CATACOMBELE in timpul PRIGOANEI din RUSIA BOLSEVICA
Fratele mircea.v a ales un fragment foarte interesant din „Sfintii Catacombelor Rusiei”:
http://prieteniisfantuluiefrem.ro/wp-content/uploads/2016/02/sfintii-catacombelor-rusiei.pdf
La Solovki aveam numeroase „biserici”-catacombe secrete, dar
„preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica
Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul
unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul
acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica
Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”.
Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea
slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În „Catedrala
Sfânta Treime”, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători
şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar
câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se
săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929,
slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor
din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca
pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut
slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate
taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu
i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor
circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de
comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele
noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la
noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de
mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul –
avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica
Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de
pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai
bine să se vină câte unul o dată”.
Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra
şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau
ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica
Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica
Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar
ceilalţi ţeseau plase… Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ
zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de
amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două
ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt
deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a
fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva
lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de
crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că
nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se
interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă”, adică
la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!
Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula
noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de
asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage
ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele
care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare,
s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că
devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a
spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta
va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în
ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor
împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi,
îndeosebi, după moartea mea.”
Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Legǎtura diasporei românești cu ROCOR
Odata cu cele cateva cautari pe care le-am facut vis-à-vis de persoana lui Adrian Hritcu (ce au fost postate la un articol precedent), am putut sa aflu cateva date in plus − fata de cele pe care le stiam − in privinta legaturii diasporei romanesti cu ROCOR. Le redau si aici sub forma unui colaj de fragmente adunate din diferite surse.
“Odată cu instalarea treptată a comunismului în România, Biserica Română din Paris se rupe de Biserica-mamă în anul 1948.
În august 1949, mitropolitul Visarion Puiu vine la Paris, la invitația comunității, și fondează aici Eparhia Ortodoxă Română a Europei Occidentale.”
Sursa:https://ro.orthodoxwiki.org/Arhiepiscopia_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83_a_Europei_Occidentale
“Concret, Mitropolitului Visarion i-a reusit in 1949 organizarea unei eparhii cu titlul de Episcopia Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala cu sediul la Paris. Din aceasta Episcopie, in afara romanilor stabiliti in Franta, mai faceau parte si unele parohii romanesti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia si Canada (Jean-Paul Besse, „L’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris”, Paris 1994, p. 159)
[…]
Biserica din Paris a devenit simbolul unei lupte curajoase de rezistenta contra tendintelor unor functionari din cadrul Ambasadei romane de a se amesteca si controla viata religioasa a comunitatii.”
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/religie/din-istoria-bisericii-mame-69250.html
“La începutul anului 1950, mitropolitului Visarion i se pune în vedere de către autoritățile franceze să părăsească Parisul, sub acuzația nedreaptă de filo-legionarism.
La 26 decembrie 1954 [in Biserica rusa Sf. Nicolae din Versailles], mitropolitul Visarion – împreună cu [n.n. Sfântul] arhiepiscop Ioan (Maximovici) al Bruxelului și Europei Occidentale și episcopul Natanael de Cartagina și Tunis (amândoi membri ai Sinodului ortodox rus din afara granițelor) – îl hirotonește întru episcop vicar, cu titlul „de Sèvres” („Severineanul”), pe arhimandritul Teofil Ionescu, fost superior al Bisericii Române din Paris în timpul războiului, care avea funcția de vicar eparhial încă din anul 1949.
Trimis în America și Canada de mitropolitul Visarion, episcopul Teofil se stabilește în Statele Unite ale Americii”
Sursa:https://ro.orthodoxwiki.org/Arhiepiscopia_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83_a_Europei_Occidentale
“In iunie 1958, la o varsta inaintata si datorita unor intrigi, de care cercurile politice comuniste se pare ca n-au fost straine (J-P-Besse, op. cit. p. 113), Mitropolitul Visarion se retrage din viata activa bisericeasca, iar la conducerea Eparhiei urmeaza Episcopul Teofil Ionescu.”
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/religie/din-istoria-bisericii-mame-69250.html
“În anul 1959, episcopul Teofil Ionescu este acceptat în Sinodul episcopilor ruși din afara granițelor. Deși a acceptat în principiu propunerea Bisericii din Paris și a Eparhiei Românilor din Străinătate, episcopul Teofil Ionescu nu va veni la Paris și în Europa definitiv decât în 1964, după moartea mitropolitului Visarion, când se instalează într-adevăr la Biserica din strada Jean de Beauvais ca întâistătător al Eparhiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală.
La începutul anului 1972, în condiții încă neelucidate de istorici, episcopul Teofil solicită revenirea în jurisdicția Patriarhiei Române, cerere aprobată de Sinodul Permanent la 10 martie 1972 și confirmată de Sfântul Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române la 28 aprilie 1972.”
Sursa:https://ro.orthodoxwiki.org/Arhiepiscopia_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83_a_Europei_Occidentale
“Recunoaşterea hirotonirii [episcopului Teofil Ionescu] făcută de un mitropolit caterisit (Visarion Puiu) şi de doi ierarhi, aparţinând unui Sinod ce nu stă în legătură canonică cu celalte Biserici ortodoxe [!!!], ridică probleme de ordin teologic, provocate în primul rând de raportul Bisericii cu Statul în România condusă de comunişti.
[…]
Pasul făcut de Episcopul Teofil este urmat doar de o parte din românii ortodocşi din Franţa. Cea mai mare parte („eparhia şi toate parohiile ei”) a fost preluată la 25 mai 1972, după declaraţia [n.n. Sfântului] Mitropolit Filaret din New-York, „în mod nemijlocit în ascultarea şi sub conducerea” Sinodului rus din afara frontierelor (J-P- Besse, op.cit, p. 123).”
Sursa: http://www.mitropolia-ro.de/index.php/17-istoricul-mitropoliei/30-biserica-exil-timpul-dictaturii-comuniste, intr-un material preluat chiar pe acest site al mitropoliei domnului Serafim Joantǎ.
“Comunitatea de la Biserica din Paris a solicitat protecția Sinodului rușilor din afara granițelor, de care episcopul Teofil a aparținut între 1959 și 1972. Astfel, la 21 mai 1972, [n.n. Sfântul] mitropolit Filaret de la New York ([…][n.n. Întâistǎtǎtorul] Bisericii ruse din afara granițelor) vine la Paris, slujește la Biserica Română din Paris, și anunță, la cererea comunității, „primirea eparhiei și a tuturor parohiilor ei sub directa lui autoritate”.
Neputând recupera Biserica de la Paris și asociația cultuală a Eparhiei lui Visarion, episcopul Teofil a înființat Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (iulie 1972), funcționând în paralel cu Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (Rue Jean de Beauvais)” [n.n. aflata sub pǎstorirea ROCOR, ce avea în sânul ei în jurul a douăzeci de parohii în anii 80].
Sursa: https://ro.orthodoxwiki.org/Arhiepiscopia_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83_a_Europei_Occidentale
Inca si pe site-ul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, la adresa http://episcopia-italiei.it/index.php/anul-omagial-2015/5906-arhiepiscopul-lucian-florea-1922-2004, verificata azi 25 octombrie, se vorbeste despre “tensiunile din cadrul diasporei, [si] ralierea, în 1972, a unui număr însemnat de credincioși, Bisericii Ruse din afara granițelor, ca expresie a atitudinii ostile față de relația dintre Biserica Ortodoxa Româna și statul comunist.”
De altfel, relevant in intelegerea celor petrecute in perioada respectiva si imediat urmatoare, este si acest fragment din “Pantecul desfranatei”, in care episcopul Adrian Hritcu, ce a fost trimis din Romania pentru a-l inlocui pe Lucian Florea, urmasul lui Teofil Ionescu, recunoastea acestea: “am fost instalat Arhiepiscop [la Paris] […] Toti amicii mei, pe care ii stiam din studentia pariziana, erau grupati in jurul bisericii romanesti de pe [strada] Jean de Beauvais, ori credinciosii acestei biserici nu m-au recunoscut niciodata ca ierarh al lor.”
ApreciazăApreciază
Din „Sfintii Catacombelor Rusiei”
Dă clic pentru a accesa sfintii-catacombelor-rusiei.pdf
Pg 61-68
Cei care au nelamuriri, exista cartea pe net, se poate descarca, si acolo vor gasi totul.
In partanteze drepte, mici obs facute de mine.
Cei ce vorbesc sant Sfinti sau cu adevarat oameni ai lui Dumnezeu; ca s-ar putea sa fie voci care sa spuna ca sant rataciti, si toate celelalte…
[Am ales aceste fragmente deoarece atitudinea calugaritelor este identica cu cea a Parintelui Calciu in a 2-a perioada de detentie (1980-1985), si cu cea a lui Aurel State – un nume f greu al temnitelor comuniste de la noi si al lagarelor sovietice. Parintele Calciu era pus sa munceasca impreuna cu 2 detinuti- criminali periculosi, iar norma nu era individuala ci pt toti 3. Exista si un santaj: nu faceti norma, nu „x”. Si cum Parintele Calciu nu voia sa munceasa pt sistem, criminalii trebuiau sa faca si norma Parintelui, asta ar fi trebuit sa-i infurie f tare, ceea ce s-a intamplat, si asta ar fi trebuit sa duca la omorarea Parintelui de catrei ei, dar asta nu s-a mai intamplat. Din contra, omul lui Dumnezeu i-a convertit pe cei doi, i-a imblanzit, si chiar a facut slujba in celula, cu cei doi ingenunchiati, moment in care Parintele a vazut Lumina necreata. Aurel State a refuzat munca de sclav tot in lagarele sovietice. Si nu a muncit. Sant fapte relatate in cartea „Drumul Crucii” – Aurel State, si „Viata Parintelui Gheorghe Calciu”.
Sant exemple de neacceptare a compromisului la modul absolut. Cu ajutorul lui Dumnezeu au invins un sistem intreg, care avea putere lumeasca absoluta asupra lor.]
––––––––––––––––––––––––––––
Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut
nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte
monahale vechi şi peticite, dar curate.
Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de
ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe
toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor
celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât
cu totul involuntar mi-am amintit de anumite versuri din Tiucev.
Apariţia lor supusă era de o asemenea frumuseţe duhovnicească, încât
nu putea decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect.
„Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care
m-a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului
medical. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, maicilor”, m-am plecat în faţa lor. În linişte, mi-au răspuns
cu o plecăciune adâncă.
„Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.”
„Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m-au întrerupt câteva
voci.
„Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de
concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.”
„Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi-au răspuns din nou.
„Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat,
„dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi,
iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.”
„Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă
vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.”
„Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă,
nici dacă este una uşoară.”
„De ce?” – am întrebat uimit.
„Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.”
„Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt
mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor.
Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Episcopul de Viatka, de
exemplu, lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc
24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară
şi astfel să-şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în
seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.”
„Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul
lui Antihrist.”
„Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi
voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi-ne, dar vom fi obligate
să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci,
dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom
munci nici chiar de-ar fi să ne omoare pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în
şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus-o cu durerea inimii.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe,
de asemenea încet. Mi-au venit lacrimi în ochi. M-am plecat
înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut
picioarele.
Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea
ca un sclav într-un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară,
care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii
ascetice a unora dintre aceste călugăriţe.
MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR
Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s-a întâmplat curând,
am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc
de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într-adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul
cu care omul mi-a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială
asupra faptului că Cortina de fier nu putea să-L ţină pe Dumnezeu în
afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său.
Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea
noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa
pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu
munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise
într-un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie
din întreaga zonă arctică şi din Rusia.
Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi,
i-au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul
comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau
slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se
plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia.
Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa.
Ele erau gata să înfrunte orice pentru a-şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat
pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s-au dat raţii de pedeapsă,
constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare
dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile
cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau.
Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai
mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându-se de efectul asupra celorlalţi
muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă
de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi funia cu care le-au fost
legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în
sus strâns. În acest fel, picioarele le-au fost trase în spate, iar umerii au
fost traşi în spate şi în jos într-o poziţie de durere groaznică.
Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu
le-a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele,
astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se
aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate,
dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut
în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele
şi-au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata
uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această
stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue
tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas
de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau
oameni până la Vorkuta pentru a-i omorî. Guvernul sovietic voia să fie
scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles,
dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului
era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească.
În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele
aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige.
El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua
să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice
timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte
femei care munceau. Li s-a aplicat, de asemenea, şi această
tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute
îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească
îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde.
Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi
căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul
celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului
vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru
cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau
că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care
se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal
ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le
găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare
au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării,
nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă
nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în
refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de
data aceasta, eşarfele le-au fost luate.
În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în
toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul
celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în
acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea
mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într-adevăr
Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în
toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să
vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje
de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi
murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu
era un om religios, el era cel puţin într-un anumit fel superstiţios şi ştia
destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe
acest pământ!
În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea
nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric
să le atingă sau să mai aibă ceva de-a face cu ele. Comandantului
însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel,
ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la
raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu,
acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una
din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist.
Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă
de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau
chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor
propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte
libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate
religioasă ca ele.
Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de
deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut
şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii
dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat
să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L-am găsit pe
Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).
ApreciazăApreciază
e vorba despre Maicile dela Samordino, citoria Sf Ambrozie al Optinei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
http://www.aparatorul.md/minunea-curajului-monahiilor-de-la-samordino/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciază
“Sfintii catacombelor Rusiei”, pp. 140-141:
“Dupa inchiderea Manastirii Sfantul Alexei si anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriasi care au ramas credinciosi pastorilor lor si conceptiei acestora au ramas cu totul fara biserici si fara slujbe, nevrand sa mearga la bisericile serghianiste deschise. Preotii secreti veneau rar si din intamplare si slujeau in case. Doar oamenii de incredere, cu aceleasi convingeri, cunosteau acestea si le spuneau despre slujbe si altora care aveau aceleasi convingeri. Preotul slujea noaptea si pana atunci se ascundea intr-un depozit sau intr-un grajd, iar cand venea noaptea pleca in alta parte. In timpul slujbelor, oamenii cântau incet si se uitau pe fereastra, ca sa vada daca vine cineva. Daca se auzea o ciocanitura, mai intai il ascundeau pe preot si apoi deschideau usa. Erau cazuri cand cei care aveau grija de casa nu stiau ca se savarsea o slujba, deoarece acestea aveau loc atunci cand ei plecau la munca. Unii participanti ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare in 1943, au intrat atunci pentru prima data dupa treisprezece ani intr-o biserica”
“Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecclesistul 1, 9)
ApreciazăApreciază
http://www.express.co.uk/news/world/723942/ISIS-kills-250-children-dough-kneader-burns-men-alive-oven-Syria-Open-Doors-report
OT. Scrie ceva Saccsiv despre asta. E oribil.
ApreciazăApreciază
Uite-l şi pe ăsta ! Parcă tot dintr-o hrubă ieşit !
Papa Francisc face declaratii uluitoare!
Nu există focul iadului, Adam şi Eva nu sunt reali! Papa Francisc spune adevărul ?Un om care e pe cale să dezvăluie multe ”secrete vechi” ale Bisericii Catolice este
Papa Francisc. Unele credinţe care sunt promovate de Biserică dar care nu corespund naturii iubitoare a lui Dumnezeu au fost recent înlăturate de Papa care a fost numit recent Omul Anului de către revista TIME.
În ultimele sale revelaţii, Papa Francisc a spus:„Prin umilinţă, cercetarea sufletului şi meditaţie, prin rugăciune, am reuşit să înţelegem anumite dogme. Biserica nu mai crede într-un iad în care lumea trebuie să sufere. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu, care nu este un judecător, ci un prieten şi un iubitor al umanităţii. Dumnezeu nu caută să condamne, ci să îmbrăţişeze. Ca şi fabula despre Adam şi Eva, iadul nu este decât un mecanism literar. Iadul nu este decât o metaforă pentru sufletul izolat care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu”.
Într-un discurs şocant care se răspândeşte în lumea întreagă, Papa Francisc a mai declarat că: ”Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există? În trecut, Biserica a fost dură cu cei pe care îi considera că greşesc din punct de vedere moral sau că păcătuiesc.Astăzi, nu mai judecăm pe nimeni. Ca un tată iubitor, niciodată nu ne condamnăm copiii. Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali şi homosexuali, pentru viaţă şi pentru alegeri! Pentru conservatori şi liberali, chiar şi comuniştii sunt bineveniţi şi ni s-au alăturat. Cu toţii îl iubim şi ne închinăm la acelaşi Dumnezeu.
http://stiriactuale.ro/international/15007-papa-francisc-face-declaratii-uimitoare.html
ApreciazăApreciază
REMIND
Leonid Sevastianov, consilierul-portavoce al numarului 2 din Patriarhia Moscovei − mitropolitul Ilarion Alfeev:
“Întâlnirea din Havana [dintre Kiril din Moscova si Franciasc din Roma] şi reacţiile la aceasta au arătat că […] trebuie dintâi să scapi de sectele din interiorul tău! Trebuie o lege de combatere a sectei interioare! Secta mereu se evidenţiază prin faptul că, fiind o adunătură mică, încearcă să reformateze majoritatea, de regulă prin discursul urii şi dezbinării.
Exemplul despre care discutăm a arătat că secta nou-apărută este alcătuită din circa 20 de persoane, care din contul zarvei creează impresia unei mişcări masive. […] care încearcă să folosească Biserica pentru un fel de luptă pseudo-politică. De asemenea sunt câţiva preoţi cu viziuni neclare şi un program schismatic confuz. Ei condamnă întâlnirea cu Papa, spunând că o asemenea întâlnire îi sminteşte. Pe mine mă sminteşte doar faptul că oamenii din această sectă încă nu sunt excomunicaţi din Biserică, deoarece, din punctul meu de vedere, să te rogi împreună cu aceşti oameni este un mare păcat.”
ApreciazăApreciază
“Sfintii catacombelor Rusiei”, pp. 101-103:
« Presa sovietica […] a dat ample [n.n. asemenea] dovezi ale existentei acestei Adevarate Biserici Ortodoxe. Existenta ei este ilegala, iar membrii ei sunt tratati ca delicventi de catre regim.»
«“ADEVARATA BISERICA ORTODOXA (ABO): O secta ortodox-monarhista, aparuta in anii 1922-1926, care a fost organizata in 1927, cand Mitropolitul Serghie a proclamat principiile unei relatii loiale fata de autoritatea sovietica. Elemente monarhiste, unite in jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad, sau iozefiti, au stabilit in 1928 un centru de conducere al ABO si au unit toate grupurile si elementele care se manifestasera impotriva ordinii sovietice. In tara, ABO avea sustinatori printre cei aflati in gulaguri si impreuna cu elementele anti-sovietice ei s-au manifestat impotriva colectivizarii si au organizat acte teroriste impotriva Partidului si a activitatilor sovietice, revolte etc. Avea sub conducere in mediul rural o multime de calugari si calugarite, care se plimbau din loc in loc prin sate, vehiculand idei anti-sovietice. ABO a fost o organizatie monarhist-revolutionara amplu ramificata. Ea cuprindea 613 preoti si calugari, 416 tarani instariti, 70 de fosti oficiali tarani si ofiteri. Cei mai fanatici membri, femeile nebune, dandu-se drept profeti, sfinte si vindecatoare, membre ale familiei imperiale, imprastiau idei monarhiste, conduceau propaganda impotriva conducerii Bisericii Ortodoxe si ii indemnau pe oameni sa nu se supuna legilor sovietice.
Caracteristici de baza ale sectei: (1) respingerea Bisericii Ortodoxe condusa de patriarh, ca fiind “vanduta lui antichrist” si lumii; (2) recunoasterea canonica doar a celor care fusesera hirotoniti de urmasii lui Tihon; (3) acceptarea riturilor ortodoxe; (4) raspandirea ideii asupra apropierii sfarsitului lumii; (5) cultul membrilor familiei imperiale Romanov: portretele lor sunt pastrate ca obiecte sfinte, iar credinciosii in secret se prosterneaza in fata lor; (6) insusirea numelor țarilor si a rudelor lor de catre liderii sectei; (7) pastrarea si propaganda literaturii monarhiste contra revolutionare; (8) infiintarea bisericilor din catacombe si a manastirilor in case. Institutia preotiei este pastrata, dar, in multe situatii, anumite rituri sunt indeplinite de simpli credinciosi. In marile sarbatori religioase, membrii sectei se intalnesc la asa-numitele surse (lacuri, izvoare si altele asemenea), unde propaganda este sustinuta de diferite tipuri de inainte-vazatori, prevestitori, oameni nebuni, prosti sfinti, care se bucura de un respect deosebit in cadrul sectei. Luptandu-se sa ii separe pe membrii sectei de influenta realitatii sovietice, liderii sectei, pentru a-i speria pe credinciosi, se folosesc de mitul lui antichrist, care se presupune ca ar domni in lume din 1917. Deci, pentru a nu cadea in capcanele lui, crestinii trebuie sa duca o viata claustrata, un tip de vietuire eremitica, sa-si petreaca tot timpul in rugaciune, si sa nu ia parte la viata publica” ».
«Existenta acestei Biserici din catacombe este cu adevarat un semn pentru lumea ortodoxa: epoca maretiei ortodoxiei a trecut; suntem in plina epoca a catacombelor.»
ApreciazăApreciază
Masoneria spune pe fata ca vrea promovarea homoxeuatitatii si interzicerea religiei crestine.
http://www.alternativenews.ro/2016/10/masoneria-o-spune-pe-fata-vrem-homosexualitate-dizolvarea-tarilor-europene.html?m=1
ApreciazăApreciază
“Sfintii catacombelor Rusiei”, pp. 102-103:
«Din necesitate, principiul ei de guvernare [n.n. al Adevaratei Biserici Ortodoxe] trebuie sa fie instruirea data de Mitropolitul Iosif in 1927 celor care il urmau: “conduceti-va in mod independent”; iar membrii ei sunt proprii lideri, dupa cum prevazuse, “nu doar episcopii si preotii, ci si simplii muritori.”
[…]
Cel care cauta Biserica in Uniunea Sovietica gaseste o gaura in pamant, o rana adanca a poporului ortodox rus, care nu este nicidecum ascunsa de fațada falsǎ a patriarhei moscovite. Dar in lumea libera este situatia diferita? Aici apostazia voluntara, reînnoirea si erezia au obtinut aproape aceleasi rezultate ca si coercitia regimului ateist in URSS. In spatele fațadei stralucitoare a majoritatii Bisericilor ortodoxe libere, cu triumful lor “ecumenist”, se afla o mare gaura in pamant, abisul diferentei care exista intre apostatii “oficiali” si “simplii muritori”: ramasita mantuitoare a Bisericii credincioase a multor natiuni. Chiar si acum, acesti credinciosi sunt condusi in catacombele voluntare ale ingradirii de ereziarhii ecumenisti, adunandu-se in jurul putinilor episcopi care au mai ramas ortodocsi cu adevarat. Astfel, Capul dumnezeiesc al Bisericii ii pregateste pentru necazurile si mai mari care se pare ca stau inainte.»
ApreciazăApreciază
Mai multe persoane din Bucuresti au auzit ca vineri ar fi Sinodul BOR. La avizierul Patriarhiei au vazut un anunt in acest sens.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Sită Deasă
Doamne ajuta!
Iertare, tu mi-ai trimis un e-mail zilele astea?
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Scrisoarea deschisă a Protos. Elefterie Tărcuță către Patriarhul Daniel
http://www.glasulstramosesc.ro/blog/scrisoarea_deschisa_a_protos_elefterie_tarcuta_si_a_unor_fii_duhovnicesti_catre_patriarhul_daniel/2016-10-26-194
ApreciazăApreciază
− pentru toti cei care citesc “Sfinții catacombelor Rusiei” −
PARINTELE SOFRONIE SAHAROV și PATRIARHIA SOVIETICA
din marturia Mitropolitului Ierótheos Vlahos, ce i-a fost ucenic, aflata in cartea “Știu un om în Hristos. Staretul Sofronie – isihastul si teologul”, traducere Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013
Sursa: https://www.pemptousia.ro/2014/05/theologia-staretului-sofronie-partea-i/
«[Staretul] nu a contestat canonicitatea Patriarhiei ruse – pe care rușii emigranți o contestau – ci considera Patriarhia Moscovei ca fiind „Biserica martirilor şi a mărturisitorilor”.
[…]
În 1959 s a mutat de la Paris în Anglia, la început sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, iar din 1965 sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice, cu binecuvântarea Patriarhului Rusiei.»
In parte, acestea se oglindesc si in cele mentionate la sursa: https://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_(Saharov)
• 1959: Se alcătuieşte obştea de la [n.n. Essex a Stareţului Sofronie] Sf. Ioan Botezătorul, sub Mitropolitul Antonie (Bloom) al Surojului [n.n. despre care este imperios necesar a se citi aceasta marturie:
https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/04/09/marturie-personala-despre-mitropolitul-antonie-bloom/%5D. Mănăstirea cuprinde monahi bărbaţi şi femei […].
• 1965: Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie, trece sub omoforul Patriarhia Ecumenică. Mai apoi, Patriarhia Ecumenică va înălţa mănăstirea la rangul de stavropighie.
extrase din marturia nepotului si ucenicului sǎu, Ieromonah Nicolai Saharov, aflata in cartea “Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti”, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004
Sursa : http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/07/11/parintele-sfant-sofronie-essex-biserica-rusa-nicholas-saharov/
«La Manastirea Sf. Pantelimon de la Athos, unde Parintele Sofronie si-a inceput calea monahala, atitudinea fata de Biserica Patriarhala Rusa era departe de a fi binevoitoare. In unii din ierarhii si preotii ei, Staretii athoniti vedeau pe „vanzatorii” lui Hristos, care in chip fatarnic faceau compromisuri cu regimul atheist. Intr-o scrisoare catre David Balfour, Staretul [Sofronie] scria:
„(…) Staretii athoniti se raporteaza nebinevoitor fata de Mitropolitul Serghie. (…) Eu nu mi-am ascuns simpatia fata de Biserica Patriarhala Rusa, si de aceea m-am vazut supus unei oarecare persecutii”.
[…]
Staretului ii era straina conștiinta acelora dintre emigranti care rupsesera comuniunea liturgica cu Biserica Patriarhala, in vartutea opozitiei lor fata de situatia politica contemporana din Rusia […]. In acei ani, apartenenta la jurisdictia Patriarhiei Moscovite in Franta, ba chiar in intregul Apus, era supusa multor greutati. Toti cei ce mergeau la Biserica Rusa a Patriarhiei Moscovei erau socotiti „agenti ai lui Stalin” si, inevitabil, erau supusi unor presiuni morale.
[…]
In 1958 Parintele Sofronie a calatorit in Rusia la invitatia oficiala a Patriarhiei Moscovei, cu intentia tainica de a ramane in Lavra Sfintei Treimi a Sfantului Serghie, spre a impartasi soarta Bisericii suferinde. La intrevederea cu Preafericitul Patriarh Alexei I, cand i-a dezvaluit intentia sa, Preafericitul i-a raspuns: „Parinte Sofronie, veniti maine, si va voi da raspuns”. In ziua urmatoare Patriarhul a spus: „Parinte Sofronie, nu pot toate”. Staretul s-a vazut nevoit sa se intoarca in Apus.
[…]
Staretul isi amintea […][n.n. cum] in Biserica Academiei Duhovnicesti a Moscovei, […] slujise Liturghia.
[…]
Dupa caderea sistemului comunist […] s-au ivit nu putine noi miscari bisericesti si in afara Bisericii. In acesti ani grei, intarit de marturia launtrica a dreptatii Bisericii Ruse [n.n. e vorba de Patriarhia Sovietica], Staretul a chemat pe fiii ei sa se tina neclintit de omoforul ei mantuitor. Unul dintre duhovnicii rusi a impartasit Staretului Sofronie indoielile lui, starnite de anumite manifestari din Biserica Rusa. Drept raspuns, Staretul i-a scris:
„(…) Rog cu staruinta pe Sfintia Voastra sa faceti ascultare glasului meu, al unui om pacatos:Tineti-va cu toate puterile de Biserica Patriarhala. Tineti-va pana la “marturisire”(ca sa nu zic pana la “martiriu”, adica pana la moarte). Mantuirea este numai in Ea. Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste manifestarea lor exterioara – sunt curse ale vrajmasului. Prin ele vine numai razvrat, ura, obsteasca pierzare
[…]
Oricat ar fi de neocolit neajunsurile – Ea si numai Ea singura isi va afla calea Sa cea adevarata.”»
٭ ٭ ٭
In viziunea Pǎrintelui Saharov, Biserica Rusiei din Catacombe, alǎturi de Biserica din afara granitelor (ROCOR) “sunt curse ale vrajmasului”.
Absolut șocant!
Dar, dupa cuvântul Apostolului insuflat de Dumnezeu, “să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii.” (Efeseni 4, 14)
Si tot Ieromonahul Nicolai Saharov, în a sa mǎrturie despre Staretul Sofronie, aratǎ:
«Fiind in pragul mortii, in acel moment Staretul s-a hotǎrât sǎ dezvǎluie ceea ce ii fusese dat sa traiasca de-a lungul a multe decenii in rugaciunea sa neincetata pentru Biserica Rusa, precum ii fusese aratat de catre Duhul Adevarului. In acea cuvantare Staretul cu frica a cutezat sa rosteasca aceste cuvinte indraznete:
„Duhul lui Dumnezeu ma instiinteaza pentru adevarul cuvintelor mele in legatura cu Biserica Rusa [n.n. Patriarhia Sovietica] si cu Patriarhul ei cel de Dumnezeu dat. Staruitor va rog pe toti: Ascultati-mi cuvantul pe care Dumnezeu mi l-a dat.”»
٭ ٭ ٭
“Nicidecum! Ci Dumnezeu se vădeşte în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună.” (Romani 3, 4)
“Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul.” (Ioan 16, 13)
Doar ceea ce Sfintii Parinti numesc “înșelare” l-a dus și determinat pe acest “stareț” sǎ numeascǎ “Duhul lui Dumnezeu” pe duhul minciunii, care l-a și împins spre întunecarea minții și astfel de mǎrturisiri eretice!
“Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor.” (Timotei 4, 1)
ApreciazăApreciază
… „Mitropolitul Antonie (Bloom) al Surojului ” _____ NU AVETI INCREDERE in el !
… iar Man. Essex insasi azi e o priveliste DEZOLANTA ! … doar blablabla…
Biserica Catacombelor a dat pe Sf Lavrentie de Cernigov si MULTI alti SFINTI …. ROCOR a stat IMPOTRIVA APOSTAZIEI Bisericii Ruse serghianiste. ..
sper sa fie doar greseala de intelegere/MASLUIRE a textelor… si Istoria Bisericii ne arata ca dintotdeauna din multe motive au cazut MULTI si dintre cei MARI si BUNI! … in TOATE VEACURILE, cu atat mai mult in vremuriele acestea grele de apostazie avansata …..
ApreciazăApreciază
el,
unde ai găsit informaţia asta că Sf. Lavrentie de Cernigov era din catacombe?
ApreciazăApreciază
linkul despre mărturia legată de Antonie Bloom (al Surojului)
ApreciazăApreciază
https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/04/09/marturie-personala-despre-mitropolitul-antonie-bloom/
ApreciazăApreciază