CAND A FOST CREAT TIMPUL? Ce-a fost mai intai, timpul sau soarele, luna, stelele (adica ceasul)? Spunem ca avem o zi pentru ca asa se misca soarele pe bolta cereasca sau e invers, adica asa se misca pentru a avea o zi? Ce-a fost mai inainte, LUMINA sau LUMINATORII?

Stim din Psalmul 89,4 ca:

„Ca o mie de ani inaintea ochilor Tai sunt ca ziua de ieri, care a trecut si ca straja noptii”

De ce?

Mai stim din Crez ca:

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, 
Unul-Născut,  Care din Tătal S-a născut, mai înainte de toţi vecii. 

Ce inseamna acest „mai înainte de toţi vecii”?

Si mai aflam din Facerea ca:

1.         La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2.         Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

3.         Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.

4.         Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

5.         Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

6.         Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa.

7.         A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.

8.         Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

9.         Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.

10.      Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

11.      Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa.

12.      Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

13.      Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

14.      Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,

15.      Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.

16.      A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

17.      Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,

18.      Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

19.      Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

20.      Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.

21.      A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

22.      Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!

23.      Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

24.      Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.

25.      A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

26.      Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

27.      Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

28.      Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”

29.      Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.

30.      Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.

31.      Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

 Adica a fost lumina inainte de luminatori? Si a fost timp inainte de „ceas”?

Ca sa intelegem mai bine ce si cum am ales excelentul material CRONOLOGIA scris de parintele Dan Bădulescu. E amplu, dar va rog sa-l cititi cu rabdare, caci nici tema nu e simpla:

Cei care au crezut revelaţia Duhului Sfânt cu mintea simplă şi neîntunecată de amestecături necuvioase, revelaţie făcută la începutul lumii lui Adam, apoi lui Seth, lui Enoch, Avraam, şi consemnată în Cartea Facerii de către proorocul Moise nu se abăteau nici o iotă sau cirtă de la cuvintele inspirate.

Sinaxarul din data de 13 iulie când se prăznuieşte soborul Sfinţilor Arhanghel Gavriil ne spune următoarele:

„Arhanghelul Gavriil este acela care, pe Moise, ce fugea de la faţa lui Faraon în pustie l-a învăţat scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, omul cel căzut…” Toţi credincioşii ştiu că Arhanghelului Gavriil i s-a încredinţat Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar nu ştiu la fel de bine această revelaţie, desigur de nivel duhovnicesc mai mic, dar foarte importantă deoarece stă la baza (fundamentul) învăţăturii de credinţă. Căci nu se va putea înţelege întruparea Fiului dacă nu vom şti despre crearea lumii, a omului, căderea şi celelalte.

Elementele cronologice enunţate mai sus fac parte exact din această descoperire şi trebuie crezute, mărturisite şi predate întocmai.

TIMPUL

De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul

Învăţătura dumnezeiască ne spune că doar Dumnezeu nu are început şi sfârşit, că este veşnic, nemărginit, neschimbător, necreat. Tot ceea ce a creat El are un început absolut, precedat de nimic, adică ceea ce se numeşte creatio ex nihilo. Ne vom ocupa de creaţia văzută, care începe cum am văzut la un moment iniţial, acest „început” fiind simultan şi instantaneu al spaţiului, timpului, cosmosului şi corpului ceresc pământul:

„Când însă trebuia adusă între existenţa şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii -, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «de început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul”. Lumea nu poate exista în afara timpului, procul dubio mundus non factus est in tempore sed cum tempore (P.L. 41,322).

Iată deci învăţătura: Dumnezeu a făcut timpul din nimic. Ce este mai înainte timpul sau ceasornicul? Desigur, se va răspunde că timpul. Aşadar corpurile cereşti mişcătoare sunt făcute mai târziu. Timpul şi diviziunile lui: ziua, noaptea, seara, dimineaţa nu depind de mişcările „ceasului” ceresc, acei luminători: soarele, luna şi stelele:

[…]

Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…

Aşadar timpul nu este mişcarea corpului.” (Fericitul Augustin Confessiones)

[…]

Redăm în continuare integral capitolul intitulat „Despre veac” din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin:

Despre veac

Acela a făcut veacurile care există înainte de veacuri, către care zice dumnezeiescul David: „Din veac şi până în veac Tu eşti” (Ps. 89,2), iar dumnezeiescul Apostol: „prin Carele şi vecii au făcut” (Evrei I,2). Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit după înviere. Se numeşte iarăşi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice. Lumea aceasta are şapte veacuri, anume de la facerea cerului şi pământului şi până la sfârşitul şi învierea obştească a oamenilor. Există un sfârşit particular, moartea fiecăruia; este însă şi un sfârşit obştesc şi general, când va fi învierea obştească a oamenilor. Al optulea veac este veacul ce va să fie înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, ci un fel de mişcare şi interval de timp care mergea împreună cu cele veşnice. Şi potrivit acestei concepţii este un singur veac.

Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic (αιώνιος), dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor. Iar când vorbesc de Dumnezeu, este clar că eu vorbesc de Tatăl, de Fiul lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi de Duhul Lui cel prea Sfânt, singurul Dumnezeul nostru. Se vorbeşte şi de veacurile veacurilor, pentru că cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică vieţile oamenilor. Se vorbeşte şi de un singur veac, pentru că cuprinde în el toate veacurile. Veacul de acum şi cel ce va să fie se numeşte veacul veacului. Prin cuvintele: viaţă veşnică şi pedeapsă veşnică se indică nesfârşirea veacului ce va să fie. Căci după înviere timpul nu se va mai număra cu zile şi cu nopţi. Va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când soarele dreptăţii va străluci luminos peste cei drepţi. Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum va fi cu putinţă să se numere timpul celor o mie de ani ai apocatastasei origeniste? (Prin apocatastază se înţelege reîntoarcerea tuturor existenţelor raţionale în Dumnezeu, de unde îşi au originea, prin nimicirea morţii, spiritualizarea corpurilor şi transformarea lumii materiale.) Prin urmare Dumnezeu este singurul făcător al veacurilor, cel care a creat universul, Cel care există mai înainte de veacuri.”

Lumea a fost creată din nimic exact în ordinea descrisă în Scriptură şi în acea durată. Fiind pe tărâmul dumnezeiesc al tainei, cel mai înţelept este a mărturisi, aşa cum au spus Scriptura şi Părinţii. Oare s-ar putea şti când s-a petrecut aceasta? Sau altfel spus, cât de veche este creaţia? În ce priveşte cronologia şi vechimea lumii, există anumite neconcordanţe între biblii şi cronografele patristice, dar ele nu depăşesc cel mult câteva sute de ani. Chiar dacă aceste mici neconcordanţe există, tradiţia Bisericii a fost unanimă în a pronunţa unele ca acestea: „anul 7500 de la Facerea (Zidirea, Creaţia) lumii”! Aşa mărturisind, n-avem cum să greşim. Să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Timpul a apărut la un moment dat precis, şi curge într-o singură direcţie!: „a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul”. (Fericitul Augustin) Această problemă este deosebit de actuală, când percepţia curentă a cronologiei şi calendarului a suferit, cu ajutorul matematicii şi evoluţionismului sec. al XIX-lea o mutaţie radicală. Cronologia profană (civilă) din zilele noastre a introdus un sistem schizofrenic de datare în două direcţii ce a tulburat încă şi mai mult minţile şi aşa răvăşite ale oamenilor de azi. Noi suntem crescuţi din pruncie cu acest hibrid iraţional, fără a gândi să-i contestăm valabilitatea. Dacă ne vom opri însă un moment de reflecţie asupra curgerii simetrice a timpului în 2 direcţii diametral opuse, având ca axă (centru) Naşterea Domnului, şi datări „înainte” şi „de la”, sau „după”… vom observa că timpul are un punct de origine 0 şi curge în două direcţii fără vreun sfârşit determinat!

Cronologia tradiţională grăieşte: „anul cutare de la Facerea lumii”, iar timpul curge, aşa cum şi se întâmplă în realitate, într-o singură direcţie, spre sfârşit, care rămâne ce-i drept ascuns, dar va veni la momentul hotărât de Domnul (O = omega).

Nu vrem prin aceasta să tăgăduim în vreun fel că centrul este Hristos, sau chiar axa timpului, ci doar să repunem în drepturi cronologia tradiţională a Bisericii ce, bineînţeles că-L cinstea pe Hristos aşa cum se cuvine şi nu Îl determina ca 0, Doamne iartă-ne şi fereşte!

Încercând să aflăm cum s-a putut ajunge aici, se invocă în primul rând faptul că această datare ar aparţine Sfântului Dionisie Exiguul care a stabilit anul Naşterii Domnului şi prin aceasta era creştină. După informaţiile general admise, Sfântul Dionisie a elaborat un tabel pascal pentru anii 228-247, ani număraţi de la începutul domniei împăratului Diocleţian. Din evlavia sa, Sfântul a simţit că acest ticălos persecutor al creştinilor nu merită să mai fie amintit, ci mai cu seamă e de menţionat anul Naşterii Domnului (Anno Domnini), şi a modificat datarea ca fiind perioada 532-550 de la Naşterea Domnului, deci anul diocleţian 228 este echivalent cu Anul Domnului 532, astfel domnia crudului tiran începând în 284 d.Hr. Întrucât aceste evenimente se petreceau la Roma, s-a anulat astfel şi tradiţionala lor datare „Ab urbe condita” (de la întemeierea cetăţii Romei de către Romulus şi Remus) care ar fi fost în anul 753 înainte de Naşterea Domnului. Nu avem nimic de obiectat la aceste informaţii decât aceea că de aici nu rezultă câtuşi de puţin că Sfântul a introdus acea numărătoare a anilor în cele două direcţii.

S-a furnizat atunci o altă ipoteză potrivit căreia cel care ar fi adus această curioasă datare ar fi urmaşul Sfântului Dionisie, anume Beda Venerabilul (Anglia, sec. VIII), care ar fi introdus practica numărării anilor şi în urmă, astfel încât anul 1 al Naşterii Domnului era logic precedat de către anul 1 înainte de Naşterea Domnului. Această informaţie trebuie luată cu mare atenţie, deoarece aici se poate strecura o falsă pistă. Desigur cunoaştem şi din sinaxarele noastre ortodoxe legate de drepţii şi proorocii Vechiului Testament vorbe ca acestea: „Sfântul prooroc (N) a trăit acum (n) veacuri (sau sute de ani) înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos…”, lucru pe care îl făcea cu siguranţă şi Beda Venerabilul.  Dar putem fi absolut siguri că acesta nu uitase de datarea de la Facerea lumii, chiar dacă nu o folosea în mod curent. De aici însă şi până la a stabili un sistem de datare în axe diferite aşa îl cum cunoaştem este o cale lungă, care, iată, a durat până în sec. XVIII, cel al „luminilor celui întunecat”, când actualul sistem „astronomic” de datare a fost propus, şi din nenorocire şi adoptat până în zilele noastre, de către astronomul Jacques Cassini în anul 1740. De ce luminile întunericului? În afară de cele ştiute să aflăm şi această mare hulă: în acest sistem ateu anul 1 al Naşterii Domnului este precedat matematic de anul 0 (!) apoi anul – 1, ceea ce pe lângă hulă a introdus şi neorânduială în datare şi cronologie.

Trebuie subliniat că pe parcursul istoriei de peste un mileniu al Bisericii a existat o cronologie foarte bine pusă la punct, ce era cunoscută şi predată, în acelaşi mod în care se învaţă în şcolile noastre istoria. Numai că această cronologie era cu totul alta decât cea de la şcoală, şi pentru edificare o redăm în continuare:

Întâia vârstă a lumii de la facerea lui Adam până la potop, după Septuaginta – 2262 ani

A doua vârstă a lumii de la potop până ieşirea fiilor lui Israel – 1632 ani

A treia vârstă a lumii de la ieşire până la zidirea Templului în anul al 4-lea al domniei lui Solomon – 601 ani

A patra vârstă a lumii de la zidirea Templului până la risipirea lui, robia Ierusalimului – 424 ani

A cincea vârstă a lumii de la risipire până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristos – 589 ani

=> 2262 + 1632 +601 +424 +589 = 5508 ani au trecut de la facerea lui Adam până la întâia venire a Domnului Iisus Hristos

5508 ani + 2012 ani (anul curent) => 7520 ANI

Adică, de la facerea lui Adam şi pană in zilele noastre (anul 2012), conform Scripturii, putem constata că au trecut 7520 ani.

Rezultă logic că vârsta pămantului, dacă ţinem cont ca Omul (Adam) a fost făcut în ziua 6-a, ceasul 6 (ora 12), este de 7520 ani.

O primă consecinţă a celor de mai sus a fost deturnarea percepţiei bisericeşti tradiţionale asupra timpului, şi înlocuirea ei treptată cu o cronologie seculară, ştiinţifică şi politică, ce se deosebeşte radical şi subminează periculos bazele credinţei ortodoxe. Pe această zonă – primele zile ale creaţiei până la căderea lui Adam – se pot broda oricâte presupuneri fanteziste şi oricâte sume de ani, ceea ce convine de minune unei gândiri evoluţioniste. Astfel s-a mers de la infinitatea vechimii universului (materialism ateu) până la recenta teorie a „Bing-bang-ului” ce indică o vechime de aproximativ 16 miliarde de ani. Pentru ca aceste rătăciri pierzătoare să nu aibă loc, să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Învăţătura eretică a evoluţionismului are nevoie de o durată uriaşă de timp, dacă s-ar putea chiar una infinită, aşa cum învăţau marxiştii atei.

Acum si aceasta teorie a căzut şi s-a înlocuit cu o altă născocire, aşa numitul „Bing-bang”.

Să readucem înaintea ochilor noştri această cronologie ce a fost îngropată în uitare:

„Sfântul şi lumescul Soborul întâi făcutu-s-a în al 20-lea an al împărăţiei marelui Constantin şi întocmai cu Apostolii împărat, în cursul anilor de la Adam 5825 de ani,…” (Cronograf)

Şi aducerea aminte de întunecarea soarelui, de la ceasul al şaselea până la al nouălea, când s-au văzut şi stele, la anul de la zidirea lumii 6399, având soarele cincisprezece cercuri şi luna asemenea, indictionul al nouălea, pe vremea împărăţiei binecinstiţilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Leon înţeleptul şi Alexandru, fratele său.” (Sinaxar 8 august)

„Era joia sfântă, ziua în care jertfim Paştele de taină şi îl mâncăm, la a 4-a indicţie, în luna aprilie a anului 6589.” (Ana Comnena Alexiada)

„Tipăritu-s-au (Liturghia) la Sfânta Mitropolie în Iaşi, mesiţă (luna) mai, în anul 7187.” (Dosoftei Dumnezeiasca Liturghie 1679)

„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi aceasta rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008, în al 43 an al Domniei Sale.” (rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său, în Proloage)

„A fi atâta de mare, cât înconjurarea lui este după pândirea corăbierilor celor mai de curând, douăzeci şi cinci de mii şi două sute de mile, sau mai drept şi adevărat a zice, a fi atâta de prea mare sferă, cât toţi oamenii de la zidirea lumii, 7000 de ani fiind acum şi mai bine, căutând şi cercând atâta pe uscat cât şi pe mare să-i afle marginea şi măsura lui nu au putut…” (Sfântul Nicodim Aghioritul Războiul nevăzut – sec. XVIII)

„Scrisoarea la leat (anul) 7220, în luna ghenarie (ianuarie), în 13 zile” (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii); etc. etc.,…

LUMINA sau LUMINATORII?

ZIUA, NOAPTEA, SEARA, DIMINEAŢA

Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta… Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului.

Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.” (Sfântul Vasile, Hexaimeron)

La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin:

„«Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte». Iar dela începutul zilei până la ziua cealaltă, este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâia».” (Dogmatica)

„«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una»,  adică durata unei zile şi a unei nopţi… A spus «una»,

– sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;

– sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

„Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.” (Sfântul Efrem Sirul)

„Încă prealimpede a spus ziua cea una, iar nu ziua cea dintâi. Căci a putut numi întâia zi şi a doua şi  a treia zi  şi celelalte pe rând – şi aceasta părea a fi ordinea – însă a pus lege să fie numită zi cele douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei şi ale nopţii. Încât dacă zice: măsura a douăzeci şi patru de ceasuri, înseamnă că este răstimpul unei zile.” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului Hexaimeron)

„«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură.

A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec…

Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii)

Zilele au avut în mod de necombătut seară, dimineaţă, zi (lumină), noapte (întuneric). Iar ziua şi noaptea au avut negreşit 12 ore (ceasuri) fiecare, de la bun început, chiar din prima zi a creaţiei.

Vezi în acest sens şi Sfântul Ioan Damaschin:

„Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani».

[…]

Învăţătura ortodoxă mărturiseşte că acele zile de la începutul creaţiei erau chiar zile normale de 24 de ore, cu zi şi noapte aşa cum le cunoaştem. (Ieşirea, XX , 8-11, reluat în XXXI, 17)

[…]

Cititi va rog si:

RUBRICA INCEPATORULUI: Stim sa facem semnul crucii? Dar metaniile? Ce stim despre pacate? Vise, noroc, soarta, superstitii, vorbirea cu mortii, ispita din dreapta? Dar despre ingeri? Ce pot si ce nu pot face dracii? Ce este Raiul, ce este iadul? Si multe altele