OPINIE. Istoria războaielor purtate de SUA-NATO: „Exportul democrației” prin acte de subversiune și infiltrare

Global Research: The History of US-NATO Led Wars: “Exporting Democracy” through Acts of Subversion and Infiltration

Istoria războaielor purtate de SUA-NATO: ‘Exportul democrației’ prin acte de subversiune și infiltrare

De Shane Quinn, 28 Noiembrie 2023, Global Research

NATO, condus de americani, a atacat Serbia și Muntenegru cu avioane militare între martie și iunie 1999. Modul adesea nediscriminatoriu în care au fost efectuate bombardamentele NATO a dus la moartea a peste 1 200 de civili, potrivit Comitetului iugoslav pentru cooperare cu UNICEF; dar, de fapt, numărul real al victimelor civile a fost semnificativ mai mare și ar fi putut fi cuprins între 5 000 și 5 700 de vieți civile pierdute ca urmare a mai puțin de trei luni (11 săptămâni) de raiduri aeriene ale NATO.

Intervenția occidentală în Serbia a avut loc cu ani înainte de 1999.

SUA și Uniunea Europeană au canalizat zeci de milioane de dolari în activități antiguvernamentale care îl vizau pe liderul sârb Slobodan Miloșevici, a cărui sfidare era inacceptabilă pentru politicienii occidentali, în principal pentru administrația Bill Clinton de la Washington. Miloșevici urmărea politici externe și interne independente, printre acestea din urmă numărându-se refuzul de a pune în aplicare programele neoliberale susținute atât de mult de către americani și aliații lor europeni.

Orașul iugoslav Novi Sad bombardat în anul 1999 (Licența CC BY-SA 3.0)

În cele 18 luni de dinaintea încheierii președinției lui Miloșevici, în octombrie 2000, SUA și UE au cheltuit aproximativ 80 de milioane de dolari în domenii precum mass-media de opoziție din Serbia. Finanțarea occidentală era mai veche, de pe la mijlocul anilor 1990, când sume mari de bani din SUA și UE au începuse să intre în Serbia. Washingtonul a urmărit această politică mai ales prin intermediul United States Agency for International Development – Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al National Endowment for Democracy – Fondul Național pentru Democrație din SUA (NED), care sunt strâns legate de Casa Albă.

Fondurile americane și europene au ajutat grupuri politice antiguvernamentale precum Otpor, care avea sediul în capitala sârbă Belgrad și care dorea să îl răstoarne pe președintele Miloșevici. Paul McCarthy, ofițer senior de programe pentru NED în Europa Centrală și de Est, a dezvăluit că, după prăbușirea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia în anul 1992, NED a acordat ajutoare organizațiilor antiguvernamentale din Serbia, Muntenegru și Kosovo, inclusiv Otpor. În anul 1999, Otpor a primit, de asemenea, aproape 2 milioane de dolari de la un alt grup finanțat de Washington, Institutul Republican Internațional (IRI).

NED desfășura activități subversive alături de Fundația pentru o Societate Deschisă înființată în urmă cu trei decenii de către bogatul om de afaceri George Soros, un notoriu băgător de seamă, susținător al liberalismului și al expansiunii imperialiste occidentale. Acțiunile lui Soros sunt adesea compatibile cu politica guvernului SUA.

NED și fundațiile Soros s-au infiltrat în organizații media, grupuri de reflecție, sindicate etc. După anul 1990, Soros a cheltuit peste 100 de milioane de dolari pentru susținerea grupurilor anti- Miloșevici, Otpor numărându-se printre beneficiari. Soros a investit 50 de milioane de dolari într-un efort de a cumpăra minele și fabricile Trepca, situate în cea mai mare parte în Kosovo.

SUA și-au promovat ‘exportul de democrație’ prin intermediul unor organizații precum NED, USAID, CIA, Freedom House (Casa Libertății, președintele Freedom House este Michael J. Abramowitz) și fundațiile Soros. Acestea serveau drept paravan pentru schimbarea de regim în țări independente de politica occidentală. Metoda nu a fost foarte diferită de cea folosită în anul 1953 pentru înlăturarea, cu sprijinul britanic și american, a guvernului lui Mohammad Mosaddegh din Iran, după ce premierul iranian a naționalizat firmele petroliere britanice din țară.

CIA și MI6 au finanțat demonstrațiile antiguvernamentale din Teheran, cu scopul de a-l forța pe Mosaddegh să plece de la putere și de a readuce Iranul sub dominația occidentală. Mai recent, Soros s-a folosit în mod regulat de „activiști”, pe care i-a angajat și care apoi au alimentat tulburările într-o anumită națiune desemnată pentru schimbarea regimului.

Tancuri pe străzile din Teheran, în anul 1953. Susținătorii loviturii de stat celebrau victoria în Teheran (Sub licența Domeniului Public)

Grupurile susținute de guvernul american au sprijinit, de asemenea, ‘revoluțiile colorate’, așa cum s-a întâmplat acum 20 de ani în Georgia, care are o graniță de peste 800 de kilometri cu Rusia și este o fostă republică sovietică. Istoricul Moniz Bandeira a scris:

„După ce administrația Clinton a părăsit biroul, conducerea Pentagonului a început să elaboreze politici pentru a folosi Georgia ca actor cheie în politica de neo-constrângere. Scopul era de a împiedica Rusia să domine din nou regiunea Caucazului.”

Între anii 2002 și 2004, administrația George W. Bush a pus la cale un proiect numit Georgia Train and Equip Program – Programul de Instruire și Echipare din Georgia (GTEP), care a implicat instruirea militară a trupelor georgiene de către SUA; iar din 2005, Georgia Sustainment and Stability Operations Program – Programul de Sprijin și Operațiuni de Stabilitate din Georgia (GSSOP), care a implicat trimiterea de trupe ale Forțelor Speciale ale Armatei SUA (Beretele Verzi) și ale Corpului de Infanterie Marină pentru instruirea suplimentară a personalului militar georgian. Soldații georgieni au fost implicați în războaiele conduse de SUA în Afganistan și Irak și au participat la activități militare în Kosovo.

După cum s-a menționat, în noiembrie 2003, în Georgia au avut loc proteste antiguvernamentale, denumite în Occident ‘revoluția trandafirilor’. Wall Street Journal a recunoscut că la demonstrații au participat ‘organizații neguvernamentale… susținute de fundații americane și de alte fundații occidentale’.

Printre cei care interveneau în Georgia se numărau grupuri finanțate de Washington, precum USAID, NED, Freedom House și Institutul Republican Internațional. În mod inevitabil, fundațiile Soros au fost implicate în instigarea tulburărilor din Georgia, iar din august până în octombrie 2003 Soros a cheltuit 42 de milioane de dolari pentru a încuraja activitățile antiguvernamentale din această țară.

Fundația Soros a finanțat grupul de opoziție Kmara din Georgia, așa cum a făcut-o și cu Otpor în Serbia. Kmara a fost sprijinită și de organizațiile finanțate de guvernul SUA menționate mai sus. Mai mult, ambasadorul SUA în Georgia, Richard Miles, a avut un rol considerabil în planificarea și organizarea ‘revoluției trandafirilor’ prin Washington. Americanii se temeau că, în cazul în care evenimentele ar fi luat o turnură nedorită pentru ei în Georgia, țara ar fi căutat legături mai strânse cu vecinul său, Rusia.

Occidentul credea că Georgia este un stat important din punct de vedere strategic, pe de o parte din cauza poziției sale în Caucazul de Sud, alături de Rusia, și pe de altă parte pentru că este un coridor de combustibil fosil. Strategia de Securitate Națională a SUA pentru Un Nou Secol (US National Security Strategy for a New Century) a afirmat în decembrie 1999:

„Un Caucaz și o Asie Centrală stabile și prospere vor facilita dezvoltarea rapidă și transportul către piețele internaționale a marilor resurse de petrol și gaze din Marea Caspică, cu participații comerciale substanțiale ale SUA. Rezolvarea conflictelor regionale, cum ar fi Nagorno-Karabah și Abhazia, este importantă pentru a crea stabilitatea necesară pentru dezvoltarea și transportul resurselor caspice.”

De asemenea, în anul 1999 Congresul SUA a aprobat Legea privind Strategia Drumului Mătăsii, pentru a promova interesele americane și influența economică în Caucazul de Sud și Asia Centrală și pentru a se opune ambițiilor Rusiei, Iranului și Chinei în aceste regiuni. Legea privind Strategia Drumului Mătăsii sublinia faptul că Caucazul/Asia Centrală ar putea furniza Americii cantități importante de petrol și gaze naturale, reducând în același timp dependența națiunii de resursele din Orientul Mijlociu.

În timpul scurs, dependența Americii de petrol, deja monumentală, a crescut și mai mult. În anul 2012, în SUA existau 248 de milioane de vehicule. Până în anul 2022, în SUA exista aproape un vehicul pentru fiecare persoană (291 de milioane de vehicule pentru 335 de milioane de persoane), în timp ce în China, la sfârșitul anului 2022, existau aproximativ 415 milioane de vehicule în țară pentru 1,41 miliarde de persoane.

În mod clar, există mai multe vehicule în China în comparație cu America, dar pe cap de locuitor rămân cu mult în urma americanilor. În anul 2020, majoritatea gospodăriilor din China încă nu dețineau o mașină, deși acest lucru se va schimba cu siguranță până în anul 2030, atât în zonele urbane, cât și în cele rurale din China. În America 91,7% din toate gospodăriile dețineau cel puțin o mașină până în anul 2021, iar aproximativ 60% din gospodăriile americane aveau două sau mai multe mașini.

Pe cap de locuitor, SUA continuă să fie de departe națiunea care consumă cea mai mare cantitate de combustibili fosili din lume, lucru care se întâmplă de zeci de ani. Doar armata SUA consumă anual mai mult combustibil fosil decât țări întregi precum Danemarca sau Portugalia, care nu sunt nici ele state sărace.

La un an după protestele din Georgia, o altă ‘revoluție colorată’ a avut loc, de data aceasta în Ucraina, în noiembrie 2004, care a fost numită de presa occidentală ‘revoluția portocalie’. Bandeira a remarcat că ‘la fel ca în Georgia, mișcarea [din Ucraina] a fost declanșată de activiști, militanți ai organizației PORA (Este timpul) și ai altor ONG-uri americane și europene, printre care Vidrodzhenya (Renașterea), sponsorizată din nou de George Soros, Freedom House, Inițiativa de cooperare Polonia-America-Ucraina, USAID și National Endowment for Democracy, care a susținut campania candidatului opoziției, Viktor Iușcenko’.

Manifestanți îmbrăcați în portocaliu s-au adunat în Piața Independenței din Kiev la 22 noiembrie 2004. (Sub licența CC BY-SA 3.0)

Încă din anul 1991 SUA au cheltuit multe miliarde de dolari în încercarea de a alinia fostele republici sovietice la Occident, cum ar fi Ucraina. Acest lucru a implicat, de obicei, finanțarea mass-mediei pentru a permite operațiuni de război psihologic. Pentagonul a urmărit o astfel de politică prin intermediul Comandamentului pentru Afaceri Civile și Operațiuni Psihologice al Armatei Statelor Unite (USACAPOC), al Departamentului de Stat și al unor grupuri precum Freedom House și NED.

Bandeira a scris:

„Ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat că declanșarea conflictului din Ucraina s-a produs prin presiuni externe, pentru a forța Kievul să ia o decizie în favoarea Occidentului.”

Ucraina a căpătat o importanță sporită pentru Occident în acest secol, pe măsură ce NATO și-a continuat extinderea nechibzuită și provocatoare spre est. Pe parcursul a doi ani, 2003 și 2004, guvernul lui Bush a cheltuit peste 65 de milioane de dolari pentru a sprijini grupurile politice subversive din Ucraina, inclusiv pentru un turneu condus de speranța prezidențială Iușcenko, cu scopul ca acesta să se întâlnească cu autoritățile de la Washington pentru a le convinge că va câștiga alegerile din 2004 împotriva lui Viktor Ianukovici.

Institutul Republican Internațional, condus de senatorul american John McCain, a sponsorizat, de asemenea, campania lui Iușcenko. Soția lui Iușcenko, Kateryna Iușcenko, este cetățean american și a lucrat la Casa Albă în cadrul Biroului de Legătură Publică în timpul președinției lui Ronald Reagan în anii 1980. Iușcenko însuși a lucrat într-un grup de reflecție de extremă dreapta, Heritage Foundation, în timp ce soția sa a fost director în cadrul grupului de reflecție neoconservator New Atlantic Initiative (Noua Inițiativă Atlantică).

McCain și Soros au avut afaceri împreună și au fost prieteni. La moartea lui McCain în anul 2018, Soros a scris că acesta a fost ‘un luptător curajos pentru drepturile omului care s-a ridicat împotriva represiunii și a torturii’. Soros a uitat cumva să spună că McCain a susținut o serie de războaie neprovocate ale SUA, inclusiv împotriva Afganistanului, Irakului și Libiei.

După dezintegrarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Fundațiile pentru o Societate Deschisă ale lui Soros au vărsat zeci de milioane de dolari în Ucraina și au investit bani în alte foste republici sovietice, astfel încât să le facă ‘deschise’ și ‘democratice’, cu alte cuvinte deschise la exploatarea occidentală. Din anul 1991 până în 2011, fundațiile Soros au distribuit 976 de milioane de dolari în statele est-europene și în fostele țări ale Pactului de la Varșovia. Unii dintre cei mai mari beneficiari ai acestor bani au fost edituri, alături de grupuri academice și culturale.

În timpul unui interviu acordat postului CNN în anul 2014, Soros a declarat că în anul 1989 a oferit fonduri disidenților din țări precum Polonia și Cehoslovacia, când acestea făceau încă parte din Pactul de la Varșovia. Soros a recunoscut că înainte ca Ucraina să se separe de Uniunea Sovietică, a creat o fundație în Ucraina care era complet operațională. Bandeira a scris că ulterior această fundație a lui Soros ‘a jucat un rol important în protestele care au izbucnit în Maidan Nezalezhnosti (Piața Independenței) după noiembrie 2013 și care au determinat răsturnarea președintelui Ianukovici’.

În ceea ce privește Siria, președintele Bush, printr-o autorizație sau constatare din mai 2007, a permis CIA să pună în aplicare acțiuni secrete pentru a submina și răsturna guvernul lui Bashar al-Assad de la Damasc. Dorința de a-l înlătura pe președintele Assad a continuat din anul 2009 până în timpul administrației succesorului lui Bush, Barack Obama, acesta din urmă încercând să semene discordie în Siria, în timp ce a cerut în mod repetat demisia lui Assad.

Obama a fost sprijinit în remarcile sale de lideri europeni precum Angela Merkel din Germania. Aceasta a sprijinit anterior cu tărie invazia americană din 2003 în Irak, în ciuda reticențelor din partea majorității populației germane și din interiorul propriului său partid, Uniunea Creștin-Democrată.

Unul dintre motivele principale pentru care Washingtonul a dorit să-l înlăture pe Assad a fost faptul că acesta a respins propunerea lor de construire a unui gazoduct care să treacă prin teritoriul sirian și care urma să se unească în cele din urmă cu gazoductul Nabucco, proiectat pentru a transporta gaze din Marea Caspică către Orientul Mijlociu și Europa. Assad urmărea politici independente de ordinea liberală occidentală și, parțial din această cauză, liderul sirian a fost demonizat de către politicienii americani și europeni care doreau o schimbare de regim în Siria.

*

Acest articol a fost publicat inițial pe Geopolitica.RU.

Shane Quinn a obținut o diplomă de jurnalism cu onoruri și scrie în principal despre afaceri externe și subiecte de istorie. Este cercetător asociat al Centrului de Cercetare a Globalizării (CRG).

Surse

Luiz Alberto Moniz Bandeira, The Second Cold War: Geopolitics and the Strategic Dimensions of the USA (Springer; 1st edition, 23 June 2017)

“China registers 415 million motor vehicles, 500 million drivers”, Xinhua, 8 December 2022

Elizabeth Rivelli, “What is average mileage per year?”, Caranddriver, 24 February 2023

Luiz Alberto Moniz Bandeira, The World Disorder: US Hegemony, Proxy Wars, Terrorism and Humanitarian Catastrophes (Springer; 1st edition, 4 February 2019)

Charlotte Potts, “Merkel speaks; DW checks the facts”, Deutsche Welle, 30 July 2016

Jacob Grandstaff, “George Soros, John McCain, and Immigration”, Capital Research Center, 10 July 2017

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

A fost o vreme cand IRANUL era cel mai puternic aliat al Israelului (deci si al SUA) din zona. Apoi ceva s-a intamplat…

De ce sunt proteste in Georgia?