22 septembrie 1939: Martiriul a trei legionari. Doi impuscati si unul ars de viu in crematoriu …

Iata trei articole preluate de pe blogul fratelui Mircea Puscasu:

22 septembrie: Martiriul elevului Florea Găman din Slatina (1939)

,,Am luat parte la parastasul de un an al lui Florea Găman, elev de liceu, în vârstă de 16 ani şi jumătate, asasinat în noaptea de 21-22 septembrie 1939 în oraşul Slatina. Mi-am amintit scena asasinării lui. În după amiaza zilei de 21 septembrie 1939, un agent de poliţie îl ridică de acasă, din mijlocul familiei. Nimeni nu se alarmează. Cine ar putea socoti drept vinovat un copil. Elev de liceu şi fiul unei familii respectată în oraş. Este dus în beciul chesturii de poliţie, unde curând sunt aduşi aproape 10 legionari găsiţi tot aşa la întâmplare. Spre seară vin ordine de la Bucureşti să fie asasinaţi, unul din oraş şi doi din judeţ… Cei arestaţi stăteau tăcuţi şi îngrijoraţi laolaltă. Uşa se deschide şi şeful poliţiei alege cu privirea victima ce trebuie să cadă. Ce groaznice momente trebuie să fi trăit aceştia ştiind că alegerea atârnă de impresia subiectivă a unei priviri! Soarta şi răutatea omenească a ales pe Florea Găman. Era un copil chipeş, voinic, cu faţa luminoasă şi atâta viaţă trăia în el! Îngrijora pe cei ce-şi apărau prin crimă propriile păcate.

A fost luat, mai curând smuls, din mijlocul camarazilor săi şi dus de şeful gardienilor în pădurea Strahareţ, de la marginea oraşului. Ajunşi aici i s-a spus să caute un alt legionar într-un tufiş. Florea Găman a cerut să fie împuşcat imediat şi să nu mai fie chinuit. Gura gardianului s-a umplut de acel binecunoscut rânjet profesional. Nu după mult a fost omorât cu câteva gloanţe de revolver. La câteva ore după plecarea gardienilor, Florea Găman s-a trezit la viaţă. Dumnezeu nu voia să primească un suflet de copil. Nevinovăţia lui îi cerea să mai trăiască. Cu sângele ţâşnind pe gură şi pe unde îi mai intrase gloanţele, s-a târât până la marginea oraşului. Aici s-au adunat oameni mulţi în jurul lui, mai multe femei miloase l-au luat şi l-au dus la spital. Aici medicii au vrut să-i oprească hemoragia, însă poliţia aflând, au venit şi l-au luat ca să-l expună publicului în curtea spitalului. Astfel a murit copilandrul Florea Găman.

Familia a venit să îi ia trupul fără viaţă. Cu multă greutate au putut să-l ia. Poliţia n-a mai avut ce să facă: familia era numeroasă şi lucrurile se petreceau la spital. A doua zi, Florea Găman a fost înmormântat în cimitirul oraşului. Preotul a adus binecuvântarea lui Dumnezeu. Lacrimile unui tată, a unei mame şi a unei surori, în veci nemângâiaţi, au udat sicriul care l-a acoperit.

Noaptea ce a venit după înmormântare, strigoii au ieşit la vânătoare de suflete. Omorâseră trupul, dar sufletul încă trăia. Poliţiştii care l-au ucis în ajun nu puteau dormi, chinuiţi de gândul că acolo, în mormânt, îi priveşte un nevinovat. Şi în miez de noapte au venit la cimitir. Au dezgropat mortul. L-au suit într-o trăsură, s-au dus la malul Oltului şi l-au aruncat, cu un bolovan legat de gât, în apă. Au gândit că, în fundul râului, nu va mai sta mult şi, de această dată, familia şi oameni nu vor mai şti nimic. Dar după câteva zile, râul a scos la mal trupul. Câţiva ţărani l-au recunoscut. S-au dus la d-l Găman – tatăl şi i-au spus. Acesta a venit şi şi-a găsit copilul umflat de apă şi mâncat de peşti”.

Ucigaşii martiriul Florea cu suflet de crin n-au dat socoteală nimănui. Astfel de două ori martir, a fost înmormântat încă o dată.

Iată numai o parte din crimele săvârşite asupra unor oameni nevinovaţi pentru simplul fapt că erau creştini practicanţi şi legionari. Cu nimic mai prejos nu sunt aceştia decât martirii din închisorile comuniste. Cei care judecă şi critică Mişcarea Legionară pentru „crimele” săvârşite, să citească mai întâi despre crimele săvârşite împotriva ei şi apoi să judece.

Cine e fără păcat…

---

[1] Ultimii martiri, după: Aristide Lefa, Pentru cunoaşterea adevărului. Cine au fost victimele de la Jilava, Bucureşti, 2000.

sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

22 septembrie : Martiriul comandantei legionare Elena Bagdad

La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”.

22 septembrie: Martiriul comandantului legionar Victor Dragomirescu (Bucureşti, 1939)

Era închis la Văcăreşti. Directorul închisorii primeşte ordin de la Prefectură să-l ţină la dispoziţie. Într-o maşină deschisă, sosesc câţiva agenţi conduşi de comisarul Al. Davidescu. Victor este ridicat şi dus spre oraş. La jumătatea drumului, conformându-se unui ordin, comisarul Davidescu îl strânge de gât. Maşina şi-a continuat drumul spre crematoriu; aici cuptorul era încins, pregătit. Trupul celui ucis este aşezat în coşciugul de azbest pentru a fi aruncat în cuptor. Dar în clipa aceea, Victor Dragomirescu revenit la viaţă, deschide ochii. Ura care încleştase degetele comisarului pe gâtul martirului nu reuşise să-l omoare de tot. Dar ura era nesfârşită în sufletul canaliei. Comisarul împinge în cuptor cu piciorul sicriul în care era un om viu. Nelămurirea din ochii lui Victor se stinge apoi în zvârcolirea flăcărilor. A fost ars de viu întocmai ca un martir de altădată al creştinătăţii. Unul din prietenii săi apropiaţi închis şi el la Văcăreşti scrie despre el:

„Ne făcusem mătăniile dis de dimineaţă, atât eu cât şi Dl. C-dant, în faţa icoanei din salon… Cu mijlocul înţepenit încă de la accident [după declanşarea prigoanei din 1938, Victor încercase să se refugieze în Polonia cu ajutorul unui avion. Datorită unei defecţiuni tehnice a motorului, avionul s-a prăbuşit, iar el cu pilotul au suferit grave leziuni interne, capturaţi imediat după prăbuşire, torturaţi zile întregi de agenţii poliţiei şi ţinuţi fără nici o asistenţă medicală], se putea mişca greu, în dureri, şi îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toată suferinţa pe care o îndura, prima sa grijă dimineaţa era să-şi facă rugăciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat uşor, rostind: „Ajută-i Doamne pe robii Tăi!”. Era un moment profund şi solemn, ochii îi străluceau mistic a îndurare şi plecăciune în faţa voinţei Celui de Sus, după care, păşind încet, se întorcea la patul pe care nu-l părăsea ziua întreagă…”

La crematoriu (unul din martorii oculari declară):

„Să mi se fi părut? Am halucinaţii! – mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata să-l împingem înăuntru când, aud vocea neputincioasă a lui Dragomirescu:

– Măi oameni buni, mă ardeţi de viu măi?!…

Era cât pe-aci să scap coşciugul din mâini. Am început instinctiv să tremur.

– E viu…, l-aţi auzit?! E viu!… Hai să-l scoatem d-aici…

Mecanicul cuptoarelor, un om gras şi mărunţel, auzise şi el. Se depărtase câţiva paşi înapoi şi izbucni dând din cap:

– Eu aici nu mă bag domn-agent… Omu’ ăsta e viu… L-am auzit şi eu. Nu mă bag… Sunteţi nebuni?!

– Împinge-l înăuntru! – s-a răstit „Barbu” la „Stoicu”. Să terminăm odată…

– Ce faceţi fraţilor!? Doamne…, fraţilor, măi oameni, mă auziţi?

…Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecăruia câte un plic. Era preţul pentru omorârea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu şi 5.000 de lei de persoană… Nu m-am atins de ei nici până astăzi. Îi am în acelaşi plic roşu care mi-a fost dat, la fundul cufărului de haine”.

Aşa şi-a încheiat declaraţiile şoferul maşinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenuşa aruncată pe locul viran de la Groapă, între bălării şi gunoaie…

sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

   Cititi va rog si:

MARTIRIUL LEGIONAREI NICOLETA NICOLESCU – torturata, violata si apoi arsa de vie la crematoriul din Bucuresti