APOCALIPTICA: La proba practica am ramas corigent

Daca tot ne zice lumea ca suntem apocaliptici, inaugurez azi o serie pe care am denumit-o APOCALIPTICA. Episodul pilot e despre mine dar va invit sa participati cu totii, fie direct la rubrica de comentarii, fie doar fiecare in familie sau in sinea sa.

Rezumand cele de mai jos in doua cuvinte: sunt varza.

Iata insa si pe larg despre ce ar fi vorba:

De zece ani nu am avut concediu si nici weekend liber. Si de la an la an m-am lipit tot mai mult de scaunul din fata calculatorului, pana am ajuns parca sa ma sudez de el. Deja de multa vreme nu ies mai des de o data pe saptamana din casa pentru vreo treaba iar anul asta nu-mi amintesc sa ma fi plimbat.

Am niste gantere reglabile cu discuri de care mai trag uneori in pauze, sunt maricele, insa dupa faza de acum vreo opt ani cu otravirea (de care unii cititori mai vechi poate isi mai aduc aminte) m-am imbolnavit de inima si nu mai pot face numarul de serii pe care-l faceam la sala. Iar asta cand ma simt bine, cand insa mi-e rau, de abia mai pot sta si pe scaun si ma tarai cu mare greutate chiar si doar pana la baie.

Dar trenul inferior l-am neglijat cu totul iar asta s-a vazut zilele trecute, cand, multumita bunului Dumnezeu si profitand de faptul ca vremea se mai racorise, mi-am permis si eu o scurta vacanta, un frate drag ducandu-ma cu masina la un alt frate drag la tara. Sa le rasplateasca Domnul tuturor, caci soferul a facut impreuna cu familia efortul de a strabate jumatate de tara special pentru a ma lua si a merge pe urma impreuna mai departe pana la destinatie (altfel nu aveam cum, deoarece eu nu incap pe un loc de microbuz iar cu trenul nu ma mai incumet de calatoresc de ani de zile caci raul ma poate apuca absolut oricand si fara semnalizare prealabila). Iar gazda ne-a oferit gratis pe toata perioada o casuta de oaspeti.

N-a fost insa o pensiune si foarte bine ca n-a fost, caci astfel m-am trezit la realitate si am putut constata cat de slab pregatit sunt pentru momentul fugii. Apa de spalat era de la parau, apa de baut era de la o indepartata fantana, rufele la lighean, totul in panta, baia sub cerul liber, wc-ul in curte, noaptea frig, ziua ploaie, multi kilometri de drum de pamant pana la primul petic de asfalt, casele la sute de metri una de alta, dupa doua zile ma simteam de parca cineva m-a batut profesionist cu baroasele peste picioare.

A fost insa splendid, depasind cu mult ceea ce-mi doream: padurea cadea pe casa, fara smog, fara muzica, fara claxoane, fara sirene, fara asfalt, rar vedeai cate un vecin, si mai rar cate o masina.

Adica a fost fix ceea ce aveam nevoie: am lucrat cate un pic la portal caci era oleaca de internet pana si acolo, dar in general am schimbat cu totul vechea rutina, evadand intr-o mini vacanta. Insa si mai importanta a fost descoperirea lacunelor. Mai sus am descris oleaca importanta antrenamentului la picioare, doar ca, in cazul meu, nu doar asta e problema. Eu din zece plante nu stiu sa identific noua, habar n-am sa dau cu toporul, nu stiu sa mulg o vaca sau sa aprind un foc. Ce sa mai vorbim despre cele ce vor fi cand va fi prigoana?

Altfel spus, excursia asta a fost pentru mine si un test pe care l-am picat cu brio. Dar nu vreau sa las lucrurile asa. Nu stiu cum imi va permite sanatatea insa ceva trebuie sa schimb in viata mea. Si ca o paranteza, in acest scurt “sejur” mi-a fost rau doar de doua ori, deci poate ca totusi traiul la tara…

Voi cum stati? Sunteti bine? Sunteti siguri ca sunteti bine?