In SUA incepe razboiul impotriva „terorismului intern”, impotriva „extremiștilor” și a „teroriștilor domestici”. Adica incepe VANAREA tuturor cetatenilor ce se opun implementarii Noii Lumi

Global Research: The New Domestic War on Terror Is Coming

Noul război intern împotriva terorii se apropie

Speculațiile sunt inutile. Cei aflați la putere îl cer. Singura întrebare este câtă opoziție vor întâlni.

De Glenn Greenwald

Global Research, January 20, 2021

Ultimele două săptămâni au debutat cu un nou val de forțe polițienești acționând în numele retoricei lupte împotriva „terorismului”, care sunt trase la indigo după cele mai grave abuzuri ale primului război împotriva terorismului care a început acum aproape douăzeci de ani. Acest trend nu dă semne de diminuare pe măsură ce ne îndepărtăm de revolta din Capitoliu, pe 6 ianuarie, din contra, se intensifică.

Am asistat la o orgie a cenzurii din partea monopolurilor din Silicon Valley, cu apeluri la politici de exprimare mult mai agresive, am privit la un Washington, DC vizibil militarizat conținând o „zonă verde” denumită așa în mod ne ironic, la promisiuni solemne din partea noului președinte și aliaților săi cheie pentru un nou proiect de lege anti terorism intern și la frecvente acuzații de „incitare la  răzvrătire”, „trădare” și „terorism” împotriva membrilor Congresului și a cetățenilor. Toate acestea sunt determinate de o extindere radicală a semnificației „incitare la violență”, însoțită de pledoarii virale pe social media pentru a-ți turna concetățenii la FBI  – vezi ceva, spune ceva – și cereri pentru un nou sistem de supraveghere internă.

Plasate imediat sub acestea sunt insinuări că oricine pune la îndoială oricare dintre acestea este considerat simpatizant al teroriștilor și adept al ideologiei neo-naziste a supremației albe. După atâția ani de luptă, în strânsă alianță cu neoconservatorii și cu CIA, liberalli au reușit să facă versiunea din 2002 a lui John Ashcroft să arate precum un președinte (de modă veche) al ACLU. [John Ashcroft a fost Procurorul General al SUA între anii 2000 și 2005, fiind – dintre membrii administrației Bush Jr. – unul dintre cei mai puternici susținători ai celebrei „The Patriot Act”, legea care a instituit posibilitatea ca guvernul să urmărească pe oricine în SUA sau în afara ei, sub pretextul luptei contra terorismului, adică a creat premizele instaurării statului polițienesc. Autorul subliniază, prin comparația făcută, faptul că până și John Ashcroft pare „în pantaloni scurți” față de susținătorii din prezent ai noului război contra terorii. – n.tr.]

Pagina de internet a Departamentului SUA pentru Securitate Internă, susținând un slogan atribuit lor de către Municipalitatea New York-ului, îndemnând cetățenii să raporteze către FBI și alte agenții de securitate ale statului „activitățile suspecte”

Cei mai cinstiți susținători ai acestui nou război intern împotriva terorii recunosc în mod explicit că vor să-l modeleze după primul, cel extern. Un reporter al New York Times a menționat luni că un „fost oficial al serviciilor de informații de la PBS NewsHour” a spus „că SUA ar trebui să se gândească la o „Comisie 9/11” pentru extremismul intern și să ia în considerare aplicarea unor lecții din lupta împotriva Al-Qaeda aici acasă.” Mai uimitor, generalul Stanley McChrystal – de ani de zile șef al Comandamentului comun al operațiunilor speciale din Irak și comandantul războiului din Afganistan – a comparat în mod explicit acel război cu cel nou, vorbind cu Yahoo News:

Am văzut o dinamică similară în evoluția Al-Qaida în Irak, unde o întreagă generație de tineri arabi furioși, cu perspective de viitor foarte slabe, au urmat un lider puternic care le-a promis o lume mai bună și i-a condus către îmbrățișarea unei ideologii care să le justifice violența. Acest lucru se întâmplă acum în America … Cred că suntem mult mai departe în acest proces de radicalizare și ne confruntăm cu o problemă mult mai profundă ca țară decât își dau seama majoritatea americanilor”.

Oricine care, în ciuda tuturor acestor lucruri, încă mai are îndoieli persistente că revolta de la Capitoliu este un 9/11 neoliberal și că un nou război împotriva terorii este pus în aplicare în numele său, trebuie doar să urmărească cele două scurte videoclipuri de mai jos, care îi vor șterge definitiv îndoielile. Este ca și cum ai fi catapultat de o profană mașină a timpului înapoi în laboratorul de mesagerie din 2002 al lui Paul Wolfowitz.

Primul videoclip, indicat de Tom Elliott, este din ediția de luni dimineață a emisiunii Morning Joe de la MSNBC (emisiune care, discutabil, a făcut mai mult decât oricare alta pentru a-l ajuta pe Trump să devină candidatul republican la alegerile prezidențiale). Emisiunea îl are ca invitat pe Jeremy Bash – unul dintre aparent nenumărații angajați ai rețelelor TV de știri care au lucrat anterior, pe vremea administrației Obama, pentru Pentagon sau CIA – care solicită ca, pe post de răspuns la revolta de la Capitoliu, „să se reseteze complet abordarea informativă”, inclusiv „printr-o mai mare supraveghere a acestora”, adăugând: „FBI va trebui să folosească surse confidențiale.” Vedeți dacă sesizați vreo diferență între ce spuneau agenții CIA și neoconservatorii în 2002 când cereau „The Patriot Act”, un FBI mai puternic și supreveghere NSA și ceea ce oficialul CIA transformat în analist NBC News spune aici:

Al doilea videoclip prezintă uimitoarea declarație a fostului oficial de securitate al Facebook, Alex Stamos, vorbind cu foarte îngrijoratul Brian Stelter, gazdă CNN, despre necesitatea companiilor de social media de a folosi aceleași tactici împotriva cetățenilor americani pe care le-au folosit pentru a elimina ISIS de pe internet – „în colaborare cu forțele de ordine” – și că acele tactici ar trebui să vizeze direct ceea ce el numește extremiștii „formatori de opinie conservatori”.

„Libertățile de presă sunt abuzate de acești actori”, a declarat fostul executiv Facebook. Stamos a remarcat cât de generoși au fost el și tovarășii săi până acum: „Am acordat multă libertate – atât în mass-media tradițională, cât și în social media – oamenilor cu o gamă foarte largă de opinii.” Dar până aici. Acum este momentul să „ne reîntoarcem cu toții în aceeași realitate consensuală”.

Într-un moment de candoare neintenționată, Stamos a remarcat adevărata problemă: „există oameni pe YouTube, de exemplu, care au o audiență mai mare decât oamenii de pe CNN din timpul zilei” – și este timpul ca CNN și altele asemenea să acapareze monopolul asupra diseminării informației eliminând acele platforme pe care oamenii vor, de fapt, să le urmărească:

(Dacă încă nu sunteți convinsi și dacă puteți suporta, îi puteți urmări, de asemenea, pe Joe Scarborough și Mika Brzezinski de la MSNBC țipând literalmente că unul dintre remediile necesare la revolta din Capitoliu este că trebuie ca administrația Biden să „închidă” Facebook. Să închidă Facebook).

Apelurile pentru continuarea Războiului împotriva Terorii – o versiune internă completată cu supraveghere și cenzură – nu vin doar de la  tot felul de moderatori TV cu rating-ul în pericol ci pornesc de la statul securist. Wall Street Journal relatează că „Mr. Biden a declarat că intenționează să facă o prioritate în adoptarea unei legi împotriva terorismului intern și a fost îndemnat să creeze un post la Casa Albă care să supravegheze lupta împotriva extremiștilor violenți inspirați ideologic și să sporească finanțarea pentru combaterea lor. ”

Între timp, congresmenul Adam Schiff (D-CA) – nu doar unul dintre cei mai necinstiți membri ai Congresului, ci și unul dintre cei mai autoritari într-un mod milităresc – a propus încă din 2019 un proiect de lege pentru a modifica pur și simplu legea anti-terorism extern existentă, pentru a permite Guvernul SUA să invoce exact aceleași puteri acasă împotriva „teroriștilor interni”.

De ce ar fi necesare astfel de noi legi cu privire la terorism într-o țară care întemnițează deja mai mulți cetățeni decât orice altă țară din lume ca urmare a unui set foarte agresiv de legi penale? Ce acte ar trebui incriminate de noile legi privind „terorismul intern” care nu sunt deja considerate infracțiuni? Ei nu spun niciodată, aproape sigur pentru că – la fel cum a fost adevărat pentru primul set de noi legi ale Războiului împotriva Terorii – adevăratul lor scop este să incrimineze ceea ce nu ar trebui incriminat: discurs, asociere, proteste, opoziție față de noua coaliție de guvernământ.

Răspunsul la această întrebare – ce trebuie incriminat dar care nu este deja o infracțiune? – abia pare să conteze. Mass-media și elitele politice au plasat cât mai mulți americani posibil – și sunt foarte mulți – într-un mod de maximă teroare și panică, iar atunci când se întâmplă acest lucru, oamenii sunt dispuși să accepte tot ceea ce se pretinde necesar pentru a opri amenințarea, ca în primul Război  împotriva terorii, care continuă să fie puternic și astăzi, e dovedit.

O carte întreagă ar putea – și probabil ar trebui – să fie scrisă despre toate acestea și de ce sunt atât de îngrijorătoare. Pentru moment, două puncte sunt vital de subliniat.

În primul rând, o mare parte a alarmismului și a fricii este condusă de o denaturare deliberată a ceea ce înseamnă „incitare la violență”. Asta a stat la baza destituirii președintelui Trump săptămâna trecută. De asemenea, este ceea ce determină ca zeci de membri ai Congresului să fie expulzați și chiar urmăriți penal pentru acuzații de „incitare la revoltă”, pentru că s-au opus certificării Colegiului Electoral și se află, de asemenea, în centrul acțiunilor de cenzură deja întreprinse și ale măsurilor represive forțate care vor urma.

Această expresie – „incitare la violență” – a fost, de asemenea, cea care a condus la multe dintre cele mai grave abuzuri ale războiului împotriva terorismului. Am petrecut ani de zile raportând despre cât de mulți tineri musulmani americani au fost acuzați în temeiul unor noi legi draconice împotriva terorismului pentru că au încărcat videoclipuri YouTube împotriva politicii externe a SUA sau au susținut fervente discursuri anti-americane menite să „incite la violență” și astfel oferind „sprijin material” grupărilor teroriste – exact teoria pe care Rep. Schiff încearcă să o importe în noul război intern împotriva terorii.

Este vital să ne întrebăm ce înseamnă ca un discurs să devină „incitare la violență”, până la punctul în care poate fi interzis sau incriminat. Exprimarea oricărui punct de vedere politic, în special dacă e făcută cu pasiune, are potențialul de a „incita” pe altcineva să se enerveze atât de tare încât să devină violent.

Dacă te vei lamenta împotriva amenințărilor la adresa liberei exprimări pe care le prezintă monopolurile din Silicon Valley, cineva care te-a auzit s-ar putea să fie atât de plin de furie încât să decidă să bombardeze un depozit Amazon sau un birou Facebook. Dacă veți scrie un discurs lung  și acid care acuză activiștii pro-viață de punerea în pericol a vieții femeilor prin forțarea lor să facă din nou avorturi nesigure, sau dacă, dimpotrivă, susțineți că avortul este o crimă, puteți inspira foarte bine pe cineva să se angajeze fie în violențe împotriva unui grup pro-viață fie, după caz, împotriva unei clinici de avort. Dacă începeți o mișcare de protest pe Wall Street – indiferent dacă o numiți „Ocupați Wall Street” sau Tea Party – puteți determina pe cineva să vâneze Goldman Sachs sau directorii Citibank despre care cred că distrug viitorul economic a milioane de oameni.

Dacă susțineți că George W. Bush a furat alegerile din 2000 și / sau 2004 – așa cum au făcut mulți democrați, inclusiv membri ai Congresului – puteți inspira neliniște civică sau violență împotriva lui Bush și a susținătorilor săi. Același lucru este valabil dacă susțineți că alegerile din 2016 sau 2020 au fost frauduloase sau ilegitime. Dacă vă supărați împotriva brutalității rasiste a poliției, oamenii ar putea arde clădiri în semn de protest – sau ar putea ucide ofițeri de poliție selectați aleatoriu, despre care au devenit convinși că sunt agenți ai unui stat genocidar rasist.

James Hodgkinson, voluntar în campania lui Bernie Sanders și susținător convins al democraților și care, în iunie 2017, a pătruns pe un teren de softball pentru a ucide membri republicani ai Congresului – aproape reușind să-l împuște mortal pe reprezentantul Steve Scalise (R-LA) – petrecuse luni de zile ascultând pe susținătorii fervenți ai lui Sanders și participând pe Facebook la grupuri cu nume precum „Eliminați Partidul Republican” și „Trump este un trădător”.

Hodgkinson auzise mereu că republicanii nu erau doar înșelați, ci erau „trădători” și reprezentau grave amenințări pentru republică. După cum a relatat CNN, „lista emisiunilor sale preferate de televiziune cuprindea programe ca «Real Time with Bill Maher», «The Rachel Maddow Show», «Democracy Now!» și alte programe de stânga”. Toată retorica politică la care a fost expus – a grupurilor pro-Sanders de pe Facebook, a canalului MSNBC și a emisiunilor de stânga – a jucat, fără îndoială, un rol major în declanșarea asaltului său violent și a deciziei de a ucide congresmenii republicani pro-Trump.

În ciuda potențialului tuturor acestor puncte de vedere de a-i motiva pe alții să comită violență în numele lor – potențial care a fost realizat uneori – niciuna dintre persoanele care își exprimă opiniile, oricât de pasional, nu poate fi caracterizată în mod normal ca „incitând la violență”, fie legal, fie etic. Acest lucru se datorează faptului că tot acest discurs este un discurs protejat, legitim. Niciunul dintre ei nu susține violența. Niciunul dintre ele nu îi îndeamnă pe alții să comită violențe în numele său. Faptul că poate „inspira” sau „motiva” o persoană bolnavă mental sau un fanatic autentic să comită violență nu face persoana, prin susținerea propriilor opinii, să se facă vinovată de „incitare la violență” sub nicio formă.

Guvernul a declarat frecvent „teroriști” grupuri interne de dreapta, în timp ce, în anii 1960 și 1970, grupurile de stânga dedicate activismului anti-război au purtat această desemnare. În 2011, poliția britanică a desemnat versiunea londoneză a Occupy Wall Street drept grup „terorist”. În anii 1980, Congresul Național African a fost desemnat astfel. „Terorism” este un termen amorf care a fost creat și va fi folosit întotdeauna pentru a scoate în afara legii disidenții, indiferent de sursa sau ideologia sa.

Pentru a ilustra acest lucru, deseori am citat epocala și strălucita motivație a hotărârii Curții Supreme de Justiție în procesul Claiborne vs. NAACP [National Association for the Advancement of Coloured People (NAACP) – Asociația Națională pentru Promovarea Persoanelor de Culoare; n.tr.]. În anii ʽ60 și ʽ70 ai secolului trecut, Statul Mississippi a încercat sa-i facă răspunzători pe liderii NAACP, pe motiv că discursurile lor fervente și care îndemnau la boicotarea magazinelor deținute de albi au „incitat” pe adepții lor să dea foc magazinelor și să atace violent pe patronii care nu erau de acord cu protestul. Argumentul procurorilor a fost acela că liderii NAACP știau că, din punct de vedere metaforic, turnau gaz pe foc prin retorica lor aprinsă, agitând și înfuriind masele.

Dar Curtea Supremă a respins argumentul, explicând că libertatea de exprimare va muri dacă oamenii vor fi făcuți răspunzători nu pentru propriile lor acte de violență ci pentru cele comise de alții care i-au auzit vorbind și care s-au simțit motivați să comită crime în numele acelei cauze (sublinierea noastră):

Răspunderea civilă nu poate fi impusă unei persoane doar pentru că aparține unui grup din care anumiți membri au comis acte de violență…

[O]rice astfel de teorie nu stă în picioare pentru simplul motiv că nu există vreo dovadă – în afara discursurilor propriu-zise – că [liderul NAACP acuzat de stat] a autorizat, a girat sau a amenințat direct cu acte de violență… A învinovăți, fără a dovedi că NAACP  a autorizat – fie direct, fie aparent – sau că a girat comportamente ilegale, ar fi o nepermisă încălcare a drepturilor de asociere politică protejate de Primul Amendament…

Dacă Statul are dreptul legitim să ceară daune pentru consecințele comportamentului violent, el nu poate acorda despăgubiri pentru consecințele activităților nonviolente și protejate. Numai acele daune, suferite din cauza comportamentelor ilegale, pot fi despăgubite.

În mod similar, Primul Amendament restricționează dreptul Statului de a învinovăți o persoană doar pentru că este asociată cu alta.

Așa-numita hotărâre Claiborne s-a fundamentat pe o altă hotărâre istorică privind Primul Amendament, în procesul Brandenburg vs. Ohio, care a casat condamnarea penală a unui lider Ku Klux Klan care susținuse public posibilitatea de a comite violențe împotriva politicienilor. Instanța a hotărât atunci că până și susținerea explicită a nevoii sau justificarea de a comite violențe în scopuri politice este protejată de dreptul la liberă exprimare. Curtea a stabilit totuși atunci și o foarte specială excepție: „atunci când o asemenea susținere este direcționată la incitare sau produce acțiuni ilegale iminente sau este foarte probabil să producă asemenea acțiuni” – adică atunci când cineva îndeamnă în mod explicit să comită violențe o masă de oameni deja adunată, cu speranța că aceasta va proceda întocmai mai mult sau mai puțin imediat (e ca și cum ai sta în fața casei cuiva și ai spune gloatei adunate acolo: „e vremea să-i dăm foc!”).

Nu mai este nevoie să o spunem că jurisprudența Primului Amendament privind „incitarea” stabilește ce poate face un stat atunci când pedepsește sau restrânge libertatea de exprimare, nu ce poate face Congresul când destituie un președinte sau își exclude proprii membrii și, cu siguranță, nu se referă la companiile de social-media care încearcă să interzică sau excludă de pe platformele lor anumite persoane.

Dar asta nu înseamnă că principiile de interpretare a „incitării la violență” devin irelevante atunci când se aplică în alt context. Într-adevăr, motivarea centrală a acestor cazuri este vital a fi menținută oriunde: dacă discursul poate fi clasificat ca „incitare la violență” în ciuda faptului că nu susține explicit violența, atunci orice discurs politic poate fi șters de către cei care vor neapărat acest lucru. Niciun discurs politic nu va mai fi sigur dacă această expresie va fi interpretată și aplicată la scară mare și cu atâta nepăsare.

Iar asta ne conduce către al doilea punct de vedere. A continua să privim dezbaterile de acest fel de la Washington cu precădere prin prisma „Democrat vs. Republican” sau chiar „stânga vs. dreapta” e o cale sigură spre distrugerea drepturilor fundamentale. Sunt vremuri când forțele de represiune și cenzură țintesc mai mult către stânga și vremuri când se orientează către dreapta, dar asta nu e neapărat o tactică de stânga sau de dreapta. Este o tactică a clasei conducătoare și va fi folosită împotriva oricui va fi perceput ca fiind un disident contra intereselor și cutumelor acestei clase, indiferent în care parte a spectrului ideologic s-ar afla persoana respectivă.

Cenzura politică și jurnalistică aplicată de Silicon Valley în ultimele șapte luni a țintit dreapta dar, înainte de asta și în mod simultan, a fost ațintită adeseori și către cei percepuți a fi de stânga. Guvernul a catalogat frecvent drept „teroriste” diferite grupări domestice de dreapta, în timp ce in anii ʽ60 sau ʽ70 ai secolului trecut această etichetă era purtată de grupurile de stânga dedicate activismului anti-război. În 2011, poliția britanică a catalogat versiunea londoneză a mișcării Occupy Wall Street drept un grup „terorist”. La fel era numit Congresul Național African în 1980. „Terorism” este un cuvânt amorf care a fost creat – și va fi folosit întotdeauna – pentru a  proscrie disidența formidabilă, indiferent de sursa ei sau de ideologie.

Dacă te identifici ca un conservator și continui să crezi că primii tăi dușmani sunt de stânga, sau te identifici de stânga și ai impresia că primii tăi dușmani sunt cetățenii republicani, vei cădea perfect în capcana pregătită pentru tine. Și anume, îți vei ignora adevărații dușmani, cei care dețin de fapt puterea pe cheltuiala ta: elita conducătoare, căreia chiar nu-i pasă de „dreapta vs. stânga” și cu siguranță nu-i pasă de „republican vs. democrat” – ca dovadă, faptul că finanțează ambele părți – dar, în schimb, nu se preocupă decât de un singur lucru: stabilitatea sau păstrarea ordinii neo-liberale predominante.

Această elită conducătoare știe cine sunt adevărații ei dușmani: oricine pășește în afară limitelor și regulilor jocului pe care l-au creat și care caută să perturbe sistemul care le păstrează prerogativele și statutul. Cel care a spus cel mai bine acest lucru a fost probabil Barack Obama când era președinte, când a observat – corect – că războiul perceput între elitele democrate și republicane era în mare parte teatru:

Un bancher standard Goldman Sachs sau un executiv din Silicon Valley are mult mai multe în comun și se simte mult mai confortabil, alături de Chuck Schumer, Nancy Pelosi, MitchMcConnell, MittRomney și Paul Ryan decât cu cetățeanul american obișnuit. Cu excepția cazului în care înseamnă o prezență ușor perturbatoare – ca Trump – abia le pasă dacă democrații sau republicanii guvernează diferite organe de guvernare sau dacă oamenii care se numesc „liberali” sau „conservatori” urcă la putere. Unii membri de stânga ai Congresului, inclusiv Rep. Alexandria Ocasio-Cortez (D-NY) și IlhanOmar (D-MN), au declarat că se opun unei noi legi interne a terorismului, dar democrații nu vor avea probleme să formeze o majoritate prin parteneriatul cu aliații lor neo conservatori GOP, cum ar fi Liz Cheney, au făcut acest lucru, așa cum au făcut la începutul acestui an pentru a opri retragerea trupelor din Afganistan și Germania.

Neoliberalismului și imperialismului nu le pasă de pseudo-luptele dintre cele două partide sau de certurile la televiziunea prin cablu. Nu le place extrema stângă sau extrema dreaptă. Nu le place extremismul de niciun fel. Nu susțin comunismul și nici neo-nazismul sau vreo revoluție fascistă. Le pasă doar de un singur lucru: puterea de a zdrobi pe oricine nu este de acord cu ei și le amenință hegemonia. Le pasă de oprirea disidenților. Toate armele pe care le construiesc și instituțiile pe care le adună – FBI, Departamentul de Justiție, CIA, NSA, puterea oligarhică – există în acest scop unic și exclusiv, de a-și fortifica puterea prin recompensarea celor care aderă la evlavia lor și zdrobirea celor care nu o fac.

Indiferent de opiniile dvs. cu privire la amenințarea reprezentată de radicalismul islamic internațional, s-au comis excese uriașe în numele opririi acestuia – sau, mai exact, temerile pe care le-a generat au fost exploatate pentru a împuternici și consolida elitele financiare și politice existente. Autorizația de utilizare a forței militare a fost aprobată de Cameră la trei zile după atacul din 11 septembrie, cu un singur vot împotrivă. Legea „Patriot Act” – care a extins radical puterile guvernamentale de supraveghere – a fost adoptată la doar șase săptămâni după acel atac, pe baza promisiunii că va fi temporara și „apusă” în patru ani. La fel ca și războaiele născute de 9/11, este încă în vigoare, practic niciodată dezbătută de atunci și, în mod previzibil, extinsă mult dincolo de termenul prevăzut inițial.

Primul război împotriva terorii a ajuns să fie exercitat în primul rând pe pământ străin, dar a fost importat din ce în ce mai mult pe pământ intern împotriva americanilor. Acest nou război împotriva terorii – unul cu numele de intern și care are scopul explicit de a lupta împotriva „extremiștilor” și „teroriștilor domestici” în rândul cetățenilor americani de pe teritoriul SUA -prezintă o întreaga serie de pericole familiare din punct de vedere istoric atunci când guvernele, exploatând frica și pericolele generate de mass-media, se înarmează cu puterea de a controla informațiile, dezbaterea, opinia, activismul și protestele.

Că un nou război împotriva terorismului se apropie nu mai este un subiect de speculație și nici de îndoială.  Cei care au acum puterea o spun în mod explicit. Singurul lucru care poate fi pus sub semnul întrebării este câtă opoziție vor avea de înfruntat din partea celor care pun preț mai mare pe drepturile civile fundamentale decât pe teama de ceilalți și care este cultivată în noi în mod intenționat.

Imaginea din articol realizata de Ted Eytan / Creative Commons