Blocada Leningradului (1941 – 1944) – ca sa intelegem mai bine suferinta civililor in timpul razboaielor

Asediul Leningradului (în limba rusă: блокада Ленинграда, blocada Leningrada) a fost asediul german al orașului simbol al Uniunii Sovietice, Leningrad (azi Sankt Petersburg) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Planul german a primit numele de cod Operation Nordlicht („Operațiunea Aurora boreală”). Asediul a durat de la 8 septembrie 1941 până la 27 ianuarie 1944.

A fost unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii: Numărul total al rușilor (militari și civili) care și-au pierdut viața este mai mare decât numărul soldaților americani și britanici la un loc pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial.^[2]

Cititi va rog mai multe la:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Asediul_Leningradului

Iata si ce a insemnat pentru civili aceasta blocada, conform https://historia.ro/sectiune/general/blocada-leningradului-1941-1944-579980.html

Singura posibilitate de aprovizionare a Leningradului rămăsese pe lacul Ladoga sau pe calea aerului. Inelul de încercuire din jurul oraşului nu era unul complet, având în vedere faptul că armata sovietică a reuşit să păstreze controlul asupra fâşiei de teritoriu dintre Leningrad şi lacul Ladoga. “Drumul vieţii”, aşa cum era numită ruta de aprovizionare pe lacul Ladoga,   a ajutat la supravieţuirea oraşului în timpul asediului, mai ales în prima iarnă din 1941 .Tot pe această rută erau evacuaţi şi o parte din civilii din oraş. La fel ca şi Leningradul,   ruta de aprovizionare peste lacul Ladoga era ţinta bombardamentelor Luftwaffe.

Populaţia Leningradului  a suferit enorm în perioada asediului, şi în special în timpul  primei ierni. Întreruperea utilităţilor publice, foametea şi epidemiile au răvăşit tot oraşul . Impactul imediat al blocadei a fost reducerea stocului de alimente, muniţie şi combustibil. Distrugerea depozitului de alimente Badaevski, în urma bombardamentelor germane din 12 septembrie 1941, a agravat şi mai mult criza alimentară.  În scurt timp, hrana şi combustibilul au ajuns să fie raţionalizate. Sistemul de raţionalizare era bazat pe norme stricte bazate pe funcţia militară sau pe nivelul de muncă prestat de fiecare individ.

Punctul critic al raţionalizării a fost atins la 20 noiembrie(în perioada septembrie-noiembrie, oraşul a fost complet izolat)atunci când un muncitor primea 375 de grame de pâine, iar un inginer sau lucrător tehnic, 250 de grame. Copii şi alţi aparţinători primeau doar 125 de grame de pâine pe zi(pâine care uneori conţinea un procent de până la 50% celuloză).Nu trebuie uitat faptul că la unele sarcini publice, precum dezăpezirea, copii erau deasemenea obligaţi să participe. Soldaţii primeau 500 grame de pâine. În ciuda acestor raţii atât de mici,  activitatea fabricilor şi uzinelor(reprofilate exclusiv pe producţia de război), a şcolilor, a universităţilor, a teatrelor şi a operelor precum şi altor insituţii publice nu a încetat.O mare parte a Simfoniei a VII a  Leningradde Dmitri Şoştakovici a fost scrisă în perioada blocadei. Ataşamentul leningrădenilor pentru cultură s-a manifestat chiar şi în aceste condiţii atât de precare.Sărbătorile tradiţionale erau în continuare serbate de locuitori oraşului, în ciuda faptului că existau atâtea lipsuri.Cetăţenii au preferat să moară de frig decât să ardă cărţi de o inestimabilă valoare sau piese de mobilier vechi de 200 de ani.  Din ianuarie 1942, în oraş nu mai era nici electricitate şi nici aprovizionare cu apă. Locuitorii erau nevoiţi ca în timpul iernii, să scoată apă din gheaţa râului Neva. Având în vedere că populaţia era obligată să folosească lemne de foc pentru a-şi încălzi locuinţa şi pentru a găti, în oraş au început să apără din ce în ce mai multe incendii, care erau cu greu stăpânite în lipsa unei reţele de apă funcţionale.

Pe străzile Leningradului, corpurile neînsufleţite a celor răpuşi de foamete.frig şi boli era un peisaj macabru care nu mai uimea niciun trecător. Atunci când pământul era îngheţat, autorităţile oraşului foloseau dinamită pentru a crea gropi comune în care îngropau miile de victime răpuse de foamete sau de bombardamente.  Moartea era la tot pasul, înregistrându-se chiar şi cazuri de canibalism. Un total de 260 de leningrădeni au fost condamnaţi pentru canibalism. Bandele de tâlhari erau şi ele întâlnite în special după bombardamente, atunci când profitau de haos pentru a fura diferite bunuri. În scopul de a combate tâlhăria, în oraş sunt înfiinţate gărzi de miliţii înarmate.

Fragmente din jurnalul Lenei Muchina, o supravieţuitoare a Blocadei Leningradului

Foametea, disperarea şi moartea au fost cel mai bine descrise de supravieţuitorii  înfiorătorului asediu . Lena Muchina, este una dintre supravieţuitorii asediului, care a scris în jurnalul său personal, clipele prin care a trecut în timpul blocadei. Lena a asistat la moartea, pe rând, a întregii sale familii . Într-unul din paragrafele jurnalului său, Lena descrie cum a ajuns să sacrificie animalul de companie, o pisică, pentru a nu muri de foame:

“Astăzi am avut o supă delicioasă de carne cu macaroane.Carnea de pisică va fi suficientă pentru încă două mese.Ar fi bine să mai facem rost de o  pisică de pe undeva. Nu m-am gândit niciodată că o carne de pisică poate fi atât de bună şi fragedă” .

Într-o altă secţiune a jurnalului, Lena descrie o zi din luna noiembrie 1941(cea mai critică perioadă din timpul asediului)

“Astăzi am împlinit 17 ani. Stau întinsă în pat cu temperatură şi scriu…. Aka(n.r . prieten de familie) mi-a adus în dimineaţa asta, cele 125 de grame de pâine ale mele şi 200 de grame de dulciuri. Am mâncat deja toată pâinea, iar dulciurile trebuie să-mi ajungă pentru 10 zile”.

Jurnalul său cu propriile ei temeri şi speranţe, reflecta de fapt viaţa tuturor celor care au reuşit să supravieţuiască iadului din Leningrad.