Scopul ascuns al regionalizării României: alipirea Ardealului de Ungaria

Preiau articolul: Tranşarea României

Se petrece acum şi aici, sub ochii noştri care au încetat să ne mai lumineze sufletele deşi stau larg deschişi. Întâi s-a răspândit un zvon îngrozitor, de către răspândaci de sorginte dubioasă. Apoi, timp de 21 de ani, s-au auzit tot felul de scenarii care aveau aceeaşi temă: pierderea Ardealului; atât de multe şi, printre ele, unele atât de absurde, încât cu greu puteau fi crezute. Dar, în puzderia de zvonuri, se ascundeau şi planurile adevărate, care însă, prin apropierea de cele imposibile, păreau şi ele, într-un fel, la fel de imposibile – acesta este un binecunoscut truc de ascundere a adevărului. De fiecare dată a reuşit – şi acum a reuşit. Se ştia din anii 1987, 1988 că există intenţia criminală de dezmembrare a României şi că, dincolo de intenţie, existau şi nişte planuri, o strategie cu acest scop.

După evenimentele din decembrie 1989 – adică după lovitura de stat şi măcelul făcut de aceiaşi autori – lucrul a început să capete contur: în martie 90, la Târgu Mureş a fost făcută, de către serviciile secrete maghiare împreună cu parte din populaţia maghiară din zonă, prima încercare de rupere a Ardealului din trupul României, după mai multe decenii. N-a reuşit. De altfel, lovitura a fost pregătită destul de pripit în cancelariile europene şi la Budapesta, pe de-o parte, iar pe de altă parte lipsea exerciţiu participării la istorie, atât în ceea ce îi priveşte pe maghiari cât şi în ceea ce ne priveşte. După Târgu Mureş, uşor-uşor am început să aflăm cum stau lucrurile – cum anume stau lucrurile, măcar o parte dintre ele. Am aflat că Ungaria a sprijinit activ atât declanşarea loviturii de stat din 1989, prin Laslo Tokes şi prin angajarea de trupe speciale care jucau rolul de terorişti, cât şi implementarea „democraţiei” proprie unei europe decăzute, atât creştin, cât şi moral – mai precis spus, unei alte europe. Toate acestea au fost făcute de maghiari, în schimbul promisiunii ferme că Ardealul va face parte din Ungaria – există şi un mit al „Ungariei mari”, care este pe cât de penibil şi caraghios, pe atât de periculos. Ceea ce este foarte interesant este că nici un istoric român nu mai pomeneşte de faptul că, mare parte din teritoriul actual al Ungariei, este teritoriu românesc – mai precis până la Tisa -, furat în alte ocazii istorice.

O scrisoare folositoare la început de post

Intai de toate imi cere iertare fata de cei pe care i-am suparat si Dumnezeu sa va ierte pe toti si sa ne lumineze intru fapte bune. Post cu folos!

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…

 

Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.

Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.

In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.

Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.

Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!

Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.

Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.

“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.

Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.

Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…

Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţa noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima sa cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insă, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treaptă de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.

In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapă în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatră, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperită de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglindă şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de această desăvârşită Iubire…

Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seamă lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne udă pământul însețoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mâna cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.

Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.

In această vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar dacă ei, dintr-o dată, nu vor înţelege că prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.

Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimântă cu ele şi ni le vântură prin fața ochilor.[…]

Iar a vorbit bunelul cam mult.

Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multă dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.

Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!

Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, dacă programul iți îngăduie. Dacă nu îngăduie, fă orice ca să iți îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Selafiil Siberianul, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei

Pas apostat fara precedent: Patriarhul ortodox Bartolomeu merge la înscăunarea Papei Francisc

Preiau articolul Întâlnire istorică între BISERICI. Patriarhul ortodox Bartolomeu merge la înscăunarea Papei Francisc

Patriarhul Bartolomeu I, liderul Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, va lua parte la înscăunarea Papei Francisc, la Vatican, marţi. Este pentru prima oară de la Marea Schismă din 1054, când biserica de la Constantinopol s-a despărţit de cea de la Roma, când un patriarh ortodox de la Constantinopol ia parte la o astfel de ceremonie a Bisericii Catolice.

Anunţul gestului istoric al Patriarhului Bartolomeu I a fost făcut pe contul de Facebook al Papei Francisc I şi a fost confirmat de Radio Vatican.

Prezenţa înaltului prelat ortodox al Patriarhiei Ecumenice stabilite la Istanbul, privit ca liderul creştin-ortodocşilor din întreaga lume, este un semn de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două biserici, relatează Ria Novosti. Bartolomeu I a salutat alegerea noului Papă cu un mesaj de felicitare.

„Vreau să îmi exprim speranţa şi încrederea că Sfântul Părinte va contribui la pacea unei omeniri deja împovărate, a săracilor şi a celor suferinzi”, a scris Bartolomeu I în scrisoarea sa de felicitare pentru Papa Francisc I.

Patriarhul de la Constantinopol a mai spus că noul Papă „va da un nou impuls călătoriei celor două Biserici către unitate”.

Marea Schismă din 1054 a însemnat divizarea creştinismului calcedonian între ramurile de Est (greacă) şi de Vest (latină), care mai târziu au devenit Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. De atunci, relaţia dintre cele două Biserici a fost tensionată, existând dispute cu privire la concepte teologice, inclusiv la natura Sfântului Duh.

Unul dintre cei mai importanţi paşi din modernitate către reconciliere a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. Aceasta a fost prima vizită a Papei de la Roma într-o ţară ortodoxă, de la Marea Schismă din 1054.