SACCSIV – blog ortodox

Sa invatam azi de la colosi dacă vrem sa nu devenim trădători mâine – episodul pilot

Posted in Uncategorized by saccsiv on martie 24, 2019

Un pasaj din “Cumplite incercari, Doamne! Din Casimca Jilavei in Zarca Aiudului” – Marcel Petrisor

Editura Manuscris, 2017:

Intr-o dimineata de martie a anului 1958, din duba cenusie a MAI, pe care scria „PAINE”, fura zvarlite la poarta Jilavei trupurile a doi insi care pana atunci nu se vazusera niciodata. Erau ca doi saci legati fedeles si aruncati dintr-un vagon de marga ajuns, cu sau fara voie, la destinatie.

De-ndata insa ce se simtira alaturi in celula de beton, cei doi incercara sa se si cunoasca. 

– Tu cine esti?

– Marcel Petrisor. Dar tu?

– Gheorghe Calciu.”

Fratele Mircea ne-a trimis pe e-mail cateva:

extrase (un fel de rezumat) din cartea „Cumplite incercari, Doamne” – Marcel

Petrisor.

E spuma de spuma. Lectii peste lectii. Si frumos, si impresionant si tot ce vrei. Eu am mai postat pe saccsiv rezumatul asta, in vreo 4-5 episoade.

Ar merge reluat si pus si pe ortodoxinfo si pe saccsiv in vreo 10-20 de episoade. Dar, trebuie citit inainte. Sau pe masura ce se publica.

Ar merge si niste paralele cu ce e acum si ce va fi. De fapt, paralele astea se inteleg f bine de cei ce vor sa inteleaga.”

Consideram ca este o idee buna și așa vom și face. Pentru episodul pilot începem cu un pasaj mai scurt dar pe care-l consideram un soi de piatra de temelie fără de care nu puteau rezista sau nu se puteau ridica după ce s-au clatinat. Și, mai ales, ne învața cum trebuie sa începem sa fim și noi pentru a nu cădea în timpul cumplitei prigoane care va veni:

Cum descrie parintele Calciu Casimca Jilavei, locul unde se petrece actiunea din primele doua volume.

Am fost împreună cu Marcel Petrişor într-o corabie a morţii, aşa-i spuneam noi. Eram la şapte metri sub pământ, la Jilava, unde într-un tunel semicilindric s-au făcut cinci celule, pe ai căror pereţi curgea apa, uşa era închisă, iar aerul intra numai prin trei găuri mici şi aveam permanent lumina aprinsă. Noi ziceam că suntem într-o corabie ce duce spre moarte. In celula de alături toţi patru au murit în decurs de un an de zile. In celula noastră a murit numai unul. In alta au murit doi. In decurs de un an au murit jumătate din toate celulele. In fiecare celulă era cineva care trebuia să distrugă viaţa noastră, fie că era un bolnav pe moarte, fie că era un nebun care-ţi făcea viaţa imposibilă, care bătea în uşă şi cerea să fie pedepsit cel care închidea ochii sau se aşeza pe pat. Noi, prin Costache Oprişan, care a fost un adevărat sfânt, ca şi Gafencu, am avut liantul prin care să ne susţinem unul pe altul şi să supravieţuim. Adică, el îmi dădea pâinea când eram bolnav, eu îi dădeam pâinea când era el bolnav, şi nu atât lucrul acesta a contat, cât mai ales faptul că eram în comuniune, comunicam între noi, că eram un grup de oameni care ne iubeam, ne ajutam. Noi am fost celula cea mai unită.

 

Reclame

8 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Alex said, on martie 24, 2019 at 4:16 pm

    Apreciază

  2. dante said, on martie 24, 2019 at 7:02 pm

    Subscriu la cele de mai sus, sint exemple de lupta si viata in fata unor incercari la limita dintre viata si moarte. Pentru multi dintre noi ele trebuie sa fie marturia vie ca „SE POATE” chiar daca vei fi etichetat ca fundamentalist, extremist, habotnic ori dobitoc.
    Pe linga aceasta carte mai sint o gramada de altele care povestesc despre lupta acestor marturisitori. Caldura si sinceritatea cu care sint scrise aceste marturii arata starea sufleteasca a crestinului in fata examenului capital.
    Doar citeva exemple:
    Marturisiri din mlastina disperarii – Dumitru Bordeianu
    Imn pentru crucea purtata – Virgil Maxim
    Urla Haita – Nicolae Purcarea
    Amintiri din Intuneric – Nicolae Grebenea
    Intoarcerea la Hristos – Ioan Ianolide

    Apreciat de 1 persoană

    • mircea.v said, on martie 24, 2019 at 8:43 pm

      Reeducarea de la Aiud, Peisaj launtric – Demostene Andronescu
      Drumul crucii – Aurel State
      Viata Parintelui Calciu

      Apreciază

  3. geo said, on martie 26, 2019 at 2:52 pm

    În ziua de 4 aprilie 1959, ne-au judecat. Patru aprilie! Cu 15 ani în urmă dădeam examenul de diplomă, zi în care s-a bombardat Bucureştiul cu o furie de nedescris.

    În noaptea precedentă am avut un vis revelator, pe care l-am tâlcuit mai târziu. Eram în biserică şi pe sfânta masă din altar am numărat 22 de lumânări din care 6 erau arse. Am fost condamnat la 22 de ani de închisoare din care am executat 6.

    Vis profetic!

    La şase dimineaţa, ca niciodată a venit „jos” colonelul Socol, m-a scos pe coridor şi mi-a spus:

    – Vezi că azi vă judecă! Vezi ce spui! Că tot cu noi te vei intâlni; sa nu uiţi prin ce-ai trecut…

    Fulgerător mi-a venit în minte figura femeii ofiţer, frumoasă, zâmbitoare, cea mai eficace anchetatoare a securităţii din Craiova. Era delicată. Avea o metodă care nu da greş. Efectul era asigurat. Câţi bărbaţi au mai putut fi oameni întregi după ce au trecut prin mâinile ei? Era delicată…

    Ne-au dus în curte cu ochelari orbi. Am auzit motorul dubei şi paşi nesiguri în stânga şi-n dreapta. Eram 23 de oameni, studenţi şi elevi. Cei mai în vârsta erau profesorul Julea şi cu mine, 46, respectiv 35 de ani. Un tipograf tot cam aşa şi restul tineret în jur de 20 de ani.

    Bietul profesor! Avea pantofii legaţi cu sfoară peste talpă. Trecuse şi el se pare prin proba de foc a loviturilor la talpă, încălţat. Tremura. Nu de frig. L-am încurajat cât am putut şi eu. Nici pe mine nu mă prea înghesuia curajul dar eram ceva mai stăpânit. Gavrilescu zâmbea cunoscător. Cutuca, un mecanic, un călugăr al cărui nume îmi scapă, un învăţător din Valea Stanciului şi cei doi fraţi Mihăilescu. Aceştia se ţineau de mână, îngroziţi, unul de 17 ani, celălalt de 15.

    Ne-au băgat în boxe. În spatele fiecăruia era câte un caraliu. Pe mine şi pe Gavrilescu ne păzea câte un ofiţer; eram doar iniţiatorii!

    Nu aveam voie să privim în sală. Ne judeca tribunalul militar. Multă vreme nu mi-am dat seama unde suntem, deşi cunoşteam bine oraşul. Ne-au ocolit pe diferite străzi până să ajungem în curtea tribunalului. Mi-am dat seama unde suntem abia în timpul pauzei de masă de la prânz. Ne-au dat câte o jumătate de pâine cu marmeladă. Deja şi la securitate hrana era drămuită. Trec peste bâlciul până la cer la care am asistat, străin, de parcă nu era vorba de mine. Acuzaţia procurorului Ardeleanu a fost fulminantă:

    -Iată, dragi tovarăşi! Această bandă periculoasă de bandiţi conduşi de un legionar se pregătise să răstoarne guvernul prin violenţă…

    Ce mai puteam face? în sală erau admişi numai membrii familiilor, mai precis o persoană din fiecare familie.

    Procesul a durat până la 12 noaptea. În şedinţa de după-amiază l-au introdus pe preotul Dan Mihăilescu.

    Procurorul: – E adevărat că încă din 1945 i-ai spus inculpatului că întrucât slujiţi împreună, să nu aveţi decât relaţii de serviciu şi să nu discutaţi politică niciodată şi în nicio împrejurare?

    Preotul: – Da!

    Procurorul: – Vedeţi, onorat tribunal? De atunci s-au organizat. Popa a fost comandant legionar, iar inculpatul a lucrat în comerţul legionar, lângă Codreanu.

    Părintele, ştiind că suntem permanent în obiectivul securităţii, mi-a spus să nu discutăm. O făcuse din prudenţă. Era chemat acum ca martor. A fost arestat în instanţă, că n-a vrut să recunoască faptul că nu ştia de organizaţia noastră. Şi nu ştia. Dar trebuia să fie acolo, în faţa tribunalului, unde se hotăra soarta a 23 de tineri din care unii nu se văzuseră niciodată, dar că îndrăzniseră să se gândească încă de atunci, din 1958, ca jugul comunist ar putea fi scuturat. Sărmani visători, cât de scump aveam să plătim speranţa aceasta, şi ca noi câte mii de români, din care mulţi, ca Părintele Dan, au plătit cu viaţa.

    Nu m-am mirat când după şase ani de temniţă grea şi muncă silnică, l-am găsit pe locotenentul Didu si pe subalternul lui, sublocotenentul Busu, colonei plini, plini de bani şi de glorie.

    Că s-a ales praful de tot ce au realizat e altă poveste care nu-şi are locul în aceste pagini.

    Seara ne-au umplut gamelele cu arpacaş şi pe la două noaptea ne-au dus la penitenciar. S-au deschis şi s-au închis în urma noastră 7 uşi. Era o noapte caldă de aprilie, regina nopţii din straturile de flori îşi revărsa mireasma pe care o savuram cu sete, cu deznădejde.

    O lună albă, mare, ne urmărea; Doamne! De câte veacuri nu mai văzusem luna care trona acum superbă pe cerul senin, spuzit de stele.

    Atunci am citit cu ochi închişi versul lui Dante ce deschide capitolul dinainte. Le-am citit cu mintea terciuită de „dragostea” cu care eram înconjuraţi aici.

    Cea mai neomenească, cea mai comunistă închisoare din cele prin care am trecut, era tot Craiova. Tot a noastră. Aici gardienii te loveau din plăcerea de a da. Am intrat în celulă 18 inşi. Erau acolo patru paturi suprapuse.

    Iulie 1959. Stăteam cu rândul sub pat, unde era un aer mai respirabil. In rest,…iad.

    Optsprezece oameni într-o încăpere unde ar fi stat omeneşte cel mult patru! Dormeam (e un fel de a zice) trei inşi într-un pat de o persoană. Doi, unul lîngă altul, al treilea peste ei. Şase pe jos, prin rotaţie. Foamea… acerbă. Aveam o sută de grame de pâine neagră, pe zi, şi o fiertură în care – eveniment – cineva a găsit 17 boabe de fasole.

    Am crezut că e cea mai grea perioadă din detenţie, dar era numai începutul.

    Tineta se scotea dimineaţa şi seara înainte de numărătoare, ţinându-ne cu faţa la perete. Că te trezeai cu un pumn în ceafă nu era lucru de mirare, trebuia să ai grijă de nas, că la început, neştiind, ţi-l turteai de perete. Dar cu ce nu se învaţă omul.

    Închideam ochii. De câte ori n-am încercat să pot şti drumul spre mările de sub pustiuri, la care se ajunge pe cărări de spini. Găseam acolo o poiană a sufletului, pe versantul de atâtea ori bizar şi grotesc, ce se termină în pămîntul durerii şi al obsesiei. Culegeam în gând amăgiri din apa Jiului, mă rezemam de aerul subţire de care aveam atâta nevoie, jertfeam un gînd de dragoste celor ce mai erau lîngă mine, furam de sub pleoape un colţ de cer primăvăratec. Când ne scotea la plimbare, şi atunci cocorii sufletului zăboveau pe o cumpănă de fântână de care atârnau stele de lună şi setea şi foamea nu mă mai chinuiau.

    După două sătamâni grupul Tudor – Gavrilescu e scos la grefă. Ne-au îngrămădit în colţul unei camere goale unde era o masă şi un scaun. Geamurile văruite şi nelipsitele gratii. A intrat un ins cam la 60 de ani.

    A început sa citească, condamnările

    Gavrilescu V. 25 ani muncă silnica.

    Tudor Ilie 22 ani muncă silnică plus 7 ani temniţă grea, pentru înlesnirea de trecere frauduloasă a frontierei.

    Pe Gavrilescu l-au prins când încerca să fugă din ţară.

    Cutuca M 20 de ani M. S.

    Fraţii Mihailescu, câte 16 ani închisoare şi nu mai ştiu. Atunci chiar am râs. Un râs ne la locul lui, nervos, stupid. Ochelaristul – un grefier – s-a uitat la mine mirat. Ceilalţi? Unii-şi smulgeau părul, se văicăreau. Profesorul Julea era absent. Se înghesuise în el şi tăcea. Gavrilescu părea mirat şi nu-şi găsea locul. De atunci nu l-am mai văzut. Ne-au risipit în celule diferite. Am întrebat peste tot pe unde am trecut. Am înţeles că a fost o vreme la Gherla. Eu am fost transferat la închisoarea de execuţie.

    https://fericiticeiprigoniti.net/ilie-tudor/1151-procesul

    Apreciază

    • geo said, on martie 26, 2019 at 2:54 pm

      Dimineaţa de decembrie a acelui an 1958, care a însemnat cruda cotitură din viaţa mea, se anunţa senină şi geroasă.

      Prin zăpada căzută din abundenţă peste noapte încă nu se făcuse pârtie şi drumurile satului păreau pustii.

      Cu toate acestea, Gaz-ul cu prelată neagră a înaintat uşor şi sigur până la cişmeaua de sub coasta dealului. S-au coborât din ea trei civili eleganţi şi s-au furişat spre poarta care s-a deschis greu, reţinută de zăpada moale. Câinele mai să rupă lanţul. Am ieşit contrariat şi surprins să întâmpin pe îndrăzneţii care fără să strige sau să bată în poartă, înaintau hotărâţi.

      „- Îl căutăm pe Iile Tudor! Dumneata cine eşti?”

      „- Cred că eu a-şi fi îndreptăţit să vă întreb cine sunteţi, pentru că, după cum se vede, eu ies din casă.”

      Un tânăr care venea în urma lor a înaintat cu mîna întinsa şi mi s-a adresat cu oarecare politeţe:

      „ Nu vă supăraţi! Cu dvs. avem treabă! Tov. Stancoveanu de la Regionala de Partid – Secţia culturală – are să vă comunice ceva urgent. E vorba după câte am înţeles de Uniunea Scriitorilor! M-a rugat să vă ducem imediat la dânsa. Suntem de la raion.”

      Nebănuind nimic, mi-am aruncat paltonul în spate şi am plecat cu ei. Vali, fata cea mare, avea 11 ani, se pregătea să plece la şcoală. Nevastă-mea, Fănica, lucra la o cooperativă de tricotaje şi în pauza de masă putea să vină acasă să mai pună la punct câte ceva.

      – Tati unde este?

      – A plecat cu o maşină! Au spus că vine repede!

      – Au spus??? ….Cine??

      – Nenea ăia cu care s-a dus!

      Acest vine repede a durat 6 ani, iar prietenii de la „secţia culturală” au uitat să mă mai aducă înapoi.

      Nu după multă vreme a fost arestată şi soţia. Nevasta banditului care nu a denunţat un fugar ce le ceruse adăpost. Băiatul care era în anul întâi la liceu şi fetiţa cea mare au rămas singuri. Mezina a fost luată de sora soţiei la Arad. Avea un an. Se trezeau dimineaţa lângă soba rece, iar în cana în care era cândva lapte, acum îngheţa apa.

      Lacrimile unite le-au fost hrană şi haină, mângâiere şi speranţă. Vecinii, unii printre ei oameni buni, se temeau şi ei. Mai găseau câteodată o bucată de pâine ori o ulcică cu lapte pe prispa casei lor. Lipsa de hrană, de multe ori pe apucate, i-a dus la rahitism iar după arestarea mamei lor, la o stare de disperare care nu se mai termina.

      Dar uite aşa au trecut.. .zilele, lunile.. .şi ceva ani şi n-au murit, deşi nu odată, au fost pe marginea gropii.

      ….Cineva acolo sus i-a iubit şi le-a purtat de grijă.

      https://fericiticeiprigoniti.net/ilie-tudor/1149-asa-a-inceput-calvarul

      Apreciază

  4. geo said, on martie 26, 2019 at 2:55 pm

    Într-o duminică dimineața – se auzeau clopotele bisericilor din oraș – ne-au scos pe toți, au mai adus din celular, din secții, din fabrica, în jur de 2000 de oameni. În “bomba” în care se făcuse trierea noastră în 1959 se adunaseră bănci, iar pe o platforma de scânduri mai ridicată, masa prezidiului, la care după ce s-a umplut sala au luat loc Crăciun, doi civili foarte eleganți, ofițeri și nelipsitul “Rodica”, secretar.

    Au fost aduși cei din Zarcă și puși în primele rânduri. Niște umbre printre care prințul Ghica și alți fruntași ai vieții politice din 1940.

    De o parte, puterea reprezentată prin colonelul Gheorghe Crăciun și de cealaltă, un fost demnitar, un prinț a cărui demnitate n-a putut fi îngenunchiată în 20 de ani de suferință. Alexandru Ghica fusese șeful Siguranței statului în timpul guvernării legionare. Primul, comunist pus unde era de către partid, iar celalat convins de noblețea cauzei pentru care purta lanțuri din 1940. Era deci de 21 de ani la Aiud.

    Crăciun: – “Ați vândut țara nemților! Ați trădat interesele poporului român!”

    Ghica: – “Și voi rușilor! Noi le-am dat nemților grâu și petrol, voi ați vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit!1Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!2”

    Crăciun: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”

    Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!” 3

    Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.

    A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:

    “- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!4”

    O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau.

    http://www.marturisitorii.ro/2018/04/16/ilie-tudor-de-sub-tavalug-despre-marturia-unui-sfant-alexandru-ghica-comunismul-e-o-utopie-e-cel-mai-greu-blestem-ce-a-cazut-pe-neamul-romanesc-viitorul-o-va-dovedi/

    Apreciază

  5. octavpelin said, on martie 30, 2019 at 12:56 am

    A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: