce doresc prin vorbe frumoase sau prin forta sa ne atraga spre sodomie sau desfrau.  

   Sa ne amintim si de Sfânta Pelaghia fecioara:

   Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda. Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.