Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu fierbe. De ce?

Iata un articol din 2008 scris de Florin Stuparu si postat pe AXA cu titlul Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu:

Proorocia Domnului despre nimicirea celei de-a doua biserici a Legii celei Vechi

Una dintre ultimele proorocii ale Mîntuitorului Hristos este aceea privitoare la biserica Legii celei Vechi, zisul „templu al lui Solomon”, proorocie care zice așa:

„Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe prooroci și-i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de cîte ori am voit să-i adun pe fii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit! Iată casa voastră vi se lasă pustie, căci vă zic vouă: De acum nu Mă veți mai vedea pînă cînd nu veți zice: Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 23:37-39).

Stihuri pe marginea cărora Sfnțitul Teofilact al Bulgariei (veacul al 10-lea) zice așa:

„De două ori rostește Domnul numele Ierusalimului, chemîndu-l cu durere și cu milă. Căci grăiește ca și către o femeie iubită cu înfocare, dar care l-a defăimat pe cel care a iubit-o, vrînd să aducă asupră-i chinul. Și Hristos învinuiește Ierusalimul ca pe un ucigaș, zicîndu-i că, de multe ori vrînd El să-l miluiască, acesta nu a vrut. Ci – supunîndu-se mai vîrtos diavolului, care îl risipește și îl depărtează pe el de la Adevărul ce are puterea de a uni – nu L-a primit pe Însuși Domnul, Cel care îl adună. Căci nimic nu risipește și nu desparte mai mult de Dumnezeu decît păcatul, după cum nimic nu adună către Dumnezeu decît buna cunoștință. Și, arătîndu-Și dragostea, pune înaintea lor pilda păsării și zice mai apoi: De aceea, pentru că nu Mă voiți, las casa voastră pustie. De aici, să înțelegem că pentru noi locuiește Dumnezeu în biserică, iar cînd noi sîntem deznădăjduiți, atunci și bisericile sînt părăsite de Dînsul.

De acum, nu Mă veți mai vedea pînă la a doua venire! – zice Domnul, căci atunci chiar fără voie se vor închina Lui și vor zice: «Bine este cuvîntat Cel ce vine întru numele Domnului!» Iar «de acum» înseamnă «după ce Mă veți răstigni», iar nu ceasul acela în care vorbea. Căci Iudeii L-au mai văzut după aceea de multe ori, dar după ce L-au răstignit nu L-au mai văzut, nici nu-L vor mai vedea pînă la venirea Sa de a doua” (în tîlcuirea evangheliei după Matei).

„«Iată se lasă casa voastră pustie!» – zice și Sfîntul Ioan Hrisostomul – adică «lipsită de ajutorul Meu». Deci Hristos a fost acela Care și mai înainte era în fruntea Ierusalimitenilor: El i-a ținut, El le-a purtat de grijă; deci Hristos a fost Acela care i-a învățat totdeauna. Acum le pune înaintea ochilor o pedeapsă de care s-au temut totdeauna nespus de mult, iar pedeapsa aceasta este pieirea desăvîrșită a statului iudeu” (în omiliile la Matei).

Și Matei urmează:

„Și, ieșind din biserică, Iisus S-a dus și s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile bisericii. Iar El, răspunzînd, le-a zis: «Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească»” (Matei 24:1, 2).

„Ieșind din biserică – zice Sfințitul Teofilact – a arătat că va pleca de la Iudei. Și, precum a zis că: «se va lăsa casa voastră pustie» (Matei 23:38), așa și face cu adevărat. Și le spune dinainte ucenicilor despre dărîmarea bisericii, pentru că-i vedea pe ei cugetînd cele pămîntești, uimindu-se de frumusețea zidurilor și parcă întristîndu-se că se va lăsa pustie o zidire atît de minunată. Și-i îndepărtează pe ei spre a nu se pironi la cele pămîntești și-i trimite la Ierusalimul cel ceresc, zicînd că aici (în Ierusalimul cel de jos) nu va rămîne piatră peste piatră. Iar prin zicerea «nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească», Domnul face înainte-vestirea dărîmării Ierusalimului, lucru care mai apoi s-a și împlinit” (la fel). „Și zic unii că au rămas multe rămășițe din vechea cetate a Ierusalimului și așa se ispitesc să-L arate mincinos pe Hristos, dar nu este așa. Căci – măcar de ar fi și rămas oarecare rămășițe, lucru care nu este adevărat – însă pînă la sfîrșitul cel de obște nu va rămîne piatră pe piatră. Însă istoriile spun că împăratul Adrian a pus să fie dărîmate cu totul cetatea și biserica chiar din temelii, iar apoi să fe arat locul, încît și aceasta s-a plinit, că nici piatră pe piatră n-a rămas” (Sfnțitul Teoflact, în tîlcuirea la Marcu).

Și – tîlcuind același loc de la Luca – același Teofilact zice: „Cu cuviință proorocește acum Domnul pentru Ierusalim, fiindcă era aproape de a Se răstigni degrabă, ca să le avem și pe acestea spre mare dovedire cum că El este Dumnezeu adevărat. Drept aceea – lăudînd oarecare zidirile bisericii și podoabele (și socotesc că ziceau despre lucrurile acelea strunjite și săpate, precum finicii și serafimii, căci pe acestea poate le numeau «podoabe») – Domnul nu poartă grijă de nici una din acestea, ci spune mai înainte risipirea lor. Iar ei au socotit că El zice pentru sfîrșitul cel de obște, măcar că zicea pentru robia Ierusalimului ce s-a făcut de către Romani” (în tîlcuirea la Luca).

Așa a fost! Căci Romanii asediază și nimicesc Ierusalimul prin Titus1, la anul 70 după nașterea Domnului Hristos. Atunci, biserica Iudeilor a fost dărîmată, sinedriul s-a desfințat, preoții au fost uciși și slujirea Legii Vechi a încetat.2 Căci, într-adevăr, ce rost ar mai fi avut slujirea acesteia, de vreme ce Însuși Dumnezeu-Cuvîntul, Cel care o așezase prin Moisi, Se întrupase și întemeiase Așezămîntul cel nou și Biserica cea nouă a credincioșilor Săi? Apoi, în anul 132, Ierusalimul a fost asediat și nimicit din nou de către Romani, sub împăratul Adrian.

Pentru a înțelege că biserica cea veche și rînduielile ei au avut întemeiere și rost doar pînă la întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, să ne amintim istoria zisului „templu”3 din Ierusalim.

Biserica lui Solomon

Solomon a fost al patrulea fiu al lui David, din femeia lui Urie, Vatșeva; ultimul împărat al statului unitar evreiesc, între 970-930. Din insuflare dumnezeiască, el zidește casa lui Dumnezeu dorită de tatăl său David, care fusese împiedicat să o ridice el însuși, fiindcă era om războinic și vărsase mult sînge.

Și după aceasta însă, Iudeii au urmat obiceiului lor de a-L lăsa deoparte pe Dumnezeul cel adevărat și a se închina dumnezeilor cei mincinoși ai păgînilor, precum făcuseră și înainte. Dacă citim cărțile Cronicilor și ale Împăraților, vedem că toată istoria norodului ales de Dumnezeu Lui-Și a fost o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a lăsat-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor vecine, adică la fețele înșelătoare ale satanei și ale dracilor lui. Astfel, Evreii și-au făcut în pustie idol încornorat, urmînd pilda Egiptenilor ce se închinau la boul Apis. Tot așa, împăratul Ahav (cel care l-a prigonit pe Ilie) a făcut hatîr socrului său Ioval, împăratul Tirilor și al Sidonienilor, și a ridicat capiște zeului Baal și prooroci ai acestuia, în Samaria. Însuși Solomon a îngăduit ridicarea de capiști idolești, făcînd hatîr numeroaselor sale femei păgîne. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu – preot, împărat sau prooroc – care dărîma capiștile și aducea norodul la dreapta credință. Așa a fost chiar Moisi, așa Fineas, așa marele prooroc Ilie; așa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, și toți ceilalți conducători evlavioși, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu și s-a izbăvit de la desăvîrșita nimicire. Așa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, Macaveii. Oricum, pentru fărădelegile norodului și ale împăraților, Dumnezeul a toată lumea i-a pedepsit pe Iudei prin împăratul Babilonian Navuhodonosor, care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. În 597, Navuhodonosor a cucerit Ierusalimul și l-a strămutat pe împăratul Ioiachim împreună cu curtea sa, cu meșteșugarii și cu ostașii. Urmașul acestuia, Sedechia, se răzvrătește, și în 587 Ierusalimul e iarăși cucerit și jefuit, biserica lui Solomon e dărîmată și sînt strămutați alți Iudei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Astfel, s-au împlinit cele proorocite încă de David, care zice:

„Tu ai lepădat, și ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai așezămîntul robului Tău, spurcat-ai în pămînt sfnțenia lui. Surpat-ai toate gardurile lui, pus-ai tăriilor lui frică. Jefuitu-l-au pe el toți cei ce treceau pe cale, făcutu-s-a ocară vecinilor săi. Înălțat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul, veselit-ai pe toți vrăjmașii lui. Întors-ai ajutorul sabiei lui, și nu l-ai apărat pe el în război. Stricatu-l-ai din curățenia lui” (Psalmul 88:38-44).

Stihuri pe care Fericitul Teodorit al Chirului le tîlcuiește așa: „«Iar Tu ai lepădat, și ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai așezămîntul robului Tău,» Iar Tu […] i-ai lepădat pe strănepoții lui David, și i-ai arătat netrebnici, și în robie i-ai vîndut, și împărăția acestuia (a lui David) ai încetat-o și tocmelile făcute cu robul Tău le-ai risipit. Căci «uns» îl numește aici pe împărat, și doi strănepoți ai lui David s-au dus robiți: Iehonia și Sedechia, la aceștia încetînd împărăția lui David. Căci Zorobabel, cel ce a stăpînit după întoarcerea din robie, era demagog (adică povățuitor de norod), iar nu împărat.

«spurcat-ai în pămînt sfințenia lui.» «Sfințenie» numește biserica pe care voia să o zidească David, dar a zidit-o Solomon, după David. Aceasta zice că s-a spurcat de năvălirea Babilonienilor și s-a făcut asemenea cu iarba ce înflorește: căci, după ce s-a surpat, s-a prefăcut în țărînă.

«Surpat-ai toate gardurile lui» De toată întemeierea l-ai dezgolit pe dînsul.

«pus-ai tăriilor lui frică.» Pentru că, bizuindu-se pe ogrăzile cetăților de demult, a căzut din bizuire și este înfășurat cu frica.

«Jefuitu-l-au pe el toți cei ce treceau pe cale,» Moavitenii, și Amonitenii, cei de altă seminție, Idumeii și Sirienii, Asirienii, Babilonienii.

«făcutu-s-a ocară vecinilor săi.» De rîs și de ocară s-au făcut vecinilor de prin prejurul hotarului lor.

«Înălțat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul,» Pe neprietenii lui i-ai arătat mai tari decît dînsul.

«veselit-ai pe toți vrăjmașii lui.» L-ai făcut de batjocură vrăjmașilor lui.

«Întors-ai ajutorul sabiei lui, și nu l-ai apărat pe el în război.» Netrebnice i s-au făcut lui armele după ce s-a dezgolit de a Ta purtare de grijă.

«Stricatu-l-ai din curățenia lui,» Iar Simmah, așa: «Încetat-ai curățirea lui.» Căci nu poate să se mai curățească cu stropirile împrejur, robit fiind și petrecînd departe de biserica Ta” (în tîlcuirea psalmilor).

A doua biserică

Puțini dintre cei robiți în Babilon aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel și apoi cu Ezdra. Cel dintîi era un prinț Iudeu născut în Babilon, primul între cele 12 călăuze care au adus la Ierusalim o caravană de strămutați, între 538 și 522. Împreună cu Marele Preot Iosua reia lucrările (începute de Șesbazar în 537) pentru refacerea Bisericii, care se deschide în 515 (vezi 1 Ezdra, 2:1, 3:2,8, 4:2,3, 5:2). Iar Ezdra a fost preotul și cărturarul care i-a învățat din nou Legea pe fiii lui Israil întorși la Ierusalim, căci aceștia o uitaseră și se povățuiau după eresuri păgînești.

Dar Iudeii nu s-au înțelepțit nici după acea cumplită bătaie dumnezeiască a robiei babiloniene, ci fărădelegile lor au urmat mai departe, pînă la cea din urmă, adică pînă la uciderea Domnului, Care pentru ei Se întrupase înainte de toate. De ce au făcut aceasta? Pentru că nu doreau schimbarea lumii acesteia căzute din pricina păcatului, pentru că nu doreau petrecerea în împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că se temeau de judecata obștească de la sfîrșitul veacului. De ce? Pentru că își doreau stăpînirea întregului pămînt. Și cei mai mulți dintre ei au urmat să judece așa și după înălțarea Domnului și întemeierea Bisericii Sale. Iar răsplata binemeritată a fost nimicirea desăvîrșită de către Romani a Ierusalimului și a bisericii rezidite a lui Solomon, împreună cu robirea tuturor Iudeilor, după cum am spus.

Întîiul neam ales și Antihristul

Deși L-au avut de la bun început ca povățuitor pe Însuși Dumnezeu, în chip nemijlocit, Iudeii au dorit dintotdeauna să fie povățuiți nu de Dumnezeu, și cu atît mai puțin de Dumnezeu-Omul Hristos, ci de un om-dumnezeu, de un împărat pămîntesc atot-puternic, sub al cărui sceptru ei ar urma să întemeieze (și, mai tîrziu, să reîntemeieze) o împărăție pămîntească a lui David și să stăpînească lumea. De aceea „L-au ucis [pe Hristos-Dumnezeu] din mînie și dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toți: «Împărăția Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fe împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:8-9)4 și cum ar fi vrut Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură și mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl așteaptă pe «Mesia» al lor, așadar un împărat a toată lumea, care este însuși Antihrist [cel mare], căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L așteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-Omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM).5 Și cine este el? Este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi” (Ioan 5:43).6

Totodată, Antihristul este „hristosul” așteptat și de noul „Creștinism” hiliast (sau „milenarist”, erezie iudaică despre care vom vorbi mai jos). Acesta e cel în care Iudeii și toți cei lepădați de la credință (dar și păgînii) își pun nădejdea că va împărăți în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinței și al fărădelegii, stăpînit de diavolul7, un „rai” în care toți să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfățișeze (și pe bună dreptate, conștiința spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

Și cine va fi Antihristul cel mare? Un Evreu din neamul lui Dan8, pe care Evreii îl vor încorona ca împărat a toată lumea într-o nouă „biserică a lui Solomon” din Ierusalim, după cum arată Pavel: „(…) potrivnicul9, care se va înălța mai presus de tot ce se zice sau se cinstește ca Dumnezeu, încît să șadă el în biserica lui Dumnezeu10 ca Dumnezeu, arătîndu-se pe sine-și că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Și cînd va fi aceasta? Atunci cînd se va împlini proorocia de la Luca: „Și [Iudeii] vor cădea de ascuțișul sabiei, și vor fi duși robi în toate «neamurile», pînă ce se vor împlini vremurile «neamurilor»11” (Luca 21:24). Ei bine, a trecut aproape o jumătate de veac de cînd s-au împlinit vremurile „neamurilor”, adică stăpînirea lumii (deci și a Palestinei) de către ne-Evrei, precum și robia și surghiunirea Evreilor de către aceia! Fiindcă, pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția întemeierii unui stat evreiesc independent în Palestina. Și asta cînd? La vremea proorocită de către sfinții lui Dumnezeu. Căci să citim ce zicea Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos încă în urmă cu o mie de ani:

„Sfîrșitul lumii find aproape, după împlinirea vremurilor tuturor «neamurilor» care au împărățit la rîndul lor în osebite vremuri, va ridica Dumnezeu și sceptrul Israiliților, ca să împărățească prin Antihrist în al șaptelea veac spre al optulea, pentru care a mărturisit Proorocul Isaia, zicînd că va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea «neamurilor», care au stăpînit oile cele risipite ale lui Israil printre neamuri, și va aduna Israilul cel risipit în sfînta cetate a Ierusalimului. Și va fi atunci Israil ca și cînd a ieșit din Egipt, precum mărturisește și Sfîntul Apostol Pavel, care zice: «Cînd se vor împlini vremurile «neamurilor», atunci se va mîntui tot Israilul» (Evrei 11:26). Așadar, îi va aduna pe toți în cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca să nu mai zică: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pe noi, ne-ar fi dat iarăși locurile noastre, și era să credem în Hristos.»” Deci Dumnezeu a îngăduit întoarcerea Iudeilor la Ierusalim ca să se arate că și așa puțini vor crede într-Însul, acea «rămășiță» de care era vorba în tîlcuire. Sau – cum zice Dimitriu Scartsiuni – „Dumnezeu a lăsat ca să vină Antihrist pentru nepocăința lepădării de credință a oamenilor. Deoarece Antihrist «în cei pierduți se întărește» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), așadar în necredincioșii nepocăiți. Acești împietriți la inimă – fie că vine, fie că nu vine Antihrist – nu vor să creadă în Hristos și să se mîntuiască, fiindcă nu au dragoste.

Amăgitorul va veni ca să vădească necredința și nepocăința celor care-L tăgăduiesc pe Hristos. Dar în primul rînd îi va stăpîni pe Iudeii care au întrecut în necredință toate neamurile. Aceștia, care continuă să-L răstignească pe Iisus, pregătesc calea și tronul lui Antihrist. Cinstea pe care Iudeii i-o vor da lui Antihrist va constitui «plata nerecunoștinței acestora» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), fiindcă au cinstit minciuna în locul Adevărului, întunericul în locul Luminii, pe Antihrist, iar nu pe Hristos” (DIM).

Templul Iudeilor celor necredincioși de la Ierusalim

Același Dimitriu Scartsiuni urmează: „Înființarea statului evreu e un fapt nemaivăzut și arată să s-au împlinit vremurile «neamurilor»” (DIM). Și: „Era cu neputință ca să se arate Antihrist înainte de a se retrage puterea care stăpînea pămîntul lui Israil și înaintea celui care-l oprea, așadar pînă ce purtătorul puterii nu părăsea Ierusalimul. Din 1948 însă, Evreii au înființat statul Israil, pe pămîntul străbun, și cel care stăpînea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber13 și nu numai liber, ci este pregătit intens de Evrei, care-l așteaptă cu nerăbdare pe Antihrist. Ba mai mult, au adunat materiale pentru reconstruirea templului, încît să așeze pe «cel fără de lege» în mijlocul lui. Pentru aceasta și învingătorul războiului de 6 zile împotriva Palestinienilor, din 1967, arhirabinul armatei israeliene, Shlomo Goren, a spus: «Am pus stăpînire pe cetatea lui Dumnezeu, intrăm în epoca mesianică a poporului evreu și făgăduiesc lumii creștine că vom avea grijă să facem ceea ce sîntem datori»” (DIM).

Într-adevăr, se zice că, încă din anii ‘70 ai veacului trecut, în Statele Unite s-au tăiat blocurile de piatră pentru rezidirea templului. Nu știm dacă zvonurile acestea sînt adevărate, dar în 1982, în timpul luptelor din Liban, armata israeliană a pus mîna pe o mare cantitate de lemn din vestitul cedru libanez, pe care l-a pus la păstrare pentru construcția celei de a treia biserici evreiești. Apoi, în 1998, o grupare numită „Te Temple Mount Faithful”, urmărea să așeze piatra de întemeiere a templului, un bloc de marmură de 4,6 tone, pe locul unde se crede că ar fi fost biserica lui Solomon. De asemenea, Te Temple Institute a început să lucreze vasele de slujbă și veșmintele arhierești și preoțești.

(va urma)

Note

1 Titus Flavius Vespasianus, împărat Roman între anii 79-81. Fiul și urmașul tatălui său cu același nume. În vremea domniei tatălui său, a condus armata romană care a nimicit Ierusalimul.

2 Precum mărturisește Iosif Flaviu-Iudeul, în Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor.

3Temple au avut păgînii cei vechi; Solomon a zidit la Ierusalim biserica lui Dumnezeu.

4 „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: «Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.»”

5 Dimitriu Scartsiuni, Profeții despre Antihrist, Atena, 1991

6 Trebuie amintit că, pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înșiși ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei așeza Tu la loc împărăția lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6). Loc pe care Teoflact, în urma Hrisostomului, îl tîlcuiește așa:
„[Ucenicii] doreau să se izbăvească de cele grele, nevoind să se arunce iarăși întru cele mai de pe urmă primejdii. Și nu L-au întrebat cînd, ci: «Oare în anul acesta vei așeza împărăția lui Israil?», adică: Acum? – așa de mult doreau ziua aceea. Iar mie mi se pare că nici atunci nu înțelegeau încă arătat ce împărăție era aceea, căci încă nu îi învățase Duhul. Și nu au zis: Cînd va fi? – ci: Oare o vei așeza? – ca și cum ar fi fost căzută.” Căci, într-adevăr, Israiliții erau de multă vreme sub stăpînirea romană, pe care chiar au încercat să o înlăture, pînă cînd Vespasian i-a nimicit cu desăvîrșire.

7 „«stăpînitorul lumii acesteia» (Ioan 14:30) – adică diavolul. Dar «stăpînitor al lumii» să-l înțelegi pe el nu al zidirii, ci al norodului celui fără de socoteală, care cugetă cele ale lumii. Fiindcă [diavolul] nu stăpînește cerul și pămîntul, căci pe toate le-ar fi răsturnat și le-ar fi tulburat, ci pe cei ce singuri se dau lui. Pentru aceasta se numește și «stăpînitor al întunericului», iar prin «întuneric» să înțelegi lucrurile cele rele” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea la Ioan).

8 Precum zice Sfîntul Andrei al Neochesariei în tîlcuirea la Cartea Apocalipsei.

9 „Dar cine este acesta? Oare Satana? Ba! – ci este un om care va fi îmbrăcat cu toată lucrarea Satanei” (Sfințitul Teofilact). Iar Teodorit zice așa: „L-a numit «omul păcatului» fiindcă va fi om cu firea, primind însă întru sine toată lucrarea diavolului.” Și, mai jos, zice: „Căci vrăjmașul diavol va urmări firea oamenilor, adică înomenirea Mîntuitorului nostru Dumnezeu. Și, precum Mîntuitorul a lucrat mîntuirea noastră luînd firea omenească, tot așa acela, alegînd un om puternic va primi toată lucrarea lui, prin acela se va ispiti să-i amăgească pe toți oamenii, numindu-se pe sine «Hristos» și «Dumnezeu» și vădind minciuna celor ce se numesc «dumnezei», minciună pe care el o întărea în vremile trecute.”

10 În tîlcuirea la Cartea Apocalipsei, Sfîntul Andrei zice că aceasta e ori biserica refăcută a lui Solomon, ori aceea Ortodoxă din Ierusalim. Cele două păreri nu se împotrivesc însă una alteia, fiindcă la vremea aceea atît biserica (mincinoasă a) Legii celei Vechi, cît și aceea a Noului Testament (adică Ortodoxă, dar căzută de la dreapta-credință), împreună cu toate celelalte eresuri vor fi părți ale marii Biserici ecumeniste unite. Să ne amintim că așa zișii Iudeo-Creștini, cei ce recunosc că Iisus a fost Hristosul și că au greșit ucigîndu-L, spun deschis că Îl așteaptă (și în locul Lui Îl vor primi pe Antihristul) întru a doua venire pentru a împărăți cei o mie de ani pe pămînt, fiind și arhiereu al Bisericii celei vechi.
Iar Teodorit zice așa: „«Locaș al lui Dumnezeu» a numit toate bisericile, întru care [Antihristul] va răpi șederea înainte [«arhieria» (cine aude, acela să priceapă!)], ispitindu-se a se arăta pe sine-și Dumnezeu.” „Și dumnezeiescul Daniil a spus dinainte acestea: «Și nu va lua aminte la dumnezeii părinților lui […] și nu va băga în seamă nici un alt dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor» (Daniil 11:37), în loc de: «se va numi pe sine «dumnezeu tare»” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii epistolelor lui Pavel).
În legătură cu aceasta, iată ce zice și părintele Serafim Rose: „După Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, istoria lumii va culmina cu o figură «hristică», adică Mesia cel mincinos sau Antihristul. El va fi «Creștin» în sensul că întreaga funcție și chiar ființa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privințele. Căci el nu numai că va fi dușmanul cel mai mare al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înșela pe Creștini, va lua trăsăturile lui Hristos, venit a doua oară pe pămînt ca să conducă lumea din biserica Iudeilor reconstruită din Ierusalim” (Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, 1995).

11 Adică ale ne-Evreilor, după cum îi numește Scriptura.

12 „Tot Israilul” însemnează aici: „toți Israilitenii cei vrednici, care vor ajunge să creadă întru Iisus Hristos-Dumnezeu pînă la sfîrșitul veacului”.

13 Cu toată împotrivirea Ismailitenilor Arabi, care nu încetează lupta. Despre aceasta, vom vorbi și mai departe.

Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

(urmare din numărul trecut)

Rostul noului templu, după Evrei

Pentru a înțelege cît de cît sminteala în care se află cei ce vor să reînvie Legea cea Veche, să vedem care a fost rostul slujbelor ținute în biserica lui Solomon. Întîi de toate, acela de a păstra legătura cu Dumnezeul cel adevărat într-un loc pe care Acesta Și l-a afierosit Lui-Și, unde se păstrau mărturiile trupești ale purtării Sale de grijă pentru poporul pe care Și-L alesese: Tablele Legii (al doilea rînd de table), vasul cu mană, toiagul lui Aaron ce înfrunzise și cădelnița de aur a aceluiași. Totodată, în biserica lui Solomon urma ca „neamurile” (adică păgînii, închinătorii la dumnezeii cei mincinoși) să afle din nou despre adevăratul Dumnezeu al tuturor. Ceea ce nu s-a întîmplat, decît în prea-mică măsură, tocmai pentru că Iudeii au socotit dintotdeauna că Dumnezeu este doar Făcătorul lor, ceilalți oameni fiind niște făpturi josnice din fire. Apoi, slujbele acelea aveau rostul de a săvîrși jertfe sîngeroase care să îi țină pe Iudei departe de închinarea la făpturi. Căci, așa cum ziceam, ei ajunseseră să cinstească (printre altele) animalele cornute, așa cum făceau vecinii lor păgîni. Deci nu Dumnezeu avea nevoie de aceste jertfe, ci ei, în neputința lor de a înțelege slujbe mai duhovnicești. Însuși Dumnezeu zice, prin David: „Nu voi primi din casa ta viței, nici din turmele tale țapi. Căci ale Mele sînt toate fiarele țarinii, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea țarinii cu Mine este. De voi flămînzi, nu-ți voi spune ție, că a Mea este lumea și plinirea ei. Au doară carne de tauri voi mînca, sau sînge de țapi voi bea?” (Psalmul 49:9-13).1 Așa zice Dumnezeu și prin Isaia: „Cine cere acestea din mîinile voastre?” (Isaia 1:12).2 Mai departe, unele dintre jertfele acestea (aceea a mielului de Paști sau a junicii roșii) și spălările erau înainte-închipuiri ale jertfei Mîntuitorului și ale botezului întru Hristos. De aceea se zice că ele curățau păcatele Iudeilor, măcar că nu o făceau cu adevărat.

Ce zic însă Evreii cei necredincioși, după tîlcuirile lor insufate de „tatăl minciunii”, diavolul3? Că cel mai sfînt loc din lume este Palestina, iar în Palestina Ierusalimul, și în Ierusalim Muntele Templului4, cunoscut și ca Muntele Moriah, locul unde Avraam a fost trimis să-l jertfească pe Isaac5. Iar în templu cel mai sfînt loc era Sfînta Sfintelor, unde se păstra Chivotul Legămîntului cu Tablele Legii. Acolo, o singură dată în an, intra doar marele preot, ca să se roage pentru păcatele norodului. Această Sfîntă a Sfintelor era așezată pe locul unde Avraam a pregătit jertfelnicul pentru Isaac. Puterea care săvîrșea curățirea de păcate a norodului era — zic ei — o „energie spirituală” ce se afla în templu, numită „shekinah”, „prezența manifestată” a lui Dumnezeu. Această „shekinah” ar fi o putere zidită (!), feminină (!), pe care „inițiații” (kabbaliștii) o primesc prin „pregătire spirituală”. A primi „shekinab” ar fi deci de cea mai mare însemnătate pentru „poporul ales”, care a luat ființă tocmai datorită acestei „energii spirituale”. Căci — zic ei — Isaac a primit o mare măsură de „shekinah” atunci cînd Avraam se ruga înainte să-l jertfească. Isaac a transmis această „shekinah” fiului său Iacov, și de aceea Dumnezeu i-a schimbat numele în „Israil”6. Poporul lui Israil s-a păstrat — chipurile! – datorită acestei „energii spirituale”: cîtă vreme legea Domnului a fost cinstită în templu, întregul Israil a primit multă „shekinah” și țara a fost în pace și belșug, cum s-a întîmplat în vremea domniei lui Solomon. Căci Solomon (Shalom) înseamnă „pace”7. Dimpotrivă — cînd norodul lui Israil a uitat legea Domnului și biserica lui Solomon, cînd a săvîrșit prea multe păcate pentru ca Dumnezeu să le mai poată ierta — țara a fost în război, biserica a fost nimicită și Israil a primit doar puțină „shekinah”, nemaiputînd așadar să se curețe de păcate8.

Pentru Evreii cei necredincioși de azi, templul lor ar avea aceleași rosturi ca și biserica lui Solomon, adică: să păstreze — zic ei — „religia iudaică”, „identitatea și cultura iudaică”, să șteargă păcatele lui Israil, și ale Creștinilor Sioniști și ale Iudeilor Mesianici și să primească acea „shekinah”, „prezența manifestată a lui Dumnezeu”.

Dar aceasta nu e decît magie kabbalistică! Pentru a ne lămuri cît de cît, trebuie să știm că „înțelepții” Evreilor celor necredincioși zic că „ideea Templului” este cuprinsă în planurile zidirii lumii. Talmudul zice că șapte lucruri au fost văzute de Cel Sfînt înaintea zidirii: Tora (adică cele cinci cărți ale lui Moisi), Pocăința (!?), Grădina Raiului și Gehinnom-ul (iadul), Tronul Slavei, Sfîntul Templu și identitatea lui Mesiah9. Deci, pentru Evrei, e vorba de predestinare. Adică Dumnezeu este supus predestinării, sau — altfel spus — El este chiar predestinarea, sau soarta. Aceiași „înțelepți” zic că, dacă vom cunoaște firea acestor șapte lucruri, vom înțelege scopul zidirii. Între acestea, Templul înseamnă — zic ei — piscul doririi oamenilor: putința de a intra în legătură cu Dumnezeu.10

Ca să sfîrșim cu aceste sminteli, să pomenim că „învățații” Evreilor celor necredincioși socotesc, în idolatria lor, că Templul e „poarta cerului”, și aduc ca întărire pentru aceasta vedenia Patriarhului Iacov, care „a visat o scară sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii ui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea (Facerea 28:12). Patriarh care, trezindu-se dimineața, a strigat: „Cît de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (la fel 28:17). În visul său proorocesc — zic ei — Iacov a văzut Sfîntul Templu de pe pămint față în față cu Tronul Slavei. Apoi, el a ridicat, în loc de stîlp, o piatră pe care a uns-o cu unt-de-lemn, afierosind locul viitorului Templu: primului, celui de-al doilea și celui de-al treilea, pe care vor să-l ridice acum. Deci — zic ei — Sfîntul Templu este poarta spre ceruri pentru orice făptură omenească ce vrea să se apropie de Dumnezeu.11

Apoi, Templul rezidit ar avea rostul să-i reunifice — „spiritual”, „religios”, deci politic — pe toți Evreii, care sînt cea mai dezbinată nație de pe pămînt. Dar nu numai atît; ei cred de asemenea că mîntuirea întregii omeniri atîrnă de „mîntuirea” lor (pămîntească) și că al lor Mesiah, atunci cînd va veni, va mîntui toate neamurile. De aceea, Templul este pentru ei buricul pămîntului, căci va fi locul de adunare în jurul acestui „mîntuitor”, om și dumnezeu totodată (Antihristul). Iată așadar cum adevăratul scop al reconstruitii Templului este vădit chiar de vrăjmașii lui Hristos!

Organizația „Temple Mount Faithful” (credinciosul muntelui templului!?) a născocit chiar și o rugăciune pentru toate neamurile credincioase „Dumnezeului lui Israil” (adică al Evreilor), care sună cam așa: „Tatăl nostru Care ești în ceruri, păzește pe fiii tuturor neamurilor care fac voia Ta și se tem de marele Tău nume! Revarsă asupra lor blagosloveniile Tale pentru belșug, frăție și pace! Adu în inimile tuturor credința că Tu ești singurul Dumnezeu în cerul de deasupra și pămîntul dedesubt! Fă ca toți oamenii să-Ți cheme numele și să-Ți slujească cu o singură inimă! Fă să vină acea zi în care mulțime de neamuri vor merge și vor spune: «Hai la Muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, și El ne va învăța căile Sale și vom merge pe potecile Sale, pentru că din Sion va ieși Legea și cuvîntul Domnului din Ierusalim!» Mîntuiește norodul lui Israil în Țara Sfîntă și dăruiește fiilor ei puterea să înfrunte necazurile care se ridică împotriva lor! Deschide ochii și inimile vecinilor noștri, încît să știe că numai întru pacea lui Israil se vor bucura de pace! Fă-i să înțeleagă că cuvîntul lui Dumnezeu a venit la strămoșii acestei nații ca să le dăruiască această țară, așa cum scrie în Legea lui Moisi și cum s-a făgăduit prin prooroci că El îi va păzi de la răspîndire, îi va așeza la un loc, va înnoi jertfelnicul și va reașeza împărăția ca în vechime. Deșteaptă inimile fiilor lui Israil, pentru care Te-ai pogorît pe muntele Sinai ca să le dai Legea și poruncile ei prin mîna lui Moisi, ca să țină seama de tot ce e scris în Lege, pentru a izbuti în tot ce săvîrșesc, și astfel să primească venirea mîntuirii și mîntuirea întregii lumi! Amin!” Toate acestea ar fi frumoase și adevărate, doar că s-au întîmplat! Lumea (adică aceia din Evrei și aceia din „neamuri” care au crezut) a fost mîntuită deja din înșelarea și din robia diavolului cel mare și satana prin întruparea Dumnezeu-Cuvîntului (Acela care i-a și dat lui Moisi Tablele Legii pe muntele Horivului), prin propovăduirea, prin patimile, prin jertfa și prin înălțarea Sa. Cei care au crezut — și Evrei, și din „neamuri” — s-au adunat la Pogorirea Sfîntului Duh în Biserica Dumnezeu-Cuvîntului, Cel care a făcut cerul și pămîntul.12 Vedeți viclenia: tot ce zice în această rugăciune e din prooroci, numai că toate proorociile Vechiului Testament s-au împlinit, iar acum se împlinesc — sub ochii noștri, împreună cu noi și prin noi — cele ale Apocalipsei Sfîntului Ioan Teologul. Dar despre toate acestea vom mai vorbi la timpul cuvenit.

Greutăți în reînvierea slujbei Legii Vechi

CHIVOTUL CEL PIERDUT AL LEGĂMÎNTULUI

Cum aminteam mai sus, biserica lui Solomon avea (între altele) rostul de a adăposti Chivotul (Sicriul) Legii, precum și alte cîteva lucruri care le aminteau Iudeilor de binefacerile lui Dumnezeu din vremea rătăcirii lor prin pustie. Despre acestea pomenește și Sfîntul Apostol Pavel în epistola sa către Evrei: „Iar după a doua catapeteasmă [perdea] se afla […] «Sfîntul Sfintelor», care avea cădelnița de aur și sicriul Legii ferecat peste tot cu aur13, întru care era năstrapa de aur ce avea mana, și toiagul lui Aaron ce înfrunzise și lespezile Legii” (Evrei 9:3, 4). Stihuri pe care Sfințitul Teofilact al Bulgariei le tîlcuiește astfel:

Toate acestea erau aduceri aminte și pomeniri ale nemulțumirii Evreilor [față de Dumnezeu]. Astfel, năstrapa de aur cu mana se păzea spre pomenirea faptului că Evreii, care mîncaseră mana aceasta în chip minunat și mai presus de fire, au cîrtit asupra lui Moisi și a lui Aaron în pustie14; ca, prin pomenirea aceasta, să se vestească fiilor și strănepoților bunătatea lui Dumnezeu și împietrirea inimii) Evreilor. Apoi, toiagul lui Aaron se păzea pentru zicerea-împotrivă asupra lui Aaron a lui Core, Datan și Aviron, pe care i-a înghițit pămîntul, așa cum se arată la capitolul 17 al Numerilor. Iar al doilea rînd de table ale Legii, cele cioplite de Moisi, se păzeau spre pomenire; căci, din pricina slujirii la Idoli a Evreilor, Moisi a sfărîmat primele table, cele nefăcute de mîini, ci alcătuite de Dumnezeu. Se va nedumeri cineva însă pentru ce în Cartea a treia a împărățiilor este scris că în sicriu nu a fost altceva decît acele două table: «Și în sicriu nu era nimic altceva afară de două lespezi de piatră, Tablele Legii, pe care le pusese Moisi în Horiv, cind Domnul a făcut testament cu fiii lui Israil, după ieșirea lor din pămîntul Egiptului» (3 Împărați 8:9). Căci Apostolul zice aici că în sicriu era și năstrapa cu mana și toiagul lui Aaron. Spre dezlegarea nedumeririi acesteia, răspundem că — fiind prea-bine învățat întru cele evreiești de către prea-învățatul Gamaliil, dascălul său — Pavel poate știa aceasta din predanie, Căci și fariseii Evreilor din vremea aceea se împacă întru aceasta, zicînd că în sicriu se aflau și acestea amîndouă, însă nu de la început.15 Căci — zic aceștia — de vreme ce sicriul urma să se ascundă în vremea lui Ieremia, se poate ca atunci să se fi pus acestea într-însul. Iar despre ascunderea sicriului așa se scrie la Ieremia: «În zilele acelea — zice Domnul — nu se va mai zice: O sicriul Legii! Nu se vor mai gîndi a el, nu-și vor mai aduce aminte de el, nu se va mai face altul» (Ieremia 3:16).

Și apostolul urmează: „Iar deasupra acesteia erau Heruvimii slavei, care umbreau curățitorul” (Evrei 9:5). „Adică — arată Teofilact — deasupra sicriului acestuia erau slăviții Heruvimi, care sînt slujitori ai lui Dumnezeu și spre slava lui Dumnezeu16. Și Apostolul înalță și mărește aceste lucruri înadins, ca să arate că tainele noastre, ale evangheliei, sint mult mai mari decît acelea ale Vechiului Testament. Iar «Curățitor» se numea capacul și acoperămîntul sicriului, așa cum vei înțelege mai pe larg din Scriptură.17 Și să nu te amăgești, cititorule, din cuvintele oarecărora și să socotești că acest curățitor este alt lucru. Și acesta Îl închipuia și Îl însemna pe Hristos, Care S-a făcut curățire a păcatelor noastre, cum mărturisește însuși Apostolul, zicînd: «Pe Care L-a pus Dumnezeu curățitor prin credință întru sîngele Lui» (Romani 3:25). Și Hristos le-a închis pe toate ale Testamentului Vechi, precum și capacul închidea sicriul18” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea epistolelor lui Pavel). Toate aceste lucruri ce se aflau în Sfîntul Sfintelor s-au pierdut însă odată cu nimicirea celei dintîi biserici a lui Solomon de către Babilonieni. Astfel, Sicriul Legii este pomenit pentru ultima dată la 2 Cronici 35:1-3.19 Mulți dintre Evreii „ortodocși” cred că Sicriul Legii este ascuns într-o încăpere tainică sub Muntele Templului și că îl vor găsi atunci cînd vor începe să zidească cel de-al treilea templu. La rîndul lor, „Creștinii” Etiopieni (o sectă monofizită iudaizantă) zic că Sicriul Legii ar fi la ei, în „Biserica Sfintei Maria din Sion”, păzit de un călugăr numit „Păstrătorul Chivotului”, În rătăcirea lor, aceștia spun că Sicriul Legii ar fi ajuns la ei fiind furat de Menelik, fiul împăratului Solomon și al reginei din Sheba! Lăsînd la o parte aceste basme, rămîne întrebarea: ce vor face constructorii noului Templu dacă nu vor găsi Sicriul Legii? Ei bine, atunci vor fabrica un altul, după modelul arătat în Scripturi!

„SFINȚIREA” PREOȚILOR

O altă greutate peste care trebuie să treacă cei ce vor să învie (în chip strîmb și mincinos) slujbele moarte ale Vechii Legi este aceea legată de „sfințirea” așa-zișilor preoți ai templului cel nou. Aici, se pun însă niște întrebări. Întîi de toate, de unde să-i mai ia pe preoți, de vreme ce au fost uciși de către Romani la anul 70? Al doilea, întru ce să fie sfințiți? Al treilea, cine și cum să-i sfințească? Rabinii (învățătorii) au găsit răspuns și la aceasta! Astfel, „sfințirea” noilor preoți (ai cui?) se va face prin stropirea lor cu apă în care s-a topit cenușa unei junici cu totul roșie. Pentru aceasta, în anii ’90 ai veacului trecut, ei au căutat în Europa și în Statele Unite ale Americii embrioni de vită care să se potrivească scopului lor, și au început să crească aceste junici „sfinte”.

Pe ce se întemeiază acest eres? Pe jertfa junicii roșii din Vechiul Testament, ale cărei înțelesuri sînt cu totul răstălmăcite de către „gînditorii religioși” Evrei. „Despre junica aceasta scrie la capitolul 10 al Numerilor că trebuia să fie roșie la păr, fără prihană, fără vreo pată și neînjugată vreodată. Și Legea poruncea ca aceasta să se junghie afară din tabără (nu în templu, cum se vrea acum!) și să se ardă împreună cu pielea; și cenușa ei să se pună afară din tabără în loc curat și să se păstreze ca să-i curățească pe cei ce ar fi pipăit trup mort, sau ucis sau ar fi atins os ori mormînt de om. Căci, stropindu-se cenușa aceasta împreună cu apă asupra acelora, îi curăța. Iar junica aceea era închipuire a trupului lui Hristos și a mîntuitoarei Lui patimi — după Teodorit și după Chiril al Alexandriei. De aceea și era roșie, ca să arate trupul pămîntesc al Domnului, precum și numele «Adam» arată pămîntul cel roșu (lutul). Apoi, junica era fără prihană, însemnînd nepăcătuirea lui Hristos; și fără jug, pentru slobozenia lui Hristos; și se junghia în afara taberei, căci și mîntuitoarea patimă s-a făcut afară de poarta Ierusalimului” (după Teofilact). (Ce rost au avut celelalte jertfe sîngeroase am zis pe scurt ceva mai sus.)

MUSULMANII

Rămîne de văzut cum se va trece de aceste greutăți „tehnice”. Împiedicarea cea mai mare vine însă din partea lumii islamice, care nu va îngădui de bună voie ridicarea templului, și vom vedea numaidecît de ce.

Întîi de toate, să spunem un lucru necunoscut celor mai mulți Creștini, anume că Muntele Templului se află sub stăpînirea Autorității Palestiniene, cu toate că Ierusalimul e parte a statului evreiesc! Și aceasta în ciuda faptului că „războiul de șase zile” din iunie 1967, în care Evreii au fost biruitori, s-a purtat tocmai pentru liberarea de către ei a muntelui! Cu toate acestea, conducătorii Israelieni au lăsat stăpînirea acestui loc mahomedanilor. De ce? Pentru că Muntele Moriah este unul dintre cele mai „sfinte” locuri și pentru aceștia din urmă, aici find înălțate două moschei cu totul deosebite pentru credincioșii lui Allah. Astfel încît orice atingere a acestora de către Evrei putea duce la un război cu întreaga lume arabă, război pentru care Israelul nu era pregătit atunci.

(va urma)

Note

1 Stihuri pe care Sfințitul Teodorit al Chirului le tîlcuiește așa: „[Dumnezeu] zice: Sînt Făcător și Stăpîn al tuturor, al dobitoacelor de pe pămînt și al păsărilor-umblătoare prin aer. Deci nu socoti că ele Îmi împlinesc a Mea trebuință, căci Eu le-am dat ființă acestora și poruncesc a odrăsli roade din pămînt. Căci «frumusețe a țarinii» numește roadele felurite ale pămîntului. Și — de vreme ce din jivinele pămîntești se aduceau: boi, țapi și oi; din cele zburătoare: porumbi și turturele; iar din roade: făină curată, vin și unt de lemn — de nevoie le-a pomenit pe toate, ca să oprească toată slujba de acest fel, și îndulcirile aburilor și fumului.
Apoi, zice cu luare în rîs: Dacă îmi va lipsi hrana, nu voi avea trebuință de a ta dăruire, căci a toată împreună-zidirea sînt Făcător și Stăpîn. Apoi, îi învață nepătimirea firii Sale. [Deci aici] a arărat neînțelepciunea lor și i-a învățat că pentru mintea lor pruncească le-a legiuit lor de demult a aduce jertfele acelea” (în tîlcuirea psalmilor).

2 Însă poate că cineva s-ar nedumeri și ar zice: Dar ce? Jertfele cele după Lege n-au fost de voia lui Dumnezeu? Răspundem că numirea «voie» are două înțelesuri. Cineva poate voi un lucru cu de-adinsul, adică după întîia și domnitoarea voie, precum voia Pavel cînd zicea: «Voiesc ca toți oamenii să fie ca și minel» (1 Corinteni 7:7), anume: Cu de-adinsul voiesc ca toți să fie neînsurați și feciorelnici, precum sînt și eu. Dar poate voi alt lucru cu pogorămînt și cu urmare, precum a voit și Pavel: «Vreau ca văduvele mai tinere să se mărite» (1 Timotei 5:14), adică: După pogorămînt și după a doua voie vreau ca văduvele să se mărite a doua oară. De ce? Ca să nu se înfierbînte împotriva lui Hristos, pentru aceasta a făcut pogorămînt Pavel, dînd voie a se mărita a doua oară. L-a fel, mai întîi și cu de-adinsul, nici Dumnezeu nu a voit sîngiuri de dobitoace și fumuri de grăsimi. Dar — fiindcă vedea că Evreii jertfeau demonilor și idolilor, căci Evreii îmbrățișau foarte jertfele dobitoacelor — le-a făcut pogorămînt, ca să aducă acele jertfe spre a Sa cinste și slujbă” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea la epistolele Sfîntului Apostol Pavel).

3 Cum le zice Însuși Hristos Iudeilor celor necredincioși: „Voi sînteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Cînd grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

4 Palestina este cel mai sfînt loc de pe pămînt pentru că acolo s-a înomenit, a trăit și a propovăduit Dumnezeu-Cuvîntul întrupat. Ierusalimul este cel mai sfînt loc pentru că acolo a pătimit, a murit și a înviat Dumnezeu-Cuvîntul întrupat.

5 „Și Dumnezeu i-a zis: «Ia-l pe fiul tău — pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești — și du-te în pămîntul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!»” (Facerea 22:2),

6 „Și L-a întrebat Acela: «Care își este numele?» Și el a zis: «Iacov!» Zisu-i-a Acela: «De acum nu-ți va mai fi numele „Iacov”, ci „Israil” te vei numi, căci te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor” (Facerea 32:27, 28). Stihuri pe care Sfîntul Ioan Gură de Aur le tilcuiește astfel:
„Vezi iarăși pogorămînt! Oare, dacă nu-l întreba, nu știa numele dreptului? Îl știa, negreșit! — dar voia, cu această întrebare, să-l încredințeze și să-i arate cine e Cel care a vorbit cu el. [Și îi arată] întreaga pricină pentru care a făcut un pogorămînt atît de mare. Ai văzut că în același timp l-a învățat pe dreptul Iacov prin numele ce i l-a pus, cine e Cel pe Care L-a văzut și a fost învrednicit să-L strîngă în brațe? «Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil.» Iar «Israil» se tîlcuiește: «cel ce L-a văzut pe Dumnezeu». Ai fost învrednicit — îi spune Dumnezeu — să-L vezi pe Dumnezeu, atît cît este cu putință omenește. De aceea îți pun și acest nume, ca toți cei de mai tîrziu să cunoască de ce vedenie ai fost învrednicit. Și Dumnezeu a adăugat: Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu, vei fi tare și cu oamenii. Nu te mai teme, deci! N-are să te mai vatăme nimeni! Tu, care ai fost atît de tare, că ai putut să te lupți și cu Dumnezeu, îi vei birui cu mult mai ușor pe oameni! Nimeni nu te va birui!” Așadar, „energia spirituală” a lui Iacov, primită de la tatăl său Isaac, nu e altceva decît credința care l-a făcut pe Avraam ales al lui Dumnezeu și „părinte al multor neamuri”.

7 Și aici este ceva adevărat, însă răstălmăcit și înțeles după o judecată strîmbă. Căci zice: „S-a jurat Domnul lui David cu adevărat, și nu Se va căi: «Din rodul pîntecelui tău voi pune pe scaunul tău»” (Psalm 131:11). „Iar această făgăduință dumnezeiască s-a împlinit în chip simțit prin Solomon, fiul lui David, iar în chip gîndit s-a săvîrșit prin Domnul nostru Iisus Hristos — adevăratul «Solomon», adică «Cel pașnic», Care este însăși pacea — căci Solomon însemnează «pașnic». Fiindcă și Domnul nostru Iisus Hristos a fost după omenire din sămînța lui David, precum a zis îngerul către Fecioara: «(…) și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul lui David, părintele Său» (Luca 1:32)” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea la epistolele lui Pavel).

8 De fapt, au pierdut harul lui Dumnezeu, după ce singuri s-au dat în mîna diavolului.

9 Asta caută ei să afle acum: cine este sau va fi Mesiah? Nici noi nu-i știm numele civil, dar știm cum este numit în evanghelii, în epistolele lui Pavel și în Cartea apocalipsei (adică a descoperirii): „Antihristul cel mare”, a cărui naștere o așteaptă toți necredincioșii, dar mai întîi Evreii cei necredincioși.

10 Ceea ce este o groasă minciună. La început, omenirea a fost în legătură cu Dumnezeu față către față. Că s-a îndepărtat de El nu e vina Dumnezeului a toate, Care tot EL a venit către om, acela care ÎL uitase: de pildă către Noe, către Avraam, către Moisi. Biserica și rînduielile ei au fost date numai și numai pentru neputința oamenilor de a fi împreună cu Dumnezeu în chip nemijlocit, din pricina păcatelor, a orbirii și a împietririi lor.

11 De fapt — zice Sfîntul Chiril al Alexandriei — „«scara» este mișcarea în sus și în jos a duhurilor sfinte, «trimise spre slujire celor ce vor moșteni împărăția» (Evrei 1:14), Iar Fericitul Iacov a socotit că acea piatră a fost pricina vedeniei lui și a cinstit-o cu cele ce i se cuvenea, ungînd-o cu unt-de-lemn. Și a numit-o «casă a lui Dumnezeu» și «poartă a lui Dumnezeu» și a făcut-o stîlp” (Sfîntul Chiril, în Cuvînt la Iacov). Căci Iacov trăia printre noroade idolatre și credea că Dumnezeu se află doar în anume locuri.

12 „Întru început era Cuvîntul, și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul, Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1:1:3).

13 „Fiind făcut din lemne neputrezitoare și fiind ferecat cu aur, sicriul avea închipuirea trupului lui Hristos celui nestricat — după Sfîntul Chiril — care zice: «Căci — cercetînd chipul înomenirii Celui unuia născut — Îl vom vedea pe Cuvîntul lui Dumnezeu-Părintele închis în pîntecele Fecioarei ca într-un sicriu, căci într-Însul locuia trupește toată plinirea dumnezeirii, după Scriptură” (Coloseni 11:9). Și aurul era închipuirea prea-strălucitei dumnezeiri care se unea oarecum cu sfîntul trup și păzea întru el strălucirea și nestricăciunea în chip negrăit»” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

14 „Însemnează că Evreii nu au cîrtit pentru că mîncau mană și că mana nu s-a păzit în năstrapă pentru o asemenea cîrtire. Ci ei au cîrtit mai înainte de a li se da mana, cînd nu aveau pîine să mănince: «Și au zis către Moisi și Aaron fiii lui Israil: Mai bine era să fi murit bătîndu-ne Domnul în pămîntul Egiptului, cînd ședeam împrejurul cîldărilor cu cîrnuri și mîncam pîine cu îndestulare» (Ieșirea 16:3). Deci pentru cîrtirea aceasta a zis Domnul către Moisi: «Iată, Eu vă voi da vouă pîini din cer» (la fel, 4), și așa le-a plouat lor mana. Și, pentru pomenirea manei, Moisi a zis către Aaron: «Ia o năstrapă de aur, umple-o cu un homer de mană și păstreaz-o înaintea lui Dumnezeu spre păzire întru neamurile voastre» (Ieșirea 16:33)” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

15 Căci și în A Doua Lege (Deuteronomul) este scris că Moisi a pus doar lespezile în sicriu, zicînd: «Și, întorcîndu-mă, m-am pogorît din munte și am băgat Tablele în sicriul pe care l-am făcut, precum îmi poruncise Domnul» (capitolul 10:5). Dar cînd îi poruncise lui Domnul? Cînd făcuse sicriul, zicîndu-i: «Și vei băga într-însul mărturiile pe care ți le voi da» (Ieșirea 24:10). Căci e scris că Moisi a pus năstrapa cu mana înaintea lui Dumnezeu, cum s-a zis mai sus. La fel, este scris că Moisi a pus toiagul lui Aaron înaintea mărturiilor, nu în sicriu: «Și a zis Domnul către Moisi: Pune toiagul lui Aaron înaintea mărturiilor, spre păzire, întru semnul fiilor celor neascultători» (Numeri 17:41)” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

16 „În Sfîntul Sfintelor erau doi Heruvimi: unul de o parte a curățitorului sicriului și altul de cealaltă parte, cu aripile întinse deasupra, acoperind curățitorul căutîndu-și în față unul altuia. Între Heruvimii aceștia și mai presus de curățitor, Se cunoștea Dumnezeu și grăia poruncile Sale către fiii lui Israil. Pentru aceea, Heruvimii erau numiți și «car al lui Dumnezeu», căci zice: «Cel ce șezi pe Heruvimi, arată-Tel» (Psalmul 79). Și vezi la capitolul 24 al Ieșirii, stihul 18” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

17 „Căci așa zice Scriptura: «Și vei face curățitor din aur curat. Și vei pune curățitorul deasupra sicriului» (Ieșirea 24:17). Și Isidor Pelusiotul numește curățitorul „acoperămînt al sicriului” (la foaia 839 a Pentateuhului)” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

18 „Același lucru îl zic și Chiril, Sever și Isidor, anume că acel curățicor Îl închipuia și Îl însemna pe Hristos, Care S-a făcut curățitor pentru păcatele noastre, cum zice Ioan cel iubit (1 Ioan 2:2). Și însuși Pavel zice: «(…) pe Care (pe Iisus Hristos adică) L-a pus Dumnezeu curățitor prin credință întru sîngele Lui» (Romani 3:25)” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).

19 „În vremea aceea, a sărbătorit Iosia Paștile Domnului în Ierusalim și a junghiat mielul Paștilor în ziua a paisprezecea a luni întîi. A așezat pe preoți la locul lor și i-a pus să slujească în biserica Domnului; iar leviților, care învățau pe toți Israiliții și care erau sfințiți pentru Domnul, le-a zis: «Puneți chivotul cel sfînt în biserica pe care a zidit-o Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israil; nu mai aveți nevoie să-l purtați pe umeri, ci slujiți acum Domnului Dumnezeului vostru și poporului Său Israil.»”

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Cuviosul Serafim Rose: La Sfarșitul Vremurilor creștini adevărați vor fi ascunși. Cei care vor fi vizibili lumii nu vor fi adevărații creștini