TANARUL BOGAT
Ev. Matei XIX, 16-26:
16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.
23. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.
24. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă camila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.
25. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?
26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Cititi va rog si:
TANARUL CEL BOGAT (Duminica a 12-a după Rusalii)
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:
https://saccsiv.wordpress.com/about/
ApreciazăApreciază
sa-i urmam si noi macar tanarului bogat si sa implinim poruncile Domnului http://botosaneanulortodox.blogspot.com/
ApreciazăApreciază
MIJLOCIREA INTOARCERII UNUI SECTANT LA DREAPTA CREDINTA
DUHUL SECTANTILOR – DUHUL INTUNERICULUI
În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.
Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”
Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.
Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:
– Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!
Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:
– Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!
Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.
– Unde mergi?
– La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.
– De unde eşti, insistam cu întrebările.
– Din Galda de Jos!
– Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?
– Da, e al meu!…
Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.
– E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?
– No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!
– Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.
– D-apoi…, o jertfă…, pentru Domnul!
– Pentru care domn?
– D-apoi, pentru… Dumnezeu, na!
– Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?
– D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!
– Şi cum îl pregăteşti pentru asta?
– D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.
– Şi de când îl hrăneşti aşa?
– D-apoi, de vreo patru-cinci ani… Şi zic că oi termina anul aista…
– Mai ai şi alţi copii?
– Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’… Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.
Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.
Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.
– Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!
Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.
– Nu mânca. E spurcat!
Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.
– Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?
Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.
– Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?
Omul tăcea.
– Cu banii de pe aceste produse ce faci?
– Îi dau la adunare.
– Şi adunarea ce face cu ei?
– Nu ştiu… Ei ştiu…
– Care ei?
– Ei, predicatorii!
– E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?
– Nu ştiu…
– Cu ce vin la adunare?
– Cu o maşină.
– Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?
– Da… Îmi cam dau seama… Aveţi dreptate…
– Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?
– Creştini ortodocşi.
– Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?
– Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.
– Şi sunteţi mulţi?
– Nu, că am rămas doar eu.
– Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?
– Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta…”
– Spune-o toată!
– „… ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ…”
– Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi
cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!
Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.
– Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.
N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:
– Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.
– No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.
– D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu…
– Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.
Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:
– Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.
După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.
– Noi o luăm pe aici, a zis omul.
– Ziceai că mergi până la Roica.
– Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?
– Da, văd, am crezut că-i ceaţă.
– Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)
I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.
Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)
ApreciazăApreciază
Sf. Ioan Marcu, tanarul bogat din Evanghelie
Pilda tânărului bogat e una din cele mai importante si mai incomode din Evanghelii, ea generand de-a lungul timpului multe controverse, dispute grave si chiar sminteli in randul clerului. In una din ele au fost implicati viitorul patriarh si Pr.Adrian de la Lainici (pe cand era la man.Antim) iar eu ma tem ca amandoi au gresit grav, dar din pacate n-au alergat apoi sa se impace pt. a implini porunca lui Dumnezeu si a dobandi la randul lor iertare. Se pare ca e la fel de greu sa renuntam la orgolii, vorbe aruncate la manie si la judecari, calcandu-ne pe inima si cerandu-ne iertare chiar si atunci sau mai ales cand celalalt a gresit iar noi suntem „nevinovati”, pt. a spori in dragoste si a ne apropia de desavarsire (dand astfel o lectie de smerenie unuia mai sarac in credinta sau mai pacatos), pe cat e de greu celui bogat sa renunte la avere, statut si trai imbelsugat pt. a se „bucura” de ocari, dispret si de painea amara a saracilor. Din păcate, ne putem ruga sau face milostenii pt. un frate chiar si după ce a murit, dar iertare e cu neputinţă sa cerem în numele lui (nici macar duhovnicul nu-l poate dezlega daca a ramas certat cu cineva). Ăsta e păcatul cu care ne ducem în mormânt şi cu el vom rămâne până la Judecată dacă n-am avut înţelepciunea să-l curăţăm, împăcandu-ne cu pârâşul nostru cât încă suntem pe drum…
Am avut bucuria sa aud la predica duminicala faptul ca potrivit traditiei, tanarul bogat din pilda evanghelica ar fi insusi evanghelistul Marcu. Intr-un fel, imi confirma o intuitie mai veche (asupra careia anumite predici auzite ulterior au aruncat unele indoieli), anume ca in nici un caz tanarul acela (care desi bogat, ducea cu adevarat o viata duhovniceasca) nu s-a pierdut si n-a fost abandonat pur si simplu de Mantuitor dupa acea scurta intalnire si discutie intre ei. Pe undeva, intuitia patriarhului n-a fost gresita in esenta (desi enuntarea ei in acel mod a fost un pic aberanta) – am eu o vorba cand mi se intampla sa ma ia gura pe dinainte si sa spun, fara sa-mi dau seama, vreun lucru adevarat sau mai profund decat m-as fi gandit: „Gura pacatosului, adevar graieste”
Intr-adevar, spune Evanghelia lui Luca (cap.22): „Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”, deci chiar dacă pe moment Simon a fost slab in credinta si s-a lepadat de Hristos, ulterior prin pocaintă a redevenit Petru si stalp al Bisericii, asadar rugaciunile Mantuitorului au fost ascultate de Tatal ceresc si nimeni din cei trimisi de Dumnezeu catre Iisus nu s-a pierdut. Daca mai adaugam si replica Mantuitorului vis-a-vis de mantuirea bogatului: „La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” mi se pare destul de clar ca Iisus s-a rugat pentru acel tânar, ca Dumnezeu sa-l intareasca in credinta si sa-l treaca in randul ucenicilor. O spune si Sf.Nectarie (din Eghina) in predica lui:
„El n-a mai întrebat nimic, n-a mai răspuns nimic, nu s-a explicat, ci a plecat. A plecat întristat. Iar Mântuitorul Iisus Hristos îi respectă tăcerea şi întristarea lui. Nu-l consolează şi nu schimbă sfatul dat lui, pentru că Iisus i-a dat sfatul cel bun, chiar dacă tânărul bogat nu-l putea împlini imediat, ci după o luptă interioară cu el însuşi… Când i-a privit pe ucenici în faţă, Mântuitorul Iisus Hristos a privit şi în viitorul acestui tânăr care a primit invitaţia de a deveni şi el ucenic al lui Hristos, pentru că i-a zis: „Vinde averea ta… şi vino şi urmează-Mi”, adică vino şi te fă ucenic al Meu. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în cuvintele Mântuitorului cuvinte de speranţă, dar şi de cunoaştere a viitorului tânărului bogat care a plecat întristat. În acest sens, potrivit Tradiţiei, după o luptă mare cu el însuşi, timp de un an, acest tânăr bogat s-a hotărât, în sfârşit, să împlinească sfatul lui Iisus. A vândut averea sa, a împărţit banii săracilor şi L-a urmat pe Iisus.” (www.sfantulnectarie.ro, articol preluat din „Lumina”)
Una din cele mai bune predici pe care le-am auzit in ultimii ani a fost la man.Caraiman din Busteni (intemeiata de Pr.Gherontie Puiu): un preot tanar si uscativ a spus niste lucruri uimitor de adanci din Evanghelie (probabil a stat o vreme la Athos sau traia dupa randuiala athonita, oricum asa parea dupa cum arata si dupa duhul cu care vorbea). El sublinia diferenta intre mantuire si desavarsire, pt. ca mult mai putini ajung la desavarsire decat la mantuire, iar cerintele pt. cei care vor sa atinga sfintenia sunt foarte mari. Indeplinind toate poruncile din Decalog ne mantuim, asta rezulta din discutia cu tanarul bogat dar si din dialogul cu Nicodim:
„Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.” (Luca 10, 25-28)
Dar desavarsirea (sfintenia) inseamna mult mai mult, si o arata atat in ultimele cuvinte adresate tanarului bogat
„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19,21)
cat mai ales in predica de pe munte (Matei cap.5):
„Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.
Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.
Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti adulter”.
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.
S-a zis iarăşi: „Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire”.
Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter.
Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”.
Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu,
Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat,
Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru.
Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.
Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.
Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”
Faptul că evanghelistul Marcu ar fi tânărul bogat e confirmat de prezenta doar in Evanghelia acestuia a unui detaliu pe care numai un martor ocular atent l-ar fi putut sesiza si pe care deloc intamplator el il subliniaza: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” (Marcu 10, 21) – deci Iisus nu l-a privit cu asprime, ci cu dragoste, vazand sufletul lui curat si stiind ca Ii va fi ucenic candva!
Mai multe detalii interesante si traditii despre evanghelistul Marcu de pe situl lui Mihai Ciurea (http://teologie.central.ucv.ro/blogs/mihaiciurea/2010/01/28/no%c8%9biuni-introductive-despre-sfintele-evanghelii/) sau notele de curs ale Pr.Dr.Ilie Melniciuc.
Sf. Marcu nu face parte din numărul celor 12 Apostoli, ci este ucenic al lor, cunoscut sub numele de Ioan-Marcu (Faptele Ap. 35). Părinţii săi (mama, Maria) erau înstăriţi şi locuiau în Ierusalim. Aici a venit Sf. Petru, în noapte când fusese eliberat de înger din temniţă (unde îl aruncase Irod Agripa, în anul 44) şi tot aici a avut loc Cina cea de Taină.
Papias, episcop de Ierapole, spune că Marcu nu l-ar fi însotit pe Iisus ca ucenic (pană la Cina cea de Taina). Nu era însă străin de anturajul Mântuitorului şi, conform tradiţiei, i-ar fi cunoscut pe Sf. Apostoli şi chiar pe Domnul. El e asimilat de mulţi cu purtătorul urciorului cu apă (Marcu 14, 13-14 şi Luca 22, 10), cu tânărul bogat şi cu tânărul care L-a urmat pe Domnul în Grădina Ghetsimani, înfăşurat într-un giulgiu (Marcu 14, 51-52). A se vedea si predica de Inviere din 2005 a Pr.Gheorghe Calciu (http://parintelecalciu.wordpress.com/2008/05/11/patimile-moartea-si-invierea-domnului/). Faptul că acest episod este consemnat numai în evanghelia lui Marcu e un argument în favoarea acestei identificări. Episodul poate sustine presupunerea că Cina cea de Taină luată de Domnul cu Ucenicii Săi a avut loc în casa părinţilor lui Ioan Marcu, autorul Evangheliei care-i poartă numele, şi iata de ce:
– textul conţine amănunte care nu pot veni decât de la un martor implicat direct în eveniment: menţionarea unui simplu giulgiu pe trupul gol, fuga spre casă, după ce în prealabil fusese prins, rămânerea giulgiului în mâna celor ce-l prinseseră.
– acest tânăr nu putea fi altul decât unul aparţinând casei de unde Mântuitorul tocmai ieşise, şi care, curios de cele petrecute, şi probabil auzite, pe ascuns, îl vor fi determinat să-L urmeze pentru a vedea toate cele ce se întâmplă cu El. Altfel, de unde atâta curaj şi curiozitate?
Casa menţionată în evanghelii pare a fi aceeaşi cu cea în care mai târziu se va aduna „Biserica” din Ierusalim (Fapte 12, 12), iar atunci „stăpânul casei” (Marcu 14, 14) nu poate fi altul decât tatăl evanghelistului. Se pare că această familie era destul de înstărită, având cel puţin şi o slujnică, purtând numele Rodi şi de care se aminteşte în Faptele Apostolilor (12, 13).
Alţi comentatori cred că Marcu a fost „celălalt ucenic” care era cunoscut arhiereului Caiafa şi căruia nu numai că i s-a permis să intre în curtea acestuia, în noaptea procesului sinedrial al lui Iisus, dar a putut introduce înăuntru şi pe Petru (Ioan 18, 15-16). După o veche tradiţie, Marcu ar fi aparţinut unei vechi familii preoţeşti din tribul lui Levi, ca şi vărul său Barnaba. Însă nu a devenit niciodată preot. O altă tradiţie f.veche spune că ar fi făcut parte dintre cei 70-72 de ucenici ai Mântuitorului. În acest caz, el L-a cunoscut personal pe Domnul.
În Faptele Apostolilor apare sub numele de „Ioan, cel numit Marcu” (12, 12-25; 15, 37), „Ioan” (13, 5-13) sau „Marcu” (15, 37-39). El a fost ucenicul şi colaboratorul Sf. Ap. Pavel (pe care l-a însoţit în prima călătorie misionară, de la Antiohia până în Perga Pamfiliei), apoi al Sf. Petru. Motivele pentru care el se desparte de ceilalţi misionari nu sunt consemnate de Luca. Ele nu pot fi decât două: fie că s-a speriat de dificultăţile pe care le implica o astfel de misiune şi la care el nu s-a aşteptat, fie că nesesizând deplin ideea universalismului evangheliei lui Hristos, se va fi scandalizat văzând primirea păgânilor la creştinism, socotind prezenţa lor pe pământul Asiei Mici o schimbare a planului iniţial de misiune. Astfel, despărţirea sa de Pavel şi Barnaba nu va fi fost decât o reacţie de protest la cele întâmplate. Despărţirea lui Marcu de grupul misionar a generat mai târziu o neînţelegere între Barnaba, care a voit să-l ia pe Marcu şi în a doua călătorie misionară, şi Sf. Pavel, care se opune. Urmarea acestui „incident” a fost că s-au constituit două grupuri misionare: Barnaba care pleacă cu Marcu spre Cipru şi Sf. Pavel, care împreună cu Sila pleacă spre Asia Mică. Neînţelegerea s-a dovedit a fi, până la urmă, spre binele propovăduirii Evangheliei lui Hristos.
Mai târziu, îl găsim alături de Pavel, în prima (Coloseni) şi a doua (Timotei) captivitate de la Roma. În prima epistolă sobornicească (5, 13) Petru îl numeşte „fiul meu” în credinţă (poate pt. că l-a botezat) iar unii Părinţi spun că, asemenea lui Timotei cu Sf.Pavel, el devenise ajutorul sau „interpretul” Sf. Petru (a cărui predică se resimte în Evanghelia lui Marcu). Impăcarea lui Pavel cu Marcu e indicată in II Timotei 4,11:
„Sileşte-te să vii curând la mine,
Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia;
Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire.”
Marcu se despartise de Pavel la prima calatorie misionara la Antiohia, intorcandu-se la Ierusalim imediat ce Pavel a predicat Evanghelia paganilor, in afara Sinagogii. Se pare ca asta l-a contrariat pe Marcu, intrucat el apartinea orientarii iudaizante (fiind tanar bogat din Ierusalim, educat in respectul Legii). Dar dupa ce Sinodul (Apostolic) din Ierusalim a lamurit aceasta problema si pozitia lui Pavel a fost incuviintata, Marcu s-a supus acestei hotarari. Intr-adevar, Pavel era reticent fata de orice manifestare iudaizanta (a si fost parat de fratii clevetitori apostolului Iacob ca nu respecta randuiala Legii, dupa cum stim din ultimul lui drum in Ierusalim cand e pe punctul sa fie linsat la Templu si din epistola catre Galateni). Vedem insa ca spre sfarsitul vietii, Pavel recunoaste ca Barnabas n-a gresit avand incredere in Marcu, deoarece acesta a dovedit curaj si tarie de caracter venind la Roma. Multi in care Pavel isi pusese nadejdea l-au lasat, dar Marcu (cel care-l parasise mai demult pe Pavel) s-a dovedit in final printre putinii cu adevarat vrednici si loiali.
Eusebiu de Cezareea şi Fer. Ieronim spun că Marcu a predicat multă vreme în Egipt (şi în celelalte regiuni din N. Africii: Libia şi Cirenaica) şi că a întemeiat Biserica din Alexandria, unde a murit ca martir. Se pare că a ajuns şi în N. Mării Adriatice (Aquileea, Veneţia). Conform scrierilor apocrife Faptele lui Barnaba şi Faptele lui Marcu (de prin sec. V) precum şi mărturiilor unor Scriitori bisericeşti precum Simion Metafrastul, Nichifor Calist, etc, a fost prins de păgâni într-o catacombă, fiind legat cu funii şi târât pe străzile Alexandriei, până şi-a dat sufletul. A compus şi Liturghia care-i poartă numele (liturghie-sursă pentru ritul alexandrin). E venerat şi considerat patronul bisericii lor de catre egipteni (copti) si venetieni (care-l numesc San Marco). Moaştele sale (aduse de la Alexandria) se află în Biserica Sf. Marcu din Veneţia. Biserica îl prăznuieşte la 25 aprilie.
Limba Evangheliei lui Marcu e greaca (koine). Părerea că ar fi fost scrisă în latină e neîntemeiată, ca şi aceea că a fost redactată în lb. coptă, pentru creştinii din Egipt. Frazele sunt simple şi legate prin particula kai (gândire semită); scoaterea vb. din aorist şi aşezarea lui în imperfectul descriptiv; folosirea frecventă a prezentului istoric. Deşi cea mai concisă dintre Evanghelii, ea ne dă cele mai multe amănunte. A fost redactată la Roma în jurul anilor 62-63, în timpul vieţii Sf. Petru. Cei mai mulţi exegeţi susţin întâietatea cronologică a acestei Evanghelii. Destinatarii sunt în primul rând creştinii proveniţi dintre păgâni, din Roma şi Italia, lucru indicat de explicarea anumitor denumiri sau termeni ebraici şi, de asemenea, de sublinierea minunilor Mântuitorului, a Învierii şi Înălţării la cer pt. a-i convinge pe destinatari că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, am putea spune că vorbim despre o Evanghelie a faptelor.
Va rog sa ma iertati.
ApreciazăApreciază
Calatorul
Nu-mi plac comentariile tale. Amesteci chestii reale cu portite spre rataciri si falsuri.
Ba ca tiganii sunt un trib al lui Israel, ba ca de ce nu s-a impacat parintele Adrian Fageteanu cu Patriarhul Daniel. De parca s-ar fi certat pe o capra din batatura.
AUDIO (si transcriptul) – Parintele ADRIAN FAGETEANU despre PATRIARHUL DANIEL: „acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”
https://saccsiv.wordpress.com/2010/08/19/audio-si-transcriptul-%E2%80%93-parintele-adrian-fageteanu-despre-patriarhul-daniel-%E2%80%9Eacest-diavol-care-e-patriarhul-ecumenismului%E2%80%9D/
Cum sa nu fi gresit Patriarhul? Pai cand citesti din Sfanta Scriptura, nu bagi de la tine de capul tau. O citesti si punct. Ca daca fiecare nauc adauga sau elimina cate ceva din Biblie, se alegea praful.
Daca n-ai inteles ce exact anume a facut atunci Patriarhul, mai asculta o data:
VIDEO: Parintele ADRIAN FAGETEANU a fost la un pas de moarte dupa ce PATRIARHUL DANIEL L-A LOVIT IN CAP cu carja de otel …
https://saccsiv.wordpress.com/2011/03/31/video-parintele-adrian-fageteanu-a-fost-la-un-pas-de-moarte-dupa-ce-patriarhul-daniel-l-a-lovit-in-cap-cu-carja-de-otel/
Poti da un citat din care sa reiasa ca “potrivit traditiei, tanarul bogat din pilda evanghelica ar fi insusi evanghelistul Marcu”?
IPS Bartolomeu Anania spune ca nu a fost ucenic al Domnului, caci pe vremea aceea era doar un copil si ca L-a cunoscut doar in treacat. Potrivit Sfintei Traditii, Cina cea de Taina ar fi avut loc in casa mamei sale Maria, el fiind abia mai apoi ucenicul Sfantului Apostol Pavel si interpretul Sfantului Apostol Petru. A scris Evanghelia in jurul anilor 63 – 64.
Pare ca incerci sa spui ca a fi bogat e de bine. Ca te mantuiesti fara probleme si ca doar pentru a fi desavarsit trebuie sa urmezi cele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos.
Nu prietene. Prin mila bunului Dumnezeu mai ajunge cate un bogat in Rai. Nu este insa o regula ca si bogatii care stiu de istoria cu acel dregator sau tanar, sa ajunga in Rai. Adica ce facem noi aici? Ne inchipuim ca fentam dibaci Dumnezeirea? Ne lafaim si pe pamant si ajungem si in Rai? Si doar daca vrem palat in Cer sa dam averea saracilor? Sfanta Scriptura e plina de porunci de a nu ne lipi de bogatie pe pamant. Sinaxarul de plin de istorii cu cei cu mult mai bogati decat acel dregator, care au renuntat la averea lor. Sfintii Parinti ne tot invata. Dar noi inovam … Noi vorbim pe placul bogatilor. Si al ecumenistilor. Maine vom vorbi pe placul sodomitilor iar poimaine pe placul antihristului.
ApreciazăApreciază