Sfantul Marcu Eugenicul a fost unicul ce s-a opus unirii cu catolicii semnata la Sinodul de la Ferrara – Florenta (1438-1439). Urmandu-i exemplul, lumea ortodoxa n-a recunoscut documentul, dar imparatul Constantin a ramas fidel unirii si Constantinopolul a cazut in 1453. In 1965 Patriarhul Athenagora ridica anatema de la 1054. La Sinodul de la Niceea din 2025 se va semna din nou unirea?
Parintele nostru intre sfinti Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a nascut Manuel, din Gheorghe si Maria, amandoi din familii credincioase si binecunoscute ale Constantinopolelui, capitala Imperiului Roman si a Patriarhiei Ecumenice a Bisericii Ortodoxe.
In acea vreme, partea rasariteana a Imperiului fusese cucerita de turci, si imparatul Manuil intrase in negocieri cu papa Martin al V-lea, nadajduin sa adune un sinod ecumenic pentru a obtine unirea celor doua biserici, si astfel sa primeasca ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. Aceste negocieri au fost intrerupte, insa, dupa ce imparatul a suferit o criza. Dupa asediul nereusit asupra Constantinopolului din 1422, al sultanului otoman Murad al II-lea, fiul si succesorul imparatului, Ioan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul papa, Eugenie al IV-lea, si a inceput pregatirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis, siliti, reprezentanti.
Patriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegatii sai sa fie ieromonahul Marcu Evgenikos, ale carui lucrari teologice i-au adus faima in intregul imperiu. Atat Imparatul cat si patriarhul (Iosif al II-lea al Constantinopolului) au dorit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a ocupa pozitia de teolog-sef al delegatiei Ortodoxe, la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat in rangul de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului Ioasaf. Vorbind de sperantele sale pentru sinod, Sfantul Marcu spunea: „Mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si in sfintii comuni ai Bisericilor Apusului si Rasaritului. Intr-adevar, credeam ca totul va merge bine cu noi si vom obtine ceva maret si vrednic de munca si nadejdile noastre.”
Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriti, monahi, preoti si laici au intins panzele spre Italia. Aceasta delegatie ortodoxa il includea pe imparatul Ioan, patriarhul Iosif si 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima intrunire a sinodului s-a tinut in Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfantului Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa 14 sedinte in Ferrara, cea din urma avand loc pe 13 decembrie, papa Eugenie a mutat sinodul in alta parte (din considerente financiare), la 12 ianuarie 1439. Sinodul a reinceput in Florenta pe 26 februarie si s-a incheiat pe 5 iulie.
Nu a fost intaia data cand s-a incercat o astfel de reunire. Negocieri pentru restabilirea comuniunii eclesiale intre Roma si Constantinopole au avut loc de aproximativ 30 de ori de la Marea Schisma din 1054. Cea mai importanta dintre aceste incercari anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon in 1274. A fost motivata, la fel, in buna masura, de catre dorinta imparatului Mihail al VIII-lea de a primi ajutor militar din partea papalitatii. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie: Dar unirea s-a dovedit nu mai mult decat o intelegere pe hartie, de vreme ce a fost respinsa cu tarie de majoritatea covarsitoare a clerului si mirenilor din Biserica Bizantina, cat si de Bulgari si de alte tari ortodoxe. Reactia generala la conciliul de la Lyon a fost rezumata in cuvintele atribuite sorei imparatului: ‘Mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decat neprihanirea credintei Ortodoxe’.
La Ferrara-Florenta principalele probleme in disputa au fost: (1) purcederea Duhului Sfant (adica adaugirea de catre biserica latina a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) folosirea painilor nedospite (a azimilor) in Euharistie. (A mai fost un alt subiect important pe care unii dintre delegati ar fi dorit sa il discute, deosebirea in teologia ortodoxa dintre „esenta” divina si „energiile” divine, dar imparatul, dorind evitarea unor alte piedici pentru unire, le-a interzis participantilor greci sa discute problema.)
Filioque
Inca din zilele timpurii ale bisericii, candidatilor la botez in comunitatea crestina li se cerea sa marturiseasca credinta crestina sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un „crez” (din latinescul credo, „[Eu] cred”). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) si al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au stabilit ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lamuri invatatura Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos si spre a combate erezia ariana raspandita in biserica la acea vreme, ce sustinea ca Hristos a fost o fiinta creata, nu Dumnezeu vesnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atat in rasarit cat si in apus, ca exprimarea cea mai importanta a invataturii crestine, „simbolul credintei”. In 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adaugat o cuvant la crez astfel incat sa zica: „Cred..in Duhul Sfant, Domnul de viata Datatorul, care din Tatal si din Fiul purcede” (filioque in latina). Acest adaos a fost facut aparent ca o aparare impotriva arianismului. Roma a respins initial schimbarea crezului stravechi. De fapt, in secolul al 9-lea, papa Leon al III-lea a pus ca crezul original, fara filioque, sa fie inscris pe placi de argint, in bazilica Sfantului Petru. Curand dupa anul 1000, insa, Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul filioque a ocupat de departe cea mai intinsa parte a discutiilor sinodului. Urmatorul pasaj din „Vietile Stalpilor Ortodoxiei” descrie obiectia Ortodoxa la filioque:
Inr-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa disputa dintre Ortodocsi si Latini. Grecii, condusi de Sfantul Marcu, au insistat asupra faptului ca orice insertie in crez – filioque sau nu – era necanonica. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sanctionat aceasta adaugire si, in alte dati, alti papi au sustinut-o. In orice caz, a devenit treptat o adaugire permanenta a crezului in Apus, si papii ce au urmat au intarit aceasta invatatura eretica, declarand ca Duhul Sfant purcede din ipostasurile Dumnezeului-Tatal si Dumnezeului-Fiul, adica existenta Sa este din ambele ipostasuri. Intr-o incercare de combatere a arianismului, Apusul a creat doua cauze in Dumnezeire. Ortodoxia afirma ca Tatal este singura Sursa a Fiului si a Duhului – Unul nascandu-se vesnic din El si Celalalt purcezand vesnic din el. Dumnezeu, astfel, este Unul, deoarece Tatal este sursa Dumnezeirii, prin aceasta realizandu-se unitatea. Adaugirea filioque a fost treptata, desi Sinoadele Ecumenice al 3-lea si al 4-lea au randuit o hotarare stricta, ca in crez nici un cuvant sa nu se schimbe, adauge sau scoata – nici macar o litera. Asupra celor ce ar indrazni sa faca modificari, s-au aruncat afurisenii teribile.
Sfantul Marcu, impotriva puternicelor obiectii ale latinilor, a insistat ca, inainte de orice altceva, sa fie citite cu glas tare canoanele Bisericii privind chestiunile in discutie. A citit hotararile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, saselea si saptelea Sinod Ecumenic, precum si pasaje din diferiti sfinti, incluzand mai multi papi, toate afirmand crezul original si interzicand orice modificare a lui. Multi din monahii latini prezenti la sinod, dupa ce au auzit hotararile si actele Sinoadelor Ecumenice, alaturi de explicatia lui Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pana atunci. Au strigat ca grecii invata mai drept decat sfintii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, Latinii au oferit mai multe argumente in apararea filioque: ca filioque nu a fost un adaos la crez, ci doar o explicitare; ca Papa, ca si cap suprem al bisericii, are autoritatea sa faca astfel de adaugiri explicative in crez; si ca hotararile sinoadelor interzic numai modificarile neortodoxe in crez. Un compromis s-a cautat in formula acceptata de greci, cea ca Duhul Sfant purcede „de la Tatal prin Fiul”. Oricum, o data ce grecii au acceptat formula, latinii au insistat ca „prin Fiul” si „de la Fiul” inseamna acelasi lucru; astfel, filioque ar trebuie acceptat asa cum este: „de la Tatal si de la Fiul”! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra distinctiei, spunand: „Daca acceptam ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, abolim monarhia in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii”.
Autoritatea papala
Este clar din Noul Testament si alte scrieri crestine timpurii ale perioadei apostolice ca inca din primul secol au existat trei nivele de hirotonie in biserica: diacon, preot si episcop. Episcopul este capul unei comunitati crestine locale. El prezideaza asupra slujirii euharistice a bisericii; este raspunzator, in cele din urma, pentru propovaduirea si apararea invataturii celei adevarate. Precum un tata intr-o familie, este simbolul si pazitorul unitatii Bisericii si este responsabil cu pastrarea disciplinei si randuielii dumnezeiesti in biserica care ii este incredintata spre pastorire. Pe la inceputul secolului al patrulea, cinci orase in lumea crestina au dobandit o pozitie deosebita din pricina importantei lor in Imperiul Roman. Episcopii acestor orase au ajuns sa fie numiti „Patriarhi”. Alti episcopi au cautat deseori catre ei pentru conducere si autoritate morala in dispute doctrinare sau disciplinare, privind biserica ca un intreg. Cel dintai intre cei cinci Patriarhi era Episcopul Romei, Papa. Acesti Patriarhi nu reprezinta un „al patrulea” nivel de hirotonie in biserica; patriarhii sunt tot episcopi. Diferite interpretari ale rolului papalitatii in biserica au fost un focar major de tensiuni intre Bisericile Rasaritene Ortodoxe si cea Romano-catolica, mai ales dupa marea schisma de la 1054. Declaratia pozitiei romane, prezentata la sinod, zice: „Astfel definim ca sfantul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman insusi este succesorul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, si adevaratul vicar al lui Hristos. Papa este capul intregii Biserici, si parintele si invatatorul tuturor crestinilor; si ca toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a hrani, conduce si guverna Biserica catholica (soborniceasca)… Mai mult, reinnoim ordinea celorlalti venerabili Patriarhi, care ne-a fost inmanata prin sfintele canoane, si anume ca Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea dupa sfantul Pontif Roman. A treia, intr-adevar, este Alexandria; a patra, la fel, Antiohia, si al cincilea este Ierusalimul…” In contrast cu suprematia universala si jurisdictia imediata pe care biserica Romei o subscrie papalitatii, Sfantul Marcu explica punctul de vedere Ortodox in mod succint, scriind: „Pentru noi, Papa este precum unul din patriarhi – si numai daca este Ortodox” (adica adera la credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea).
Purgatoriul
Recent publicatul „Catehism al Bisericii [Romano-]Catolice” defineste doctrina bisericii Romei asupra purgatoriului dupa cum urmeaza: „Toti cei ce mor in harul si prietenia Domnului, dar inca imperfect purificati, sunt cu adevarat asigurati de eterna lor mantuire; dar, dupa moarte, ei sunt purificati, pentru a atinge sfintenia necesara intrarii in fericirea raiului. Biserica da numele de Purgatoriu acestei purificari finale a celui ales, care este cu totul diferita de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credinta asupra Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florenta si Trent. Traditia Bisericii, referindu-se la anumite texte ale scripturii, vorbeste de un foc curatitor… ” Raspunsul ortodox la invatatura purgatoriului, expus la sinod de catre mitropolitii Visarion al Niceei si Marcu al Efesului, este ca doctrina latina rezida intr-o distinctie intre un foc etern si unul temporar, ce este respinsa de ortodoxie. „Visarion a continuat prin a talcui ca exista un singur foc vesnic. Pedeapsa vremelnica a sufletelor pacatoase consta in faptul ca ei, pentru o vreme, pleaca intr-un loc intunecat si sumbru unde sunt pedepsiti prin lipsirea de Lumina Dumnezeiasca. Insa pot fi izbaviti dintr-acest loc intunecos si sumbru prin rugaciunile Bisericii, Sfanta Euharistie si fapte de milostenie, savarsite in numele lor – insa nu prin foc.” Astfel, ambele biserici afirma ca sufletul are parte de o purificare [curatire] continua dupa moarte, dar ortodoxia respinge (sau, cel putin, refuza sa afirme) ca focul purgatoriului este mijlocul unei astfel de curatiri.
Azimile
Au existat obiceiuri liturghice diferite in Apusul Latin si Rasaritul grec. O diferenta notabila a fost folosirea painii nedospite (azima) in euharistie, de catre biserica Latina, si folosirea painii dospite in bisericile Rasaritene. Ware rezuma hotararea sinodului in aceasta chestiune: „Unirea de la Florenta s-a bazat pe principiul dualitatii: unanimitatea in probleme de doctrina; respect pentru riturile legitime si traditiile particulare ale fiecarei Biserici… astfel ca in ceea ce priveste azimile, nici o uniformizare nu a fost ceruta: Grecilor li s-a ingaduit sa foloseasca painea dospita, in timp ce Latinii continuau sa o utilizeze pe cea nedospita.”
Apararea Ortodoxiei de catre Sfantul Marcu
Pe masura ce discutiile continuau, grija pentru dobandirea unei intelegeri din punct de vedere teologic si a unei caderi de acord a lasat loc motivelor lumesti, de ambele parti: si din partea papei (ce dorea a-si supune bisericile rasaritene autoritatii sale eclesiastice) si din cea a imparatului (ce isi dorea ajutor militar din partea Apusului). Intr-un efort de a grabi discutiile si de a usura unirea, imparatul Ioan i-a exclus pe doi din cei mai puternici aparatori ai ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, consemnandu-l pe Marcu in odaia sa si punand paznici la usa, pentru a-l impiedica sa plece. A fost conceputa o formula de unire, in care ortodocsii au acceptat pozitia bisericii Romei in fiecare punct doctrinar aflat in disputa. Pana si patriarhul bizantin Iosif a avut o intalnire intre patru ochi cu Sfantul Marcu, pentru a-l convinge sa semneze hotararea. Dar Marcu a fost neclintit: „In problemele de credinta nu incape pogoramantul si iconomia”. Opt zile dupa ce i-a grabit pe ceilalti delegati ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Imparatul Ioan a luat conducerea bisericii in maini, o actiune condamnata de Sfantul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapaneasca in credinta noastra: nici un imparat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fara numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Sai”. Dar papa si imparatul au inceput sa ii ameninte pe delegatii ortodocsi pentru a semna. Papa a anuntat ca isi va retrage sprijinul militar, daca ortodocsii nu vor semna. Delegatia ortodoxa a fost lasata fara hrana si bani, iar latinii au amenintat sa isi retraga plata stipendiilor promise, pentru calatorie si cheltuielile de trai. Delegatilor ortodocsi li s-a oferit mita in schimbul semnaturilor. Unul din episcopii rusi care nu a semnat de prima data hotararea a fost arestat si intemnitat timp de o saptamana, pana ce a primit sa semneze. Cativa episcopi si mireni s-au temut pentru vietile lor si au parasit orasul.
In cele din urma, Marcu al Efesului a ramas singurul episcop Ortodox din Florenta care a refuzat sa semneze hotararea de unire. „Ortodoxia a fost mai pretioasa pentru Marcu decat Statul; Ortodoxia era vesnica comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mantuiti. Statul bizantin e al taranei; s-a nascut, a inflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este pururea si trebuie pastrata precum o lumina vesnica.” Cat despre ceilalti delegati, „desi in launtrul inimilor lor, multi nu au vrut sa semneze, totusi si-au calcat constiinta ortodoxa de frica mortii, pentru bani, pentru hrana sau pentru a-l multumi pe imparat.” Pentru a fi corecti, trebuie spus ca nu toti delegatii din partea Romana au fost de acord cu asemenea masuri. Unul din teologii latini de frunte, dominicanul Ioan de Montero, a insistat in mod repetat ca sa i se ingaduie lui Marcu al Efesului sa se intoarca la discutii, dar Imparatul a refuzat.
La data de 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost ratificata. Dupa ce episcopii greci au semnat hotararea, in timp ce papa Eugenie se pregatea sa iscaleasca, a intrebat daca Marcu al Efesului a semnat si el. Cand i s-a spus ca nu, a exclamat: „Atunci nu am obtinut nimic!” Cu toate acestea, o slujba de praznuire a unirii s-a tinut in ziua urmatoare, si grecii s-au intors la Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtandu-i pe greci au trecut prin Cornul de Aur. Prin negutatorii care au fost in Ferarra si Florenta, faima si rezultatele lui Marcu au sosit inaintea sa in capitala. Dupa ce i s-a istorisit rezistenta sa eroica, norodul astepta sa isi aplaude si sa isi incurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populara fata de Marcu, astfel: „Efeseanul privea multimea ce il proslavea pentru ca nu semnase. Poporul il cinstea precum israelitii de demult pe Moise si pe Aaron. Toti il laudau si ii ziceau ‘sfant’”. Chiar si cei ce erau impotriva lui Marcu ziceau: „Nu a primit nici daruri, nici aur” de la papa. Plini de infricosare, credinciosii i-au evitat pe episcopii care semnasera si chiar i-au insultat. Nici clerul ramas in Constantinopole n-a dorit sa slujeasca impreuna cu unionistii. In acest timp, patriarhii rasaritului au anuntat ca nu se considera legati de nimic din cele ce au iscalit reprezentantii lor. Marcu a fost numit un nou Sfant Atanasie si un nou Sfant Ioan Teologul. A fost socotit marturisitor si mucenic de catre aproape intreg trupul bisericii grecesti. A fost intampinat cu respect si entuziasm universal.
Sfantul Spiridon
Sfantul Marcu Eugenicul a fost unicul ce s-a opus unirii cu catolicii semnata la Sinodul de la Ferrara – Florenta (1438-1439). Urmandu-i exemplul, lumea ortodoxa n-a recunoscut documentul, dar imparatul Constantin a ramas fidel unirii si Constantinopolul a cazut in 1453. In 1965 Patriarhul Athenagora ridica anatema de la 1054. La Sinodul de la Niceea din 2025 se va semna din nou unirea?
Parintele nostru intre sfinti Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a nascut Manuel, din Gheorghe si Maria, amandoi din familii credincioase si binecunoscute ale Constantinopolelui, capitala Imperiului Roman si a Patriarhiei Ecumenice a Bisericii Ortodoxe.
6 decembrie – SFANTUL NICOLAE facatorul de minuni. Fresca – PALMA DATA DE SFANTUL NICOLAE LUI ARIE. La multi ani tuturor celor ce poarta numele Ierarhului
Manastirea Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, pastreaza in cadrul programului sau iconografic o fresca originala ce infatiseaza Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Ineditul acestei reprezentari (deoarece scena exista de altfel in multe alte locasuri de cult) consta in faptul ca in aceasta Sfantul Ierarh Nicolae este reprezentat palmuindu-l pe ereticul Arie.
[…]
Gestul sfantului impotriva lui Arie a produs tulburare, deoarece Sfantului Nicolae i-au fost retinute insemnele arhieriei: Sfanta Evanghelie si omoforul.
In timp ce Sfantul se afla inchins intr-o celula Mantuitorul si Maica Domnului i s-au aratat in chip minunat. Mantuitorul i-a inapoiat Sfantului Nicolae Evanghelia. Apoi, Maica Domnului i-a oferit acestuia omoforul arhieresc, restabilindu-l in treapta episcopala.
[…]
Cand imparatul Constantin a auzit despre aceasta minune a ordonat ca Sfantul Nicolae sa fie reabilitat. Sfintii Parinti de la Niceea au condamnat invatatura eretica a lui Arie.
Cititi va rog mai multe la:
SINODUL VII ecumenic de la Niceea din 787, tinut impotriva ICONOCLASMULUI (arderea Icoanelor si a Sfintelor Moaste)
Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787:
Prigoana contra clericilor si a credinciosilor care venerau icoanele se numeste iconoclasm (distrugerea icoanelor) sau iconomahie (lupta contra icoanelor).
Primul imparat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). Prima masura iconoclasta a fost porunca sa fie indepartate icoanele din biserici (726).
Din dorinta de a arata ca a lucrat in mod legal, Leon III a convocat pentru 17 ianuarie 730 un sfat al senatorilor si al celorlalti demnitari ai statului si ai Bisericii, cu scopul de a-i castiga pentru planurile sale iconoclaste.
Patriarhul Gherman care s-a opus iconoclasmului va fi inlocuit de Anastasie.
La Constantinopol toti crestinii erau somati sa-si aduca icoanele in pietele publice, spre a fi arse. Cine se opunea, era ars de viu sau torturat, taindu-i-se o mana sau un picior.
PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)
Citez din articolul Sinoadele ecumenice ale Bisericii:
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a intrunit la Niceea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodului de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important „homoousis”, insemnand „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea si este urmatorul:
Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.
Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.
Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.
O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.
Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.
Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.
Cititi va rog si:
Pomenirea Sinodului al saselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)
Iata si ce putem citi in articolul ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?:
Cuviosul Iustin Popovici:
“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.
Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.
„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.
Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.
De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.
Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.
* * *
Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.
Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei – a omului – nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)
Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?
Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său – adică în folosul omului – toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).
Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.
În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc – Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.
(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele – făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei – şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.
(extrase din: „Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli – Petru-Voda, 2002
Biserica catolica, in autoritarismul ei deja sufocant, a facut mari greseli, care au dus atat la incercari de evadare, cat si la oferirea de motive pentru demolarea ei. Asa a aparut protestantismul si mai tarziu gandirea „filosofica„ din epoca „luminilor„, ultimele, precursoare ale ateismului. Sa le reamintim:
Iluminismul incerca sa inlature dogmele religioase si sa infiltreza luminarea maselor pe baza experientei proprii .
„Aveti curajul de a va folosi propiul simt al ratiunii” acesta era motto-ul iluminismului (Immanuel Kant).
Rationalismul sau miscarea rationalista, o doctrina filozofica care afirma ca adevarul trebuie sa fie determinat in virtutea fortei ratiunii si nu pe baza credintei sau a dogmelor religioase.
Panteismul, o conceptie filozofica care identifica divinitatea cu intreaga materie.
Citat panteism: Doctrina ca totul este Dumnezeu, spre deosebire de doctrina ca Dumnezeu este totul.
Au atacat in diverse feluri autoritatea de ordin religios, dogmatismul.
Deismul, o orientare filozofico-religioasa care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana si teza interventiei acestuia in viata naturii si a societatii.
Deistul crede in existenta unui Dumnezeu sau unei fiinte supreme, dar neaga religiile, bazandu-si credinta numai pe lumina primita de la natura, trecuta prin filtrul ratiunii.
Voltaire si-a dedicat o parte din timp atacului impotriva elementelor fundamentale ale religiei crestine: inspiratia din Biblie, incarnarea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, damnarea necredinciosilor.
Cititi va rog si:
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
7 comments