Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Ioan Damaschin despre SFANTA TREIME

Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvânt la Sfânta Treime, (http://www.ioanguradeaur.ro/520/cuvant-la-sfanta-treime/)

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care?El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Damaschin – Despre Sfanta Treime (Apologeticum):

Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „antr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3)wwtalcpavel, “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24)wwtalcpavel, „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.

Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [antru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva.

Asadar – pentru ca Acela care naste sa nu sufere schimbare si pentru a nu fi Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma, primind adaugire – nasterea este la El fara de inceput si vesnica, deoarece este lucrarea firii Sale si vine din fiinta Lui. La Dumnezeu, zidirea este lucrarea vointei Lui si nu este impreuna-vecuitoare cu Dumnezeu, caci ceea ce se aduce la a fi de la a nu fi nu poate sa fie impreuna-vecuitor cu Cel fara de inceput si cu Cel care este de-a pururea. Omul si Dumnezeu nu lucreaza la fel. Omul nu aduce nimic la a fi de la a nu fi, ci tot ceea ce savarseste savarseste din materia pe care o are mai dinainte. El nu voieste numai, ci si cugeta mai intai si-si inchipuie in minte ce are sa faca, si apoi lucreaza cu mainile; sufera truda si osteneala, ba de multe ori nu izbuteste, pentru ca lucrul nu se face cum voieste. Dumnezeu insa, voind numai, le-a adus pe toate la a fi de la a nu fi. Tot astfel, Dumnezeu nici nu naste la fel cu omul. Caci Dumnezeu – fiind in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios, netrupesc, unic, fara de sfarsit – naste in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios si fara de impreunare. Nasterea Lui de nepriceput nu are nici inceput, nici sfarsit. La Dumnezeu, nasterea este in afara de timp, pentru ca El e neschimbat; este nestricacioasa, pentru ca El e nepatimitor si netrupesc; este fara de impreunare, tot din pricina ca El e netrupesc si din pricina ca numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fara de sfarsit si fara de incetare, din pricina ca El e fara de inceput si in afara de timp, fara de sfarsit si este totdeauna la fel. Caci ceea ce este fara de inceput este si fara de sfarsit. Dar, negresit, ceea ce este fara de sfarsit prin dar nu e si fara de inceput, dupa cum sant ingerii. Prin urmare, Dumnezeu, Care este totdeauna, il naste pe Cuvantul Sau – Care este desavarsit, fara de inceput si fara de sfarsit – pentru ca Dumnezeu sa nu nasca in vreme, El, Care il are pe a fi mai presus de vreme. Omul insa – e vadit – naste intr-alt chip, deoarece el se afla sub legea nasterii, a nimicirii, a stricaciunii, a inmultirii, fiind imbracat cu trup si avand in firea sa partea barbateasca si pe cea femeiasca. Si aceasta din urma pentru pricina ca partea barbateasca are nevoie de ajutorul partii femeiesti.

Dar milostiv sa fie Cel care este mai presus de toate si care covarseste orice gandire si intelegere! Sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica invata ca Tatal este deodata cu Fiul lui unul-nascut, Care din El S-a nascut, in afara de timp, fara de stricaciune, nepatimitor si de nepriceput, cum numai Dumnezeul tuturor lucrurilor stie. [Caci] – asa cum focul este deodata cu lumina din el, nefiind mai intai focul si pe urma lumina, ci deodata; si asa cum lumina se naste totdeauna din foc si este totdeauna in el, fara sa se desparta deloc de el – tot astfel Se naste si Fiul din Tatal, fara sa Se desparta deloc de El, ci este pururea cu El. Dar, cu toate ca lumina se naste in chip nedespartit din foc si ramane totdeauna cu el, ea nu are totusi un ipostas al ei, deosebit de ipostasul focului, deoarece lumina este o insusire fireasca a focului. Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu insa, desi este nascut din Tatal in chip nedespartit si nedepartat si ramane pururea cu El, are totusi un ipostas propriu, deosebit de ipostasul Tatalui.

Cuvantul Se numeste si „stralucire” (Evrei 1:3)wwtalcpavelveziamaisus, din pricina ca S-a nascut din Tatal fara impreunare si in chip nepatimas, in afara de timp, nestricacios si nedespartit. Se numeste Fiu si „chip al Ipostasului parintesc” (Evrei 1:3), din pricina ca este desavarsit, enipostatic si intru totul asemenea Tatalui, afara de ne-nastere. Se numeste „Unul-Nascut”[3], pentru ca singur El S-a nascut intr-un chip nemaintalnit din singurul Tata. Caci nici o alta nastere nu se aseamana cu nasterea Fiului lui Dumnezeu si nici nu este alt Fiu al lui Dumnezeu. (Caci Sfantul Duh purcede din Tatal, insa nu in chip de nastere, ci in chip de purcedere. Acesta este alt chip de a fi necuprins de minte si necunoscut, ca si nasterea Fiului.) Pentru aceasta, toate cate le are Tatal sant ale Lui, afara de ne-nastere, care nu arata deosebire de fiinta, nici de dregatorie, ci chip de a fi. Spre pilda: Adam este nenascut, caci este plasmuit de Dumnezeu; Set este nascut, caci este fiul lui Adam; Eva insa este purceasa din coasta lui Adam, caci ea nu a fost nascuta. Toti acestia nu se deosebesc unii de altii prin fire, caci sant oameni, ci numai prin chipul in care au ajuns la a fi.

Trebuie sa se stie ca vorba „agenhton”, scrisa cu un singur „n”, inseamna ceea ce este nezidit, sau ceea ce nu s-a facut; iar „agennhton”, scrisa cu doi „n”, arata ceea ce nu s-a nascut. Potrivit primei insemnari, fiinta se deosebeste de fiinta, pentru ca una este fiinta nezidita, adica „agenhtos” (scrisa cu un singur „n”), si alta cea facuta sau zidita. Potrivit celei de a doua insemnari, fiinta nu se deosebeste de fiinta, caci cel dintai ipostas al oricarui fel de vietate este „agennhtos” (nenascuta), dar nu „agenhtos” (nezidita), caci ele au fost zidite de Ziditor si aduse la a fi prin cuvantul Lui. Nu s-au nascut, pentru ca nu era inaintea lor o alta vietate de acelasi fel din care sa se nasca. Cele trei ipostase ale Sfintei Dumnezeiri Se impartasesc de cea dintai insemnare, „agenhtos”, caci sant de aceeasi fiinta si nezidite. Celei de a doua insemnari nu Se impartasesc deloc, deoarece numai Tatal este nenascut „agenitos”, caci nu are fiintarea de la un alt ipostas. Numai Fiul este nascut, caci S-a nascut fara de inceput si in afara de timp din fiinta Tatalui. Numai Duhul Sfant purcede din fiinta Tatalui, nu prin nastere, ci prin purcedere. Astfel ne invata Sfanta Scriptura.

Dar chipul nasterii si al purcederii este nepatruns de minte. Trebuie sa se stie si aceasta: ca fericitei Dumnezeiri nu I-a fost dat de noi numele de „parintime”, de „fiime” si de „purcedere”; ci, dimpotriva, ele ni s-au impartasit noua de acolo, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru aceasta, imi plec genunchii in fata Tatalui, de la Care este orice parintime in cer si pe pamant” (Efeseni 3:14, 15).[4]

Iar daca zicem ca Tatal este „anceputul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, nu zicem ca El e inaintea Fiului in timp sau in fire, caci prin Fiul a facut veacurile. Si intru nimic altceva nu Se deosebeste decat numai in ceea ce priveste pricinuirea, adica Fiul a fost nascut din Tatal, iar nu Tatal din Fiul; si spunem ca Tatal este pricinuitorul Fiului in chip firesc, dupa cum spunem ca nu focul se trage din lumina, ci lumina din foc. Prin urmare, cand auzim ca Tatal este „temeiul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, sa intelegem aceasta cu privire la pricinuire. Si – asa cum nu spunem ca focul are o fiinta, iar lumina alta – tot astfel nu este cu putinta sa spunem ca Tatal are o fiinta si Fiul alta, ci una si aceeasi. Si – asa cum spunem ca focul lumineaza prin lumina care iese din el, dar nu zicem ca lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degraba o putere fireasca – tot astfel spunem ca toate cate le face Tatal le face prin Fiul Sau Unul-Nascut, nu ca printr-un organ slujitor, ci prin o putere fireasca si ipostatica. Si, asa cum spunem ca focul lumineaza si iarasi spunem ca lumina focului lumineaza, tot astfel „toate cate face Tatal, de asemenea face si Fiul” (Ioan 5:19). Dar lumina nu are un ipostas propriu, deosebit de ipostasul focului. Fiul insa este un ipostas desavarsit, nedespartit de ipostasul Tatalui, dupa cum am aratat mai sus.

Este cu neputinta sa se gaseasca in lume o pilda care sa infatiseze desavarsit chipul de a fi al Sfintei Treimi in Ea insasi. Caci cum este cu putinta ca ceea ce este facut, alcatuit, stricacios, schimbator, scris imprejur, care are forma si este patimitor, sa arate in chip limpede fiinta dumnezeiasca cea mai presus de fiinta si libera de toate acestea? Si este lucru aratat ca toata zidirea este sub cele mai multe dintre acestea si toata dupa firea ei este supusa stricaciunii.

De asemenea, credem si intru unul Sfantul Duh, Domnul de viata facatorul, Care purcede din Tatal si Se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu Tatal si cu Fiul, ca Cel ce este de-o-fiinta si impreuna vesnic. Duhul cel din Dumnezeu, Cel drept, Cel stapanitor, Cel ce este izvorul intelepciunii, si al vietii si al sfinteniei; Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul fiind si numindu-Se, atotlucrator, atotputernic, nemarginit intru putere; Care stapaneste toata zidirea, si nu este stapanit; Care indumnezeieste, nu Se indumnezeieste; Care implineste, nu Se implineste; Care impartaseste, nu Se impartaseste; Care sfinteste, nu Se sfinteste; mangaietor, ca Cel ce primeste rugaciunile tuturor; intru toate asemenea cu Tatal si cu Fiul; Care de la Tatal Se purcede si prin Fiul Se da si Se face impartasit de toata zidirea; si singur zideste, si da fiinta tuturor, si sfinteste si tine; ipostatic, adica fiind intru al Sau deosebit ipostas, nedespartit si nedepartat de Tatal si de Fiul; si toate avand cate are Tatal si Fiul, afara de nenastere, si de nastere. Pentru ca Tatal este nepricinuit si nenascut, caci nu este din cineva (caci de la Sine are pe a fi); nici nu are ceva din cele ce are de la altul, ci El mai vartos este incepatura si pricina tuturor de a fi si de a fi precum sant. Iar Fiul [este] din Tatal cu chip de nastere; iar Duhul Sfant [este] si El din Tatal, dar nu cu chip de nastere, ci de purcedere. Si ne-am invatat ca este deosebire a nasterii si a purcederii, dar nicicum care este chipul deosebirii. Insa impreuna intru aceeasi data este din Tatal si nasterea Fiului, si purcederea Sfantului Duh.

Deci toate cate au Fiul si Duhul de la Tatal le au, si pe insasi a fi. Si, de nu ar fi Tatal, nici Fiul nu ar fi, nici Duhul. Si, de nu ar avea Tatal ceva, nici Fiul si nici Duhul nu ar avea. Si pentru Tatal, adica pentru ca este Tatal, sant Fiul si Duhul. Si pentru Tatal au Fiul si Duhul toate cele ce au, adica pentru ca le are Tatal pe ele, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Caci numai intru aceste insusiri ale ipostasurilor se deosebesc intre Dansele cele trei Sfinte Ipostasuri, Ele nedespartindu-Se cu fiinta, ci cu semnul cel inchipuitor al ipostasului Sau nedespartit.

Si zicem ca fiecare din Cele trei are ipostas desavarsit, ca nu din trei ipostasuri nedesavarsite sa intelegem o fire alcatuita desavarsita, ci in trei Ipostasuri desavarsite sa cunoastem o fiinta singuratica mai presus si mai-nainte de toata savarsirea. Caci lucrul ce se incheie din nedesavarsite este fara de indoiala alcatuit, iar din Ipostasuri desavarsite este cu neputinta a face alcatuire. Pentru aceea nici nu zicem ca neamul este din ipostasuri, wwwci inipostasuri. Iar nedesavarsite zicem pe cele ce nu pazesc chipul lucrului celui ce se savarseste dintr-ansele. Ca piatra, si lemnul, si fierul fiecare deosebi desavarsit este dupa firea sa. Iar catre casa ce se savarseste dintr-ansele nu este desavarsit. Ca nici este deosebit fiecare dintru acestea casa. Desavarsite asadar zicem ca sant Ipostasurile, ca sa nu socotim alcatuire la dumnezeiasca fire. Pentru ca alcatuirea este incepatura si pricina a despartirii. Si iarasi unele intru altele zicem ca sant Cele trei Ipostasuri, ca nu multime si gloata de Dumnezei sa aducem. Si asa, prin Cele trei Ipostasuri adica intelegem cum ca nu este nici o alcatuire sau amestecare. Iar prin aceasta, ca sant celel trei Ipostasuri de-o-fiinta, si Unele intru Altele, si au aceeasi vointa, si lucrare, si putere, si stapanire, si miscare, ca sa zic asa, cunoastem ca nu este nici o despartire, si cum ca este un Dumnezeu, ca un Dumnezeu cu adevarat este Dumnezeu, si Cuvantul, si Duhul Lui.

Si se cuvine a sti ca una este a se vedea cu lucrul, si alta a se vedea cu mintea si cu cugetul. Deci la toate zidirile despartirea ipostasurilor se vede cu lucrul. Pentru ca cu lucrul se vede despartit Petru de Pavel; iar impartasirea, si impreunarea, si unimea cu mintea se vede si cu cugetul. Pentru ca socotim cu mintea cum ca Petru si Pavel de aceeasi fire sant, si o fire de obste au. Ca fiecare dintre dansii este jivina cuvantatoare muritoare, si fiecare este trup insufletit cu suflet cuvantator si ganditor. Deci aceasta fire de obste cu mintea este vazuta. Pentru ca nici ipostasurile nu sant unele intru altele; ci fiecare deosebit si deoparte. Adica singur sta despartit, multe avand pe cele ce il despart pe el de celalalt; pentru ca si cu locul sant departati, si cu vremea se  deosebesc, si cu socoteala se despart, si cu puterea, si cu fata, adica cu chipul, si cu deprinderea si asezarea trupului, si cu vrednicia, si cu dregatoria, si cu toate insusirile cele inchipuitoare. Iar mai mult decat cu toate se deosebesc cu aceasta, ca nu sant unele intru altele, ci despartite ipostasurile. Pentru aceasta se si zic „doi oameni”, si „trei”, si „multi”.

Si aceasta este cu putinta a o vedea la toate lucrurile cele zidite, iar la Sfanta si cea mai presus de fiinta, si decat toate mai inalta si necuprinsa Treime, impotriva. Ca acolo obstimea si unimea cu lucrul se vede pentru cea impreuna pururea vecuire si aceeasi fiinta si lucrare, si vointa, si unire a socotelii, si aceeasi stapanire, si putere, si bunatate, si o pornire a miscarii; nu am zis „asemanare”, ci „aceeasi”. Pentru ca o fiinta, o bunatate, o putere, o vointa, o lucrare, o stapanire, una zic este si aceeasi, nu trei asemenea una cu alta; ci una si aceeasi miscare a cate trei Ipostasurilor. Pentru ca fiecare dintr-Ansele nu mai putin are unime catre cealalta decat catre Sine; adica intru toate una sant Tatal, si Fiul si Sfantul Duh, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Iar despartirea cu cugetul se vede; pentru ca un Dumnezeu cunoastem; si numai intru insusiri, a parintimii zic, si a fiimii, si a purcederii, dupa pricina, si pricinuit si desavarsirea Ipostasului, adica dupa chipul estimii pe deosebire o intelegem. Ca nici departare a locului, precum la noi, nu putem zice la Dumnezeirea cea nescrisa imprejur. Ca Ipostasurile sant unele intru altele nu intrucat sa se tina unul de altul, dupa cuvantul Domnului care a zis: „Eu intru Tatal, si Tatal intru Mine” (Ioanww?). Nici deosebire a vointei, sau a socotelii, sau a lucrarii, sau a puterii, sau a altceva, care acestea nasc intru noi pe despartirea cea cu lucrul, si cu totul desavarsita. Pentru aceea nici trei dumnezei zicem pe Tatal, si pe Fiul si pe Sfantul Duh, ci mai vartos un Dumnezeu pe Sfanta Treime, ca la un Pricinuitor Se aduc Fiul si Duhul, dar nu Se alcatuiesc, nici Se amesteca dupa amestecarea lui Sabelie (ca Se unesc, precum am zis intrucat sa Se amestece, ci intrucat sa Se tina Unul de Altul. Si pe incaperea cea intru Sine, adica a Unuia in Altul o au fara de nici o amestecare sau tulburare.) Nici Unul de Altul Se departeaza sau cu fiinta Se taie dupa despartirea lui Arie. Pentru ca neampartita intru despartite, ca sa zic in scurt, este Dumnezeirea, si ca in trei sori ce se unul de altul si cu nici o departare de loc sant despartiti, una este amestecarea si impreunarea luminii. Deci cand cautam la Dumnezeire si la Pricina cea intai, si la singura stapanirea, si la una si aceeasi a Dumnezeirii, ca sa zic asa, miscare si vointa, si la aceeasi fiinta, si putere, si lucrare, si Domnie, una este ceea ce se vede de mintea noastra. Iar cand luam aminte la acelea intru care este Dumnezeirea sau, ca sa zic mai cu de-adinsul, care este Dumnezeirea, si la cele ce din pricina cea intai fara de ani de acolo sant, si cu aceeasi slava, si fara de departare, adica la Ipostasurile Fiului si a Duhului, trei sant cele ce de noi sant inchinate. Unul este tata, Tatal, si fara de inceput, adica nepricinuit (caci nu este din cineva). Unul este fiu, Fiul, si nu fara de inceput, adica nu nepricinuit (caci din Tatal este; iar de vei lua si vei socoti inceputul de la vreme, este si fara de inceput, pentru ca Facatorul vremilor nu este sub vreme); unul este duh, Duhul Sfant, Care iese din Tatal, insa nu cu chip de fiime, ci de purcedere. Nici Tatal departandu-Se de nenastere, pentru ca a nascut; nici Fiul de nastere, pentru ca S-a nascut din Cel nenascut. Caci cum poate fi  aceasta? Nici Duhul sau in Tata, sau in Fiu mutandu-Se, pentru ca S-a purces si pentru ca este Dumnezeu. Ca insusirea este nemiscata. Pentru ca in alt chip cum va ramane insusire, daca va misca si se va muta in alta? Ca, de ar fi Fiu Tatal, nu ar fi Tata cu adevarat, pentru ca unul este cu adevarat

Tata. Si, de ar fi Tata Fiul, nu ar fi cu adevarat Fiu, pentru ca unul este cu adevarat Fiu. Si unul este Duhul Sfant.

Ansa trebuie a sti ca pe Tatal nu-L zicem din cineva, ci il zicem pe El Tata al Fiului, iar pe Fiul nu-L zicem pricina, nici Tata, ci il zicem pe El si din Tatal, si Fiu al Tatalui. Iar pe Duhul cel Sfant il zicem si din Tatal si „Duh al Tatalui” il numim. Iar „din Fiul” nu-L zicem pe Duhul, ci „Duh al Fiului” il numim. „Caci, daca cineva Duhul lui Hristos nu are (zice dumnezeiescul apostol), acesta nu este al Lui.” Si cum ca prin Fiul S-a aratat si Se da noua marturisim. Caci zice: „A suflat si a zis ucenicilor: Luati Duh Sfant!” Precum din soare este raza si stralucirea. Pentru ca El este izvorul razei si al  stralucirii, dar prin raza se da noua stralucirea, si aceasta este ceea ce ne lumineaza pe noi si se impartaseste de noi. Iar pe Fiul nici al Duhului nu-L zicem, nici iarasi „din Duhul”.

[1] Stih care trebuie neaparat talcuit, dupa cum urmeaza:

„Pavel scrie aici cinstea firii si marirea vredniciei Fiului unuia nascut. Fiul – zice – este «chipul lui Dumnezeu», adica neschimbat, fiindca nu poti afla cat de mare este Dumnezeu-Parintele ca sa afli si cat este mai jos Fiul decat Parintele. Caci, daca Fiul S-ar fi numit «al Tatalui» ca om, ai fi putut zice ca «chipul» acesta nu este intocmai cu cel dintai chip; dar, fiindca Fiul se numeste «chip al lui Dumnezeu» ca Dumnezeu si Fiu al lui Dumnezeu, atunci «chipul» este neschimbat al lui Dumnezeu si nevazut al «Celui nevazut». Caci, la icoanele cele mestesugite – de vreme ce omenescul mestesug zugraveste chipul, dar nu nimereste amaruntita asemanare a intaiului chip – icoana zugravita nu este intocmai si ne­schimbata de intaiul chip. Iar la dumnezeiasca fire nu urmeaza sminteli, si chipul acela este neschimbat fata de intaiul chip. Pentru aceasta, daca nevazutul Fiu nu ar fi chip neschimbat al nevazutului Dumnezeu-Parinte, ce i-ar fi oprit pe ingeri a fi si ei «chipuri ale lui Dumnezeu»? Pentru ca si ingerii sant nevazuti, dar ei nu se numesc «chipuri ale lui Dumnezeu» intru nici o parte a Dumnezeiestii Scripturi. Vezi amaruntimeaDumnezeiestii Scripturi! Aceasta il numeste pe om «chip al lui Dumnezeu» si «fiu al lui Dumnezeu» (caci zice: «Fiu intai nascut al Meu este Israil», Iesirea 4:22), iar pe ingeri nu ii numeste «chip al lui Dumnezeu» in nici o parte. Pentru ca inaltimea vredniciei ingeresti in graba i-ar fi aruncat pe oameni intru paganatate, caci, auzind oamenii ca ingerul este «chip al lui Dumnezeu», ar fi socotit ca acela este de aceeasi vrednicie si fire cu Dumnezeu. Iar la noi, smerirea firii omenesti ne pazeste si nu ne lasa a crede ca omul este de aceeasi vrednicie si fire cu Dumnezeu, macar ca se numeste «chip al lui Dumnezeu». Deci, din acestea zise, incheiem ca Fiul lui Dumnezeu unul nascut, fiind amandoua acestea (si chip, si nevazut), Se osebeste de ingeri, care sant si ei nevazuti, dar nu sant si chipuri ale lui Dumnezeu. Iar ca nevazut, Se osebeste si de oameni, care se numesc si ei «chipuri ale lui Dumnezeu» (dupa suflet adica), dar nu sant si nevazuti, pentru trupul cel materialnic. Deci doar Fiul cel unul nas­cut este si chip neschimbat al lui Dumnezeu. Si, chiar daca arienii se impotrivesc, zicand ca chipul nu este de o fiinta cu cel dintai chip, sa auda cum Scriptura il numeste pe Sit «chip al lui Adam», caci zice: «A vietuit Adam doua sute treizeci de ani, si a nascut fiu dupa chipul sau si a che­mat numele lui Sit» (Facerea 5:3). Deci Sit, care se numeste «chip al lui Adam», nu este si de o fiinta cu Adam? Negresit, de o fiinta! Caci icoanele cele mestesugite nu sant de o fiinta cu intaile chipuri, caci intaile chipuri sant oameni insufletiti, vii si cuvantatori, iar chipurile oamenilor sant ne­ansufletite, nevii si necuvantatoare; iar chipurile cele firesti (precum sant toti fiii oamenilor) sant de o fiinta cu in­taile chipuri, caci orice fiu este de aceeasi fiinta cu ta­tal sau” (Sfintitul Teofilact, in talcuirea la epistolele lui Pavel). (n. ed.)

[2] „Caci numai cele care au venit de la a nu fi la a fi, adica cele care sant ca urmare a unei schimbari, doar acelea se schimba. Iar Dumnezeu este Dumnezeu tocmai pentru ca El este insasi fiinta, nefiind o vreme cand sa nu fi fost. De aceea este si neschimbat, iar a spune ca El Si-a schimbat firea e acelasi lucru cu a zice ca El e faptura” (dupa parintele Dumitru Staniloae). (n. ed.)

[3] Ioan 1:14-18 s. c. l.ww (n. ed.)

[4] Talcuire la Pavel

Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica