Haaretz: ADN-ul unor schelete medievale din Germania aruncă o lumină asupra originilor evreilor Ashkenazi

HAARETZ: DNA of Medieval Skeletons in Germany Sheds Light on Origins of Ashkenazi Jews

ADN-ul unor schelete medievale din Germania aruncă o lumină asupra originilor evreilor Ashkenazi

O ocazie rară de a analiza genomul evreilor din secolul al XIV-lea arată că au existat cândva două populații distincte de Ashkenazi. De asemenea: ‘reducerea populației Ashkenazi’ nu a fost un episod, ci a durat 500 de ani.

De Ariel David, 30 Noiembrie 2022, Haaretz

Săpături în cimitirul evreiesc medieval din Erfurt, Credit: Karin Sczech

Originile evreilor ashkenazi sunt învăluite în mister. Știm că primele comunități Ashkenazi au apărut în Renania în plin Ev Mediu, în jurul secolului al X-lea. Însă cum și când au ajuns evreii pentru prima oară în Valea Rinului, dezvoltând o cultură distinctă și bogată care, în cele din urmă, s-a răspândit în Europa și într-o mare parte a lumii, nu este clar.

Originile așkenazilor au fost, de asemenea, de interes pentru geneticieni, deoarece aceștia poartă o cantitate disproporționată de mutații genetice, dintre care unele pot provoca boli cronice sau fatale.

Acum, un studiu ADN aruncă o nouă lumină asupra rădăcinilor populației Ashkenazi și a istoriei sale timpurii, care se pare că a fost mai complexă decât am crezut, spune profesorul Shai Carmi, genetician la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care a condus cercetarea.

Carmi, studentul său doctorand Shamam Waldman și o echipă internațională de cercetători, au reușit să extragă ADN din dinții unor schelete din secolul al XIV-lea îngropate în cimitirul evreiesc din Erfurt, în centrul Germaniei.

Studiul în sine este o performanță rară. În ultimele decenii, studiile privind ADN-ul antic au fost numeroase și au dezvăluit multe informații despre originile și mișcările populațiilor umane din trecut. Totuși, pentru că deranjarea rămășițelor umane se lovește de un mare refuz în conformitate cu legea religioasă evreiască, nu se întâmplă prea des ca cercetătorii să ajungă să extragă ADN din oasele vechi ale membrilor unui trib.

În fapt, noul studiu, publicat miercuri în revista Cell, este unul dintre primele două eforturi de secvențiere a ADN-ului antic din rămășițele evreilor Ashkenazi. Într-un alt studiu de acest gen, publicat în august, cercetătorii au extras ADN din 17 schelete umane găsite îngropate într-o fântână medievală din Norwich, dându-și seama că este posibil ca acestea să fi fost victimele evreiești ale unui pogrom, abia atunci când au identificat mutații genetice tipice Ashkenazilor. În acest caz, identificarea cadavrelor ca fiind evreiești, deși foarte probabilă, rămâne totuși neconfirmată.

În cazul studiului de la Erfurt, există puține îndoieli cu privire la identitatea subiecților, deoarece Carmi și colegii săi au obținut ADN-ul a 33 de oameni decedați și îngropați în cimitirul evreiesc medieval al orașului.

Cercetătorii au colectat 38 de dinți din cimitirul evreiesc medieval din Erfurt, din care au extras ADN străvechi provenind de la 33 de persoane, Credit: David Reich, Universitatea Harvard

Comunitatea evreiască din Erfurt a existat de la sfârșitul secolului al XI-lea până la jumătatea secolului al XV-lea, cu o scurtă pauză în urma unui pogrom din 1349, care a distrus aproape întreaga comunitate.

După ce i-a expulzat pe evrei în 1454, orașul a construit un hambar deasupra cimitirului lor. Veniți în anul 2013, când grânarul nu mai era folosit, Erfurt l-a transformat într-o parcare, ceea ce a dus la o construcție suplimentară și la o excavare arheologică de salvare. Înarmați cu hotărâri rabinice recente care permit efectuarea de cercetări ADN antice pe dinți dislocați, cercetătorii au obținut permisiunea din partea comunității evreiești locale de a preleva mostre din rămășițele, care au fost ulterior reînhumate în cimitirul evreiesc din secolul al XIX-lea al orașului.

Construcția unei rampe de acces pentru a transforma un hambar din secolul al XV-lea din Erfurt, Germania, într-o parcare, Credit: Waldman et al./Cell

Datarea cu radiocarbon a arătat că toți decedații, cu excepția unuia dintre ei îngropat cu picioarele îndreptate spre Ierusalim, conform obiceiului evreiesc, datează din secolul al XIV-lea, deși nu este clar dacă au trăit înainte sau după masacrul din 1349, unul dintre numeroasele masacre comise împotriva evreilor europeni în timpul Morții Negre. Erau 19 femei și 14 bărbați, mulți dintre ei copii, și doar un singur individ prezenta semnele unei morți violente: mai multe lovituri în cap, cu un obiect ascuțit.

O scindare străveche

Analiza genomurilor lor a arătat că cel puțin opt dintre acești evrei erau purtători ai acelorași variante genetice patogene tipice pentru Ashkenazi în prezent, care pot provoca boli grave. Printre acestea se numără retinita pigmentară, care degradează retina; boala Gaucher, care provoacă o acumulare periculoasă de țesuturi grase în organe sau în țesutul osos; sindromul Usher, care provoacă surzenie și orbire, precum și varianta BRCA1, care crește riscul de cancer mamar și ovarian.

Prevalența atâtor mutații specifice în rândul evreilor Ashkenazi a fost mult timp sugerată ca fiind un semn că acest grup a trecut printr-un efect al „gâtului de sticlă”, sau un ‘eveniment fondator’. Cu alte cuvinte, indiferent de motiv – toți Ashkenazii de astăzi descind dintr-un singur grup mic.

„Nu cunoaștem natura „gâtului de sticlă” : dacă a fost un declin continuu de-a lungul mai multor secole sau un singur eveniment în care, de exemplu, un grup mic s-a îndepărtat de populația principală, care constituie un eveniment fondator clasic”, a susținut Carmi.

Rezultatul ar fi fost că membrii acestui grup mic s-au căsătorit în cadrul grupului lor mic, ceea ce a dus la o diminuare a variației genetice. În cazuri extreme, pierderea variației genetice și izolarea duc la speciație; în cazul Ashkenazilor, aceasta a însemnat că, deși populația a crescut, membrii ei au avut în comun o mulțime de gene, inclusiv gene „rele” care, atunci când sunt moștenite de la ambii părinți, provoacă boli sau chiar decesul.

Un alt semn că toți Ashkenazii care există în prezent descind dintr-o populație fondatoare mică este faptul că 40% dintre Ashkenazii moderni poartă aceleași patru secvențe de ADN mitocondrial moștenit pe cale maternă, ceea ce înseamnă că descind din doar patru mame strămoșești. Acest lucru a fost și mai pronunțat la evreii din Erfurt. Mai mult de o treime dintre indivizii din eșantion descindeau dintr-o singură femeie prin ADN-ul lor mitocondrial, relatează cercetătorii în revista Cell.

Descoperirea singulară a studiului de la Erfurt este că, în timp ce ADN-ul ashkenazilor moderni este destul de omogen, în Evul Mediu această populație evreiască ar fi putut fi împărțită în două grupuri distincte din punct de vedere genetic. Unul dintre ele avea o ascendență mai mare din Orientul Mijlociu și din sudul Europei, și era genetic mai apropiat de Ashkenazimii moderni originari din Franța și Germania. Cel de-al doilea avea un amestec similar de strămoși cu o componentă genetică suplimentară tipică Europei de Est, afirmă Carmi.

Întrucât ambele grupuri au avut în comun ‘mutațiile fondatoare’ tipice, cea mai probabilă explicație pentru această diferență este că ambele au descins din aceeași mică populație inițială, care s-a împărțit apoi în două. Una s-a stabilit (sau a rămas) în Renania, iar cealaltă s-a îndreptat spre Europa Centrală și de Est.

Apoi, la sfârșitul Evului Mediu, în locuri precum Erfurt, cele două comunități au început să se amestece din nou ca urmare a migrațiilor și, în cele din urmă, s-au unit în genomul omogen Ashkenazi de astăzi.

Deși se știa din înregistrările istorice că evreii din Boemia, Moravia și Silezia au migrat spre vest în Erfurt în această perioadă, nu se recunoștea faptul că aceste două populații au fost distincte din punct de vedere genetic, a precizat Carmi.

Apropo, această componentă est-europeană nu ar trebui să fie folosită ca o modalitate de a susține ‘ipoteza khazară’, demult discreditată – și anume, afirmația că askenazii nu au nicio legătură cu populația ancestrală din Iuda, ci descind din khazari, un regat medieval timpuriu din Caucaz, unde o parte a populației s-a convertit la iudaism.

Componenta est-europeană găsită la unii dintre evreii din Erfurt reprezintă doar o fracțiune minoră din strămoșii lor și nu au existat legături directe majore cu Caucazul, a declarat Carmi pentru Haaretz.

Vechea sinagogă din der Waagegasse, Erfurt, Credit: Michael Sander

Strămoși italieni, dar ce este un italian?

Studiul de la Erfurt nu risipește toate misterele legate de originile askenazilor, dar ne oferă câteva indicii. În primul rând, acesta confirmă în continuare faptul că efectul „gâtului de sticlă” a început cândva în Evul Mediu timpuriu – cu siguranță înainte de secolul al XIV-lea și, aparent, înainte de secolul al XII-lea, epoca presupușilor evrei găsiți în Norwich.

Carmi și colegii săi au comparat, de asemenea, ADN-ul evreilor din Erfurt cu genomurile moderne din Levant și din zona mediteraneană, pentru a afla care este ascendența lor. Modelul cel mai probabil din punct de vedere statistic indică faptul că ambele grupuri de Ashkenazi din Erfurt ar putea să își urmărească 65 la sută din strămoși în sudul Italiei, 19 la sută în Levant și 16 la sută în Europa de Est.

Componenta sud-italiană, puternică față de cea levantină, poate părea surprinzătoare. Dar trebuie remarcat faptul că cercetările anterioare au arătat că în antichitate, în special în timpul perioadei de glorie a Imperiului Roman, a existat un aflux mare de populație în Italia din Orientul Apropiat, care a injectat o puternică componentă genetică levantină în amestecul genetic italian.

Carmi subliniază faptul că aceste estimări numerice pot să nu fie precise, deoarece se bazează pe comparația cu genomurile oamenilor moderni, care pot fi genetic diferite de cele ale celor care trăiau în aceleași regiuni cu sute de ani mai devreme.

Săpăturile din cimitirul evreiesc medieval din Erfurt. Structura mare din spatele săpăturilor este un hambar construit în secolul al XV-lea deasupra cimitirului. Credit: Karin Sczech

Un lung efect al „gâtului de sticlă”

În orice caz, comparând ADN-ul evreilor din Erfurt cu cel al evreilor Ashkenazi moderni, echipa lui Carmi a creat un model al evoluției grupului de-a lungul secolelor. Conform acestui model, populația ashkenazilor a început să se extindă abia acum 500-600 de ani, imediat după epoca celor îngropați în cimitirul din Erfurt.

Înainte de aceasta, numărul mare de strămoși comuni pe care îl arată ADN-ul sugerează că efectul „gâtului de sticlă” a fost un eveniment prelungit, care a început cu mai mult de 1.000 de ani în urmă și a menținut populația Ashkenazi redusă, timp de secole. Mai exact, timp de aproape 20 de generații, sau aproximativ 500 de ani, așa-numita ‘dimensiune efectivă a populației’, adică numărul de persoane care s-au reprodus în fiecare generație, ar fi putut fi de numai 1.000-2.000, arată acest model.

Interesant este că acest interval se bazează pe populația Ashkenazi modernă, dar când cercetătorii au calculat dimensiunea efectivă a populației pentru eșantionul din Erfurt, au ajuns la un număr de trei ori mai mic, între 300 și 700.

Asta înseamnă că strămoșii evreilor din Erfurt au cunoscut un efect al „gâtului de sticlă” mult mai lung sau mai sever, notează profesorul David Reich, genetician la Universitatea Harvard și unul dintre ceilalți autori ai lucrării. Aceasta sugerează, de asemenea, că în Evul Mediu existau și mai multe grupuri de Ashkenazi care nu au fost încă identificate și care trebuie să fi avut un efect al „gâtului de sticlă” mai scurt. Când s-au amestecat în cele din urmă cu restul Ashkenazilor, au produs rezultatul mediu pe care îl vedem în populația modernă, spune Reich.

„Așadar, ceea ce vedem este un arhipelag de populații, care apoi încep să se unească în populația omogenă Ashkenazi pe care o cunoaștem astăzi”, spune el.

Deși este posibil ca fiecare grup izolat să fi experimentat „gâtul de sticlă” în mod diferit, se pare că numărul askenazilor a rămas foarte scăzut pentru o perioadă foarte lungă de timp.

„Există dovezi că ‘gâtul de sticlă’ a continuat timp de mai multe generații, începând din jurul anilor 800-900”, a spus Carmi.

Deși nu oferă dovezi concludente, toate acestea sunt în concordanță cu un scenariu în care fondatorii Ashkenazi au trăit în cadrul unei comunități mai mari, probabil în Italia sau în altă parte în sudul Europei, și apoi au plecat pentru a-și întemeia propriile comunități în Europa de Nord.

„Pentru a rămâne distincți din punct de vedere cultural, ei trebuiau să se căsătorească în cadrul comunității, astfel încât populația a rămas mică pentru o perioadă lungă de timp”, conchide Carmi.

Cum și de ce a avut loc migrația inițială spre nord rămâne obscur, la fel ca și divizarea ulterioară între cele două grupuri Ashkenazi distincte identificate la Erfurt.

Desigur, Carmi avertizează că studiul echipei sale se bazează pe ADN-ul extras de la persoane care au trăit într-o anumită perioadă într-un singur oraș medieval. Studiile viitoare, în special din înmormântări Ashkenazi mai vechi din întreaga Europă, ar putea dezvălui și alte răsturnări de situație în acest capitol complex al istoriei evreiești, a menționat el.