Parintele Iustin Parvu – ce sa faca monahii carora ierarhii si staretii le impun sa se inregimenteze electronic?

   Iata un interviu luat de monahia Fotini parintelui Iustin Parvu:

Sunt cazuri în care se cere mănăstirilor asigurare obligatorie sau să angajeze călugării, printr-un card cu cip electronic. Deci este o înregimentare electronică şi la nivelul monahismului, al Bisericii. Ce ar trebui să facă monahii în cazul în care stareţul e de acord şi episcopul somează?

Păi ce să facem? Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş. Azi, de multe ori socotim că ceea ce facem este bine, amestecând şi voia lui Dumnezeu, făcând şi voia diavolului. Aşa socotim că ne putem mântui şi salva neamul prin aceste două poziţii contradictorii, rămânând astfel pe o poziție de făţărnicie şi lipsă de caracter. Noi am fost dintotdeauna oamenii care am ştiut ce să alegem, dar la un moment dat n-am avut ce să mai alegem pentru că asistăm la mimarea unui creştinism fals. De aceea nu ne rămâne decât acoperământul Maicii Domnului, şi al tuturor sfinţilor şi mărturisitorilor noştri din veacul XX. Noi am avut ierarhi învăţaţi şi diplomaţi, dar aşa cum zice Mitropolitul Nicolae Bălan, nu am prea avut ierarhi care să-şi pună pielea de martir.

Vreţi să spuneţi că ierarhii au cochetat şi ei tot timpul cu regimul politic…

Da, au cochetat toată viaţa. Noi n-am prea avut ierarhi martiri aşa cum au avut ruşii, şi cum mai au şi acum sârbii, grecii – nişte oaze din acestea puternice cu conducători puternici, care să lupte să menţină adevărul ortodox nealterat. Iată în Serbia de pildă mai sunt vreo sută de călugări şi şase ierarhi care s-au izolat şi stau singuri între zidurile unei vechi mănăstiri de altădată, ruinate şi rezistă cât se poate împotriva măcelului ateist. Am putea spune că şi ţara noastră este prin excelenţă o ţară ortodoxă şi de mare eroism, însă au venit aceste cuceriri păgâne care ne-au topit glasurile. Nu mai avem nici cuvânt nici vorbă.

În cazul în care ţi se impune în mănăstire să primeşti astfel de acte, încurajaţi călugării să se opună? Cum să mărturisească?

Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că pe lângă rostul pravilei şi al Liturghiei, Vecerniei, Utreniei şi Pavecerniţei, mai au şi rostul de apărători direcţi ai acestor valori, de veghetori ai neamului. Noi nu ne putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile şi cu Vecerniile pe care le-am făcut aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea noastră. Suntem singura ţară care a mai rămas pe verticală în mijlocul popoarelor slave şi martirii noştri din generaţiile din ’38 până în ’64 stau ca o strajă puternică alături de nevoile şi de grijile noastre. Să le cerem ajutorul şi să le urmăm pilda vieţii lor. Noi, chiar dacă nu am avut ierarhi martiri, pe aceştia contăm mai mult decât orice, nici pe Răsărit nici pe Apus, pentru că toţi se scaldă în această baie întunecoasă a masoneriei. Avem drept pildă perioada aceasta grea de condamnări de mii şi mii de ani a martirilor închisorilor comuniste. Azi se pot vedea numele de aur ale celor scrişi pe lespezile Aiudului şi Gherlei şi putem spune că prin aceste jertfe ne putem şi noi apăra şi duce înaintea lui Hristos.

Noi trebuie să înţelegem că în creştinism adevărurile le-am menţinut mereu cu prigoană şi cu sânge. Noi n-am avut de spus un nu, atunci când era de spus un da. Acum vin peste noi toate silniciile acestea, pentru că cei mari iau cu uşurinţă toate ispitele care vin peste noi şi socotesc ei să împace şi capra şi varza cumva. Eu aş face mai multe pentru bietul popor, dar sunt nişte ani ai bătrâneţilor mele şi nu mai am chip să mă mai ridic, să mă mai opun, să mai stau potrivnic decât numai aşa cu un glas, cu un cuvânt acolo. Cine îl mai ia în seamă – bine, cine nu – merge înainte cum a venit.

Dar poate că un sfat din partea sfinţiei voastre cântăreşte tot la fel de mult.

Părinţii noştri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii şi lor li se cere acum un cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorităţi mici sau mari, cum sunt ei puşi în rânduială, să nu se gândească doar la un pătrişor de chilie călduroasă, împodobită cu icoane şi cu ramuri de măslin, aduse din toate părţile lumii. Să se gândească la o viaţă mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la cea veşnică unde ne aşteaptă o aspră judecată. Pe lângă aceste obligaţii călugăreşti, de ce ai venit frate aici? „Am venit, dorind viaţă pustnicească”. Viaţa pustnicească este a osândei, este viaţa grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor şi a loviturilor. Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale biruinţei trebuie să conştientizeze că aceste biruinţe nu vin decât prin suferinţe, greutăţi, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferinţele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la călugărie, în faţa altarului. Şi eu cred că miile de călugări care au căzut în faţa Sf. Altar, cu nevoinţele părintelui Arsenie Papacioc, cu rugăciunile părintelui Argatu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătuşu, cu rugăciunile părintelui Antim Găină de la Secu şi mulţi alţii, lângă dânşii formăm şi noi oarecum pârghia de rezistenţă ortodoxă. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.

Ei, acum Dumnezeu să mă ierte şi pe mine şi să mă ierte toţi ascultătorii. Poate că am mai supărat pe câte cineva, dar cred că supărarea mea se va transforma în bucuria lor. Vrând, nevrând, ceva bun, poate sa iasă dintr-o defăimare a mea. Din mâna Mântuitorului Hristos ia călugărul acest foarfece al tăierii voii. Foarfece este neamul nostru, care a tuns toată necurăţia şi fărădelegile celor care ne-au tuns pe noi trupeşte. Dar vine foarfecele celălalt de dincolo, care va fi adevăratul foarfece ca să ne taie de chinurile veşnice, unde nu este durere, întristare şi suspin. Viaţa creştină s-a regăsit în locurile strâmtorate, şi se aseamănă pe alocuri cu monahismul. De aceea şi mănăstirile au avut un rol de apărare a neamului. Aici, când ai venit şi ai spus: „doresc viaţa pustnicească”, înseamnă: „doresc viaţă de luptă în pustiul acesta al vieţii spirituale”. Cu adevărat bun lucru ai ales numai de îl vei îndeplini. Pentru că cele bune cu osteneală se câştigă şi în dureri se împlinesc. Aici e toată istoria vieţii noastre călugăreşti, şi a poporului român totodată, pentru că el a fost aşa de mult legat de mănăstiri, încât aspirațiile noastre uneori se contopesc.

Cititi va rog restul interviului in articolul:

Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş

Cititi va rog si:

GREVA FISCALA – formulare. O solutie impotriva SEMNATURII ELECTRONICE si a CARTII DE MUNCA in FORMAT ELECTRONIC

Pr. paroh, prof. dr. Mihai Valica: ASIGURAREA OBLIGATORIE, un abuz si o jignire. Asiguram si bisericile si casele parohiale?