Milenarismul sau hiliasmul, o ratacire cu caracter eshatologic a unor culte neoprotestante

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/venirea-doua-domnului-imparatia-o-de-68918.html

Imparatia de o mie de ani. – Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia Domnului Hristos si „sfarsitul” lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara, dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament, sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca ea se va incheia cu invierea generala si cu judecata de apoi.

Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii, ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani (cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete, razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei + 111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.

Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de „o mie de ani” de fericire pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei, autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe pamant va dura sapte mii de ani – care corespund celor „sapte zile” ale creatiei – si ca ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever, Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii.

Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a fost combatut mai intai de preotul roman Oaius – care, in toiul polemicii, a savarsit greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii – si apoi de Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din Apoc. XX, 1-10, despre „legarea” diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca intr-adevar cu sfintii pe pamant „timp de o mie de ani”, insa doar in sens nevazut, sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil.

Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul:

1. „Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui.
2. Si a prins pe balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ;
3. si l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme.
4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisussi pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani.
5. Iar ceilalti morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere.
6. Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani.
7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui.
8. Si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii.
9. Si s-au suit pe fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc din cer si i-a mistuit.
10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, „unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte, in vecii vecilor”.

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestinede la intemeierea ei pana la Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de „o mie de ani”;
2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de „o mie de ani” ;
3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute, dupa trecerea acestei „mii de ani”.

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor. Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : „Alligatio diaboli est non permitti exercere totam tentationem quam potest”.

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca durata acestei epoci va fi de „o mie de ani” cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4). Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune : „Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa temporis plenitudo”.

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul Hristos. Incercarile diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei „o mie de ani” o epoca nelimitata si foarte lunga ; – in „imparatia” lui Hristos si a alesilor Lui de pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; – in „legarea diavolului”, o limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; – in „invierea cea dintai”, renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; – in „moartea cea de a doua”, condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; – in „dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani”, ultimele incercari ale diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; – in „Gog si Magog”, imaginea fortelor raului ; – in „cetatea cea iubita”, Biserica crestina sau Trupul tainic al lui Hristos ; – in „tabara sfintilor”, totalitatea credinciosilor devotati Evangheliei lui Hristos; – in expresia „preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos”,, nobletea spirituala a chemarii crestine si starea de har in care se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar – in „imparatia de o mie de ani”, toata epoca de la intrupare la Parusia Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine „fiarei”, adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia, Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de „prima inviere”, despre care insusi Mantuitorul spune : „Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care voieste ii inviaza… Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul Omului este” (Ioan V, 21, 24-27), sau : „Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine, are viata vesnica… Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi” (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele. Asupra acestora, „moartea cea de a doua” si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura 1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste expresii echivaleaza cu „catava vreme” din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura „o mie de ani”, adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca, crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surprind zi de zi stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit in lume ca sa intemeieze in ea „imparatia lui Dumnezeu” sau „imparatia cerurilor” (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin „nasterea cea de a doua”, adica prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu „prima inviere” din morti {Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca „Imparatia lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura”, ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci „pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt, urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de „o mie de ani” a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in care Hristos a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte tainesi care se impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale;

f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor „o mie de ani”, adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 – XXI, 5-11.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

HILIASM – EREZIA despre Imparatia de 1 000 de ani a lui Iisus Hristos pe Pamant, dintre a doua Sa venire si sfarsitul lumii

Parusia