Teorii despre originea sufletului

Crestin Ortodox: Teorii despre originea sufletului

Cu privire la originea sufletului urmasilor lui Adam, in lipsa unei invataturi revelate explicite, au aparut trei teorii care isi disputa veracitatea: preexistentianismul, traducianismul si creationismul.

Preexistentianismul – teorie initiata de Origen sub influenta lui Platon, sustine ca sufletele oamenilor au fost create toate deodata, la inceput, si pacatuind ele in starea de preexistenta au fost asezate apoi in trupuri, spre pedeapsa, urmand ca, prin suferintele indurate in trup, sa se curete de pacate.

Preexistentianismul este respins atat de Sfanta Scriptura, cat si de ex­perienta omeneasca. Sfanta Scriptura ne arata ca sufletul omului a fost creat de Dumnezeu odata cu trupul (Fac, 2, 7), iar pacatul a aparut dupa creatia omului cu trup. Si anume, cu Adam, care calca porunca data lui in paradis, incepe pacatul in om (Fac, 3 ; Rom., 5, 12), iar personal, ina­inte de a se naste, omul nu face nici bine, nici rau (Rom., 9, 11). Se opune preexistentei sufletului fata de trup insasi experienta, caci daca sufletul ar fi avut o viata independenta inainte de a fi in trup, omul ar trebui sa-si aduca aminte cat de putin de acea viata. Dupa preexistentianism, trupul nu mai este parte integranta a fiintei omului, ci o inchisoare a sufletului, din care omul ar trebui sa doreasca sa se elibereze cat mai repede prin  moarte.

Traducianismul reprezentat de Tertulian, invata ca sufletul urmasilor pro­vine din sufletele parintilor, ca rasadurile plantelor, sau cum trupurile se nasc din cele ale parintilor, fie prin desprindere, fie printr-o putere creatoare cu care sufletele parintilor sunt inzestrate de Dumnezeu. Apari­tia sufletului se incadreaza in legile generale ale nasterii organismelor din alte organisme, cum se vede si din faptul ca sufletul se dezvolta pa­ralel si in stransa legatura cu trupul, precum si din asemanarea trupeas­ca si sufleteasca dintre inaintasi si urmasi.

Explicatia traducianista este inacceptabila din mai multe motive: in primul rand, pentru ca nu concorda cu adevarurile dogmatice generale privind creatia si constitutia omului. Este contrazisa, natura sufle­tului, anume spiritualitatea si simplitatea lui, in virtutea carora sufletul nu se poate divide in parti si nu se poate desface din alt suflet. Daca s-ar naste ca si trupul, sufletul s-ar putea descompune si ar fi solidar cu des­tinul trupului. Scriptura spune ca prin moarte trupul se intoarce in tarana din care este alcatuit, iar sufletul merge la Dumnezeu care l-a dat (Ecl. 12, 7). Sufletul nu se poate forma din sufletul parintilor, caci spiri­tele nu se inmultesc, ingerii fiind creati deodata, iar parintii n-au putere creatoare, cum nu are nici o faptura si nici ingerii. Daca parintii ar po­seda totusi o astfel de putere, ar fi cu totul de neinteles, caci aceasta lu­creaza adesea fara sau impotriva vointei celor care o poseda. Si trans­miterea pacatului stramosesc ramane si ea, pana la un punct, neinteleasa, desi, cum se parea la inceput, aceasta ar fi singurul avantaj oferit de teoria traducianista. Caci daca pacatul stramosesc trece de la parinti la copii prin nastere, atunci trebuie sa treaca la copii nu numai pacatul cel dintai al parintilor, ci si toate pacatele lor personale. Deci Adam a trans­mis urmasilor sai toate pacatele sale impreuna cu pacatul cel dintai, adi­ca cu pacatul stramosesc.

Sfanta Scrip­tura nici nu afirma si nici nu neaga originea sufletelor copiilor din sufletul parintilor. Latura pozitiva a traducianismului consta in sustine­rea participarii omenesti, dupa randuiala lui Dumnezeu, la nasterea fie­carei fiinte umane noi in intregime.

Creationismul marturiseste ca fiecare individ isi primeste sufletul prin creatie nemijlocita de la Dumnezeu, nu de la parinti. Prin aceasta se afirma distinctia sufletului ca prin­cipiu deosebit de trup. „Trupul omenesc se trage din samanta lui Adam, iar sufletul vine de la Dumnezeu : Domnul, Care intinde cerurile ca un cort, Care pune temelia pamantului si Care zideste sufletul omului in launtrul sau „(Zah., 12, 1) Creationismul are temei puternic in Sfanta Scriptura: sufletul se va intoarce la „Dumnezeu care l-a dat” (Ecl., 12, 7) si care zideste inima fie­caruia (Ps. 32, 15) si sufletul in om (Zah., 12, 1), caci Dumnezeu este pururea activ (Ioan, 5, 17) ; El este „parintele sufletelor” (Evr., 12, 9), caci nu omul da sufletul si viata (II Mac, 7, 22-23). in toate aceste locuri scripturistice, originea sufletelor este atribuita activitatii crea-. toare a lui Dumnezeu dar fara ca aceasta sa excluda cu desavirsire par­ticiparea parintilor.

Si creationismul intampina greutati. Mai intai prin creatia directa a sufletelor pare a se contrazice textul din Fac, 2, 2 in care se spune ca dupa ziua a sasea Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale, deci nu mai creeaza. Dar locul acesta sta in legatura cu creatia prima, si anume ca, dupa cele sase zile, Dumnezeu nu mai creeaza fapturi noi, dar activi­tatea Lui creatoare privind continuarea speciilor aduse la existenta, si a omului, nu inceteaza, caci Mantuitorul zice : „Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez” (Ioan, 5, 17). In al doilea rand, se pare ca parintii nasc de la ei fiinte omenesti complete, ca si ei (Fac, 5, 3), deci cu suflet si cu trup. Greutatea este insa inlaturata daca actul nasterii naturale a trupului din parinti este considerat unit, dupa hotararea dumnezeiasca, cu actul crearii sufletului, destinat a fi principiu de viata al trupului. S-a obiectat apoi ca creationismul pune activitatea creatoare a lui Dum­nezeu in dependenta de patimi omenesti, ba chiar ca atribuie acestora consimtamantul in cazurile de legaturi conjugale nelegale, pacatoase.

Dar si aceasta obiectiune poate fi respinsa caci, daca Dumnezeu a hotarit ca omul sa fie unitatea trup-suflet, deci ca odata cu formarea trupului sa se creeze si sufletul, inseamna ca El lucreaza liber, dupa hotararea Sa, in legatura cu inmultirea oamenilor si nu dupa inclinatiile si patimile oamenilor. Si aceasta cu atat mai mult cu cat actul nasterii in sine nu cuprinde nimic rau. Cea mai mare greutate o intampina creationismul atunci cand trebuie sa explice transmiterea pacatului stramosesc caci, dupa el, sediul pacatului este in trup, din care trece si in sufletul creat, ceea ce este contrar si Revelatiei dumnezeiesti supranaturale si rati­unii omenesti insesi.

Toate aceste greutati intampinate arata ca teoria creationista, desi este mai apropiata de adevar, nu este pe deplin satisfacatoare. Creatia sufletelor urmasilor lui Adam depaseste orice experienta omeneasca; este o taina cunoscuta numai de Dumnezeu.

 

Ziarul Lumina: Originalitatea concepției despre suflet în Ortodoxie

Un articol de: Nicușor Deciu – 09 Iunie 2023

Nu m-aș fi aplecat asupra acestui subiect dacă nu m-ar fi intrigat siguranța cu care o anumită linie academică afirmă și dorește să impună ideea – și în mare parte a reușit, din păcate, – că învăță­tura ortodoxă despre suflet nu este nimic altceva decât o cosmetizare, ba chiar o preluare a viziunii platonice corespunzătoare. În sprijinul acestei aserțiuni sunt date exemple din textele Părinților Bisericii, în special ale celor din școlile teologice de limbă greacă. Și, desigur, exemplul cel mai frapant este cel al Sfântului Grigorie al Nyssei, care, afirmă susținătorii tezei amintite, își însușește, aproape cuvânt cu cuvânt, expunerea lui Platon despre suflet! Oare așa să fie?

Amintim, pentru o mai exactă înțelegere a demersului nostru, faptul că Platon înfățișează originea și constituția sufletului mai întâi într-o poveste mitică: Sufletul se aseamănă unui car înaripat tras de doi cai și conduși de un vizitiu. Unul dintre cai este de soi ales și bun și, de aceea, urmează ascultător îndemnurile vizitiului, pentru a trage carul înaripat spre spațiul ceresc al ideilor eterne, unde sălășluiesc Adevărul și Frumosul în sine. Al doilea bidiviu este opusul celui dintâi, este neascultător și de neam prost, drept care vizitiul se stră­du­iește să-l facă cu de-a sila să meargă pe calea ce duce în sus. Vizitiul este mintea (nous), partea aleasă a laturii raționale care îndreaptă carul cu cai spre contem­plațiile de dea­supra bolții cerești. Însă se întâmplă uneori ca vizitiul să nu izbutească să strunească bidiviii carului (mânia și pofta) și atunci sufletul își pierde aripile, cade într-un trup muritor și ia chip de viețuitor pământesc (Phaidros 246 a-c).

Perspectiva Sfântului Grigorie al Nyssei

E adevărat, Sfântul Grigorie preia o parte din elementele acestui emblematic mit platonician care, după cum s-a văzut, nu se limitează la imaginea carului cu doi cai condus de un vizitiu, ci proclamă în principal nemurirea, preexistența și căderea sufletului din lumea cerească într-un trup muritor.

În consecință, metafora carului nu putea fi preluată de Sfântul Grigorie decât convențional, în calitate de formă – întrucât era una extrem de prezentă în școlile vremii, de vreme ce făcea parte din repertoriul educației clasice -, dar nu și în calitate de conținut. Ba chiar aș zice că teoria platonică este subtil corectată atât de Sfântul Grigorie al Nyssei, cât și de alți Părinți ai Bisericii.

Discuția în care se prinde Sfântul Grigorie împreună cu sora sa Macrina, în dialogul Despre suflet și înviere – purtată cu adevărat după model platonician -, ajunge la un moment dat la aporia dacă mânia și pofta/dorința – cei doi cai ai carului sufletului condus de minte – sunt sau nu constitutive firii sufletului (pshyche) și dacă acestea sunt potrivite a fi exercitate de cel ce tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu. Însă aici sufletul este totdeauna înțeles potrivit Revelației Scripturii ca fiind creat, iar nu preexistent și de natură divină, cum îl vede filosoful. Spre deo­sebire, la Platon: „Sufletul e nenăscut și nu cunoaște moarte” (Phaidros 246a). Dar nu numai atât, ci sufletele se bucură și de o existență de sine stătătoare pe bolta cerească și doar accidental acestea cad în trupuri omenești, doar atunci când nu-i pot urma pe zei în contemplarea Adevărului ce se află în așa-numita zonă supra-cerească (Phaidros 247bc).

De aceea, evocând în dialog chiar concepția platonică, Macrina lămu­reș­te posteritatea academică printr-o logică imbatabilă: „Dacă ne-ar fi fost îndeajuns spre dovedirea adevărului filosofia cea din afară, de prisos ar fi fost poate să mai luăm în discuție tema despre suflet”. 

Logikon, epithymitikon, thymikon

Mai amintim că în cartea a IV-a a Republicii, Platon împarte sufletul, de data aceasta într-o manieră didactică, în: partea rațională (logikon), în care putem identifica vizitiul, mânia (thymikon), respectiv pofta/dorința (epithymitikon), în care îi putem distinge pe cei doi bidivii. Iar faptul că această distincție o întâlnim consacrată, de la Sfântul Grigorie al Nyssei (sec. al IV-lea) și până la Sfântul Grigorie Palama (sec. al XIV-lea), nu a ridicat vreun dubiu asupra ortodoxiei ei până în modernitate. Întrucât fiecare dintre aceste trei elemente: logikon, epithymitikon și thymikon, a fost perceput totdeauna cu o altă semnificație decât la platonicieni. În principal, elementele epithymitikon și thymikon nu sunt înțelese ca patimi, ci ca afecte. Acestea „nu au fost împreunate firii omenești cu un scop rău”, nu trebuie eliminate, ci orientate spre Dumnezeu, „așa cum Daniil este bărbatul doririlor, iar Finees prin mânie L-a întors la milostivire pe Dumnezeu”, exemplifică Grigorie al Nyssei.

Concluzia Sfântului Ioan Damaschin

Și, întrucât metafora platonică nu există decât ca formă în scrierile patristice, Sfântul Ioan Damaschin își permite libertatea de a o utiliza iarăși, aducându-i o corecție esen­ția­lă și evidentă, precizând că nici chiar mintea nu posedă rolul conducător în suflet, ci harul: „Așadar, fiind insuflați de o nespusă putere cei ce au mintea (nous) lor neîm­prăș­tiată și curată, posedă într-un anume fel ca vizitiu cuvântul lui Dumnezeu…” (Sfintele Paralele 37, PG 95, 1245).

În concluzie, devine limpede faptul că în Ortodoxie avem de-a face cu o originalitate aparte a concepției despre suflet, însă aceasta nu trebuie căutată neapărat în forma de exprimare, în vocabular, care poate să preia termeni și chiar scheme mai ample din mediul lingvistic și cultural al unei epoci, ci în conținutul, în semnificațiile și în caracterul ei, indubitabil, revelat.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Soarta sufletului dupa moarte