Saccsiv – Weblog

BOLSEVISMUL – O AFACERE EVREIASCA. Influenta SCOLII DE LA FRANKFURT: Radio si TV / Sondajele de opinie publică / Revoluția psihedelică a CIA / Eros și Civilizație / Corectitudinea Politica / New Age / Recrearea CULTULUI ASTARTEI

Posted in BOLSEVISM, COMUNISM by saccsiv on Iunie 15, 2017

Noua eră „întunecată” – Școala de la Frankfurt și corectitudinea politică

de Michael Minncino 

Winter, 1992 issue of FIDELIO Magazine.

traducere și preambul de Mircea Tănase

Preambul

 

Unul din cele mai importante momente în înțelegerea culturii politice de tip socialist și, implicit, a dogmei moderne a corectitudinii politice actuale este, fără îndoială, crearea Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt, vector instituțional în propagarea disimulată a revoluției bolșevice. Plasat sub „acoperământ” cultural, morbul nihilist socialist vizează în acest caz civilizația de tip occidental, a cărei fundament creștin este menit a-l „maceră” în solventul ideologic al proaspătului organism revoluționar cunoscut mai târziu sub denumirea de Școala de la Frankfurt.

Subversiv prin natură sa, Institutul este o agregare a forțelor intelighenției internaționale socialiste, care înțeleg că lupta cu frontul occidental, eșuată fiind sub raport militar după 1919, trebuie purtată nu de un proletariat revoluționar clasic-model bolșevic, a cărei „ridicare” este de altfel problematica sub raport social și politic, ci de o avangardă „științifică” ce prin demersuri persuasive asumă o conducere „iluminată” spre comunizarea statelor aflate sub influență. Dezavuați în URSS pentru „deviaționism” ideologic, primii actanți – Antonio Gramsci și Georg Luckacs creează un model de preluare și comunizare a statelor plecând de la premise diferite în raport cu cel de forță și represiune instaurat în Rusia. Modelul „pas cu pas”, consideră artizanii, este mult mai adaptabil și mai eficient pentru că vizează „suprastructura” existentă în miezul creștin al societăților vestice și a căror demantelare sub raport cultural va crea cu adevărat un „om nou” perfect reeducat, pentru că acesta, spre deosebire de cel reeducat brutal, își va iubi noul sine comunist, având un suflet nou. El este cu atât mai eficace cu cât se desfășoară ocult, sub masca instituțiilor existente, sub prestigiul științelor timpului, în esență însă lucrând spre metastazierea întregului țesut socio-politic. Se instaurează astfel un război de guerilă, asimetric, în raport cu proprii cetățeni, insesizabil pentru că se desfășoară sub coordonatele și sub umbrela regimurilor democratice, inapte în a dezvolta forme de răspuns „imunologic”. Artă a transformării sociale ce ține de domeniul magicului, preluarea subtilă a comandamentelor ideologice, cere timp și pricepere, precum și un instrumentar științific demn de un alchimist renascentist, model al magicianului brunian teoretizat de Ioan Petru Culianu.

În creuzetul transformării sociale totale vor fi astfel infuzate cele mai diverse și inovative tehnici și tehnologii, inserate în sociologie, psihologie, demografie, arte vizuale, comunicare politică și tehnologiile comunicațiilor, care pe parcursul a aproximativ 100 de ani vor gesta în principal în SUA și Europa Occidentală pentru a se disemina și impune apoi ca model global.

Teza articolului de față este că modelul social transformist al Școlii de la Frankfurt este actualmente instaurat în majoritatea societăților occidentale, sub forma corectitudinii politice, ca dogmă a societăților democratice, care sunt pe cale să își piardă modelul identitar creștin și să se prefacă într-un tot comunizat supranațional, realizând astfel visul artizanilor săi a „societății fără clase”, dar și fără Dumnezeu, căci precum remarcă Dostoievsky, „omul fără țară e și fără Dumnezeu”. Parcursul istoric, ideologic, precum și perspectivele ce se întrevăd vor fi analizate în cele ce urmează.

        I. Școala de la Frankfurt: securiștii bolșevici

În zilele imediat următoare Revoluției Bolșevice din Rusia se credea pe scară largă că revoluția proletariatului va fi imediat exportată din Urali în Europa și, în final, în America de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat. Singurele două încercări de instaurare a unor guverne muncitorești în Vest-la Munchen și Budapesta au durat doar două luni. Internaționala Comunistă-Cominternul a întreprins imediat mai multe operațiuni pentru a vedea cauzele acestor eșecuri. Una dintre ele avea să fie condusă de Georg Lukacs, aristocrat maghiar, fiu al unui proeminent bancher al Imperiului Austro-Ungar. Antrenat în Germania și deja un important teoretician literar, Lukacs devine comunist în timpul Primului Război Mondial, scriind la momentul intrării în Partidul Comunist lucrarea „Cine ne va salva de civilizația occidentală”. Lukacs era foarte potrivit sarcinii trasate de Comintern: fusese unul din Comisarii Culturii în timpul scurtului Soviet Ungar din Budapesta, în 1919. Scurta viață a acestui Soviet este legată, printre altele, de ordinele lui Lukacs privind introducerea și obligativitatea educației sexuale în școli, accesul facil la mijloacele de contracepție și facilitarea legilor de divorț-măsuri care însă au scandalizat puternic populația romano-catolică, majoritară, a Ungariei. Retras în Uniunea Sovietică după contrarevoluție, Lukacs se stabilește în 1922 în Germania unde prezidează o reuniune cu sociologii și intelectualii germani de orientare pro-comunistă. Această reuniune reprezintă practic actul de naștere al Institute for Social Research. În următorii 10 ani, munca Institutului avea să devină cel mai de succes război psihologic dus împotriva Occidentului capitalist.

Lukacs subliniază că orice mișcare politică capabilă să instaureze bolșevismul în Vest va trebui să fie, (în cuvintele sale) „demonică”, „va trebui să posede o putere religioasă în stare să aprindă întreg sufletul, o putere ce a caracterizat creștinismul primar”. În plus, Lukacs sugerează că o asemenea mișcare politică „mesianică” poate avea succes doar atunci când individul crede că acțiunile sale sunt determinate nu de „destinul personal”, ci de „destinul comunității”, „într-o lume care a fost abandonată de Dumnezeu”.

Bolșevismul a avut succes în Rusia deoarece națiunea era dominată de o formă peculiară de creștinism gnostic, exemplificat de scrierile lui Dostoievsky.

Modelul pentru omul nou este Alioșa Karamazov”, spune Lukacs, referindu-se la personajul lui Dostoievsky, care, de bună voie, își cedează identitatea personală unui om sfânt, încetând astfel să fie „unic”, „pur”, devenind abstract. Acest abandon al unicității sufletului personal rezolva, de asemenea, „problema forțelor diabolice ce caută mereu violență” și care trebuie dezlănțuite pentru a crea revoluția. În acest context, Lukacs citează povestea Marelui Inchizitor din Frații Karamazov, notând că Inchizitorul care îl interoghează pe Hristos a rezolvat problema binelui și răului. O dată ce omul a înțeles alienarea de Dumnezeu, atunci orice act în serviciul „destinului comunității” e justificabil. Un asemenea act nu mai poate fi calificat drept crimă sau nebunie.

Conform unui martor ocular al întâlnirilor din Sovietul Ungar din 1919, din Budapesta, în momentul întocmirii listelor cu echipele de execuție, Lukacs cita adeseori din Marele Inchizitor: „Și noi care, pentru fericirea lor, am luat asupra noastră păcatele lor, stăm înaintea voastră zicând: „Judecați-ne dacă puteți și dacă îndrăzniți”.

1.     Problema genezei

Ceea ce Luckacs a identificat ca diferență între lumea occidentală și Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creștinismului care punea accent pe unicitatea și sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esența ei, ideologia dominantă occidentală menținea ideea că individul, prin intermediul rațiunii, poate discerne voința divină printr-o relație nemediată.

Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relație rațională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate și trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.

Omul trebuie să dețină supremația asupra naturii, așa cum e menționat în enunțurile Bibliei. Problema era, așadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credință sau chiar speranța unei asemenea credințe, scânteia rațională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde și alienare atât de necesar în declanșarea revoluției socialiste.

Sarcina Școlii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moștenirea creștină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populației”, creând astfel „noul barbarism”.

Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Școlii un incredibil asortiment nu numai de comuniști, dar și de socialiști neînregimentați politic, fenomenologi radicali, sioniști, freudieni renegați, precum și câțiva membrii ai auto-intitulatului „cult al Astartelor”.

Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor. Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanțare includeau:

  • Diferite universități germane și americane
  • Fundația Rockefeler
  • Columbia Broadcasting System
  • Comitetul Evreiesc American
  • Servicii de informații Americane
  • Înaltul Comisariat american pentru Germania
  • Organizația Internațională a Muncii
  • Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills

În mod similar, alianțele politice: chiar dacă personalul de vârf a menținut o relație „sentimentală” cu URSS (și există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj rusești până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operațiunile indisciplinate și „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forțându-l pe Luckacs să-și facă „autocritica” și întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supraviețuit și, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziția sa în Ministerul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.

Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Inițial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist. Ajuns în SUA, va lucra pentru Office of Strategic Services în timpul celui de al Doilea Război Mondial și va ajunge top analist pe politică rusească pentru U. S State Department în perioada de vârf al președintelui McCarthy. Apoi, la sfârșitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Își sfârșește cariera în obținerea de fonduri pentru extremiștii de mediu-Partidul Verzilor” în Germania Federală.

În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziție nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorința tuturor partidelor de a răspunde întrebării inițiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizația occidentală”.

2.     Theodor Adorno și Walter Benjamin.

Poate cel mai important, chiar dacă cel mai puțin cunoscut succes al Școlii de la Frankfurt, a fost nașterea mediilor electronice de comunicare ale radioului și televiziunii și conversia lor în instrumentele de control social pe care le reprezintă astăzi. Acest proces s-a născut din munca depusă inițial de doi oameni care s-au alăturat Institutului la sfârșitul anilor 20: Theodor Adorno și Walter Benjamin.

După terminarea studiilor la Universitatea din Frankfurt, Walter Benjamin a planificat să emigreze în Palestina în 1924, împreună cu Gershom Scholem (devenit ulterior unul dintre cei mai renumiți filosofi ai Israelului, precum și lider gnostic al iudaismului), dar a fost împiedicat de legătura amoroasă cu Asja Lacis-actriță lituaniană și agent Comintern. Lacis îl „confiscă” pe Benjamin pe insula italiană Capri, un vechi centru cultic din perioadă împăratului Tiberiu, folosit apoi ca bază de antrenament a Cominternului. De aici înainte, apoliticul Benjamin îi va scrie prietenului său Scholem că a găsit „o eliberare existențială și o viziune internă consistentă în actualizarea comunismului radical”. Lacis îl va duce mai târziu pe Benjamin la Moscova pentru continuarea îndoctrinării. Aici acesta îl cunoaște pe Bertholt Brecht, cu care va începe o lungă colaborare; imediat după această întâlnire, în timpul activității dedicate primei traduceri în limbă germană a poetului francez Baudelaire (iubitor al experiențelor psihedelice), Benjamin începe o serioasă serie de experimente cu halucinogene.

În 1927, el se va afla la Berlin, ca parte a unui grup condus de Adorno, ce studia lucrările lui Luckacs; ceilalți membrii ai grupului de studiu îi includea pe Brecht și partenerul sau de compoziție Kurt Weil, Hans Eisler, un alt compozitor, ce avea să devină ulterior compozitor de film la Hollywood și co-autor cu Adorno al cărții „Compoziția pentru film”. De asemenea, fotograful avangardist Imre Moholy-Nagy și conducătorul grupului, Otto Klemperer.

Între 1928 -1932, Adorno și Benjamin au dezvoltat o intensă colaborare, la sfârșitul căreia au început să publice o serie de articole în revista Institutului „Zeitschrift fur Sozialforschung”. Benjamin a fost păstrat în interiorul activităților Institutului, în mare parte grație lui Adorno, care mai târziu avea să-și însușească o mare parte a lucrării acestuia.

După venirea la putere a lui Hitler, staff-ul Institutului s-a răspândit. În timp ce majoritatea celorlalți membrii au primit noi însărcinări în SUA și Anglia, Bejamin nu a primit nici o ofertă de lucru, probabil din cauza animozităților cu Adorno. Benjamin pleacă în Franța, iar după invazia germană zboară în Spania. Așteptându-și arestul din partea Gestapoului, este cuprins de disperare și moare de supradoză într-o cameră de hotel.

Munca lui rămâne aproape necunoscută până în 1955, când Sholem și Adorno publică o ediție a lucrărilor sale în Germania. Reînvierea completă are loc în 1968, când Hannah Arendt, fostă amantă a lui Heidegger și colaboratoare a Institutului în America, publică un articol important despre Benjamin în revista New Yorker, urmată, în același an, de prima traducere englezească a operei sale.

Astăzi, fiecare librărie universitară din SUA deține un întreg raft de traduceri și exegeze a fiecărei părticele din opera lui Benjamin. Adorno a fost mai tânăr decât Benjamin și, în plus, pe cât de pasiv a fost Benjamin, pe atât de agresiv a fost Adorno.

Născut Theodor Wiesengrund-Adorno, într-o familie de corsicani, acesta a primit lecții de pian de la o vârstă fragedă, din partea unui unchi ce trăia cu familia sa și care fusese acompanior de pian pentru celebra artistă de operă Adelina Patti. Se credea că Adorno va deveni un muzician profesionist, studiind în acest sens cu Bernard Sekles, profesorul lui Paul Hindemith. În 1918, încă student la gimnaziu, Adorno îl cunoaște pe Siegfried Kracauer. Membru al salonului kantian-sionist ce se reunea în casa rabinului Nehemiah Nobel din Frankfurt, Kracauer era parte a unui grup din care mai făceau parte: filosoful Martin Buber, scriitorul Franz Rosenzweig, precum și studenții Leo Lowenthal și Eric Fromm. Krakauer, Lowenthal și Fromm aveau să se alăture Institutului 20 de ani mai târziu.

Adorno îl angajează pe Kracauer că profesor în asimilarea filozofiei lui Kant. Kracauer îl introduce, de asemenea, în scrierile lui Luckacs și Walter Bejamin, cel din urmă fiind deja un apropiat al cercului Nobel.

În 1924, Adorno se mută la Viena pentru a studia cu compozitorii atonaliști Alban Berg și Arnold Schonberg și devine familiar cu cercul avangardist și ocult din jurul marxistului Karl Kraus. Aici, nu numai că îl va cunoaște pe colaboratorul său viitor, Hans Eisler, dar va veni în contact și cu teoriile freudianului extremist Otto Gross. O lungă perioadă dependent de cocaină, Gross moare în timpul unei revolte din 1920 din Berlin, în momentul în care se pregătea să ajute revoluția din Budapesta. El dezvoltă teoria că sănătatea mentală poate fi atinsă numai prin reînvierea vechiului cult al Astartei, care distruge monoteismul și „familia burgheză”.

3.     Salvând estetica marxistă

Până în 1928, Adorno și Benjamin aveau să-și satisfacă căutarea lor intelectuală, stabilindu-se la Institut, în Germania. Ca subiect ei aleg un aspect al problemei pusă de Luckacs: cum să dea esteticii o solidă bază materialistă? Era o întrebare de o anumită importanță la acea vreme. Dezbaterile oficialităților sovietice asupra artei și culturii, cu extravaganțele lor „cotituri” din jurul „realismului socialist”, „proletculturii” erau considerate idioțenii și nu serveau decât discreditării pretențiilor filozofice ale marxismului în rândul intelectualilor. Însăși scrierile lui Marx pe acest subiect erau, în cel mai bun caz, sumare și banale.

În esență, problema principală a lui Adorno și Benjamin era Gottfried Leibniz. La începutul secolului 19, Leibniz a distrus din nou vechiul gnosticism dualist ce diviza mintea și corpul, demonstrând că materia nu gândește. Un act creativ în artă sau știință poate enunța adevărul privind universul fizic, dar nu este determinat de acest univers. Printr-un efort auto-conștient ce concentrează trecutul în prezent pentru a determina viitorul, actul creativ corect orientat și definit este tot atât de nemuritor precum sufletul care îl imaginează. Acest fapt are implicații decisive pentru marxism, care se bazează în întregime pe ipoteza că activitatea mentală este determinată de relațiile sociale derivate din activitatea omenirii asupra existenței fizice. Marx a eludat problema pusă de Leibniz, așa cum au făcut Adorno și Benjamin, chiar dacă mai târziu au făcut-o cu mai mult elan.

Este greșit, afirmă Benjamin în primele sale articole asupra acestei teme, de a se începe cu rațiunea, afirmând mintea ca bază a dezvoltării civilizației. Această este o moștenire nefericită a lui Socrate. Ca alternative, Benjamin propune un mod aristotelic de interpretare a Genezei:

Să presupunem că Edenul a fost dăruit lui Adam ca univers fizic primordial. Originea științei și filosofiei nu rezidă în investigarea și dominația naturii, ci în numirea obiectelor naturii. În starea primordială, numirea unui lucru însemna să spui totul despre acel lucru. În sprijinul acestei afirmații, Benjamin citează în mod cinic primele paragrafe din Evanghelia după Ioan, evitând cu grijă versiunea mult mai profundă din greaca veche și preferând în schimb Vulgata, astfel încât la paragraful “ La început a fost Cuvântul”, conotația originalului grecesc “logos” de Rațiune, Cuvânt, a fost înlocuită cu sensul mult restrictiv dat de cuvântul latin “verbum”. După expulzarea din Eden și porunca lui Dumnezeu ca Adam să-și mănânce pâinea prin sudoarea frunții (metaforă marxista folosită de Benjamin pentru dezvoltarea economiei) și blestemul ulterior al lui Dumnezeu dat Turnului Babel (prin Nimrod) (care însemnat practic apariția statelor-națiune cu limbi diferite, pe care Benjamin și Marx le-au văzut ca pe un proces negativ, de îndepărtare de “comunismul primitiv” al Edenului), umanitatea a devenit înstrăinată de lumea fizică. De aceea, continuă Benjamin, obiectele încă reflectă o “aură” a formei lor primordiale, dar adevărul este acum fără speranță pierdut, aflat în ceață, neclar.

Bertolt Brecht, cu compozitorul Paul Dessan (Foto: Bettmann Archive)

Bertolt Brecht a scris piese pentru a demoraliza publicul. Sus, stânga: pregătirea originală din Berlin a Operei Threepenny (Foto: Bettmann Archive). Sus, dreapta: Școala de la Frankfurt: colaboratoarea Hannah Arendt, fostă amantă a filozofului nazist Martin Heidegger, a publicat lucrărie lui Walter Benjamin (Foto: AP/Wide World). Jos: Filozoful Martin Buber și-a început cariera în cercul lui Benjamin, Adorno și Kracauer. Până în anii 1960, „I” și „Thou” erau forma obligatorie ortografică a pronumelor personale în toate colegiile americane (Foto: Bettmann Archive).

 

 

 

În fapt, vorbirea, limbajul scris, arta, creativitatea în sine, prin care dominăm universul fizic, contribuie la prelungirea înstrăinării, prin încercarea (în jargon marxist), de a încorpora obiectele naturii în relațiile sociale determinate de structura de clasă, dominantă la acel moment în istorie. Artistul creativ sau omul de știință este, de aceea, un vas, precum Ion rapsodul, așa cum el se descrie pe sine lui Socrate, sau precum un apărător al teoriei moderne a haosului: actul creativ “iese la suprafață” din amestecul cultural, precum în magie.

Cu cât burghezul încearcă mai mult să comunice, să transmită intenția sa cu privire la lucruri, cu atât se depărtează de la adevăr; Așa cum afirmă un celebru enunț al lui Benjamin: „Adevărul este moartea intenției”.

Acest tip de raționament permite realizarea unor lucruri distructive: Făcând din creativitate un produs al specificului istoric, o jefuiești atât de perenitate, cât și de moralitate. Astfel, cineva nu mai poate afirma un adevăr universal sau o lege naturală, deoarece adevărul este complet relativ la dezvoltarea istorică. Discreditând ideea adevărului și a erorii poți, de asemenea, să “arunci în aer” conceptele “învechite” de bine și rău; devii, în cuvintele lui Nietzche “dincolo de bine și rău”. Benjamin este capabil totodată să apere ceea ce el numește “satanismul” simboliștilor francezi și a succesorilor săi “suprarealiști” pentru că în miezul satanismului “cineva poate găsi cultul răului ca instrument politic… pentru a dezinfecta și izola împotriva tuturor diletantismelor moralizatoare ale burghezilor”.

Să condamni satanismul lui Rimbaud ca rău este la fel de incorect ca a aprecia un cvartet al lui Beethoven sau un poem al lui Schiller ca fiind “bune”. Pentru amândouă, judecățile sunt oarbe la forțele istorice ce lucrează “inconștient” asupra artistului.

De aceea, ni se spune că ultima structură muzicală a lui Beethoven se “chinuia” să devin atonală. Dar el nu a putut să se afirme pe el însuși în mod conștient din cauza lumii structurate europene definite ca atare de Congresul de la Viena (teza lui Adorno); în mod similar, Schiller chiar a dorit să afirme că creativitatea era eliberarea erosului, dar fiind “un copil adevărat” al iluminismului și al lui Immanuel Kant, nu a putut să renunțe la rațiune (teza lui Marcuse).

Epistemologia devine astfel o relație săracă a opiniei publice, din moment ce artistul nu creează în mod conștient pentru a ridica societatea, ci mai degrabă “inconștient” el transmite presupozițiile ideologice ale culturii în care a fost născut.

Problema nu mai este reprezentată de adevărul universal, ci ce poate fi plauzibil interpretat de către auto-numiții “gardieni ai spiritului timpului” – Zeitgeist.

4.     “The Bad New Days”

De aceea, pentru Școala de la Frankfurt, scopul elitei culturale în moderna eră “capitalistă” trebuie să fie dezbrăcarea de credința că arta derivă din emulația auto-conștientă provenită de la Dumnezeu ca și Creator.

“Iluminarea religioasă” – spune Benjamin trebuie arătată a proveni dintr-o iluminare profană, materialistă, dintr-o inspirație antropologică, căreia hașișul, opiumul sau orice altceva îi poate oferi o lecție introductivă.

În același timp, “noi forme culturale trebuie găsite pentru a crește “alienația populației”, pentru ca ea să înțeleagă cu adevărat cât de alienată este când trăiește fără socialism”. „Să nu se construiască pe vechile zile bune de odinioară, ci pe cele rele și noi de astăzi”.

Direcția potrivită în pictură este urmată de ultimele creații ale lui Van Gogh, care a început să picteze obiecte în dezintegrare, cu ochiul echivalent al unui fumător de hașiș ce extrage și introduce lucruri din afara lumii lor firești.

În muzică “nu este sugerat că cineva poate compune mai bine astăzi decât Mozart sau Beethoven”, spune Adorno, „dar trebuie să se compună atonal, deoarece atonalismul este bolnav, iar boala, în mod dialectic este și leacul”.

Extraordinara reacție violentă de protest cu care muzica se confruntă în societatea prezentă, pare cu toate acestea să sugereze că funcția dialectică a acestei muzici poate fi deja simțită negativ, ca “distrugere”. Scopul artei moderne, literaturii și muzicii trebuie a fie de a distruge potențialul înălțător și deci burghez al artei, literaturii și muzicii astfel încât “omul să-și piardă conexiunea cu divinul” și să-și vadă ca unică opțiune creativă revolta politică. “Pentru că a organiza pesimismul nu înseamnă altceva decât să alungi metafora morală din politică și să descoperi în acțiunea politică o sferă rezervată 100% imaginii”.

De aceea, Benjamin colaborează cu Brecht pentru a transpune aceste teorii în practică, iar efortul lor conjugat culminează în “efectul de înstrăinare” – enstrangement, încercarea lui Brecht de a-și scrie compozițiile astfel încât auditoriul să părăsească teatrul demoralizat și furios, aparent fără motiv.

5.     Corectitudinea Politică.

Analiza Adorno-Benjamin reprezintă aproape întreaga baza teoretică pentru toate trendurile estetice “politically correct”, ce acum invadează toate universitățile.

Post-structuralismul lui Roland Barthes, Michel Foucault și Jaques Derida, semiotica lui Umbero Eco, deconstructivismul lui Paul de Man, toate îl citează deschis pe Benjamin că sursă a operei lor. Opera “Numele trandafirului” a lui Eco este aproape un tribut adus lui Benjamin. De Man, fost colaborator nazist în Belgia, care a devenit apoi un prestigios profesor la Yale, și-a început cariera traducându-l pe Benjamin. Celebra afirmație din 1968 a lui Barthes “autorul este mort” face referire la enunțul anterior a lui Benjamin “Adevărul este moartea intenției”.

Benjamin a fost chiar numit moștenitorul lui Leibnitz și Wilhelm von Humbold-filologul colaborator a lui Schiller, ale cărui reforme educaționale au contribuit la fantastica dezvoltare a Germaniei din secolul 19.

În 1991, Washington Post îl numește pe Benjamin “cel mai fin teoretician literar german al secolului” (mulți însă ar renunță însă la termenul “german” ).

Cititorii au auzit cu siguranță povestea terifiantă despre cum un departament de studii afro-americane a interzis opera Othello, deoarece este “rasistă” sau cum un profesor feminist radical a predat, în cadrul unei întâlniri a Asociației de Limbi Moderne că “vrăjitoarele sunt adevăratele eroine ale operei Macbeth”. Aceste atrocități apar deoarece “propovăduitorii” pot “plauzibil” demonstra în buna tradiție a lui Benjamin și Adorno că conținutul operei lui Shakespeare este irelevant; ceea ce este important este “subtextul” rasist sau falocentric de care Shakespeare era inconștient atunci când a scris.

Atunci când studiile feministe sau Departamentul de Studii a Lumii a Treia organiza studenții pentru a abandona clasicismul în favoarea autorilor moderni, de culoare sau feminiști, motivele oferite erau total cele ale lui Benjamin. Nu faptul că acești autori moderni sunt mai buni, ci ei sunt oarecum mai aproape de adevăr, deoarece proza lor reflectă problemele sociale moderne asupra cărora autorii mai vechi sunt ignoranți. Studenții vor fi învățați că însuși limbajul este, așa cum afirmă Benjamin, aproape un conglomerat de nume false aruncate asupra societății de către opresori, fiind avertizați asupra “logocentrismului” -încrederii prea mari pe care burghezii o acordă cuvintelor.

Dacă acești autori antici apăreau “retrograzi” (în cuvintele lui Adorno), această se datora faptului că ei erau proiectați a fi așa. Cea mai importantă realizare a Școlii consistă în conștientizarea faptului că monstruoasele lor teorii pot deveni dominante în cultură, că rezultat al schimbărilor din societate, aduse de, ceea ce Benjamin a numit “era reproducerii mecanice a artei”.

    II.            Establishmentul devine bolșevic. Divertismentul înlocuiește arta

Înaintea secolului 20, distincția dintre artă și divertisment era mult mai pronunțată. Cineva putea fi “distrat” de artă, dar această experiență era una activă, nu pasivă. La un prim nivel, individul trebuia să facă o alegere conștientă de a merge la un concert, de a vedea o expoziție de artă, a cumpără o carte sau o piesă muzicală. Era puțin probabil ca mai mult de un foarte mic procentaj din populație să poată vedea “Regele Lear” sau să asculte Simfonia a XIX-a de două ori pe parcursul vieții. Arta cerea ca individul să-și concentreze toată atenția și cunoașterea asupra subiectului, altfel experiență culturală putea fi considerata pierdută. Acestea erau zilele în care memorarea unei poezii sau a unei întregi piese și reunirea familiei și a prietenilor pentru un concert erau norme, chiar și în căminele rurale. Totodată, această era perioada de dinaintea “aprecierii muzicii”. Când cineva studia muzică-așa cum mulți o făceau, indivizii învățau cum să o interpreteze, nu să o aprecieze.

Oricum, noile tehnologii ale radioului, filmului și înregistrărilor muzicale au reprezentat-pentru a folosi o expresie marxistă-un nou potențial dialectic. Pe de o parte, aceste tehnologii dețineau potențialul de a aduce cele mai valoroase piese de artă în atenția a milioane de oameni, care altfel nu ar fi avut acces la ele. Pe de altă parte, faptul că experiență artistică putea fi reproductibilă la infinit a determinat o “dezangajare” a minții auditoriului, făcând experiență mai puțin sacră și crescând astfel înstrăinarea față de aceasta. Adorno a denumit acest proces “demitologizare”. Această nouă pasivitate pe care Adorno a teoretizat-o într-un articol crucial publicat în 1938, putea “fractura” o compoziție muzicală într-o serie de părți “distractive” -ce puteau apoi fi “fetișizate” în memoria ascultătorului- și o serie de părți mai dificile ce urmau a fi uitate. Adorno continuă,

“Echivalentul fetișismului reprezintă o regresie a audiției”. Acest lucru nu înseamnă o reîntoarcere a ascultătorului la fazele timpurii ale dezvoltării sale, nici, de asemenea, o regresie la nivelul colectiv general, din moment ce milioane de indivizi ce ajung la experiența muzicală pentru prima dată în viață grație mijloacelor de comunicare în masă nu pot fi comparați cu audiența din trecut. Mai degrabă este audiția contemporană cea care a regresat, fiind constrânsă la un stadiu infantil. Nu se pierd numai auditorii împreună cu libertatea alegerii și responsabilitatea-capacitatea de percepție conștientă a muzicii, dar aceștia fluctuează între uitarea cvasitotală și momentele de recunoaștere rapidă. Ascultarea devine atomizată și disociativă, dar tocmai din cauza acestei disocieri ei dezvoltă certe capacități ce concordă mai puțin cu conceptele tradiționale ale esteticii și mai mult cele ale fotbalului și motoarelor de viteză. Ei nu sunt precum copii, dar sunt în schimb copilăroși-infantilizați: primitivismul lor nu este cel al unui nedezvoltat, ci mai degrabă al unui individ retardat în mod forțat.

Această retardare conceptuală și precondiționare cauzată de audiție sugerează că programarea putea determina preferința. Simplul fapt în sine de a pune la radio, să zicem un număr muzical al lui Benny Goodman alături de o sonată de Mozart va genera în mintea ascultătorilor tendința de a le amalgama într-o “muzică de divertisment”. Acest lucru poate însemna că “și cele mai noi și nepopulare idei pot deveni populare”, după “re-numirea lor” prin intermediul amalgamatorului universal al industriei culturale. Așa cum afirmă Benjamin, “reproducția mecanică a artei modifică reacția maselor față de artă”. Atitudinea reacționară față de o pictură a lui Picasso se schimbă într-o reacție progresivă prin intermediul unui film al lui Chaplin.

Reacția pozitivă este caracterizată de fuziunea directă, intimă a plăcerii vizuale și emoționale realizată cu măiestria unui expert. În ceea ce privește ecranul, atitudinile cruciale și receptive ale publicului coincid. Motivul primordial pentru acest fapt este că reacțiile individuale sunt predeterminate de răspunsul audienței de masă pe care aceste atitudini sunt pe cale de a-l produce și acest lucru nu este nicăieri mai valabil și adevărat decât în cazul filmului. În același timp, puterea magică a media poate fi folosită pentru a redefini idei anterioare.

“Shakespeare, Rembrandt, Beethoven-toți vor face film” concluzionează Benjamin, citându-l pe pionierul filmului francez Abel Gance. “Toate legendele, toate mitologiile, toți fondatorii de religii și toate religiile își așteaptă resurecția expusă”.

1.     Controlul social: “Proiectul Radio”

Importantele posibilități pe care cercetările media efectuate de Școala de la Frankfurt le putea dezvolta în câmpul științelor sociale au determinat suportul acordat de establishment, după ce, în 1934, Institutul și-a transferat operațiunile în America.

Președintele CBS Frank Stanton. Psiholog industrial, și-a ascuțit dinții pe „Proiectul Radio” (Foto: AP/Wide World)

Newsman Edward R. Murrow: La lansare (Foto: AP/Wide World)

Foto: Bettmann Archive

În 1937, Fundația Rockefeller a început finanțarea cercetărilor privind efectele sociale ale noilor media, în special radio.

Înaintea Primul Război Mondial, radioul era o jucărie, un hobby, numărând 125. 000 de unități de recepție pe întreg teritoriul SUA. Douăzeci de ani mai târziu, el devine principalul instrument de divertisment din țară. Dintr-un număr de 32 de milioane de familii americane în 1937, 27, 5 milioane aveau radiouri, un procent mai mare decât cel al deținătorilor de telefoane, automobile sau chiar electricitate. Nu existase până în acel moment nici o cercetare sistematică asupra efectelor sale. Fundația Rockefeller a organizat, în acest sens, o rețea de universități, al cărei centru avea să fie Școala de Afaceri Publice și Internaționale din cadrul Universității Princeton. Denumită oficial “Oficiul pentru cercetări radio”, rețeaua va fi cunoscută apoi ca “Proiectul Radio”. Directorul Proiectului a fost Paul Lazersfeld, fiul vitreg al economistului marxist austriac Rudolf Hilferding și colaborator îndelungat al ISR începând cu anii 30. Sub conducerea lui Lazersfeld a lucrat Frank Stanton, doctorand în psihologie industrială la Ohio State University și recent numit director-cercetător al Columbia Broadcasting System, un titlu important, dar o poziție inferioară.

Newsman Edward R. Murrow: ca și corespondent în cel de-Al Doilea Război Mondial, împreună cu William L. Shirer (Foto: AP/Wide World).

Dreapta: Președintele NBC Sylvester „Pat” Weaver (Foto: AP/Wide World).

După cel de-al Doilea Război Mondial, Stanton devine președinte al Secției de Știri al CBS și, în final, președinte CBS, în perioada de vârf a rețelelor de televiziune. El este, de asemenea, numit președintele boardului Rand Corporation și membru al cabinetului particular al președintelui Lyndon Johnson. Printre cercetătorii proiectului se numără Herta Herzog, ulterior soția lui Paul Lazersfeld și prim director de cercetare pentru Vocea Americii; Hazel Gaudet, ce va deveni unul dintre principalii lideri politici de opinie. Theodor Adorno va fi numit șeful secției muzicale. În ciuda aparențelor oficiale, activitățile Proiectului au făcut clară intenția adevărată și obiectivul real al cercetărilor-acela de a testa empiric teza lui Adorno și Benjamin potrivit căreia efectul net al mass-media ar putea fi atomizarea și creșterea labilității-ceea ce oamenii vor numi ulterior “spălare pe creier”.

2.     “Operele melodramatice și invazia marțienilor”

Primele studii s-au dovedit promițătoare. Herta Herzog a realizat “Despre experiențe împrumutate” – prima cercetare exhaustivă asupra “operelor de săpun” (melodramatice). Tipul de serial „dramă radio” a fost pentru prima dată folosit în 1929, având ca sursă de inspirație vechiul film serial “ Peripețiile lui Pauline”. Deoarece aceste mici piese radio erau foarte melodramatice, ele au devenit rapid identificate la nivel de masă cu opera italiană; fiind deseori sponsorizate de către producătorii de săpun, ele au sfârșit prin a fi denumite generic „opere de săpun”.

Până la studiile Hertei Herzog, se credea că imensa popularitate a acestui format se regăsea, în mare parte, în rândul femeilor cu cel mai scăzut statut socio-economic, care, în circumstanțele restrictive ale vieților lor aveau nevoie de “escapade” salvatoare în locuri exotice sau situații romantice.

Un articol tipic din acea perioada, publicat de doi psihologi ai Universității din Chicago, intitulat “Serialul de zi radio: o analiză a simbolurilor”, publicat în revista “Genetic Psychology Monograms”, accentua în mod solemn aspectul pozitiv al impactului acestui tip de serial radio, susținând că “operele funcționează foarte asemănător cu poveștile populare, exprimând speranțele și temerile audienței feminine, pe ansamblu contribuind la integrarea vieților acestora în lumea în care trăiau”.

Herta Herzog a descoperit că “în realitate nu există nici o corelație cu statutul socio-economic”. Mai mult, în mod surprinzător, exista o mică corelație cu conținutul acestor seriale. Factorul cheie, așa cum susțineau teoriile lui Adorno și Benjamin, avea să-l reprezinte formatul în sine al serialului; femeile erau efectiv “dependente” de format, nu atât pentru a fi distrate sau pentru a evada, ci pentru a “descoperi ce se va întâmplă săptămâna viitoare”. În realitate, Herta a descoperit că poți chiar dubla auditoriul unei piese radio prin segmentarea acestuia. Cititorii moderni vor recunoaște imediat că această descoperire nu a fost “pierdută” de către industria de divertisment. Actualmente, formatul de serial s-a extins pe segmentul de copii și al show-urilor prime time cu bugete ridicate.

În anii 1960, Radio Proiectul a transferat dependența publicului de „opere de săpun” la realitatea politică. Deasupra: ABC O viață de trăit. Dreapta: filmare a protestatarilor împotriva războiului din Vietnam.

Cel mai urmărit serial din istoria televiziunii rămâne “Cine l-a ucis pe JR?” din celebrul Dallas și ultimul episod al seriei “M. A. S. H”, ambele construite pe logica “ce se întâmplă dată viitoare?”. Chiar filmele artistice precum Star Wars sau trilogia „Înapoi în viitor” sunt acum produse în serie pentru a putea capta spectatorii la seriile ulterioare. Modestul serial al “operei de săpun” își menține și astăzi calitățile sale captivante: 70% dintre femeile nord-americane de peste 18 ani urmăresc în prezent cel puțin 2 dintre aceste seriale în fiecare zi, existând totodată o cotă în creștere de telespectatori din rândul bărbaților, precum și al studenților de ambele sexe.

Următorul studiu important al Proiectului Radio a fost o investigare a efectelor piesei radio a lui Orson Wells difuzată în noaptea de Halloween a anului 1938, având la baza nuvela lui H. G Wells “Războiul lumilor”. 6 milioane de ascultători au audiat transmisiunea ce relata în termeni foarte realiști o invazie a marțienilor aterizând în zona rurală a New Jersey-ului. În ciuda declarațiilor repetate și clare că transmisiunea era ficționala, aproximativ 25% dintre ascultători au crezut că este reală, unii dintre ei chiar manifestându-se panicard pe străzi. Cercetătorii Proiectului Radio, au descoperit că majoritatea celor panicați nu credeau că marțienii erau invadatorii, ci nemții.

Lucrurile s-au întâmplat în felul următor: ascultătorii fuseseră precondiționați de transmisiunile radio ale crizelor din Munchen de la începutul acelui an. În timpul crizei, reporterul CBS din Europa, Edward R. Murrow a venit cu idea de “sparge” programul obișnuit de știri în scurte buletine periodice. Pentru prima dată în transmisiunile difuzate, știrile nu mai erau prezentate în lungi “bucăți” analitice, ci în scurte “clipuri” care acum sunt numite “audio bites”. În punctul de vârf al crizei, aceste flashuri au devenit atât de numeroase, încât, în cuvintele producătorului lui Marrow, Fred Friendly, “buletinele de știri întrerupeau buletinele de știri”. Pe măsură ce ascultătorii credeau că omenirea se află în pragul războiului, ratingurile CBS creșteau vertiginos. Când, ulterior, Wells a realizat transmisiunea să fictivă după recesiunea crizei, el a folosit tehnica buletinelor de știri pentru a da veridicitate lucrurilor descrise. El a început transmisiunea printr-un fals program muzical, ce era permanent întrerupt de “transmisiunile de la față locului” din New Jersey, ce constant creșteau în dramatism.

Ascultătorii care s-au panicat au reacționat nu la conținut, ci la format; Ei au auzit mereu “ Întrerupem acest program pentru o știre de ultima ora”, “invazie” și au concluzionat imediat că Hitler a invadat SUA. Tehnică “operei de săpun” transpusă în planul știrilor a funcționat la o vastă și neașteptată scară.

3.     Micuța Annie și “Visul Wagnerian” al televiziunii.

În 1939, unul din numerele trimestrialei “Reviste de psihologie aplicată” a fost încredințat lui Adorno și Proiectului Radio pentru a publica unele din rezultatele cercetărilor sale. Concluziile lor au fost că mințile americanilor au devenit, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani “centrate pe radio”, iar audiția lor a devenit foarte fragmentată, pe măsură ce repetiția formatului a devenit cheia popularității.

Playlist-ul va determina hiturile, iar repetiția va putea transformă orice tip de muzică sau interpret, chiar și un interpret de muzică clasică, într-un star. Atâta timp cât aveau să fie menținute un context sau o formă familiare, aproape orice conținut putea deveni acceptat.

“Nu numai că hiturile muzicale, starurile și “operele de săpun” sunt recurente și reprezintă tipuri invariabile”, declara Adorno, rezumând acest studiu câțiva ani mai târziu, “dar conținutul specific al divertismentului însuși este derivat din aceste tipuri invariabile și doar par să se schimbe. Detaliile sunt interșanjabile”.

Realizarea cea mai importantă a Proiectului Radio avea să fie “Micuța Annie”, titlu care oficializa denumirea programului de analiză a lui Stanton și Lazersfeld. Cercetările programului au arătat că toate metodele precedente de analiză a unui eșantion preliminar din audiență erau ineficiente. Până în acel moment o audiență preliminară audia un spectacol sau viziona un film, iar apoi îi erau adresate întrebări generale de evaluare: “v-a plăcut spectacolul?”, “ce părere aveți despre interpretarea această?”. Proiectul Radio și-a dat seama că această metodă nu lua în calcul testul percepției atomizate a subiectului și cerea ca auditoriul să facă o analiză rațională a ceea ce se presupunea a fi o experiență rațională. În consecință, Proiectul a creat un dispozitiv prin care fiecărui subiect supus testului i-a fost furnizat un tip de reostat pe care acesta își putea înregistra momentele de apreciere sau respingere din fiecare secundă percepută în cadrul experienței. Prin compararea graficelor individuale oferite de acest instrument, operatorii puteau determina nu numai dacă audienței i-a plăcut întreg show-ul, lucru irelevant, dar care situații sau caractere produceau un sentiment pozitiv, fie chiar și momentan.

Micuța Annie” a transformat radioul, filmul și, în ultimă instanță, programele de televiziune. CBS își păstrează încă capacitățile de analiză inițiale la Hollywood și New York. Se apreciază că rezultatele oferite de aceste facilități de analiză se corelează în proporție de 85% cu ratingurile. Alte rețele și studiouri de filmare au operațiuni similare.

Acest tip de analiză este responsabil de sentimentul de déjà-vu pe care un telespectator îl are de multe ori atunci când vede un nou film sau un nou spectacol TV. Sentimentul este real și totodată adevărat. Dacă un analizator de programe indică, spre exemplu că o audiență este în mod special mișcată de o scurtă scenă de dramă din al Doilea Război Mondial, prezentând un anumit tip de actor sărutând un anumit tip de actriță, atunci formatul scenei va fi inserat și “lucrat” într-o multitudine de alte scene transpuse în Evul Mediu, spațiu cosmic, etc.

Proiectul Radio a înțeles că televiziunea avea potențialul de a intensifica toate efectele studiate. Tehnologia TV exista de ceva ani și fusese expusă pentru prima dată la Târgul Mondial de la New York din 1936, dar singură persoană care a încercat utilizarea reală a acestui mijloc a fost Adolf Hitler. Naziștii au transmis live Jocurile Olimpice din 1936 pe aproape întreg teritoriul Germaniei.

Ei au încercat să amplifice succesul înregistrat anterior prin radio pentru a “nazifica” toate aspectele culturii germane. Planurile ulterioare de dezvoltare a televiziunii germane au fost diminuate din cauza pregătirilor de război.

Adorno a înțeles perfect acest potențial, scriind în 1944: „televiziunea tinde către o sinteză a radioului și filmului și dezvoltarea ei e ținută momentan doar din cauza faptului că părțile interesate nu au ajuns încă la un acord, dar consecințele ei vor fi enorme și vor promite să intensifice sărăcirea esteticului așa de mult, încât, în viitorul apropiat, vălul subțire al identității tuturor produselor culturii industriale poate fi aruncat triumfător la scenă deschisă, împlinind astfel visul Wagnerian al Gesamtkunstwerk- fuziunea tuturor artelor într-o singură lucrare”.

Se poate remarca astfel că formele profund iraționale ale divertismentului modern-conținutul stupid al majorității programelor și filmelor, faptul că la un post de radio clasic se difuzează Stravinsky alături de Mozart nu este întâmplător. Lucrurile au planificate în acest sens. Planificarea a fost atât de reușită încât nimeni nu se întreabă asupra motivațiilor ascunse sau originilor.

    III.            Creând” opinia publică” : “Personalitatea autoritară”. Baubau și Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS)

Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populația a dat naștere pseudo-științei moderne a sondării opiniei publice în vederea creșterii controlului asupra metodelor pe care aceștia le dezvoltaseră.

Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni știrilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un “studiu științific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puțin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulți politicieni încearcă să creeze “problematici” ce, în esență, sunt lipsite de importantă, dar despre care se știe că vor arată bine în sondaje, pur și simplu pentru a-și întări imaginea și popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcție doar de sondaje, ignorându-se votul cetățenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în același timp însă trimițând cecuri grase organizației locale de sondare a opiniei publice.

Ideea “opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul “Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influența acesteia asupra Americii la începutul sec al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec XX și nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.

Este util să reflectăm puțin asupra conceptului. Credința că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideei unei minți individuale raționale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raționale, științifice și de înțelegerea descoperirilor celorlalți indivizi. Mintea individuală e unul dintre puținele “lucruri” ce nu pot fi aduse la o “medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de știință ce a făcut descoperirea să fie singurul care să dețină acea “opinie” asupra naturii, în timp ce toți ceilalți pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce “cercetare științifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea “Armoniei lumii” : 2% pentru, 48% împotriva, 50%-nici o opinie.

Aceste tehnici de cercetare psihanalitice au devenit standardul nu numai pentru Școală de la Frankfurt, dar și pentru majoritatea departamentelor de științe sociale din SUA, în special după sosirea ISR în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Școlii de la Frankfurt: “Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ISR, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Științifică în cadrul ISR. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în cadrul populației americane. “Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului “nu este studierea prejudecăților, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, științific planificată pe baza înțelegerii la care s-a ajuns științific”.

1.     Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – “Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universității Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulți parametrii: “autoritar”, “revoluționar”, “ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din “ personalitate revoluționară” în “personalitate democratică” -pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audiența de după război.

9 trăsături de personalitate au fost testate și măsurate, incluzând:

  • Convenționalismul-aderența rigidă la valorile convenționale ale clasei de mijloc;
  • Agresiune autoritară-tendința de a supraveghea, condamna, respinge și pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenționale;
  • Proiectivitate-dispoziția de a crede că lucruri neobișnuite și periculoase se petrec în lume;
  • Sex-grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:

  • Scala E-Etnocentrism
  • Scala CPE-conservatorism politico-economic
  • Scala A-S-antisemitism
  • Scala F-fascism

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să “asambleze” o definiție empirică a ceea ce Adorno a denumit “noul tip antropologic” –personalitatea autoritară. Înșelăciunea constă, ca în cazul majorității studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportamentul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acționează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuși un motiv ulterior pentru a acționa că atare sau persoana este discontinuă în acțiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare. Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populația SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei și suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleași rezultate și demonstra că pogromurile anti-evreiești și raidurile de la Nurenberg “mocneau” încă, așteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică și nu de natură științifică.

Horkheimer și Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau “opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăți, ci să creeze o definiție a antisemitismului și autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forța “reeducarea planificată științific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiile și civilizația iudeo-creștină pe care Școală de la Frankfurt le disprețuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer și Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creștină în sine este sursă a anti-semitismului. Așa cum Horkheimer și Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în “Elemente de anti-semitism”, “Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecția omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă “proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziția că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creștinismului, “intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În același timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat “Antisemitismul-o boală socială”, că “în prezent, singură țară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze “personalitatea autoritară”, în a să celebra “Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre “banalitatea răului” în scrierea sa ulterioară “Eichmann la Ierusalim” : chiar și un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transformă într-o bestie nazistă în anumite circumstanțe psihologice-fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalității autoritare aparținând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a “Cult Awareness Network-C. A. N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departamentul de Justiție al SUA și Liga Anti-defăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Școlii de la Frankfurt, C. A. N identifică grupurile politice și ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le “redenumește” drept “grupare” pentru a justifica apoi operațiunile împotriva lor.

2.     Explozia opiniei publice

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a “tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Școlii de la Frankfurt” a devenit dominantă în științele sociale, rămânând în acest fel și astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-științifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind “opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie- A. C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper-au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ISR, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociație comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universității Princeton, condusă de Lazersfeld; în același timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Național de Cercetări a Opiniei Publice. În 1940, Oficiul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată-o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor și, până la alegerile prezidențiale din 1952, agențiile de advertising Madison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfășurat pentru prima dată sub influență televiziunii, care, așa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influență.

Batten, Barton, Durstine&Osborne-celebra agenție de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariții pentru TV la fel de minuțios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanților, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.

Întreagă dezvoltare a televiziunii și advertisingului din anii ’50 și ’60 a fost condusă de către oameni “antrenați” în tehnicile de alienare în masă ale Școlii de la Frankfurt.

Frank Stanton avea să devină, începând cu “Proiectul Radio” cel mai important lider al televiziunii moderne. Principalul “rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester “Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în “comportamentul de audiție”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-președintele rețelei. Carierele lui Stanton și Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc rețelele de televiziune, agențiile de publicitate și organizațiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate și trebuie să transforme tot ce atinge în “fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.

Tehnica mass-mediei și advertising-ului dezvoltată de Școala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă și fricile iraționale sunt acum identificate de cercetările psihanalitice pentru a fi transpuse în “probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizației actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunități fotografice și bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30-unde efectul dramatic este maximizat și conținutul de idei este redus la zero.

3.     Cine este inamicul?

Parte a înșelătoriei personalității autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Școală de la Frankfurt și teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniștii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât și după aceea.

În 1942, Oficiul pentru Servicii Strategice-OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj și operațiuni sub acoperire, l-a însărcinat pe fostul președinte al Universității Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare și Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reușit să adune un numeros și prestigios grup de tineri cercetători emigranti, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că “a lucra pentru Unitate era asemeni unei a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secțiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acționat ca șef de secție Franz Neumann, avându-i ca și colaboratori pe veteranii ISR Herbert Marcuse, Paul Baran și Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secțiunea de limbă germană a Oficiului Informațiilor de Război. Sophie Marcuse, soția lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informații. De asemenea, la Unitatea de Cercetare și Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 grație combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării “perversității polimorfice” ; Barrington Moore Jr, profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărți cu Marcuse; Gregory Bateson-soțul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Școlii de la Frankfurt) și Arthur Schlesinger-istoricul care s-a alăturat Administrației Kennedy.

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecați drept criminali de război după încheierea conflagrației, cât și a celor ce puteau fi lideri potențiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann și Kirchheimer au elaborate “Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofițerilor forțelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajută pe aceștia în identificarea și eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistițiu, Unitatea a trimis reprezentanți pentru a lucra ca ofițeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupație a SUA, Kirchheimer cu cea a Franței, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann și-a părăsit poziția pentru a deveni șeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând șef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informații al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu “planificarea și implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerințelor de informații a CIA și a altor agenții autorizate”.

Hannah Arendt, a popularizat „personalitatea autoritară” (Foto: AP/Wide World – Alfred Bernhaim).

Herbert Marcuse, ofițer OSS devenit revoluționar, adresându-se studenților (Foto: AP/Wide World).

Antropologul OSS Gregory Bateson cu prima soție, Margaret Mead. Bateson a condus proiectul halucinogen MK-Ultra (Foto: Fred Roll)

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG și RFG, insistând că această va preveni o alianță între nou eliberatele partide de stânga și forțele vechi, conservatoare, industriale și de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat “Potențialitățile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potențialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel acceptabil, determinând o perioadă de co-existență ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina-o predicție, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundația Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu a URSS înființate de universitățile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unității de Cercetare și Analiză. În același timp, Max Horkheimer avea să-și aducă o contribuție și mai semnificativă. Că parte a proiectului de “denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania-John J. McCloy, având la dispoziție fonduri discreționare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat președintelui Truman și Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetățean cu dublă cetățenie-americană și germane. Pentru o scurtă perioada, Horkheimer a fost singură persoană din lume ce deținea cele două cetățenii. În Germania, Horkheimer a început revigorarea complete și rapidă a Școlii de la Frankfurt, la sfârșitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generații de bursieri angrenați în distrugerea civilizației occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas-care vor avea o influență așa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâți în șomaj și suicid pentru “dulcea aromă a stângismului”, veteranii Școlii de la Frankfurt, toți cu extraordinare “garanții” ale Cominternului, trăiau vieți încântătoare. America “înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai națiunii în mâna celor mai înverșunați adversari ai săi.

IV.            Erosul Aristotelian: Marcuse și Contracultura drogurilor promovate de CIA

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejații lui Martin Heidegger și ultimul din generația originală a Școlii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: “Cineva trebuie să conceapă etică aristotelică ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogației binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima și cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenței pentru Univers, Stat și sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra “Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu și mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenței, presupus a opera în același fel atât pentru cunoașterea teoretică, cât și pentru cunoașterea practică și activitatea umană. „

Această afirmație nu numai că enunță succint filozofia subiacentă a Școlii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termeni simpli, corecția aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculației, asupra căruia “cunoașterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” -în cuvintele lui Wilhelm Dilthey-filozoful favorit al Școlii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra “lumii reale”, așa cum Dilthey, Nietzche și alți precursori ai Școlii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixație obiectuală. Universul devine o colecție de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) și a interacțiilor reciproce (mecaniciste). Știința devine deducerea categoriilor specifice a acestor naturi și interacții. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzitiv, așteptând mărul Newtonian “să plonjeze” în deducție, relația umanității cu lumea (și viceversa), devine un atașament erotic legat de obiecte. Înțelegerea universalului-încercarea minții de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest “universal” fie nu există, fie există incomprehensibil că “deus ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (super-adiționare) la universal fizic-Dumnezeu este că un adevărat Zeus-aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeți de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă. Cheia întregului program al Școlii, începând cu fondatorul Luckacs, este “eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

Sus, stânga: Aldius Huxley a scris manifestul psihedelic „Uși ale percepției”, cu soția sa, Laura. Jos: Revoluționarii psihedelici ai CIA: Timothy Leary, Ken Kesey, Allen Ginsberg.

Când liderii ISR au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltați, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceștia numeau Kulturpessimismus-pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Școală a “săpat” multe drumuri interioare în viață intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influență era în mare parte exercitată în cercuri academice și la radio; Cu toată importanța sa, radioul nu avea încă influența sa covârșitoare asupra vieții sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război și victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Școlii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populație ferm convinsă că o republica mobilizată și susținută de știință și tehnologie putea realiza aproape orice. Cei 15 ani de după război au cunoscut dominația vieții de familie de către radio și televiziune, ambele conturate de Școala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potențialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziție pur negativă la adresa amenințării reale și uneori manipulate a URSS. În același timp, sute de mii de tineri, așa-numiții “baby boomers” intrau la colegiu și aveau să fie expuși la otrava Școlii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universitățile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestații de protest studențești de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mișcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declarația de la Port Huron, care a fondat organizația Studenți pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conținut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. “Sunt o ființă umană! „Nu mă încătușa și mutila!”, suna un slogan inițial a Universității Berkeley, dar este clar că “problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societății.

1.     Revoluția psihedelică a CIA

Neliniștile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu același lucru se poate spune și despre traumatica “decapitare” a națiunii prin asasinarea lui Kennedy și introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un “instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliștilor francezi, și au fost populare în cadrul elitelor boeme europene și americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a două jumătate a anilor ’50, CIA-ul și serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potențialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse și distribuite sub “egida” operațiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreațional chiar în cadrul Agenției, fiind chiar distribuit la liber între prietenii “familiei”, incluzând un număr substanțial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare și Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a “aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci și nuvelistul Ken Kesey, precum și membrii inițiali ai trupei rock Greatful Dead au “deschis” ușile percepției la US Navy. Guru-ul revoluției psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost inițiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) și și-a început carierea ca și angajat contractual al CIA. La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că: „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au că efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine și preocupată de obiecte. Chiar și cele mai banale obiecte ajung să aibă o “aura”, despre care Benjamin vorbise inițial. Victimele devin atemporale și profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Școlii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situația de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Școlii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile “Generației Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernității, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Școlii de la Frankfurt. Lucien Goldmann, un radicalist francez, și fost profesor invitat al Universității Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: “Mișcările studențești au găsit în munca sa și numai în ea formularea teoretică a problemelor și aspirațiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunitățile “iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viață “eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Școala de la Frankfurt, precum “comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare “Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puțin urbană a cărții lui Rupert Brooke din 1905, intitulată “ Nu merită să vorbești cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur și simplu, pe materiale deja existente.

2.     Eros și Civilizație

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 și care a adus “mesianismul revoluționar” al Școlii de la Frankurt din anii ’20 în contextul și prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea “Eros și civilizație” a lui Herbert Marcuse. Publicată inițial în 1955 cu finanțare din partea Fundației Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Școlii de la Frankfurt în forma conceptului de “dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moștenire de gândire Marcuse intenționat o pervertește, este identificat ca moștenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaște două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale și una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul ființei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacțiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranță de scăpare din mono-dimensionalitatea societăților moderne industriale este eliberarea părții erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea față de “raționalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte “Omul unidimensional” : “O confortabilă, fină, acceptabilă și democratică lipsa de libertate prevalează în civilizația industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greșit identificată de Marcuse cu instinctul de interacțiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carității, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, mod explicit scoasă în evidență, cu excepția freudienilor renegați, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv rațiunea însăși, spune Marcuse, acționează pentru a-l reprima.

“Universul totalitar al raționalității tehnologice este ultima transmutație a ideii de rațiune”, sau “Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realitățile omului: zborurile spațiale, rachetele și navetele cosmice, frumoasele mașinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia formă “Marelui Refuz”, o respingere totală a mostrului capitalist și a realizărilor sale, incluzând “raționalitatea tehnologică” și “limbajul ritual autoritarian”

Ca parte a “Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un “ethos estetic”, transformând viața într-un ritual estetic, într-un “life-style” (un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influență lui Marcuse). O dată cu Marcuse, ca punct de referință, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conținut.

“Eros și Civilizație” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar și a continuat în câteva ediții. În prefața la ediția din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan “Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. “Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până și folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităților în manifestele sale era o parte a “Marelui Refuz”, numindu-l “o sistematică rebeliune lingvistică care lovește contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite și definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihoanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, care a contribuit la opera “Viața împotriva moartei” -1959 și “Corpul iubirii” -1966, chemând bărbatul să-și lepede confortabila “armură” a egoului și să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrățișa realitatea instinctuală a perversității polimorfice și va face să aducă omul “înapoi” la “unirea cu natură”.

Cărțile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luați în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin “recanalizarea”  “energiei orgonice”.

Educația primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A. S Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaționale cereau că elevii să fie învățați să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor “autoritari”.

Cartea lui Neil- “Summerhill”, s-a vândut în 24. 000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100. 000 de exemplare și la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universități, devenind astfel una din cele mai influente texte educaționale ale perioadei, fiind un punct de referință pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse, campion al „eliberării sexuale” și cartea sa, „Eros și civilizație” (Foto: AP/Wide World).

Psihanalistul Erich Fromm, colegul lui Marcuse, și „Arta iubirii” (Foto: AP/Wide World).

Psihoterapeutul Wilhelm Reich a fost terapeutul personal al pedagogului A.S. Neill. Cel mai bine vândut volum al lui Neill, „Summerhill”, avea o prefață de Fromm (Foto:UPi/Bettmann)

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalți teoreticieni ai Școlii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuși a devenit “toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda și, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunțat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, așa cum Vaticanul obișnuiește pentru denunțarea formală a indivizilor în viață), împreună cu Freud, pentru justificarea “dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” și a denumit teoria eliberării “o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberație a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât “iubirea neîngrădită” și atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obișnuiți să se perceapă că pe niște obiecte, determinate de natura lor. Importanța omului ca persoană dăruită cu chip divin și har creativ, capabilă să acționeze la nivelul întregii civilizații umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă grație faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mișcării drepturilor civile în mișcări de tipul “puterea negrilor” și transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forțat în a se transforma într-un alt “cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiței Astarte.

Un rezumat al cărților “Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) și “Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich și alți extremiști freudieni.

3.     O călătorie “rea”

Această popularizare a vieții ca ritual erotic pesimistic nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmașii lui Marcuse și Adorno domină complet universitățile, învățând studenții să înlocuiască rațiunea cu exercițiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puține lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv “moștenirea” datorată Școlii de la Frankfurt.

“Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de “toleranță represivă” a lui Marcuse-toleranță față de mișcările de stânga și intoleranță față de mișcările de dreapta, impusă de către studenții Școlii de la Frankfurt, numiți acum profesori de studii feministe și afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În același timp, urâțenia, atât de atent cultivată de “pesimiștii” Școlii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentație a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin și ISR să nu dorească “eliberarea subcontextului erotic”. Nu poți cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg și Beethoven în cadrul aceluiași program și să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Și, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani și europeni urmăresc filme precum “Coșmarul de pe strada Elm” sau “Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figuri hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe față, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni grotești, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil la liber în fiecare zi.

<<<<<<<<Articole înrudite>>>>>>>

Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei și producției artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveția, între anii 1910-1935. Inițial, o stațiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elevețiană a devenit “raiul” sectelor oculte, stângiste și rasiale a mișcării New Age inițiale de la începutul secolului XX. La sfârșitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu-un loc plin de magazine healty food, cărți oculte de tipul “I Ching”, “Naturmenschen”, oameni cu barbă și părul lung, umblând în sandale și purtând robe, în vederea “întoarcerii la natură”. Influența dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud și prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice și, potrivit cuvintelor unui biograf al său “s-a spus că a adoptat Babilonul și civilizația sa, în opoziție cu cea iudeo-creștină a Europei….. Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanității ar fi fost diferită și mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, “religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; “Ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Romancierul Franz Weifel, libertin sexual, a imigrat la Hollywood cu iubita sa Alma Mahler (Foto: Bettmann Archive).

Romanele oculte ale lui Hermann Hesse au deschis scena pentru mistica New Age.

Sus, stânga: D. H. Lawrence și soția Frieda. Noile sale romane au căutat eliberarea din „familia opresivă”. Mai târziu, a fost un adept al zeului aztec Quetzlcoatl.

Dansatoarele din Ascona înlocuiesc baletul clasic cu cultul erotismului. Isadora Duncan a susținut bolșevismul; Rudolf von Laban a inițiat programul de dans nazist (Foto: Bettmann Archive).

Scriitorul Franz Kafka (Foto: Bettmann Archive).

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată “Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienților săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai “eliberator” decât cel al vechilor Maeștri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiștii moderni ai momentului, istoricii recenți numind-o “biblia suprarealismului

Schimbarea de paradigmă New Age 

Sondajul inițial din 1930 al Școlii de la Frankfurt, ce includea “Personalitatea autoritară”, a avut la bază categoriile psihoanalitice elaborate de către Eric Fromm. Fromm a dedus aceste categorii din teoriile lui Bachofen- colaborator al lui Nietzche și Richard Wagner, ce pretindea că civilizația umană a fost inițial “matriarhatul”. Această perioada primordială a “democrației genocratice” și dominația cultului “Magnei Mater” – “Marii Mame”, afirmă Bachofen a fost “scufundată” de dezvoltarea “patriarhatului rațional, autoritar, ce include și religia monoteistă”.

Mai târziu, Fromm a utilizat această teorie pentru a pretinde că sprijinul acordat familiei nucleare era o dovadă a tendințelor autoritare.

În 1970, la 40 de ani de la prima proclamare a importanței teoriei lui Bachofer, Școala de la Frankfurt, prin intermediul lui Fromm, avea să cerceteze evoluția lucrurilor. El a listat o serie de șapte “schimbări socio-psihologice”, care indicau avansul matriarhatului asupra patriarhatului. Printre acestea se numărau:

• Revoluția femeilor

• Revoluția copiilor și adolescenților-având la bază munca lui Benjamin Spock și a altora, revoluție ce permitea copiilor căi adecvate și inovative pentru a-și manifesta rebeliunea.

• Amorsarea mișcărilor radicale de tineret, care îmbrățișează în întregime viziunea lui Bachofen, incluzând accentul pus pe relațiile sexuale de grup, anularea structurii familiale și însușirea de comportamente și vestimentație unisex.

• Creșterea utilizării, de către profesioniști, a teoriilor lui Bachofen, pentru a corecta excesiva folosire a analizei sexuale freudiene asupra relației mamă-fiu, în felul acesta făcând freudismul mai puțin amenințător și mai acceptabil pentru marea masă a populației

• Viziunea unui paradis al consumatorilor. În această viziune, tehnica asumă rolul și caracteristicile

Marii Mame – o “mamă” tehnică în locul uneia naturale, care își “hrănește” și “liniștește” copiii cu neîncetate “cântece de leagăn”, sub formă radioului și televiziunii. În acest proces, omul devine emoțional și infantil, simțindu-se sigur, în speranța că “sânul” mamei îi va furniza din belșug lapte, iar deciziile nemaifiind necesar a fi luate la nivel individual.

Teoria Personalității Autoritare 

Școala de la Frankfurt a împărțit profilul personalității autoritare pentru a fi folosit că armă împotriva inamicilor săi politici. Frauda rezidă în prezumția că acțiunile personale nu sunt importante; mai degrabă, problema este atitudinea psihologică a autorului, așa cum e determinată de scientiștii sociali ai Școlii de la Frankfurt.

Conceptul este diametral opus ideii de lege naturală și principiilor juridice republicane pe baza cărora SUA au fost fondate. El este, în cele din urmă, fascist și identic cu ideile “crimă-gânditului” – descrise de George Orwell în a sa distopie “1984” și celei de “crimă volitivă”, dezvoltată de judecătorul nazist Roland Freisler la începutul anilor ’30.

Când Școala de la Frankfurt s-a aflat în faza sa deschis pro-bolșevică, teoria sa autoritară a fost menită să-i identifice pe aceia insuficient de revoluționari, astfel încât ei să poată fi re-educați. Când însă și-a extins cercetările după cel de-al Doilea Război Mondial, la ordinul Comitetului Evreiesc American și al Fundației Rockefeller, scopul ei nu a mai fost să identifice antisemitismul; acesta a fost numai o acoperire. Obiectivul a fost, de fapt, să măsoare aderența la valorile fundamentale ale civilizației creștine, astfel încât aceste valori să poată fi etichetate drept “autoritare” și apoi discreditate.

Pentru conspiratorii Școlii de la Frankfurt, cea mai mare crimă era credința că fiecare individ era dăruit cu o rațiune suverană independentă, care să-i permită să discearnă ce e bine sau rău pentru întreaga societate. De aceea, a spune oamenilor că ai o idee rațională în baza căreia ar trebui să acționeze este considerat gest “autoritar”, paternalist și extremist.

După aceste standard, judecătorii lui Socrate și ai lui Hristos aveau dreptate în a-i condamna.

Măsura actualului colaps al culturii noastre este dată de acceptarea de către majoritatea cetățenilor a acestei definiții a autoritarismului, ea fiind liber folosită în operațiunile politice ale Ligii Anti-Defăimare sau al Cult Awareness Network, pentru a-și demoniza inamicii politici.

Aparținând Școlii de la Frankfurt și conspiratorilor săi, Occidentul se înscrie într-o călătorie urâtă, din care nu i se mai permite să coboare.

Principiile pe care a fost fondată Civilizația iudeo-creștină nu mai sunt dominante în societatea noastră. Ele supraviețuiesc asemeni unei mișcări subterane de rezistență. Dacă rezistența este într-un final scufundată atunci civilizația nu va supraviețui și, în epoca noastră marcată de pandemii și arme nucleare, colapsul civilizației occidentale va trage și restul omenirii împreună cu ea în iad.

Ieșirea o reprezintă renașterea civilizației creștine. Deși sună grandios, este ceea ce este necesar. Renașterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului și a sistemului inuman și stupid și întoarcerea la vechile idei ale umanității care au permis creșterea în libertate și bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucția civilizației.

În final, o nouă renaștere se va baza pe adevărați oameni de știință, artiști, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obișnuiți, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu și raționalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Școlii de la Frankfurt și sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obișnuiți ce au încredere în rațiune și spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

Comentariu saccsiv:

Asadar, inca o confirmare ca oricum o dam, tot aici ajungem:

REVOLUTIA BOLSEVICA si SEXUL / Nationalizarea femeilor, orgii publice educative, educatie sexuala cu practica in tabere scolare, abolirea familiei, copiii rezultati apartin statului, parade homosexuale nud, avort fortat / A fost o reusita implementare a DOCTRINEI NOII ORDINI MONDIALE in cea mai mare tara ortodoxa si curand ASA VA FI pe intreg PAMANTUL …

Intregul material de mai sus credem ca poate fi rezumat in cuvintele biografului lui Gross:

 

s-a spus că a adoptat Babilonul și civilizația sa, în opoziție cu cea creștină a Europei….. Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Ilie, istoria umanității ar fi fost diferită și mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, “religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; Ucigând-o, moralismul monoteist a înlăturat plăcerea din lume”.

 

Si asta pentru ca bolsevismul e cu luciferianismul:

Locuri sinistre – ROCKEFELLER CENTER. O celebră locație din New York construită special pentru promovarea LUCIFERIANISMULUI

Ce nu ne spune autorul articolului despre principalele personaje ale Scolii de la Frankfurt:

Georg Lukács (Löwinger György Bernát) a fost evreu.

Herbert Marcuse (1898 – 1979), cel ce a lucrat la Office of Strategic Services (OSS, predecesorul CIA) a fost evreu.

Theodor W. Adorno (alias: Theodor Adorno-Wiesengrund, nascut Theodor Ludwig Wiesengrund) a avut tata evreu.

Walter Bendix Schönflies Benjamin (1892 – 1940) a fost evreu.

Bertolt Brecht (Eugen Berthold Friedrich „Bertolt” Brecht, 1898 – 1956) a fost evreu.

Johanna „Hannah” Arendt a fost evreica.

Arnold Franz Walter Schoenberg sau Schönberg (1874 – 1951) a fost evreu.

Karl Kraus (1874 – 1936), cel numit de evreul Stefan Zweig “maestrul ridicolului veninos” si nominalizat de trei ori la premiul Nobel pentru literatura, a fost evreu.

Hanns Eisler (1898 – 1962), cel ce a compus imnul RDG, a avut tata evreu. Fratele sau a fost un ziarist comunist iar sora a fost lider al Partidului Comunist German.

Stiati ca in 1919, in Germania, a existat REPUBLICA SOVIETICA BAVARIA (Munchen)? Printre reforme: DISPARITIA BANILOR CASH / Conducatori: EVREI. Ce rol a jucat … ADOLF HITLER?

Otto Hans Adolf Gross (1877 – 1920), cel cu comunitatea Ascona, a fost evreu.

Siegfried Kracauer (1889 – 1966), a fost evreu.

Max Horkheimer (1895 – 1973), a fost evreu.

Etc.

Referitor la Radio, poate e bine sa amintim de colosul General Electric Company:

Pe vremea cand avea sloganul “noi aduce lucruri bune pentru viata“ , au fost printre principalii furnizori ai suportului tehnic pentru fabricarea bombelor atomice lansate asupra Japoniei. Care bomba atomica a fost tot a afacere evreiasca:

BOMBA ATOMICA, o afacere a elitei EVREIESTI?

Este cotata a sasea companie pe plan mondial si s-a format in 1892 prin unirea Edison General Electric Company si Thomson-Houston Electric Company printr-un aranjament al gigantului J. P. Morgan. Companie membra a Council on Foreign Relations

Acum au sloganul “ imaginatia la lucru “.

National Broadcasting Company (NBC), celebra televiziune americana, are sediul in Rockefeller Center. Formata in 1926 de Radio Corporation of America (RCA), este primul mare broadcast network din SUA. Din 1986 este controlata de General Electric (GE). Actualul Presedinte al CNN, evreul Jeff Zucker, a fost CEO la NBC Universal.

Multi ani imperiul RCA and NBC a fost identificat cu evreul David Sarnoff.

Radio Corporation of America (RCA) se afla ca si GE tot in Rockefeller Center inca din anii 1930, prin aranjamentele lui John D. Rockefeller Jr.

In articol este mentionata deseori Fundatia Rockefeller. Familia asta s-a ocupat si se ocupa cu multe:

Familia ROCKEFELLER, NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL (partea 1)

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 2 )

Tot la capitolul Radio, un personaj important din articol este Paul Felix Lazarsfeld (1901 – 1976), dar nici despre el nu se mentioneaza ca a fost evreu.

Tot asa cum nu se mentioneaza acest fapt nici cand se fac referiri la personaje importante ale revolutiei psihedelice CIA, miscarii hippie sau la inaintasii revolutiei sexuale:

Irwin Allen Ginsberg (1926 – 1997), cel cu Generatia Beat, homosexual, budist practicant, a fost evreu.

Iata si un fragment din „Beatlemania „, un fenomen creat artificial? publicat in Ziua:

 

Noul „stil de viata” indus tineretului de „Tavistock Institute” si „Stanford Center” prin intermediul muzicii „beat” si a drogurilor a creat rapid un adevarat cult printre tinerii americani si, ulterior, cei europeni. Un personaj-cheie, din acest punct de vedere, a fost Alan Ginsberg, omul care a mediatizat intens practica drogurilor – in primul rand a LSD-ului – prin clipuri publicitare care, in mod normal, ar fi costat milioane de dolari, dar care pe Ginsberg nu l-au costat nici macar un cent. Si aceasta pentru ca „nota de plata” a publicitatii facute de Alan Ginsberg LSD-ului era platita de catre altii: „Tavistock Institute” si „Comitetul celor 300”. Pretins „poet”, Alan Ginsberg a avut rolul, trasat de „Tavistock Institute”, sa popularizeze „noua subcultura pop” si sa forteze acceptarea ei, prin muzica „beat” si LSD, de o masa cat mai mare de „teenagers” americani. In acest sens, Ginsberg a colaborat cu romancierul Norman Mailer, despre care se stie ca si-a petrecut o buna parte a vietii in diverse spitale psihiatrice, mare favorit al „Hollywoodului comunist”, individ dispus oricand sa stea la taclale nopti intregi, la televiziune, in talk-show-uri, cu Alan Ginsberg pe teme ca sexul, drogurile, revolutia etc. Sub presiunea „Comitetului celui 300”, multi dintre „mogulii” canalelor americane TV au acordat, gratuit, spatii imense de program muzicii „beat” si formatiilor de acest gen, in timp ce Alan Ginsberg si Norman Mailer scriau articole kilometrice despre „noua cultura pop”, despre droguri ori despre „revolutie”. Nu se cunoaste in istoria publicitatii din mass-media americana un caz de campanie pentru promovare de o asemenea amploare, care sa fie asigurata gratuit, cel putin pentru Ginsberg si Mailer.

Un element esential al „culturii hippie” – consumul de droguri – care separa atat de transant tanara generatie „hippie” de „establishment” si o definea l-a reprezentat LSD-ul, acidul lisergic. Acest tip de drog fusese pus la punct de compania elvetiana „Sandoz” si constituia inventia lui Albert Hoffman, unul dintre chimistii companiei, care incercase, de fapt, sa obtina pe cale sintetica ergotamina, un drog cu efecte puternice asupra creierului. Proiectul capatase finantarea „Comitetului celor 300” prin intermediul uneia dintre bancile acestuia, „SC Warburg”. Introdus in SUA de scriitorul si filosoful Aldous Huxley, „drogul minune” (LSD) a inceput sa fie distribuit in plicuri mici la concertele pop, prin campingurile studentesti si in taberele „hippie”. In ciuda avertismentelor publice ale medicilor, preotilor si altor critici ai „culturii pop”, Drug Enforcement Agency (DEA) – principala agentie anti-drog a SUA – care avea obligatia de a interveni, nu a manifestat nici un fel de intentie de reprimare a consumului ori a retelelor de distribuire a drogurilor printre tineri, ceea ce in ochii unora dovedea ca DEA primise, de fapt, ordinul de a nu interveni. Moda consumului de droguri, ca si a muzicii „beat”, a luat proportii nationale in SUA, apoi internationale, datorita publicitatii gratuite asigurate de mass-media. Un exemplu merita amintit. Kenny Love, unul dintre prietenii lui Alan Ginsberg, a publicat in „New York Times” un amplu reportaj, de cinci pagini, un adevarat elogiu adus „noii culturi”, lui Alan Ginsberg si LSD-ului. In mod normal, publicarea acestui articol de promovare a unui produs si publicitate unui „poet” l-ar fi costat pe Kenny Love 50.000 de dolari. In realitate, nu l-a costat nici macar un cent. Mai mult: deoarece articolul avea drept de libera publicare, agentia UPI (United Press International) l-a reprodus imediat si transmis apoi prin telex la sute de cotidiane, saptamanale si reviste-magazin de pe intreg cuprinsul SUA. Astfel, Alan Ginsberg si consumul de LSD au ajuns „teme” popularizate pana si la „Harper Bazaar” ori „Time”. Fara publicitatea gratuita asigurata de mass-media, muzica „beat”, cultul drogurilor si celelalte fenomene asimilate noii subculturi pop, experimentul lansat de „Tavistock Institute” nu ar fi atins proportiile de manipulare ale tinerilor cunoscute la scara mondiala, fenomen care reprezinta, astazi, un capitol de istorie culturala si sociala.

 

Cititi va rog si:

Aleister Crowley si REVOLUTIA SATANISTA (rock, sexualitate, droguri) – video si completari necesare

Alte personaje:

Erich Seligmann Fromm (1900 – 1980) a fost evreu.

Wilhelm Reich (1897 – 1957), psihanalist, autor al “The Sexual Revolution” (1936), a inventat termenul de “orgone” (de la „orgasm” si „organism”) pentru o energia pe care ceilalti o numesc Dumnezeu. A fost evreu.

Franz Viktor Werfel (1890 – 1945) a fost evreu.

Despre celebra adaptare radiofonica a lui Orson Welles puteti citi mai multe la:

In 1938 adaptarea radio a cartii „Razboiul lumilor” de H.G. Wells a produs panica in randul ascultatorilor, ce au crezut ca Pamantul e invadat de martieni …

Despre MK-Ultra:

Filmul “AMERICAN ULTRA” sau sa facem MKULTRA cool

Aldous Huxley:

EUGENIE: instrumentul prin care ELITELE doresc diminuarea drastica a populatiei planetei si transformarea celor ramasi in sclavi

New Age:

Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

Elena Blavatsky:

Personalitati si organizatii: MADAME BLAVATSKY (H. P. Blavatsky)

Foarte interesant ce spunea Cuviosul Serafim Rose distractie:

 

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.

Care sunt unele din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.

[…]

Viata noastra anormala de astazi poate fi caracterizata ca fiind rasfatata, ghiftuita. Din frageda pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regula generala, drept un mic zeu sau o zeita in familie: toanele ii sunt ascultate, dorintele implinite; este inconjurat de jucarii, distractii, placeri; nu este educat si crescut conform principiilor stricte ale comportamentului crestin, ci lasat sa se dezvolte asa cum tind dorintele sale. Este suficient ca el sa spuna „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca parintii sai indatoritori sa i se plece in fata-i si sa il lase sa faca precum doreste. Poate aceasta nu se intampla tot timpul in fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educatiei contemporane a copiilor, si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa pe deplin acestei influente. Chiar daca parintii incearca sa isi creasca copiii cu strictete, cei din jurul lor incearca sa faca altceva. Trebuie ca ei sa ia in consideratie acest lucru, atunci cand isi educa copilul.

Cand un astfel de copil devine adult, se inconjoara, in mod natural, cu aceleasi lucruri cu care a fost obisnuit din copilarie: placeri, distractii si jucarii pentru cei mari. Viata lui devine o cautare continua dupa „distractie” care, apropo, este un cuvant complet necunoscut in orice alt vocabular; in Rusia secolului al 19-lea sau in orice alta civilizatie serioasa nu s-ar fi inteles ce inseamna acest cuvant. Viata este o cautare constanta dupa „distractie”, care este atat de goala de orice inteles serios, incat un vizitator din orice tara a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, filme, muzica – la aproape orice aspect al culturii noastre de masa – ar crede ca a nimerit intr-un tinut de imbecili care si-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea il luam adesea in consideratie, deoarece traim in societatea aceasta, luand-o asa cum este.

[…]

 

Cititi va rog mai multe la:

Cuviosul SERAFIM ROSE: “E mult mai tarziu decat ne inchipuim”. Despre ANTIHRIST, SFARSITUL VREMURILOR si mai ales despre ce inseamna a fi ORTODOX

Asta-i insa gandita demult de papusari si are scop précis:

 

Pentru ca aceste gloate ale poporului să nu ajungă la nimic prin cugetare, îi vom opri de la gândire prin petreceri, prin jocuri, prin desfătări, prin înlănţuiri de patimi şi prin case publice… Îndată vom propune apoi prin presă concursuri de artă şi de tot felul de sporturi: aceste preocupări vor îndepărtă pentru totdeauna spiritele de la chestiunile unde am avea de luptat cu ele. Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a se gândi neatârnat, prin ei înşişi, vor ajunge să vorbească tocmai aşa cum vrem noi să gândească ei, deoarece noi vom fi singurii care le vom da noi îndrumări cugetării… prin mijlocirea anumitor persoane care, bineînţeles, nu vor fi bănuite a avea legături cu noi.

 

Cititi va rog mai multe la:

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI

Care papusari nu sunt decat slugoii diavolului:

 

Cand VIATA FIREASCA a oamenilor SE VA SCHIMBA intr-o VIATA ARTIFICIALA, de productie mecanica – atunci munca manuala va deveni inutila si mainile oamenilor vor fi slobode

Atunci, DORINTA IREZISTIBILA de a trai – de a trai SPASMODIC, impetuos, cu toti nervii, cu toate fibrele corpului, prin TOATE senzatiile minutului, clipei, si de a sorbi cupa desfatarii pasionate, cu bucuriile si bunatatile CULTURII noastre (demonice), pe de-a-ntregul – VA CRESTE ca un VAL antrenant, acaparant, patimas.

DORINTA NEINFRANATA de a bea CUPA vietii pana la fund va incepe sa creasca si sa se inteteasca pana la EXTAZUL MORTII, pana la AGONIA DESFATARILOR – sa guste fiecare, sa incerce si sa se delecteze …; PENTRU CA nu va mai exista CREDINTA, nu va mai exista NADEJDE, nu va mai exista DRAGOSTE – ci doar PLACERI SENZUALE. Chiar OAMENII insisi VOR RADE de aceste SURORI ale naivei fantezii umane – CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA – asa cum radem noi acum – copiii liberi ai iadului: ha-ha-ha!!!

Asa ca, radeti de ei, radeti de nebuni, nebunilor! … Razi, legiune a sarpelui negru!… Razi, batrane Moloh!… Priveste si te bucura de nebunia oamenilor!…

 

Cititi va rog mai multe la:

Text exceptional: MARSUL DISTRUGATORULUI

Articolul cu Scoala din Frankfurt se incheie astfel:

 

Ieșirea o reprezintă renașterea civilizației creștine. Deși sună grandios, este ceea ce este necesar. Renașterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului și a sistemului inuman și stupid și întoarcerea la vechile idei ale umanității care au permis creșterea în libertate și bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucția civilizației.

În final, o nouă renaștere se va baza pe adevărați oameni de știință, artiști, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obișnuiți, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu și raționalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Școlii de la Frankfurt și sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obișnuiți ce au încredere în rațiune și spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

 

Noi zicem insa altfel. E intr-adevar esential sa intelegem de unde vine raul, cum de a ajuns omenirea in halul in care este astazi si sa ne opunem. Dar despre ce reconstructie a civilizatiei vorbim? Vise roz fundamental gresite. Caci toate cele de mai sus trebuie puse in marele context. Alaturi de celelalte piese puzzle: ecumenismul si sinistrul angrenaj documente cu cip – carduri bancare – eGuvernare – internetul obiectelor – disparitia banilor cash.

Bolsevismul asta trecut si prezent, in care ne zbatem ca intr-o latrina, n-a fost creat degeaba. El pregateste temeinic NOUA ORDINE MONDIALA necesara instaurarii ANTIHRISTULUI, mesia asteptat de evrei:

GEMATRIA EVREIASCĂ (mult înaintea alegerilor): “DONALD TRUMP îl va anunța pe MESIA”

Dar repetam, e si cu semnul fiarei e si cu componenta religioasa a acceptarii uraciunii pustiirii. Chestiuni care si ele sunt deja pe final. Asa ca a visa baricadist intr-o rasturnare a situatiei acum, nu e decat speranta desarta. Iluzia celor ce neaga venirea iminenta a vremurilor apocaliptice.

 

Anunțuri

18 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. NIMENI said, on Iunie 15, 2017 at 7:32 am

    Toate laturile aruncate asupra oamenilor spre pierzarea lor si totul impotriva Mantuitorului Iisus Hristos …..

    Apreciază

  2. Adi said, on Iunie 15, 2017 at 9:05 am

    Astia vor sa scoata munca la negru. Toti patronii sunt speriati de amenzile care le primesc ,daca angajeaza la negru , si cei care vor sa munceasca la negru primesc amenzi. Si acum mai nou iti trebuie cursuri pentru orice, De exemplu:

    Maine, poimaine o sa ne trebuiasca diploma pentru dat cu matura!
    „Proiectul este cofinanțat din Fondul Social European” Se putea sa nu finanteze EUROPA ASTA?
    Sa ne fereasca Dumnezeu.

    Apreciază

  3. Adi said, on Iunie 15, 2017 at 9:26 am

    Video chat-ul este legal? Cautam si eu de munca si vad niste anunturi ca angajeaza pentru videochat.

    Apreciază

    • kosk said, on Iunie 16, 2017 at 12:24 am

      Adi
      cautai de munca si tomnai peste videochat dadusi? hahahah, parca ai fi venit cu ultima ploaie asa de naiv esti pai sa stii ca „videochatul”e semi legal da daca nu stiai inseamna sa faci striptiz in fata compiuterului ca sa se „bucure” de trupu tau poponarii din occident..poti sa incerci „experienta” da mai bine cautati de lucru la spatii verzi si nu ajungi de batjocura dracilor

      Apreciază

      • Adi said, on Iunie 20, 2017 at 8:11 am

        Sunt prost. M-am exprimat gresit. Ideea era de ce politia lasa aceste”locuri de munca” la vederea copiilor sau fetelor minore care inca nu au implinit 18 ani? Eu inainte , cautam sa fac bani usor , repede , fara munca , si de la siteuri paid to survey, ajunsesem la paid to survey dar cu siteuri dealea spurcate . Ce am observat? Ca pentru a promova siteurile cu homosexuali si cu lesbiene erau mult mai bine platite decat cele „normale”. Vroiam inainte sa ma apuc si de siteuri deasta spurcate , dar ii multumesc lui Dumnezeu ca nu ma lasat.
        Intrebarea care am pus-o mai sus , nu era spre a ma apuca de asa ceva… Eu vroiam sa stiu de ce asta e la vedere?

        Apreciază

    • Mihai said, on Iunie 16, 2017 at 6:56 pm

      În caz că nu ai știut, ,,economia” românească pe ,,piața” locurilor de ,,munca” consta in video chat, paza, maseor/maseuza, s.a ,,meserii” care mai de care mai bizare

      Apreciază

    • Ioana said, on Iunie 17, 2017 at 4:10 am

      kosk, inteleg eu ce ai zis… cu privire la frati…

      daca cei care tot comenteaza ar mai contribui si ei cu un articol ar fi o jertfa bine primita e important, caci e groaznic iad, si poate cativa s-ar mai trezi din cei care habar nu au de nici unele… daca nimeni nu se straduie oleaca,nu ingropam talantul… si nu- ar fi pacat….

      si despre limbaj… e cu doua taisuri, de exemplu poate fii ca o nebunie a marturisirii, si eu m-am gandit ca multi tineri cu inima curata din generatia mea ar avea sanse sa se trezeasca la lmbajul mai colorat al lui el, dar poate gresesc… dar daca continutul e bun, si exprimarea socanta, poate din tinerii frumosi si liberi s-o mai trezi cate unul atras de limbajul „suburban” si de forma„ inedita” de a spue lucrurilor pe nume….

      eu nu contest ca trebuie sa fim blanzi si smeriti, dar unii au si o leaca de nebunie pentru Hristos…

      noi poate vedem lucrurile din punctul nostru de vedere, dar pentru un baiat „de cartier” obisnuit cu rapp-ul sa zicem, poate comentariile mai „desucheate” ale fratelui el ar avea un efect de trezire si de rezonanta… nu stiu ce sa zic…

      ca sa recunosc,a fost si limbajul sau mai transant care pe mine m-a determinat sa ma alatur acestui bliog…

      sunt categorii si categorii de oameni, dar poate n-avem inima sa ii intelegem pe toti ca de ex „pe suburbani”, in fine

      uneori ma gandesc mai conteaza ca i-ai dat unuia in cap, desi i-ai facut cucuie 🙂 , daca l-ai trezit si l-ai invatat sa inoate si sa scape de pericol… ? 🙂 dar poate gresesc,nu stiu…

      pt mine nu conteaza prea mult cum se exprima cineva, nu as da cu pietre dupa el,ca fariseul care multumea ca nu e ca vamesul acesta… am si eu o groaza de greseli, si in afara de abaterile de la drepta credinta, incerc sa nu critic pe careva

      dar e iportant poate si sa mai lasam de la noi si sa taiem din limbaj cand unii frati ne roaga, ca sa ne ingaduim unii pe altii si sa nu ne burzuluim unii pe altii

      si sa putem rosti Tatal nostru impreuna…

      Apreciază

      • Adi said, on Iunie 20, 2017 at 7:54 am

        Ioana: Nu e bine , e pacat, de aia ia amenintat si Acel „preot” ca daca ii prinde vreun „adept” in curte ii da foc cu benzina… (El crede ca face bine , ca cei care nu accepta sinodul sunt „ratacitii”) -vezi cum lucreaza diavolul?

        Apreciază

  4. geo said, on Iunie 15, 2017 at 3:12 pm

    interesant cum teoreticienii marxismului si comunismului au fost burghezi! Clasa pe care ulterior o vor distruge.

    Apreciază

  5. geo said, on Iunie 15, 2017 at 3:24 pm

    Descoperisem mai demult acest site – schillerinstitute, gasisem ceva interesant prin materialele de acolo, apoi am pierdut link-ul…

    Insasi fondatorul lui este o personalitate controversata – http://www.schillerinstitute.org/biographys/meet_larouche.html
    https://en.wikipedia.org/wiki/Lyndon_LaRouche
    http://wlym.com/archive/

    Apreciază

  6. kosk said, on Iunie 16, 2017 at 2:06 am

    of top
    frate saccsiv
    m a amarat raspunsul tau adresat fratilor el si mircea v..pur si simplu unii oameni NU AU TIMP FIZIC sa contribuie cu articole saucomentarii pe site sau portal iar altii pur si simplu sunt OBOSITI SI ZAHARISITI de ceea ce intampla prin lume de aia se exprima prin un limbaj mai buruienos. iaca si eu care mumcesc in constructii zii lumina (cat sunt de obosit si SASTISIT de TOATE CATE LE VAD) am ferestre in care contribui (modest caci NU am talent scriitoricesc) cu unele comentarii sper utile. DECI nu te supara pe unele „derapaje” ale fratilor (unele din ravna altele din nervozitate..oboseala..probabil)..

    Apreciază

    • saccsiv said, on Iunie 16, 2017 at 7:20 am

      kosk

      Nu m-am plans ca nu comenteaza lumea, caci comenteaza multi si multi o fac foarte bine. De fapt cred ca e printre cele mai comentate bloguri de pe internetul de limba romana.

      Ci am zis de comentatorii activi, cu mintea bine mobilata si care dovedesc ca sunt capabili sa expuna ce-au in cap. Adica de cei ce au timp fizic ca macar o data pe saptamana sa puna intr-un articol o idee despre care oricum au scris deja in multe comentarii.

      Apreciază

  7. octavpelin said, on Septembrie 30, 2017 at 10:50 am

    A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: