Puteti deveni co autori ai blogului saccsiv

Platforma wordpress permite contribuitori, adica cei alesi de mine vor putea posta articole direct pe blog, fara insa a avea posibilitatea de a modera comentarii sau a modifica articole deja postate.

Asadar, ii astept pe comentatorii remarcabili ai acestui blog sa ma contacteze aici sau pe e-mail.

Nu trebuie sa posteze zilnic, dar materialele trebuie sa fie olecuta mai ingrijite decat comentariile ce apar la rubrica “Comentariul zilei”.

In plus la final va trebui sa mentioneze ceva de genul: material scris de contribuitorul X.

Utili ar fi si cativa frati sau surori care tot astfel vor putea posta articole importante preluate din mass-media si completate cu “comentariu X-ulescu”, asa cum procedez eu la final cu comentariu saccsiv.

Astfel eu voi castiga ceva timp pe care doresc sa-l aloc unui proiect mai vechi: cartea “NOUA ORDINE MONDIALA si vremurile apocaliptice”.

Doamne ajuta!

 

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI I

CAPITOLUL I

Dreptul e în forţă. Libertatea e o idee. Liberalismul. Aurul. Credinţa. Autonomia. Despo­tismul capitalului. Duşmanul din lăuntru. Mulţi­mea. Anarhia. Politica şi Morala. Dreptul celui mai tare. Puterea jidovească francmasonică nu poate fi învinsă. Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Alfabetul politic. Neînţelegerile dintre partide. Forma de guvernământ care vă conduce mai bine la ţelul vostru, e autocraţia. Băuturile. Clasicismul. Desfrânarea. Principiul şi regulile de guvernământ jidoveşti şi francmasonice. Teroarea. Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea. Principiul guvernământu­lui dinastic. Privilegiile nimicite ale aristocraţiei creştinilor. Noua aristocraţie. Calcul psihologic. Abstracţia libertăţii. Amovibilitatea reprezentanţi­lor poporului.

Să lăsăm la o parte vorbele goale; să cercetăm fiecare idee în sine, să luminăm situaţia prin comparaţii şi deducţii. Eu vă voi arăta deci sistemul nostru, din punctul vostru de vedere şi din acela al creştinilor.

Trebuie să avem în vedere, că oamenii care au instincte şi porniri rele, sunt mai numeroşi decât aceia care au instincte bune. De aceea, cele mai bune rezultate se ating guvernân­du-i pe oameni prin violenţă şi teroare, nu prin discuţii academice. Fiecare om e însetat de putere, fiecare ar voi să se facă dictator, dacă ar putea; în acelaşi timp sunt puţini cei care n-ar fi gata să jertfească bunurile tuturora, pentru a-şi atinge propriul lor bine.

Ce lucru a ţinut în frâu fiarele sălbatice care se numesc oameni? Ce i-a călăuzit până acum? La începutul orânduirii sociale ei s-au supus puterii oarbe a pumnului, apoi, mai târziu, s-au supus legii, care nu e decât aceeaşi putere, dar mascată. De aici ajungem la concluzia că, după legea naturii, dreptul e în forţă, în putere.

Libertatea politică e o idee, un gând, iar nu un fapt. Trebuie ştiut cum să se aplice această idee, când e nevoie să fie atrase masele populare, prin cursa unei idei, în jurul unui anumit partid, dacă acest partid are de gând să zdrobească pe cel care e la putere. Problema aceasta devine uşoară dacă potrivnicul îşi deţine puterea de la ideea de libertate – de la ceea ce se numeşte liberalism -şi dacă îşi jertfeşte ceva din putere pentru această idee. Şi atunci, iată în ce va consta izbânda teoriei noastre: frânele slobozite ale puterii sunt îndată luate în mână de către alţii, în puterea legii de viaţă (deoarece forţa oarbă a poporului nu poate rămânea o singură zi fără călăuză, iar noul guvern nu face altceva decât să ocupe locul celui vechi, slăbit de liberalism).

În zilele noastre puterea aurului a înlocuit-o pe aceea a guvernelor liberale. A fost o vreme când domnea credinţa. Ideea de libertate e irealizabilă, deoarece nimeni nu ştie să se folosească de ea într-o măsură dreaptă. E îndeajuns să fie lăsat poporul să se guverneze câtva timp singur, pentru ca această autonomie să se transforme îndată în destrăbă­lare. Iar din clipa aceea se nasc dezbinări care se transfor­mă foarte repede în lupte sociale, în care statele se mistuie şi unde mărimea lor se preface în cenuşă.

Fie că statul se istoveşte în propriile lui frământări, fie că certurile sale lăuntrice îl aduc în starea de a fi la bunul plac al duşmanilor din afară, din acel moment el poate fi socotit ca pierdut şi fără scăpare: el e în stăpânirea noas­tră. Despotismul (puterea) capitalului, care e în întregime în mâinile noastre, îi apare atunci acestui stat ca o luntre de scăpare, de care e silit, vrând-nevrând, să se agaţe, pentru a nu se îneca.

Pe aceia, pe care sufletul lor simţitor i-ar face să consi­dere de netrebnice aceste gânduri, i-aş întreba: dacă un stat are doi duşmani -şi dacă îi este îngăduit să întrebuin­ţeze împotriva unuia dintre ei, duşmanul din afară, toate mijloacele de luptă, ca de pildă: de a nu-i aduce la cunoştinţă planurile de atac şi de apărare, de a-l surprinde noaptea sau cu puteri mai mari, fără ca toate acestea să fie privite ca imorale – de ce, aceleaşi măsuri, întrebuinţate îm­potriva unui duşman şi mai rău, care ar dărâma ordinea socialăşi proprietatea, ar fi privite ca neîngăduite şi imorale?

O minte bine cumpănită poate oare nădăjdui să câr­muiască cu folos gloatele prin îndemnuri cuminţi sau prin convingere, atunci când calea e deschisă contrazicerii, fie ea chiar nesocotită, dar totuşi ademenitoare pentru poporul care înţelege totul numai uşurel, la suprafaţă? Oamenii, fie că fac parte din pătura de jos, fie că nu, sunt cârmuiţi numai de micile lor patimi, de credinţele deşarte, de obiceiurile, de tradiţiile şi teoriile lor sentimentale: sunt robi ai împărţirii în partide care se împotrivesc înţelegerii celei mai cuminţi. Orice hotărâre a mulţimii atârnă de o majoritate întâmplătoare, sau, cel puţin, superficială; fără a cunoaşte tainele politice, mulţimea ia hotărâri fără rost; un fel de anarhie sapă pe dedesubt guvernământul.

Politica n-are nici o legătură cu morala. Guvernul care se lasă condus de morală, nu e politic şi prin urmare pute­rea lui e şubredă. Acela care vrea să domnească, trebuie să se folosească de viclenie şi făţărnicie. Marile însuşiri ale poporului – sinceritatea şi cinstea – sunt defecte pentru politică, pentru că ele doboară regi şi tronuri mai uşor decât duşmanul cel mai puternic. Aceste însuşiri trebuie să le lăsăm regatelor creştine, noi nu trebuie în nici un caz să le luăm de călăuză.

Scopul nostru e să avem în mână puterea. Cuvântul „drept” e o idee abstractă pe care nimic n-o îndreptăţeşte. Acest cuvânt nu înseninează decât atâta: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine”. Unde începe şi unde se sfârşeşte dreptul?

Într-un stat unde puterea e rău organizată, unde legile de guvernare au devenit vagi şi uşor de ocolit, în urma drepturilor nenumărate întemeiate de liberalism, eu soco­tesc că e un nou drept al meu să mă arunc, pe baza legii celui mai tare, asupra tuturor orânduielilor şi a tuturor regulilor stabilite, şi să le răstorn; să pun mâna pe legi, să clădesc din nou toate aşezămintele şi să mă fac stăpânul celor ce mi-au predat mie drepturile pe care le dăduse forţa lor şi de care s-au lepădat de bună voie, din liberalism…

Din pricina slăbiciunii de astăzi a tuturor puterilor, stăpânirea noastră va fi mai trainică decât oricare alta, pentru că ea nu va putea fi înfrântă, până în clipa când se va fi înrădăcinat atât de bine, încât nici un şiretlic nu o va mai putea dărâma…

Din răul trecător pe care suntem siliţi să-l facem acum, se va naşte binele unui guvern neclintit, care va restabili mersul regulat al mecanismului existenţei naţionale, tulburat de liberalism. Rezultatul îndreptăţeşte mijloacele. Să ne îndreptăm luarea aminte, în planurile noastre, mai puţin asupra celor bune şi morale, decât asupra celor trebuincioase şi folositoare.

Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a primejdui opera mai multor veacuri.

Pentru a găsi mijloacele care duc la acest scop, trebuie săţinem seamă de laşitatea, de nemernicia, nestatornicia mulţimii, de neputinţa ei de a înţelege şi a cumpăni împre­jurările propriei sale vieţi şi ale bunăstării sale. Trebuie să înţelegem că puterea mulţimii e oarbă, nesăbuită, şi nu gândeşte, ci ascultă la dreapta şi la stânga. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb fără ca să-l ducă la prăpastie; tot astfel membrii mulţimii ieşiţi din popor, oricât li-ar fi spiritul de genial – nu pot pretinde să conducă poporul, fără a-l pierde în întregime, din pricină că nu înţeleg nimic din politică.

Numai un individ pregătit încă din copilărie pentru autocraţie, poate cunoaşte graiul politicii şi realitatea ei. Un popor lăsat pe seama lui proprie, adică pe seama celor ridicaţi din sânul său, se ruinează prin certurile partidelor aţâţate de setea de putere şi prin dezordinile care se nasc de aci. E oare cu putinţă ca gloatele populare să judece liniştit, fără duşmănii lăuntrice, să conducă afacerile ţării, care nu pot fi amestecate cu interesele personale? Se pot ele apăra împotriva duşmanilor din afară?

Nu, e cu neputinţă! Un plan împărţit în atâtea capete câte are mulţimea, îşi pierde unitatea; devine neînţeles şi fără putinţa de a fi înfăptuit.

Numai un autocrat (un singur stăpân atotputernic) poate alcătui planuri mari şi limpezi, poate aşeza la locul său fiecare lucru, în mecanismul maşinei guvernamentale. Să recunoaştem deci, că un guvern folositor ţării şi în stare să-şi atingă scopul propus, trebuie să fie strâns în mâinile unui singur individ responsabil. În despotismul absolut civilizaţia nu poate exista; ea nu e opera gloatelor, ci a conducătorului lor, oricare ar fi el. Mulţimea e un barbar, care îşi arată barbaria la orice prilej, îndată ce gloata apucă în mâini libertatea, ea o transformă foarte repede în anarhie, care e treapta cea mai înaltă a barbariei.

Închipuiţi-vă dobitoacele acelea îmbătate cu alcool, năucite de vin, cărora li s-ar da dreptul de a bea fără măsură, în acelaşi timp în care li s-ar da libertatea… Noi nu putem îngădui ca ai noştri să decadă până la o asemenea treaptă. Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri – profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor. În rândurile acestor din urmă eu număr şi pe aşa zisele „femei din lumea bună”, care imită de bunăvoie luxul şi desfrânarea celor dintâi.

Cuvântul nostru de ordine e: puterea şi făţărnicia. Sin­gură puterea poate învinge în politică, mai ales când e ascunsă în talentele trebuincioase oamenilor de stat. Violenţa trebuie să fie un principiu, viclenia şi făţărnicia o regulă, pentru guvernele care nu vor să-şi predea coroana în mâinile agenţilor unei noi puteri. Acest rău e singurul mijloc de a ajunge la scop, la bine. De aceea, noi nu trebuie să ne oprim înaintea mituirii, înşelătoriei şi a trădării, ori de câte ori ne pot ele servi atingerea scopului nostru. În politică trebuie să te pricepi să iei proprietatea altuia fără a şovăi, dacă poţi obţine cu acest mijloc supunerea şi puterea.

Statul nostru, în această cucerire paşnică, are dreptul să înlocuiască grozăviile războiului prin condamnări la moarte mai puţin văzute şi mai folositoare, necesare pentru a întreţinea teroarea aceasta care face popoarele să asculte orbeşte. O neînduplecare dreaptă dar straşnică, e cel mai mare susţinător al puterii unui stat; prin urmare nu e numai în folosul nostru, dar e chiar de datoria noastră, să ne ţinem de acest program al violenţei şi făţărniciei. O asemenea doctrină bazată pe calcul, e tot atât de folositoa­re cât şi mijloacele pe care le întrebuinţează. Prin urmare, nu numai prin aceste mijloace, dar şi prin această doctrină a neînduplecării, vom învinge şi vom robi guvernului nostru suprem toate celelalte guverne. Va fi îndeajuns să se ştie că suntem neînduplecaţi, pentru ca orice nesupunere să înceteze. Noi, cei dintâi, şi încă din vechime, am aruncat poporului cuvintele: Libertate, Egalitate, Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de către papagali inconştienţi, care, atraşi din toate părţile de această momeală, nu s-au folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii şi adevărata libertate individuală, altădată atât de bine asigurată prin constrângerea mulţi­mii. Oameni care s-au crezut inteligenţi, nu au ştiut să descurce înţelesul ascuns al acestor cuvinte, nu au văzut că se contraziceau, nu au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăşi a creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor şi a inteligen­ţelor, atât de mult supuse legilor ei; aceşti oameni nu au înţeles că mulţimea e o putere oarbă; că parveniţii pe care şi-i alege pentru a o guverna, nu sunt mai puţin orbi în politică decât ea însăşi; că iniţiatul, cel introdus în tainele politicii, fie el chiar un prost, poate guverna, în vreme ce mulţimea neiniţiaţilor, fie chiar plini de geniu, nu înţeleg nimic din politică. Toate aceste gânduri nu le-au venit în minte creştinilor; totuşi pe aceasta se întemeia principiul guvernământului dinastic; tatăl, Domnitorul, transmitea fiului său secretele politicii, necunoscute în afară de membrii familiei domnitoare, pentru ca nimeni să nu le poată trăda. Mai târziu, obiceiul transmiterii adevăratelor principii ale politicii, se pierdu. Izbânda operei noastre se mări prin aceasta.

Totuşi, în largul lumii, cuvintele Libertate, Egalitate, Frăţietate, adauseră la rândurile noastre, prin mijlocirea agenţilor noştri orbi, legiuni întregi de creştini care ne purtară cu însufleţire steagurile. Şi totuşi aceste cuvinte erau nişte viermi care rodeau bunăstarea tuturor nejidani­lor, spulberând pretutindeni pacea, liniştea, solidaritatea, săpând pe dedesubt toate aşezămintele statelor. Veţi vedea din cele ce urmează că aceasta ne-a folosit numai nouă; acest lucru ne dădu, între altele, putinţa de a obţine cheia cea mai importantă, sau mai bine zis de a desfiinţa privile­giile pe care era întemeiată aristocraţia creştinilor şi singu­rul mijloc de apărare ce-l au împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe dărâmăturile aristocraţiei naturale şi ereditare, noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţii şi a banului. Am luat drept bază a acestei noi aristocraţii, bogăţia, care depinde de noi, şi ştiinţa, care e îndrumată de înţelepţii noştri.

Izbânda noastră mai fu încă uşurată prin faptul că, în legăturile noastre cu oamenii de care aveam nevoie, am ştiut întotdeauna să atingem corzile cele mai simţitoare ale sufletului omenesc: socoteala13, lăcomia, neîndestularea lipsurilor materiale, fiecare dintre aceste slăbiciuni ome­neşti, luată aparte, fiind în stare să înăbuşe neatârnarea gândului, punând voinţa oamenilor în slujba celor ce le cumpără sufletul.

Ideea abstractă a libertăţii ne-a dat putinţa de a face mulţimea să înţeleagă, că un guvern nu e altceva decât un locţiitor al proprietarului ţării, adică al poporului, şi că poale fi schimbat aşa cum se schimbă mănuşile învechite.

Amovibilitatea reprezentanţilor poporului ni-i puse la dispoziţia noastră – ei depindeau de alegerea noastră.

Dr. Nicolae Paulescu: „SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA”

Citez din articolul “Spitalul” – Coranul, Talmudul, Kahalul si Francmasoneria – Dr. Nicolae Paulescu

de Dr. Nicolae Paulescu

ÎN LOC DE INTRODUCERE

Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în Bucureşti în 1869, făcându-şi studiile în acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii cu teribilul diabet nefiind elucidată. Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, revenirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele ex-perimente pe baza extractelor pancreatice la Bucureşti.

Din păcate, munca i-a fost întreruptă de evenimente care aveau să marcheze atât atitudinea faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uitam că după înfrângerea românilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii românilor în sistemul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria României: ţara era ocupată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau dintre cele mai sumbre.

Acest scurt excurs istoric are rolul de a schiţa contextul în care medicul şi cercetătorul român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce discursul naţionalist, antisemit şi autoritarist al unor personalităţi ale epocii, precum profesorul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie. Din 1920, ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi ame¬ninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotis¬mul o înregistrau.

Pentru a reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile legate de descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către realizări fără precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori neprevăzuţi – câinii folosiţi la experimente mureau din cauza scăderii dramatice a glicemiei – studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru stabilirea unui tratament eficient.

Din păcate pentru autorul nostru, cei care au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii gloriei i-au fost refuzaţi – Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedreptate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă. Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali care lucrau la destabilizarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.

Adoptând o poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precursor, depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanali¬tice care au dus, după cum se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.

În cartea de faţă ni se înfăţişează mentorul Nicolae Paulescu. Chiar dacă atitudinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, iar opera sa trebuie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înal-te culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi pentru că a descoperit insulina şi pentru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţionaliste exprimate aici de Paulescu fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o politică naţio-nală falimentară şi de un furt intelectual internaţional.

Să nu uităm că într-o epocă imediat anterioară, în Franţa, Drumont scrisese La France Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depăşeau tot ceea ce se scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar datoria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.

Spirit profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea Evangheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării morale şi trupeşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre descoperirile sale fiind însă ignorate (de exemplu operaţia asupra hipofizei se numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu – dar cine mai are timp să îşi aducă aminte?), recunoştinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a cunoaşte bolşevizarea României. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim recunoscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale, de judecăţi care nu ne-ar face cinste.

Editura

MASONUL Constantin Savoiu (general, membru PD-L) decorat de … Patriarhul Bartolomeu

   Din articolul

http://www.constantinsavoiu.ro/#Religie

Aflam ca Constantin Savoiu este sau a fost:

Vice-Presedinte al Consiliului de Administratie al Mitropoliei Romane pentru Europa Occidentala si Meridionala, sub jurisdictia Patriarhatului Romaniei, 1992-2001

Membru al Consiliului de Administratie al Parohiei Ortodoxe Romane ‘’Pogorarea Sfantului Duh’’ din Paris, 1984-2005

Arhonte-Deputat (Ordinul nobiliar multisecular al Arhontilor) al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopole (Istanbul), din august 2000

Pe 10 august 2000, Patriarhul Ecumenic BARTHOLOMEU I i-a acordat Crucea Sfantului Andrei, Demnitatea Nobiliara de Arhonte, functia de Deputat (Maestru de Ceremonii) si dreptul de a fi numit ‘’Prea Onorabil’’ (ENDIMOLOGHIOTATOS).

Iar din articolul Cine este cu adevarat generalul-mason Constantin Bartolomeu Savoiu? INFO/FOTO/AUDIO/VIDEO cu Theodorescu, Nastase si Schapira (Ziaristi Online) aflam ca este mason.

   Lucru care-l afirma chiar el cu mandrie in articolul http://www.constantinsavoiu.ro/#Politica unde specifica ca este mare maestru.

Dar sa nu ne miram, caci lucrurile intotdeauna se leaga …

PATRIARHUL BARTOLOMEU – militant al ECUMENISMULUI TOTAL. Declaratii importante despre dialogul cu Papa, Islamul şi Iudaismul …

VIDEO – ECUMENISM TOTAL: Patriarhul ecumenic BARTOLOMEU de Constantinopol DARUIESTE UN CORAN presedintelui COCA-COLA

VIDEO (si transcriptul): Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Park East Synagogue din New York

ECUMENISM: Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol s-a rugat impreuna cu un „preot” catolic si cu unul monofizit …

Episcopul Sloboziei şi Călărasilor VINCENTIU GRIFONI si Patriarhul BARTOLOMEU de Constantinopol in The Elijah Interfaith Institute (finantare ROCKEFELLER) …

 

FRUCTELE DE MARE SUNT DE POST? Consider ca nu

Iata un e-mail primit de la un frate:

Doamne ajuta frate saccsiv, am o problema si ma gandeam ca tu ma poti lumina printr-un gand sau postand pe blog subiectul sa putem afla pareri avizate de la fratii preoti.

In linii mari situatia e in felul urmator:

La ultima spovedanie marturisindu-i duhovnicului meu ca in concediu nu am reusit sa tin postulrile de miercuri si vineri pentru ca nu prea am avut ce sa mananc si, el stiind ca am fost in Grecia m-a intrebat de ce nu am mancat fruncte de mare, pentru ca sunt de post. Sepie, calamar caracatita, scoici, creveti, adica nevertebrate care nu au sange. Am marturisit ca nu stiam. Tin sa mentionez ca am un duhovnic de manastire foarte bun, clar indreptat impotriva cipurilor, ecumenismului si altor rataciri. Este admirator al legionarilor si mare patriot. Cu siguranta nu este un duhovnic slab, asa ca am incredere in sfatul si vorba lui.

Ulterior am aflat si ca la Muntele Athos calugarii manaca fructe de mare in post. De fapt in toata Grecia in post se manaca fructe de mare si asta dintotdeauna. Mai mult decat atat am inteles ca si BOR a randuit ca frunctele de mare din cele sus-enumerate sunt de post.

Tu ce parere ai? Poate faci un articol pe blog  sa isi dea cu pararea si fratii ceilalti.

Sanatate multa,

Sorin

Comentariu saccsiv:

   Pe langa sepie, calmar, caracatita, scoici, creveti, tot fructe de mare sunt si homarii, crabii, racii, melcii.

In Romania, unele le gasim in magazine la preturi astronomice. Altele sunt la indemana oricui, gasindu-se din abundenta in raurile si baltile tarii.

Si eu am auzit ca grecii le cam mananca si in post, dar nu stiu exact daca e chiar asa.

Consider ca le putem manca doar atunci cand e dezlegare la peste.

Trebuie sa intelegem ca preparate corespunzator sunt un deliciu. Dar:

“Postul este infranarea de toate mancarurile, sau, la caz de boala, numai de unele, de asemenea si de bauturi si de toate cele lumesti si de toate poftele cele rele, pentru ca sa poata crestinul sa isi faca rugaciunea lui mai cu inlesnire si sa ii fie milostiv Dumnezeu. Inca si pentru a ucide poftele trupului si a primi harul lui Dumnezeu…”.

Postul este o fapta de virtute, un exercitiu de infranare a poftelor trupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci mijloc de mantuire. Dar este in acelasi timp si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca el este o jertfa, adica o renuntare de buna voie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care il avem fata de Dumnezeu.

Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si sarguintei noastre, spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii, care n-au nevoie de hrana. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana – zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viata si petrecere ingereasca, pentru ca ingerii sunt fara hrana. Este omorarea trupului, ca acesta hranindu-se, ne-a facut morti; si izgonirea patimilor este postul, caci lacomia intarata patimile trupului”.

Noi ortodocsii suntem datori sa ne infranam in post chiar si de la surogate de gen lapte, branza, pate „de post”, adica acele facaturi (in general pe baza de soia) care imita produsele animale:

Postul nu e cura de slabire sau vegetarianism

Cum atunci sa mancam fructe de mare, care chiar daca se numesc fructe, n-au nici o legatura cu plantele? Ele nu doar ca sunt gustoase, dar sunt si extrem de hranitoare. Chiar daca nu sunt vertebrate, tot animale sunt.

De aceea, repet, consider ca trebuie sa ne infranam si la ele, mancandu-le eventual doar atunci cand e dezlegare la peste.

Desigur, pot interveni situatii deosebite, cum ar fi boala sau poate prin ce-a trecut fratele ce mi-a scris (nu cunosc insa detaliile) sau cine stie ce situatie dramatica si atunci, cu dezlegare de la duhovnic, putem manca si fruncte de mare. Dar asta nu inseamna ca am mancat de post …

Insa poate gresesc, asa ca ii rog pe parintii preoti si pe fratii cu pregatire teologica sa-si expuna parerea.