SACCSIV – blog ortodox

SAUL și aGGiornamentoul lui SAUL

Posted in Uncategorized by saccsiv on iunie 4, 2017

Am primit pe e-mail:

 

SAUL  și  aGGiornamentoul   lui   SAUL

Eu:

NU sunt în acord cu „Oficialii” care au participat la lucrările presinodale din 2016 !

NU sunt în acord cu „Oficialii” care au participat la Sinodul Ortodox din Creta din 2016 și-au concluzionat !

NU sunt în acord cu „Oficialii” care explică „lucrările” Sinodului Ortodox din Creta din 2016 !

Deci:  SUNT ÎMPOTRIVA SINODULUI ORTODOX DIN CRETA DIN 2016 !

SUNT ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI , ÎMPOTRIVA CELOR CE-L PROMOVEAZĂ ȘI CONDAMN METODELE LOR!

NU EXISTĂ ALTĂ BISERICĂ PE PĂMÂNT DECÂT BISERICA ORTODOXĂ,  CEA SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ  ȘI  APOSTOLEASCĂ.

Să nu credeți că nu știu că cei care au participat la Sinodul Ortodox din Creta sunt episcopi, numai că ei, cei ce-au participat, reprezentau, după un algoritm de tip ad-hoc/ca să ne iasă nouă bine, pe episcopii ce   n-au fost lăsați să meargă și ei. Pentru că reprezintă, automat sunt „oficiali”. Mă-ntreb, chiar dacă au un plan pe niște hârtii, cum pot ei să reprezinte d.p.d.v. duhovnicesc pe episcopii rămași pe dinafară când se ivește o nouă problemă, o controversă, o viclenie, o …? Poate fi unul din cei rămași un nou Sf. Marcu Evghenicul, un nou Sf. Spiridon, sau chiar un nou Sf. Nicolae sau… Doar Bunul Dumnezeu poate ști.

De acest „poate fi” rău se teme șarpele cel din veacuri – așa că știința veacului de acum (pe care Dumnezeu o va rușina) i-a oferit alinare și loc să-și învârtă și să-și bage coada în voie pe unde vrea și cum vrea (Doamne, cine să-l certe dacă trei părți dintre episcopi au fost lăsați acasă?).

Eu, mirean pe acest Pământ din timpuri de demult, cu o căruță de ani în spate plină de păcate și niciun lucru bun ori vrednic de cuvântul om lucrat, cu umilință spun în fața Cinstitelor Voastre Fețe că sunt pe deplin convins de vorbele Domnului și Mântuitorului meu Iisus Hristos:  „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”,

așa încât eu simt că Domnul meu Iisus Hristos „a fost, este și va fi mereu Același” și strig cât pot: fraților, sunteți amețiți de vinul mândriei…treziți-vă, Domnul nostru Iisus Hristos nu poate fi „aggiornamentat”…EL ESTE, iar noi muritori suntem și nimic din ce avem nu-i al nostru și nimic nu putem face fără El. Treziți-vă, că deja a început „e târziu”!

Eu, întrucât despre mine și nedumeririle mele va fi slovă mai departe, eu înțeleg că Sinodul din Creta 2016 nu putea să formuleze dogme noi, întrucât cele de până la el erau foarte „tari” , greu de mestecat chiar și de „încercata” fățărnicie ecumenistă; așa că, în duhul „cel mai autentic” al vicleniei șarpelui dătător/distribuitor de mere (da, da, ăla de la Facere ), s-au gândit să le mai înmoaie un pic (pe dogme, bineînțeles). Cum? Cu ce? Nu știu – spun de la-nceput ! – căci eu nu posed viclenia șarpelui (celui din veacuri, ați auzit voi, nu?). Vă’ntrebați ce viclenie o fi folosit? Gândesc eu că pe cea a schimonosirii și a strâmbării dogmelor de pân’acum, motivând iubire/comuniune strict în sensul umanismului contemporan, cel ce-l are pe om drept model.

Apoi am început să citesc despre lămuririle, scuzele, luările de poziție, descrierea și argumentarea type new-eclesia (nu cunoașteți termenul?…puțintică răbdare, căci va apărea în curând, cel mai probabil pe una din crengile teoriei cu ramuri și copac),  declanșarea acțiunilor de măciucială (de la termenul tehnic presiune), terfeliri și izgoniri (teribilă inversare de sens a vorbei Domnului nostru Iisus Hristos „Cine nu e cu Mine e împotriva Mea”)…și câte și mai câte. Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul meu și-al celor ce te slăvesc întru vorbele tale, oare ce-ai simțit când Ți s-au plătit vindecările și învierile cu minciuni și pălmuiri? Știu Doamne că ne-ai spus „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”  și cum biserica casă este „Și vrăjmașii omului vor fi casnicii lui”, dar mici și neputincioși suntem și Te rugăm întărește-ne Doamne întru aceste zile.

În cele citite erau doar două personaje: ecumenistul și aspirantul la ecumenism (reprezentantul ortodox, bineînțeles, căci ceilalți erau „observatori”). Nu reiese clar cine le-o fi spus reprezentanților ortodocși că, de unii singuri și iubitori doar de ortodoxie, nu se vor mântui. Dar tot acel binevoitor, sub „chipul de facere de bine”, le-a spus „secretul”: că acolo, în scrierile ortodoxe, este acolo un „cuvințel”   care ascunde „ceva” și că doar cei din afara ortodoxiei creștine au reușit să-l priceapă și că, fără el, n-avem a nădăjdui, adică ne mai lipsește „ceva” (de care, înțeleg eu, să depindă oare mântuirea noastră?).

Să fie acel „ceva” cuvintele prin care Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.”  Ă? Nu-i bine? Așa înțeleg, iertare. Sigur veți găsi cuvânt mai lămuritor pentru acel misterios „ceva”. Sau poate…că… „De n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea” sau „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”

Și  totuși  nu-i lămuritor, nu lămurește pe acel „ceva”. Să fie ceva politic? Parcă n-aș crede…ce părtășie să aibă întunericul cu lumina? Căutați! Poate găsiți, și-mi spuneți și mie spre lămurire. Doamne ajută!

Fraților, cer iertare! Foile din cartea mea sunt puternic îngălbenite și tocite, adică rufoase; greu se mai înțeleg cuvintele. Pot greși. Iertați-mă! Apoi, alt necaz; cândva le mai știam și pe dinafară, acum însă de unde atăta ținere de minte la mine când, cred că datorită vremii, până și cei tineri cu studii superioare prin țari străine acuză stări amnezice.

Într-ale ce doresc a spune, eu sunt un om subțire, nu ca trup, ci ca învățatură… mai o carte, mai o revistă, ceva predici la Sf. Liturghii, sfaturi de la duhovnic, o discuție cu unul, cu altul…subțire, foarte subțire. Nici pe departe sănătoasa teologie. Cu tinerii e altceva. Mai ales după revoluție. De vreo 25 de ani ei fac cursuri de teologie ori doctorate prin străinătăți (Franța, Elveția, Anglia, Italia, Germania…mai puneți și voi câteva nume-sigur nu veți greși). Nu sunt ortodoxe? Nu, dar ele au bani pentru burse și interes ecumenist. Mai e câte o bursă și prin Grecia, Rusia dar nu dă prea bine la CV, căci a început a se pune ortodoxiei etichetă de fundamentalism (impropiu ortodoxiei, dar gura lumii doar pământul o astupă). Și, așa blindați cu doctorate și diplome de mare faimă, obținute pe pământuri cu puternic duh lumesc, ajung profesori la Seminarele ortodoxe din România…și contaminarea-i gata. Să mă exprim mai lămuritor: învățătura subțire e ca o cămașă ce nu mai poate fi dată jos, iar învățăturile din facultăți se aseamănă cu multe haine groase și solide, puse unele peste altele, la care se adaugă și cojocul doctoratului ce, la fel ca-n primul caz, nu mai pot fi date jos. Cele două persoane, cea doar în cămașă precum și cea puternic înfofolită stau un timp în umezeala duhului lumesc care patrunde în ele ca o umezeală rece de toamnă, ca o igrasie. Când vor pleca și vor veni înapoi, în lumea ortodoxă, cămașa cea subțirică se va usca relativ repede. Și hainele celui înfofolit se vor usca, dar numai pe deasupra. Cele din interior vor rămâne ude și vor mucegăi, împrăștiind miroul greoi al duhului lumesc peste cursanții seminariilor ortodoxe. Mirosul greu ar face ca elevii seminariști să se îndepărteze, dar ei au un spray (umanismul) cu care se tot dau și totu-i bine și plăcut și neghina nu se mai vede din grâu.

Și așa ecumenismul pune-n operă  know-how-ul „creștinismului” promovat de CMB.

Cui îi trebuie?

Unora nu le trebuie, și îndrăznesc să se facă și auziți.

Dar cum, cu de la cine voie? (Ca și cum Împăratul Împărăției Cerurilor n-ar fi Iisus Hristos, ci CMB)

Notă: Mai e totuși posibil ca CMB-ul să nu fi aflat, întrucât savanții englezi nu s-or fi pronunțat. Necaz.

Și frecându-și ei mâinile (ecumeniștii și ucenicii lor) a fericire c-au găsit soluția, hotărăsc: Saul ! Să-l activăm pe Saul!

Dar cum?… Căci Saul nu mai e. El a murit, a murit de mult, pe drumul Damascului și în Pavel s-a născut!

Avem toate datele, a noastră e media, la atac!

Dar de unde luăm lumină să orbim?

Deja s-a aranjat. Avem pe „transformer” ce ni-i aliat – oricând în înger de lumină chip poate lua.

Dar nu-i totuna, e nălucire, un fel de noaptea minții, vorba lui Badea: Dacă se va vedea?

Nu te’ngriji, fii tare! Ochii lor prin bani i-am tulburat și din a lor minte contabil am făcut.

Nu pot să cred. Sunt oameni, sunt mult prea complicați, au rațiune și-un țel în școli lor li s-a dat.

Ce țel, ce rațiune cînd simțul te robește? O patimă-i nimica; cinci noi le-am dat, c-atâtea simțuri au!

Dar cei din casa lor îi pot ajuta. Soți, părinți, copii, jertfelnic se pot ajuta…și din ochii lor nălucirea va pieri.

Fii tare! Și ei de mult sunt aranjați; ți-am spus doar, că media-i o forță și te subjugă falsului suprem.

Care fals? Cui trebuie de-i fals? Dar sunt biserici ortodoxe, sunt mănăstiri…se construiesc și se repară…

Desigur. Îi și ajutăm, zidurile nu ne sperie. De-i vr’un monah cu duhul curat, și ziduri nu primește, îl promovăm prin media și faptele-i stâlcim. Exemplu: În Sf. Munte bani la toți le-am dat. În cor s-au bucurat. Acum când au aflat, degeaba s-au mai întristat că drumul spre mezat li s-arătat.

Dar Sf. Lavrentie de Cernigov, dar Sf. Kuksa al Odesei, dar Sf. Paisie (Sf Munte), dar Sf. Nicolae Rogozin, dar Sf. Serafim de Virița și mulți alții de toate astea i-a-nvățat. Vor citi și toate se vor nărui.

Câți oare mai citesc hârtii…de nu-s pe facebook, nu sunt cool…cu cine share vor da? Poate pe net!?

Dar Saul prigonea pe față. Ce spui, e viclenie. La ce-ți mai trebuie Saul?

N-ai priceput nimic, ortodox căpățânos. Ce tot îți spun? Oare un Saul om îmi trebe mie? Ce-i greu de priceput când de mult pregătirile s-au făcut? Saul este o știre, Saul este o facere de bine în câmpul stufos al legilor cu rânjet la scadență, Saul este fluxul de finanță ce hrănește comoditatea, Saul este nivelarea de sus în jos a creștinismului, Saul este umanismul relativizant, Saul este antropocentrismul acestei vremi de năluciri, Saul este măndria luciferică a celor ce-și arogă statut de Dumnezeu, Saul este infailibilitatea papală , Saul sunt toți cei ce-și doresc statut de papă în ortodoxie și plâng că n-au făcut aGGiornamento mai repede. Saul este frica episcopilor ortodocși că încă sunt canoane de neclintit, Saul este frica preoților ortodocși de-a alege între canon și cuvântul episcopului, Saul este amestecul de neștiină, frică și moliciune al mireanului, Saul este…și câți de Saul avem? Vezi? Acum te-ai liniștit? Cine poate rezista unui astfel de Saul? Cu el ecumenismul s-a zămislit, cu el se va’ntări…pricepi ori nu? V-am stricat încrederea unul într’altul, cum vă veți mai iubi ca frați întru Hristos?

De ce spui și faci acestea? Cine-i cel vizat? Ce vrei, de fapt, ecumenismule?

Nu-mi mai spune-așa, eu sunt duh, nu sunt persoană.

De ești duh, ce fel de duh? Și-apoi cui slujești? Cum spui asta? La Sinod, în Creta, erau episcopi, patriarhi și mulțime de invitați. Nici în poză, nici în film nu te-am văzut.

Găsit-am la ei, demult, de-un secol și ceva ori poate vreun mileniu, un gol micuț în sinea lor; l-am ocupat, încet, încet și-s lor profesor. De vrei să mă vezi întru Sinod, cată bine la ce-au semnat, vezi ce daruri și-au făcut, cum de-a valma s-au rugat, cum ,,frățește’n fel și chip s-au sărutat”…chiar și la Masă-au mâncat. Acum, că tot ai întrebat ce duh, ce fel de duh îs…ecumenism e numele meu și nu-s rudă cu ecumenic de care categoric mă dezic. Cui slujesc? Mai adineauri ai întrebat. Dar eu nu slujesc, ci ei pe mine mă slujesc, căci din visul lor lumesc eu m-am născut. E drept că, la-nceput, prin sinoade m-au surghiunit și pe pustii m-au aruncat. Dar n-a durat, căci, nu știu cine, în două i-a-mpărțit…și-apoi din nou s-au împărțit și iar s-au împărțit. Aproape că-mi venea să plâng de grija lor, dar ce să vezi, ștergându-mi ochii observ în ei micuțul gol de care v-am vorbit. Pari deștept, ce-ar trebui să-ți mai zic?

Bine, fie cum spui. Dar tu ești doar unul, cum ai plecat de la Sinod cu fiecare și-n toți deodată și cum te-ascultă, cum sunt convinși și liniștiți în sinea lor, cum i-ai făcut să uite de-al 7-lea Sinod și textul de final? Dar și mai și: să ne explice că acum au început la zi a le aduce! AGGiornamento să fie? Și spun ei că proorocii au vorbit, dar cum să îi asculți când corect politic este: ,,istoric ei sunt depășiți” . Aș țipa, dar cine mă aude? Creștini ortodocși, proorocii au dat lumii vorbe adevărate nu doar pe un deceniu, nu doar pe un secol sau două, ci adevărate din ceasul grăirii până la ,,sfârșitul” pe care doar Tatăl ceresc îl știe. De-i așa, și așa este, aGGiornamento e noapte în gândire, e beție’ntru mândrie, e prim și consistent efort pus la năzuința luciferică. Și totuși, ecumenismule, pe tine cine te conduce?

Întrebi, dar nu vrei să știi, sunt sigur. Pot altceva să-ți spun: eu, ecumenismul, cadou lui de către om am fost făcut!

M-ai amețit, ce pot să spun?

Mirean păcătos mai sunt. De m-aș fi străduit un pic mai mult aș fi putut și eu să spun câteva gânduri despre acest Sinod. E lene? E moliciune? E frică? Ori ce-ar fi, e tot păcat. Să spun câteva gânduri? Dar e plin internetul de acte semnate, de luări de poziție împotriva Sinodului și a actelor semnate, foarte explicit teologic și dogmatic. La aceste critici mă raliez și eu cu toată conștiința mea de mirean ortodox. Oare ce-aș fi putut să spun eu în plus față de acești oameni plini de duh?

E drept, sunt și expuneri și răspunsuri care caută să dea greutate acestui Sinod, să-l scoată ca bun și necesar pentru vremurile de acum, cu mici excepții, spun lăudătorii, care se vor ,,explicita, nuanța și dezvolta” pentru a’ntări Sinodul din Creta (comunică Sinodul BOR) la următorul ,,Sinod mare și sfânt,, și nicidecum pentru a îndrepa și corecta sau a se dezice de invățăturile eretice. Vedeți? Ei recunosc că ceva e în neregulă. Mă-ntreb: de ce-au semnat? Să reluăm: deci ei recunosc că ceva e în neregulă și prin puterea limbii (a se vedea pilda elinului Esop) minimizează boacăna până când și umbra și chiar penumbra dispare, apoi spun că ce-a rămas e neimportant. De-i așa cum spun ei, de ce n-au șters ,,neimportanța”? Să existe în Sinod vorbe neimportante prinse în documente? Grav! Or fi semințe de neghină? Ori vreun microscopic ou din care, la următorul Sinod, va ieși balaurul ce sta-va să înghită poporul ortodox. De n-ați putut acuma șterge, când din Sinodul precedent nimic nu era de corectat, cum vreți ca eu și altul și altul și…poate majoritatea pliromei să creadă că la viitorul Sinod veți putea s-o faceți? De unde, atunci, peste 8 sau 10 ani,  atâta forță? Acum de ce n-ați putut? Fraților întru Hristos, iertați-mă! Sunt mirean și mai puțin cunoscător, și păcătos. Nu-s diplomat în vorbe, dar mi-e teamă de cât de direct spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui”. Ce faptă bună am făcut? Cum sunt ajutat să fac fapte bune? Intrând în CMB și învățând de la anglicani ori poate de la protestanți și de la cine-o mai fi acolo?

Iar de-acum, la CMB, biserica ortodoxă cu oricât de numeroasi episcopii ar fi, ei tot puțini se vor chema, căci toate sunt acum ,,biserici” și ea doar una dintre ele este…și cu căte voturi crezi că se vor impune?

Tot cotrobăind pe net, dau de-o știre din anii 1935-1936 când BOR recunoaște taina preoției la confesiunea

anglicană, printre altele. Mare păcăleală în blană de oaie. Anglicanilor atât de mult le-a folosit această taină, încât în 1992 hirotonisesc primele femei preot (vezi Sf. Calinic de la Cernica despre 1992). ,,Curat” taină, ar spune Pristanda.

Acum e vremea lui ,,e târziu”. Cred că ziua următoare lui azi, sau lui mâine, sau lui…aduce sigur vremea lui ,,prea târziu”. Oare-n vremea de acum să fie ,,Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă”?

Era să uit. Când au venit ierarhii de la Sinodul din Creta, au aflat că multi preoți nu-i mai pomenesc la sf. slujbe. Că așa spun canoanele ortodoxe (ale celor 7 Sinoade anterioare, transmise și Sinodului din Creta): când episcopii greșesc grav sau acceptă text eretic nu se mai pomenesc. Și ei acceptaseră. Și-au discutat, s-au prigonit și s-au certat, ba și-n consistoriu au ajuns. De ce  s-or supăra atât de tare că nu sunt pomeniți nominal, căci preotul ,,nepomenitor” pomenește spunând: ,,toți episcopii ortodocși”. Dacă ei sunt ortodocși, fără pată, sunt automat și-n grup pomeniți. De ce s-or supăra…de vină e vreo pată. Fiind mulți, e dificil să-i pomenești pe toți. Nici Bunul Dumnezeu, când i-a spus lui Ilie Tesviteanul de cei 7000 de bărbați, nu le-a spus numele în parte, ci așa, la grămadă. Nimeni nu s-a supărat. Acum am văzut că ierarhii trimit ,,solii” la preoții ,,rebeli care se iau după canoane” pentru a-i ,,catehiza” și a-i aduce pe calea cea bună (către CMB, desigur).

Întru final, ce să spun? Recunosc c-aș mai fi avut câte ceva, dar greu îi fără teologie. Pot doar să spun că mi-e teamă, teamă mai ales de vorbele tâlharului Dismas, cel ce s-a smerit pe cruce ,,Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre…” Are dreptate. Mai ales acum. Cred că toți suntem în osândă pentru ce facem și ce acceptăm acum, pentru că fugim tâlhărește de la ortodoxie către ecumenism.  Auzi, un tâlhar (făcător de rele, numit în Evanghelie) mustră-ntr’una de 2000 de ani. Și cin’să audă?

Apoi dacă noi tot facem, din ce în ce mai invers decât scrie, un-i asta ispitire a lui Dumnezeu de catre noi? Când cel rău l-a ispitit pe Iisus pe cornișa Templului, Iisus i-a zis: ,,Iarăși este scris: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”. Să fi încercat cel rău vreun aggiornamento prin denaturare de sens a unor fragmente din Vechiul Testament, mistificând scripturile?

În psalmi găsim vorbe, cred eu și pentru vremea noastră. Iată:

Ps.11.v2. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit.

Ps.11.v3. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie.

Ps.11.v8. Căci, atunci când se ridică sus oameni de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni.

Dar iată și-n:

Ps.48.v12.v21. Și omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor.

Cred că-i tare dur ce scrie-n aceste versete. Nu mă-ncumet a le comenta și nici tâlcuiri pe-nțelesu-mi n-am găsit.

Cine și ce suntem?  Și ce credem că mai putem face când Domnul nostru Iisus Hristos spune ,,Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”?

Miluiește-ne Doamne și apără-ne că am scăpat frâiele minții! Ajută-ne că pierim! Miluiește-ne Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne și roagă-te pentru noi!

Mărturisesc Crezul ortodox.

Mărturisesc că NU părăsesc Biserica Ortodoxă, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Mărturisesc că voi aștepta și mă voi ruga ca Sinodul BOR să-și revizuiască hotărârea asupra Sinodui din Creta 2016,  în acord cu Sfintele 7 Sinoade și ale lor canoane, în acord cu învățăturile sfinților ortodocși pentru a putea participa la slujbe.

Mărturisesc că nu există altă biserică, comunitate și spațiu de adunare, în afară de Biserica Ortodoxă, toate celelalte fiind confesiuni eretice apărute din erezii. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ,,Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”, și iarăși ,, Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.

CER IERTARE TUTUROR CELOR CE VOR CITI ACESTE SLOVE. NU SUNT SCRISE CU PATIMĂ ORI DIN PATIMĂ.

ELE SUNT UN STRIGĂT CĂTRE TOȚI, INCLUSIV CĂTRE MINE, ÎN A RĂMÂNE TREJI ȘI A APĂRA ORTODOXIA AȘA CUM MÂNTUITORUL NE-A LASAT-O PRIN CRUCE ȘI-NVIERE ÎNTRU VIAȚĂ ȘI FERICIREA VEȘNICĂ.

Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Un mirean, Neculae

Nota:

GG=Grozăvia Grozăviilor

Drept bibliografie, aduc:

Biblia Ortodoxă editată cu aprobarea Sinodului BOR

Părintele meu duhovnic

Părinți de mir și slujbele ortodoxe

Cărți, reviste și publicatii creștin ortodoxe

Comunicate și răspunsuri BOR pe net

Articole pe net de la fericiții și de laudă părinți ce-au nevoit în a scrie părerile lor

 

23 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. el said, on iunie 4, 2017 at 1:24 pm

    „Să nu credeți că nu știu că cei care au participat la Sinodul Ortodox din Creta sunt episcopi, numai că ei, cei ce-au participat, reprezentau, după un algoritm de tip ad-hoc/ca să ne iasă nouă bine, pe episcopii ce n-au fost lăsați să meargă și ei. Pentru că reprezintă, automat sunt „oficiali”. Mă-ntreb, chiar dacă au un plan pe niște hârtii, cum pot ei să reprezinte d.p.d.v. duhovnicesc pe episcopii rămași pe dinafară când se ivește o nouă problemă, o controversă, o viclenie, o …? Poate fi unul din cei rămași un nou Sf. Marcu Evghenicul, un nou Sf. Spiridon, sau chiar un nou Sf. Nicolae sau… Doar Bunul Dumnezeu poate ști.”__ – intrebare RETORICA!…

    … cel putin in ce priveste Sinodul BOR, acestia DESI NU „au fost lasati sa participe” ( „sarmanii”) AU SEMNAT CU TOTII la 29 octombrie 2017 PRO „Sinodul” din Creta!… din iunie pana la octombrie au avut IMP sa se situeze CORECT fata de EREZIA ECUMENISTA si OFICILAIZAREA e i de la Creta… si s-au situat PROEREZIE cu BUNA STIINTA si dupa timp de gandire !
    VAI de vesnicia acestor APOSTATI !

    asa ca te rugam sa-i cauti pe acei „noi Sf Marcu Eugenciul sau Sf Spiridon” LA ALTE Biserici, … BOR e IN APOSTAZIE TOTALA in ceea ce priveste MINCIUNOepiscopii ei si pe POMENITORII lor cu Turmele de ORBI trase de ei in IAD! … ca daca Scriptura zice aca ORB pe ORB se vor calauzi si cadea in GROAPA, sa NU cautati „scuze” ORBILOR / PRSTILOR/IGNORANTILOR si IRESPONSABILILOR …. caci NICI Scriptura NU zice despre ei ca ar scapa de GROAPA.. IADULUI !… asa ca cine se cerde mai „bun” decat Scriptura sa „teHUOloghiseasca” ALTFEL …ca asta au facut si dracii …

    Apreciat de 3 persoane

    • Mihai said, on iunie 4, 2017 at 1:57 pm

      Pai cum frate el, Teodot ne asigura că Teofan sa îndreptat și a apucato pe calea cea bună, ia să citiți comentariile lui pe blogul său și ce ,, sfaturi” da de o sa va cruciți, dar și ce acuze ai aduce lui Mihail Jar de la Banceni

      Apreciază

    • Nicoleta said, on iunie 4, 2017 at 9:27 pm

      el, am o întrebare. Cineva mi-a zis că la primul sinod ecumenic a lipsit si acolo un episcop, care și-a trimis doi preoți în locul lui, care au fost acceptați să îl reprezinte și că voturile lor au fost acceptate. Asta e scuza pe care am primit-o pentru lipsa tuturor episcopilor la ultimul așa-zis sinod. Justificare clară pentru acceptarea ereziilor din creta. Mai pe românește – spălare pe creier.

      Apreciază

      • Nicoleta said, on iunie 4, 2017 at 9:29 pm

        Și întrebarea (și pentru sacciv sau oricare persoană care are știință despre aceasta) – Este adevărat că a lipsit un episcop la primul sinod? Mulțam.

        Apreciază

  2. claudiutm85 said, on iunie 4, 2017 at 4:50 pm

    Off topic:
    In Biblia de la Blaj 1795, la Thesaloniceni 2, cap 2 zice asa:

    Si va rugam pre voi, fratilor,
    pentru venirea Domnului
    nostru Iisus Hristos si pentru
    a noastra adunare la Dansul,
    2.* Ca nu curand sa va mutati voi din
    minte, nici sa va spaimantati, nici prin duh,
    nici prin cuvant, nici prin carte, ca cum ar fi
    trimisa de la noi, cum ca ar fi sosit zioa lui
    Hristos.
    3. Sa nu va amageasca cineva pre voi, nici
    Intr-un chip, ca va veni mai inainte de ce va
    veni PARASIREA si se va arata omul pacatului,
    fiiul peririi.

    De ce acum scrie lepadarea de credinta?..e tot una cu Parasirea?..daca puteti sa ma ajutati sa inteleg! Hristos S-a Inaltat!

    Apreciază

    • Aurora said, on iunie 4, 2017 at 7:47 pm

      Claudiumtm85
      Cred ca nu este o problema ca s-a inlocuit ”parasirea” cu ”lepadarea”. Amandoi termenii slujesc aceeasi idee. Al doilea, as zice ca reda chiar mai bine ideea de apostazie. Nu tot ce s-a modificat in Biblie de-a lungul timpului este de rea intentie. Uneori trebuie sa mai tinem seama si de evolutia limbii, dinamica ei. Imbogatirea cu noi termeni sau disparitia unora, spun filologii ca este un fenomen normal. Limba este un organism viu care sufera transformari de-a lungul vremurilor. Desigur, nu este firesc sa se scoata toti termenii arhaici, cum fac diortositorii de azi vanduti occidentalizarii, inlocuind termeni ca ”oastea” tarii cu ”armata” numai ca sa fie pe placul NATO.

      Apreciază

  3. geo said, on iunie 4, 2017 at 7:54 pm

    5. „Razboiul este sanatate curata pentru un Stat”

    Fraza apartine unui intelectual de stanga – Randolph Bourne- si a fost rostita in perioada primului razboi mondial. Ce voia sa spuna Bourne prin aceasta fraza este ca, in perioade de conflict, cetatenii sunt mult mai inclinati sa renunte la libertatile economice si politice in schimbul securitatii. Acest lucru ar putea genera impozite mai mari, deficite publice mai mari si inflatie mai ridicata. In timpul razboaielor, guvernele aplica adesea controlul preturilor si, uneori, chiar si nationalizarea industriilor.

    Guvernele sunt mai putin eficiente in gestionarea resurselor pentru activitati economice productive decat persoanele sau companiile private, iar atunci cand respectivele Guverne preiau controlul economiei, sectorul privat sufera intotdeauna. Potrivit lui Robert Higgs („Crisis and Leviathan”), multe din mecanismele de control ale Statelor raman in vigoare mult timp dupa incheierea conflictelor militare

    http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21801234-5-feluri-care-atacurile-teroriste-afecteaza-economia.htm

    http://www.investopedia.com/articles/markets/080216/top-5-ways-terrorism-impacts-economy.asp

    http://visionofhumanity.org/indexes/global-peace-index/

    https://storymaps.esri.com/stories/terrorist-attacks/?year=2017

    Dă clic pentru a accesa wp0560.pdf

    http://www.investopedia.com/ask/answers/050115/what-impact-have-terrorist-attacks-had-insurance-industry.asp

    Apreciază

  4. viclenia în credință a lui Ierotheos Vlachos said, on iunie 8, 2017 at 7:48 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Viclenia în credință a lui Ierótheos Vlachos și a celor de un cuget cu dânsul

    Partea I-a
    Știu un om întru Hristos

    IERÓΤHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI, Știu un om întru Hristos. STAREȚUL SOFRONIE, ISIHASTUL ȘI THEOLOGUL. Ediția a doua, revăzută și adăugită. Traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, Editura Σοφία-Sophia, București, 2013, p. 156:

    [Ierótheos Vlachos, Mitropolit al Nafpaktosului:] Ca theolog ortodox experimentat, [Starețul Sofronie Saharov] nu poate fi de acord cu îngrădirea Bisericii Ortodoxe și nici cu teoria ecumenismului, pe care îl consideră [Starețul Sofronie Saharov:] „una din cele mai primejdioase erezii”.[1] [Ierótheos Vlachos, Mitropolit al Nafpaktosului:] Încercarea unora de a crea o biserică mondială așa-zis apostolică este plină de înșelăciune. La fel sunt înșelați și cei care încearcă să trăiască [Starețul Sofronie Saharov:] „o anume deosebit de înalt-mistică înțelegere a unei religii creștine mai presus de biserici”.[2] [Ierótheos Vlachos, Mitropolit al Nafpaktosului:] Îl sfătuiește pe Balfour: [Starețul Sofronie Saharov:] „Mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a Harului și este negreșalnică.”[3] [Ierótheos Vlachos, Mitropolit al Nafpaktosului:] Și, în continuare, îi oferă mărturisirea sa, expresie a experienței și a vieții.[4]

    [1] Ibidem [Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour), traducere în limba română de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006], p. 158.
    [2] Ibidem, p. 159.
    [3] Ibidem.
    [4] Ibidem, p. 160.

    [Ierótheos Vlachos, Mitropolit al Nafpaktosului:] Ca theolog ortodox experimentat, [Starețul Sofronie Saharov] nu poate fi de acord cu îngrădirea Bisericii Ortodoxe și nici cu teoria ecumenismului, pe care îl consideră [Starețul Sofronie Saharov:] „una din cele mai primejdioase erezii”.[1]

    [1] Ibidem [Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour), traducere în limba română de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006], p. 158.

    Pidalion Sau Cârma Corabiei Soborniceștii și Apostoleștii Biserici a Ortodocșilor, adică toate Sfintele Canoane, ale Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale și ale Sfinților Părinți de pe alocuri. Traduse din grecește în românește de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Venianin Costachi. Iar acum întâiași dată, în zilele Prea Înaltului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voievod, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Meletie al Moldovei. Tipărită prin sârguința și cheltuiala prea cuviosului arhimandrit Neonil stareț al Sfintelor mânăstiri Neamțu și Secu. Îndreptate și îndeplinite de protosinghelul Neofit Scriban în tipografia Sfintei Mănăstiri Neamțu, în anul 1844 de ieromonahul Teofan și de monahul Cleopa tipograful, pp. 268-269:

    CANONUL 15
    Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoția), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri.
    [Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 10, 31, 34: Sinod 1 și 2, can. 12, 13, 14; Gangra, can. 6; Cartagina, can. 10, 11, 62; Antiohia, can. 5]

    TÂLCUIRE
    Cele ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi și mitropoliți, acesteași le rânduiește cu mult mai vârtos canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovății, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele sfinte) și altele ca acestea, s-ar despărți de împărtășirea cu întâiul șezător al lor, iar dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.

    Deci Ierótheos Vlachos ne spune că theologul experimentat, Starețul Sofronie Saharov, nu poate fi de acord (atenție la formulare, nu zice: „nu este de acord” ci: „nu poate fi de acord” ca și cum Vlachos nu expune părerea Starețului Sofronie Saharov ci se folosește de numele Starețului și își expune de fapt părerea sa – n. n.) cu îngrădirea Bisericii Ortodoxe, adică, cu alte cuvinte, nu poate fi de acord cu aplicarea canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, 861 de către Biserica Ortodoxă în cazul ereziei ecumenismului, asta deoarece continuă Vlachos: „și nici cu teoria ecumenismului, pe care îl consideră [Starețul Sofronie Saharov:] „una din cele mai primejdioase erezii”.[1]”

    Să vedem în continuare ce scrie Starețul Sofronie Saharov în opera citată în cartea lui Ierotheos Vlachos.

    Apreciază

  5. viclenia în credință a lui Ierotheos Vlachos said, on iunie 8, 2017 at 7:49 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Viclenia în credință a lui Ierótheos Vlachos și a celor de un cuget cu dânsul

    Partea a II-a
    Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu

    Архимандрит Софроний (Сахаров), ПОДВИГ БОГОПОЗНАНИЯ. Издание 2-е, Свято-Иоанно-Предтеченский монастырь, Свято-Троицкая Сергиева Лавра, 2010, стр. 138, 143-145:
    https://azbyka.ru/otechnik/Sofronij_Saharov/podvig-bogopoznanija/2_8

    [Письмо] 11
    О СТАРЦЕ СИЛУАНЕ

    […]

    Простите меня, быть может, все это излишне, но здесь я хочу сказать немного и о том, что в настоящее время значительная часть христианского мира склоняется к принятию одной из опаснейших ересей, которая состоит в том, что якобы нет в настоящее время ни одной Церкви, которая в полноте сохранила истину учения Христова, в полноте обладает ведением тайны святой благодатной жизни христианской в отношении нравственно-аскетическом, что многие из Церквей, именуемых Христовыми, — имеют равную благодать, и поэтому должно произойти соединение Церквей на какой-то общей всем им программе (Крит, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Один из самых частых вопросов, с которым приходится встречаться, — это вопрос о том, кто спасется и кто не спасется. Обычно эти люди думают, что спасется не только православный (по учению Православной Церкви) или не только католик (по учению Католической Церкви), но и все вообще добродетельные люди, верующие во Христа. Это мнение от протестантов перешло и к верующим других Церквей; есть многие среди православных, держащихся этого мнения. Некоторые думают, что ни за одною из существующих ныне Церквей нельзя признать полноту ведения и благодати, так как каждая из них в той или иной мере уклонилась от истины; что они (сии мудрецы) только теперь «на конец веков» постигли вполне дух учения Христова, а что до сих пор весь христианский мир в течение стольких веков заблуждался; что теперь пришло время, когда нужно соединить все расколовшиеся части во единую соборную и апостольскую Церковь, — которая будет вполне истинствовать во всех отношениях, если при этом соединении будет принято только то, что является общим всем Церквам. Некоторые, что еще хуже, помышляют в сердцах своих о каком-то особо высоком мистическом сверхцерковном понимании христианской религии, которое … — не буду обо всем этом говорить (Крит, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Для того только уклонился в эту беседу, чтобы сказать Вам, что мне так хочется (и Богу молюсь об этом), чтобы Вы не прельстились этим всем, но твердо в сердце и уме убеждены были в том, что существует на земле та одна единая истинная Церковь, которую основал Господь, что Церковь эта хранит неповрежденным учение Христово, что она во всей своей совокупности (а не в отдельных членах своих) обладает полнотою ведения и благодати и непогрешима. Что то, что некоторым кажется неполнотою в учении, есть не иное что, как еще остающаяся возможность научной разработки неисчерпаемого бесконечного богатства ее, что, однако, нисколько не противоречит сказанному выше об обладании полнотою ведения. Выраженное на Вселенских Соборах в окончательной форме учение Церкви не может быть подвергнуто никаким изменениям, всякая дальнейшая работа ученая должна обязательно согласоваться с тем, что уже дано в Божественном откровении и учении Церкви Соборной Вселенской. Так же и в отношении благодати; полноту благодати может иметь только одна-единая Церковь, все же другие имеют благодать за веру во Христа, но не в полноте. Можно верить и в то, что даже в наше время есть люди, которые по благодати Святого Духа равны древним великим святым (говорю это в связи с тем, что мне приходилось слышать о некоторых людях в России), ибо «Христос днесь и во веки Тойже»[5]. Все это истина. Если кто отойдет от этой веры, тот не устоит.

    [5] См.: Евр. 13, 8.

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Αρχιμανδρίτου ΣΩΦΡΟΝΙΟΥ, ΑΓΩΝΑΣ ΘΕΟΓΝΩΣΙΑΣ, Μετάφρασις από τα ρωσικά Αρχιμ. Ζαχαρία, Ιερά Πατριαρχική και Σταυροπηγιακή Μονή Τιμίου Προδρόμου, Έσσεξ Αγγλίας, 2004, pp. 154, 160-162:
    https://scribd.com/document/246686063/Α-ΣΩΦΡΟΝΙΟΥ-ΑΓΩΝΑΣ-ΘΕΟΓΝΩΣΙΑΣ

    Επιστολή 11

    Ο ΓΕΡΟΝΤΑΣ ΣΙΛΟΥΑΝΟΣ

    […]

    Συγχωρείστε με, ίσως όλα αυτά να είναι περιττά. Εδώ όμως θέλω να πω και λίγα λόγια για το γεγονός ότι μια σημαντική μερίδα του χριστιανικού κόσμου κλίνει σήμερα να αποδεχθεί μια από τις πιο επικίνδυνες αιρέσεις. Αυτή ξεκινά από τη διαπίστωση ότι δήθεν στις ημέρες μας δεν υπάρχει ούτε μια εκκλησία που να έχει διαφυλάξει πλήρως την αλήθεια της διδαχής του Χριστού· ότι καμιά εκκλησία δεν κατέχει σε απόλυτο βαθμό τη γνώση του μυστηρίου της αγίας, χαρισματικής χριστιανικής ζωής σε ηθικό και ασκητικό επίπεδο· ότι πολλές από τις εκκλησίες, που αποκαλούνται χριστιανικές, έχουν ίση χάρη, και γι’ αυτό οφείλει να επέλθει η ένωση των εκκλησιών με βάση κάποιον κοινό για όλες παρονομαστή (Κρήτη, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Ένα από τα πιο συχνά ερωτήματα, που τυχαίνει να αντιμετωπίζουμε, είναι το ερώτημα ποιός σώζεται και ποιός όχι. Οι άνθρωποι αυτοί συνήθως σκέπτονται ότι σώζεται όχι μόνο ο Ορθόδοξος (σύμφωνα με τη διδασκαλία της Ορθοδόξου Εκκλησίας) ή μόνο ο Καθολικός (σύμφωνα με τη διδασκαλία των Ρωμαιοκαθολικών), αλλά και όλοι οι ενάρετοι άνθρωποι που πιστεύουν στον Χριστό. Η άποψη αυτή πέρασε από τους Προτεστάντες και στους πιστούς των υπολοίπων εκκλησιών. Υπάρχουν πολλοί μεταξύ των Ορθοδόξων, που υποστηρίζουν την άποψη αυτή. Μερικοί μάλιστα σκέπτονται ότι ούτε μια από τις υπάρχουσες εκκλησίες δεν μπορεί να δεχθεί το πλήρωμα της γνώσεως και της χάριτος, γιατί η κάθε μια από αυτές κατά τον ένα ή τον άλλο βαθμό έχει παρεκκλίνει από την αλήθεια. Οι ίδιοι πάντοτε πιστεύουν ότι μόνο τώρα, στα τέλη των αιώνων, συνέλαβαν πλήρως το πνεύμα της διδαχής του Χριστού και μέχρι τώρα όλος ο χριστιανικός κόσμος, [//161] στη ροή τόσων αιώνων, βρισκόταν σε πλάνη. Λένε ότι τώρα ήρθε ο καιρός, που πρέπει να ενωθούν όλα τα διχασμένα μέρη σε μια παγκόσμια και αποστολική Εκκλησία. Αυτή, σύμφωνα με τους ίδιους, θα κατέχει την πλήρη αλήθεια από όλες τις απόψεις, αν κατά την (παραπάνω) ένωση γίνει αποδεκτό μόνο εκείνο που αποτελεί κοινό χαρακτηριστικό για όλες τις εκκλησίες. Άλλοι πάλι, φαινόμενο ακόμη χειρότερο, διαλογίζονται στις καρδιές τους για κάποιο είδος υψηλού μυστικισμού, που υπερβαίνει τα όρια της εκκλησιαστικής αντιλήψεως της χριστιανικής θρησκείας, ώστε … δεν θέλω ούτε να αναφερθώ περισσότερο σε όλα αυτά(Κρήτη, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Επιθυμώ μόνο κλείνοντας το θέμα αυτό να πω παρενθετικά ότι πολύ θα ήθελα (και γι’ αυτό προσεύχομαι στον Θεό) εσείς να μη πλανηθείτε με όλα αυτά, αλλά να πιστεύετε ακράδαντα με την καρδιά και με το νου ότι υπάρχει πάνω στη γη εκείνη η Μία, Μοναδική και Αληθινή Εκκλησία που ίδρυσε ο Κύριος. Η Εκκλησία αυτή διατηρεί αλώβητη και ακέραιη τη διδασκαλία του Χριστού (και όχι ξεχωριστά μέλη της), κατέχει το πλήρωμα της γνώσεως και της χάριτος και είναι αλάθητη. Εκείνο που για μερικούς δεν φαίνεται να είναι πλήρης διδασκαλία, δεν είναι τίποτε άλλο, παρά η δυνατότητα για επιστημονική επεξεργασία που προσφέρει ο απεριόριστος και ανεξάντλητος πλούτος της. Αυτό όμως δεν συγκρούεται καθόλου με ό,τι είπαμε παραπάνω για την κατοχή του πληρώματος της γνώσεως. Η διδασκαλία της Εκκλησίας, που έλαβε την τελική της μορφή από τις Οικουμενικές Συνόδους, δεν επιδέχεται καμιά αλλαγή. Όλη η μετέπειτα επιστημονική εργασία πρέπει απαραίτητα να συμφωνεί με ό,τι ήδη δόθηκε στη θεία αποκάλυψη και διατυπώθηκε στη διδαχή των Οικουμενικών Συνόδων της Εκκλησίας. Το ίδιο ισχύει και για τη χάρη. Το πλήρωμα της χάριτος, μπορεί να κατέχει μόνο η μία και μοναδική Εκκλησία. Όλες όμως οι άλλες εκκλησίες διαθέτουν χάρη [//162] εξαιτίας της πίστεως στον Χριστό, όχι όμως στην πληρότητα. Μπορούμε να πιστεύουμε ότι και στις ημέρες μας ακόμη υπάρχουν άνθρωποι, που κατά τη χάρη του Αγίου Πνεύματος είναι ίσοι με τους μεγάλους αγίους της Εκκλησίας των αρχαίων χρόνων (το λέω σε σχέση με ό,τι έτυχε να ακούσω για μερικούς ανθρώπους στη Ρωσία), γιατί ο Χριστός είναι «χθες και σήμερον ο αυτός και εις τους αιώνας»[4]. Όλα αυτά είναι η αλήθεια. Όποιος απομακρυνθεί από την πίστη αυτή, δεν θα σταθεί.

    [4] Εβρ. 13,8.

    […]

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    ARCHIMANDRITE SOPHRONY (Sakharov), Striving for Knowledge of God. Correspondence with David Balfour, Letter 11, pp. 144-146:
    http://mountthabor.com/shop/striving-for-knowledge-of-god-correspondence-with-david-balfour/

    http://classicalchristianity.com/2016/10/17/elder-sophrony-on-orthodoxy-and-ecumenism/

    [Letter] 11

    About Elder Silouan

    […]

    Forgive me; perhaps all this is superfluous. At this point, though, I would like to say a little about the fact that at the present time a significant part of the Christian world tends to accept one of the most dangerous heresies. What is consists of is people saying that in our days there is not one Church which has kept fully the true teaching of Christ; or which possesses complete knowledge of the mystery of the holy, grace-filled Christian life on the ethical and ascetic level. Supposedly, many of the Churches which are nominally Christian have equal grace, and because of that we should proceed towards the union of the Churches on the basis of some common program (Crete, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). One of the most frequent questions which one comes across is the question of who will be saved and who will not be saved. These people usually think that it is not only the Orthodox who will be saved (according to Orthodox teaching), not only the Catholics (according to Catholic teaching), but all virtuous people in general who believe in Christ. This viewpoint has passed from the Protestants to the faithful of other Churches. There are many among the Orthodox who hold this opinion.

    Some people think that no single one of the existing Churches can receive the fulness of knowledge and grace, because each one of them in one or another degree has deviated from the truth. They think that only now ‘at the end of the ages’ they (these sages) have fully grasped the spirit of the teaching of Christ, and that the entire Christian world has been led astray for many centuries until now. That now the time has come when we must unite all the separated parts into one universal and apostle Church, which will have the fulness of truth in all its aspects, even though this union will only embrace what is common to all the Churches. What is even worse, some of them are pondering in their hearts a certain high, supra-ecclesial, mystical, understanding of Christian religion, which… I won’t say more about this (Crete, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.).

    I digressed into discussing this for one reason only: to tell you that I very much want you (and I pray to God for this) not to be deceived by all that, but to be convinced firmly in your heart and mind that on this earth there is one unique and true Church which Christ founded; that this Church maintains unspoiled the teaching of Christ, that she in her totality (and not in her individual members) possesses the fulness of knowledge and grace and infallibility. [I want you to be convinced] that what for several people seems to be incompleteness in her teaching is none other than the potential for some scholarly elaboration of her inexhaustible and infinite riches — this, however, does not contradict in any measure what I said above about her possessing the fulness of knowledge.

    The definitive form of expression of the Church’s teaching at the Ecumenical Councils cannot be subjected to any change. All future academic work must obligatorily concur with what was given in divine revelation and in the teaching of the Ecumenical Councils of the Church. The same is true in connection with grace: only the one and unique Church can have the fulness of grace. All the other Churches, however, do have grace because of their faith in Christ, but not in its fulness. We can, furthermore, believe that in our days there are still people who, by the grace of the Holy Spirit, are equal to the great Saints of the Church of ancient times. (I am saying this in connection with what I heard about several people in Russia.) [This is] because Christ is the same yesterday and today and forever (Heb. 13:8). All this is the truth. Whoever departs from this faith will not stand.

    […]

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Arhimandritul Sofronie, NEVOINȚA CUNOAȘTERII LUI DUMNEZEU. Scrisori de la Athos (către D. Balfour). Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica). Tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului ANDREI Arhiepiscop al Alba-Iuliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 152, 158-160:
    https://arhimandritulsofronie.wordpress.com/2015/09/12/arhimandritul-sofronie-nevointa-cunoasterii-lui-dumnezeu-pdf-text-integral/
    https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/12/arhimandritul-sofronie-nevointa-cunoasterii-lui-dumnezeu/

    11

    DESPRE STAREȚUL SILUAN

    […]

    Iartă-mă, poate că toate acestea sânt de prisos, dar aș vrea să spun acì ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică ce să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din bisericile care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să facă o unire a bisericilor într’un oarecare program de obște al tuturor (Creta, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Una din cele mai des întâlnite întrebări este – cine se mântuiește și cine nu se mântuiește. De obicei aceștia cred că se mântuiesc nu numai dreptslăvitorii (după învățătura Bisericii Dreptslăvitoare) sau numai catholicii (după învățătura Bisericii Catholice), dar îndeobște toți cei care trăiesc virtuos și care cred în Hristos. Această opinie din partea protestanților a trecut și la credincioșii celorlalte biserici; și mulți dintre orthodocși susțin această părere. Unii cred că nici una din bisericile care sânt acum nu pot fi primite ca având deplin cunoașterea și harul, deoarece fiecare dintre ele, într’o anume măsură, s’a îndepărtat de la adevăr; că ei (acești înțelepți) de-abia acum, „în sfârșitul veacurilor”, au dobândit deplin duhul învățăturilor lui Hristos, iar până acum întreaga lume creștină, de-a lungul atâtor veacuri, rătăcea; că acum a venit vremea când trebuie să se unească toate părticelele dezbinate, întru una sobornicească și apostolicească Biserică, ce va fi adevărată în toate privințele dacă unirea sus-zisă va fi primită numai pe baza a ce este de obște tuturor bisericilor. Unii gândesc în inima lor – ceea ce este și mai rău! – despre o anume deosebit de înalt-mistică înțelegere a unei religii creștine mai presus de biserici, care… – nu voiu mai vorbi despre toate acestea (Crete, 2016: https://en.wikipedia.org/wiki/Pan-Orthodox_Council – n. n.). Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăția ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice[1], ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse nici unei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea. De asemenea, și în legătură cu harul, deplinătatea harului o poate avea numai Biserica cea una, toate celelalte având har pentru credința în Hristos, însă nu în deplinătate. Putem crede că până și în vremea noastră sânt oameni care, prin harul Sfântului Duh, sânt deopotrivă cu marii sfinți din vechime (vorbesc în legătură cu faptul că mi s’a dat să aud despre câțiva în Rusia)[1], căci „Hristos ieri și astăzi același, și în veci”[2]. Acestea toate sânt adevărul. Cel ce se va îndepărta de la o astfel de credință, acela nu va putea sta.[3]

    [1] Se are în vedere știința ascetic-theologică a marilor Părinți, Cappadokienii, Athanasie cel Mare, Simeon Noul Theolog, Grigorie Palama și alții, care de-a lungul veacurilor au tot scos la iveală, la nivel de concept și de dogmă, trăiri cunoscute încă de Apostoli și de primii creștini și, în parte, și de cei din vechime, Moisì și prorocii, de pildă. (n. tr.)

    [1] Părintele Sofronie are în vedere nu numai pe cei din Rusia, ci și pe însuși Siluan, însă nu-l pomenește, pe de-o parte din modestie, pe de alta, pentru că era încă în viață. (n. tr.)

    [2] Evr. 13:8.

    [3] Ceea ce se avea să se întâmple și cu D. Balfour mai târziu. Cf. „Introducere”. (n. tr.)

    Apreciază

  6. viclenia în credință a lui Ierotheos Vlachos said, on iunie 8, 2017 at 7:50 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Viclenia în credință a lui Ierótheos Vlachos și a celor de un cuget cu dânsul

    Partea a III-a
    Sfântul Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje despre Harul Duhului Sfânt, Sfintele Taine și Sfintele Fapte Bune, ecumenismul umanist și validitatea Sfintelor Taine

    Despre Harul Duhului Sfânt:
    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, pp. 47-48
    :

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    HARUL

    Toate realitățile Dumnezeiești întrupate în Dumnezeu-Omul Hristos revarsă necontenit din sine nenumărate și nemăsurate puteri Dumnezeiești, neapărat trebuitoare ființei omenești pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru în-creștinare, pentru îm-bisericire, pentru înduhovnicire, pentru întreimificare, pentru în-dumnezeu-omenire; ele sînt numite printr-un singur cuvînt: har[27]. Toate aceste puteri Dumnezeiești au în toate privințele însușiri și caracter Dumnezeu-omenesc, și prin aceasta sînt cu toată ființa în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, din ea și prin ea. În Biserică, totul este Dumnezeu-omenesc, fiindcă totul este al Dumnezeu-Omului. Nimic nu este în Biserică în afara categoriilor „Dumnezeu-omenescului” și „al Dumnezeu-Omului”. Mîntuirea noastră, adică în-dumnezeu-omenirea noastră, nu este altceva decît necontenita noastră „înharisire”[28]. În Biserică și prin Biserică darul este oceanul nesfîrșit al Dumnezeieștilor, Dumnezeu-omeneștilor puteri îndumnezeu-omenitoare, în-creștinătoare, în-treimisitoare, care lucrează și înrîuresc fără încetare în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, Care este Biserica, ni s-au dat nouă toate puterile Dumnezeiești ce sînt trebuincioase oamenilor pentru viață și bună-cinstire în amîndouă lumile (2 Petru 1:3-4).

    Înaintea Dumnezeu-Omului, și ca Persoană – și ca Biserică – stă omul, cu firea sa cea după chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are și libertate după chipul lui Dumnezeu. Această libertate are dimensiuni uriașe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul poate chiar să se lepede de Dumnezeu și să aleagă pe diavolul. Și încă: omul poate să ajungă „dumnezeu după dar”, însă și diavol, după voia sa liberă. Întrebuințată cu înțelepciune Dumnezeiască, voia liberă îl duce pe om la Dumnezeu și îl unește cu Dumnezeu; întrebuințată rău, îl duce pe om la diavol și-l unește cu el. Istoria neamului omenesc este martorul grăitor al acestui fapt. Dumnezeu Se face om tocmai în scopul ca, în calitate de Dumnezeu-Om, în Persoana Sa Dumnezeu-omească, să îi arate omului și să-l învețe cum poate folosi în chip de Dumnezeu înțelepțit libera sa voință, cum să zidească în sine un om haric, un om după chipul lui Hristos, și cum să desăvîrșească pînă la deplinătate asemănarea cu Dumnezeu a ființei sale. Iar pentru atingerea acestui scop, Domnul a dat omului puterile Dumnezeiești trebuincioase, a întemeiat pe Sine, Dumnezeu-Omul, Biserica cu sfintele ei Taine și sfintele ei fapte bune. Făcîndu-se „de un trup” cu trupul Dumnezeu-omenesc, Biserica (Efeseni 3:6), omul ajunge, cu ajutorul Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, la scopul rînduit lui de către Dumnezeu: ajunge „dumnezeu după har”. Toată mîntuitoarea și de Dumnezeu dăruita înțelepciune a creștinului stă în a-și supune de bună voie voința sa liberă voinței Dumnezeiești a Domnului Hristos, după pilda Aceluiași Domn Hristos, Care de bună voie a supus în Persoana Sa Dumnezeu-omenească voința Sa omenească voinței Dumnezeiești. Această legătură Dumnezeu-omenească între voința Dumnezeiască și cea omenească este legea cea mai desăvîrșită și pravila cea mai trebuitoare în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos-Biserica: a-ți supune de bună voie voința omenească voinței Dumnezeiești a Domnului Hristos, și astfel, cu ajutorul harului Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, a-ți dobîndi mîntuirea, în-dumnezeirea, în-dumnezeu-omenirea și viața veșnică în Împărăția dragostei lui Hristos.

    În trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii s-a dat tot harul Dumnezeirii treimice, har care ne mîntuiește de păcat, de moarte și de diavol, ce ne renaște, ne schimbă la față, ne sfințește, ne în-creștinează, ne în-dumnezeiește, ne în-treimisește. Darul acesta s-a dat fiecăruia după măsura harului lui Hristos (Efeseni 4:7). Iar Domnul Hristos măsoară harul fiecăruia după osteneala lui (1 Corinteni 3:8): după osteneala în credință, în dragoste, în milostenie, în rugăciune, în postire, în priveghere, în blîndețe, în pocăință, în smerenie, în răbdare, și în celelalte sfinte fapte bune și Sfinte Taine evanghelice. Cunoscînd dinainte, prin a-tot-știința Sa Dumnezeiască, cum se va folosi fiecare dintre noi de harul Său, de darurile Sale, Domnul Hristos Își și împarte darurile, fiecăruia după puterea lui (Matei 25:15). Totuși de osteneala noastră personală și de înmulțirea darurilor Dumnezeiești ale lui Hristos ține locul nostru în trupul de viață făcător Dumnezeu-omenesc al lui Hristos-Biserica, ce, ca o singură și de nedespărțit ființă ceresc-pămîntească Dumnezeu-omenească, se întinde de la pămînt pînă mai presus de toate cerurile cerurilor. Cu cît omul trăiește mai mult plinătatea harului lui Hristos, cu atît are mai multe daruri în el însuși și cu atît se revarsă prin el, ca printr-un de-un-trup cu Hristos, puterile Dumnezeu-omenești ale Bisericii lui Hristos, ale trupului lui Hristos, puteri care ne curățesc de tot păcatul, ne sfințesc, ne în-dumnezeiesc, ne în-dumnezeu-înomenesc. Astfel stînd lucrurile, fiecare din noi trăiește în toți și pentru toți, fiindcă un singur trup sîntem toți. De aceea se și bucură fiecare de darurile fraților săi, mai ales cînd ele sînt mai mari decît ale sale.

    [27] După cum s-a observat, noi folosim și „har” („dar bun”, în grecește) și „dar”, alternîndu-le. (n. tr.)
    [28] oblagodaðenje (n. tr.)

    Despre Sfintele Taine:
    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, pp. 49-52
    :

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    SFINTELE TAINE

    Toate Tainele lui Dumnezeu sînt sfinte. Tot ce s-a făcut s-a făcut prin atot-Sfîntul Dumnezeu-Cuvîntul. Iar tot ce este din Dumnezeu-Cuvîntul este cuvîntător și sfînt. Fără Dumnezeu-Cuvîntul nu s-a făcut nimic din cele ce s-au făcut (Ioan 1:3; Coloseni 1:16; Evrei 2:10). În toate lumile lui Dumnezeu totul e sfînt, afară de păcat; iar păcatul este reaua întrebuințare a libertății de către ființele zidite. Exemple: diavolul și omul. Libertatea este rău întrebuințată atunci cînd e îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Păcatul săvîrșit naște moarte. Diavolul are două puteri de căpetenie: păcatul și moartea. Cu ajutorul lor, el biruie oamenii și stăpînește asupra lor. Împărăția păcatului și a morții este chiar iadul, pentru o ființă zidită după chipul lui Dumnezeu, cum e omul.

    Făcător a toate, Dumnezeu-Cuvîntul Se face om pentru a-l slobozi pe om de păcat și de moarte, și astfel a-l slobozi de diavol și de iad. Dumnezeu-Cuvîntul săvîrșește aceasta, ca Dumnezeu-Om, prin întreaga Sa nevoință Dumnezeu-omenească de pe pămînt, de la Întrupare pînă la Înălțare. Prin toată această nevoință, El întemeiază Biserica prin Sine și pe Sine, lucrînd în ea mîntuirea oamenilor cu ajutorul Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune ale Duhului Sfînt. El, Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, El e Biserica, El e Preasfînta a-tot-Taină, în care și din care sînt toate Sfintele Taine, începînd cu Sfînta Taină a Botezului.

    Toate în Biserică sînt Sfîntă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt, pînă la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfințenie a Dumnezeu-Omului celui fără de păcat, a Domnului Hristos. Ca Biserică, Dumnezeu-Omul cuprinde toate lumile, fiindcă toate lumile sînt zidiri ale Lui, toate sînt zidite prin El și pentru El (Coloseni 1:16-20). El e și Ziditorul, și scopul tuturor zidirilor, al tuturor făpturilor: El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:18); și încă: Biserica e trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți (Efeseni 1:23). Pentru aceasta, în El sînt a-tot-cuprinzătoare și mîntuirea, și în-dumnezeirea, și în-dumnezeu-înomenirea, și în-creștinarea, și tot ce este mai desăvîrșit, de care are trebuință ființa omenească în toate lumile și în toate viețile. La aceasta slujesc toate Sfintele Taine ale Bisericii Lui și toate sfintele fapte bune. Iar pe primul loc: Sfînta Taină a Botezului, Sfînta Taină a Mirungerii și Sfînta Taină a Euharistiei.

    Prin Sfîntul Botez, ne îmbrăcăm în Domnul Hristos, iar prin Sfînta Euharistie primim pe Domnul Hristos întreg, pentru mîntuirea noastră prin îndumnezeire, prin în-creștinare, prin în-dumnezeu-înomenire. Căci a-tot-bunul Domn S-a arătat ca Dumnezeu-Om în lumea noastră pămîntească, și, prin Biserică, a rămas în ea ca Dumnezeu-Om. Și astfel, în El sălășluiește toată plinătatea Dumnezeirii trupește – σωματικως (Coloseni 2:9), cu un singur țel: ca toți să ne umplem de această plinătate a Dumnezeirii (Coloseni 2:10); ca toți să ne în-dumnezeim, în-dumnezeu-înomenim, în-creștinăm, în-treimificăm; ca toți să ne facem „dumnezei după har”, dumnezei-oameni după har.

    Dumnezeu-Omul este marea taină a bunei-credințe (blagocestiei) (1 Timotei 3:16), marea taină a credinței Dumnezeu-omenești, și în Dumnezeu-Omul sînt toate Tainele Bisericii. Una și aceeași a-tot-Dumnezeiască Taină ipostatică a celei de-a doua Fețe a Preasfintei Treimi străbate și umple toate Tainele Bisericii, și tot ce e în ea, și tot ce e din ea. Fiece Sfîntă Taină izvorăște din și sfîrșește în Sfînta Taină a Bisericii: în Sfînta Taină a întrupării lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului, a Dumnezeu-omenității. Cu adevărat, fiecare Sfîntă Taină este a-tot-întreagă în Biserică; însă la fel este și întreaga Biserică în fiecare Sfîntă Taină.

    În Biserică, totul e Sfîntă Taină. Orice ierurgie e Sfîntă Taină. Chiar una mică, chiar și cea mai mică? Da. Oricare dintre ele este la fel de uriașă ca însăși Taina Bisericii. Fiindcă și cea mai mică dintre ele este, în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, într-o legătură organică, vie, cu întreaga Taină a Bisericii: cu Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos. Numai o pildă: rînduiala sfințirii mici a apei. O slujbă mică, dar ce necuprinsă sfîntă minune, necuprinsă ca însăși Biserica! Această minune iubită străbate de două mii de ani milioane și milioane de suflete de creștini ortodocși, le curățește, le sfințește, le însănătoșește, le nemurește; și nu încetează, nici nu va înceta să lucreze, cît vor dăinui pămîntul și cerul. Iar aghiasma mică este doar una din nenumăratele Sfinte Taine ce fac neîncetat minuni în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

    Dar și orice sfîntă faptă bună din sufletul creștinului ortodox este o Sfîntă Taină. Pentru că fiecare din ele este în legătură organică genetică cu Sfînta Taină a Botezului, iar prin ea, cu întreaga Taină Dumnezeu-omenească a Bisericii. Astfel: credința este o sfîntă faptă bună, și prin însuși acest fapt este o Sfîntă Taină prin care creștinul ortodox trăiește neîncetat. Iar sfînta credință, cu puterea luminii sale, dă naștere în sufletul lui și celorlalte sfinte fapte bune: rugăciunii, dragostei, nădejdii, postirii, milosteniei, smereniei, blîndeții… Și fiecare din ele este la rîndul ei o Taină. Toate (fapte bune și Taine) se hrănesc una pe alta, trăiesc una prin alta, se nemuresc și se învednicesc una pe alta. Și tot ce este din ele sfînt este. Drept aceea, nu este număr Tainelor în Biserica lui Hristos, în această a-tot-cuprinzătoare sfîntă a-tot-Taină ceresc-pămîntească a Dumnezeu-Omului. În ea, și fiecare „Doamne miluiește” este o Sfîntă Taină, și fiecare lacrimă de pocăință, și fiecare suspin al rugăciunii, și fiecare strigăt de tînguire.

    a) Sfînta Taină a Botezului

    Botezul este Sfînta Taină a în-creștinării, a în-dumnezeu-înomenirii, și prin aceasta a în-treimificării: cel botezat se îmbracă în Hristos, trăind moartea și învierea Lui; se predă în întregime lui Hristos și primește pe Hristos întreg, se face de-un-trup cu Hristos și întreaga Biserică Dumnezeu-omenească se face a lui. Ființa omului cea după chipul lui Dumnezeu dobîndește în Sfîntul Botez întregul program nemuritor al vieții sale: a trăi în Domnul Hristos, și a se trăi veșnic pe sine ca ființă după chipul lui Hristos, și a se umple fără contenire de puterile Dumnezeiești ale Dumnezeu-Omului. Din clipa botezului, începe viața creștinului în Biserică, adică viața în-creștinării de sine harice și de bună voie[29], cu ajutorul Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune. Întreaga viață ce urmează a creștinului este înmulțire a talanților dobîndiți la Sfîntul Botez. Prin botez, omul se face biserică vie a Preasfintei Treimi: întreaga lui viață se desfășoară de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfînt. În creștin lucrează toate puterile de fapte bune harice[30], care în-creștinează și în-treimifică ființa lui: dumnezeu-omul potențial se face – prin Dumnezeu-Omul, în Biserică – dumnezeu-om haric. Totul și întru toți – Hristos, acesta este scopul și programul vieții creștine, atît în timp, cît și în veșnicie (Coloseni 3:11).

    b) Sfînta Taină a Mirungerii

    Deși se dă prin lucrarea nevoinței Dumnezeu-omenești a singurului iubitor de oameni, Domnul Hristos, mirungerea este mai cu seamă Taina Sfîntului Duh. Într-adevăr, Sfînta Taină a Botezului și Sfînta Taină a Mirungerii sînt o Taină îndoit-una. Primit prin Sfîntul Botez în Dumnezeu-Omul Hristos, în trupul Lui, Biserica, creștinul primește în Sfînta Taină a Mirungerii „pecetea darului Sfîntului Duh”, adică harul Duhului Sfînt. Fiindcă, în Sfîntul Botez – după cuvintele de Dumnezeu înțelepțitului Cabasila – creștinul dobîndește o nouă ființă și ființarea după Hristos – [31]; iar în Sfînta Mirungere i se dăruiesc toate puterile, și darurile și energiile harice în-creștinătoare ale Duhului Sfînt, pentru viața cea nouă în Hristos, viața dumnezeu-omenească. În Sfînta Mirungere, persoana omenească este unsă cu Duhul Sfînt după chipul și asemănarea Unsului lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Hristos. În această Sfîntă Taină se prelungește Sfînta Cincizecime, care nu încetează niciodată în Biserica lui Hristos.

    c) Sfînta Taină a Euharistiei

    Sfîntul program și sfînta nevoință a sfintei Taine a Botezului se împlinește cel mai desăvîrșit în Sfînta Taină a Împărtășaniei: deplina în-creștinare, îndumnezeu-înomenire. Aici se trăiește haric întreaga iconomie Dumnezeu-omenească a mîntuirii, de la Întrupare pînă la Înălțare, ca viață a vieții noastre și ca suflet al sufletului nostru. Sfînta Liturghie este, după cuvîntul de Dumnezeu insuflat al Sfîntului Teodor Studitul, repetarea întregii iconomii Dumnezeu-omenești a mîntuirii[32]. Aceasta se accentuează îndeosebi la sfîrșitul Sfintei Liturghii a Marelui Vasilie, unde se spune: „Plinitu-s-a și s-a săvîrșit […], Hristoase, Dumnezeul nostru, Taina iconomiei mîntuirii Tale.”[33] Temeiul Sfintei Euharistii, după Sfinții Părinți, este următorul: „Dumnezeu se face om ca omul să se facă Dumnezeu.” Și cel ce se împărtășește mărturisește cu smerenie: „Trupul lui Dumnezeu mă în-dumnezeiește și mă hrănește: în-dumnezeiește duhul, iar mintea o hrănește în chip străin.” La mijloc este o străină, nespus de mare taină; cel ce se împărtășește tremură tot de spaimă și își grăiește lui-și la fiecare împărtășanie: „Uitîndu-te la de Dumnezeu făcătorul sînge, omule, să te cuprindă spaima.” Și cel ce se împărtășește trăiește neasemuita bună-vestire a tuturor lumilor omenești: se umple de toată plinirea Dumnezeirii – παν το πληρωμα του Θεου (Efeseni 3:19; v. Coloseni 2:10).

    Sfînta Împărtășire este apogeul realismului Dumnezeu-omenesc. De la Întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, Dumnezeu-Omul Domnul Hristos S-a făcut realitatea cea mai vădită, și mai fără de moarte și mai veșnică a tuturor lumilor. Mai ales a lumilor noastre omenești. Cu noi este Hristos, cu noi este Dumnezeu = Emanuil, cu noi este Dumnezeu în veci (Matei 1:23). Cel mai convingător martor al acestui fapt este Biserica, trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos. Biserica – trupul lui Hristos; Euharistia – trupul lui Hristos. Identitate de esență: Biserica în Euharistie, Euharistie în Biserică. Unde nu este Dumnezeu-Omul, acolo nu este Biserică; iar unde nu este Biserică, acolo nu există Euharistie. În afara acestora, totul este erezie, nebiserică, antibiserică, pseudobiserică. Ca trup al lui Hristos, Biserica este unitate sobornicească, dar tot așa și unitate a sobornicității. Acest lucru se întîmplă și pentru Euharistie ca trup al lui Hristos: un singur trup sîntem noi, cei mulți, și o singură pîine, că toți din aceeași pîine ne împărtășim (1 Corinteni 10:16-17). Da, un singur trup sîntem noi, cei mulți, și asta sub un singur cap: Dumnezeu-Omul Hristos. Drept aceea, atît în Euharistie, cît și în Biserică, Dumnezeu-Omul Hristos este totul și toate: Și El este mai înainte de toate, și toate sînt în El (Coloseni 1:17).

    [29] blagodatno-dobrovoljnog (n. tr.)
    [30] blagodatno-vrlinske (n. tr.)
    [31] De vita in Christo, lib. I: PG 150, 504A. Vezi și traducerea româneasca a lui Teodor Bodogae, Despre viața în Hristos, în volumul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii și Despre viața în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989.
    [32] După Sfîntul Teodor Studitul, Sfînta Euharistie e „centrul întregii iconomii a mîntuirii”, Operele Preacuviosului Teodor Studitul, tom 1, p. 126, Sankt-Peterburg, 1907.
    [33] Același lucru este exprimat indirect și la sfîrșitul Liturghiei Sfîntului Ioan Gură de Aur.

    Despre Sfintele Fapte Bune:
    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, pp. 53-56
    :

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    SFINTELE FAPTE BUNE

    Înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, înainte de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, în lumea noastră pămîntească faptele bune erau niște năluciri ireale, niște năzuințe de neîmplinit, niște idei lipsite de viață. Așa au fost ele în toate religiile necreștine, în toate filosofiile, eticile, sociologiile, culturile, civilizațiile ne-Dumnezeu-omenești. Dumnezeu-Omul Hristos este cea dintîi personificare a tuturor sfintelor fapte bune și prima desăvîrșită înfăptuire a lor pe pămînt. Faptele bune și Domnul Hristos sînt una. Adevărul acesta îl binevestește Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Însuți Domnul nostru Iisus Hristos este ființa tuturor faptelor bune.”[34] Numai în lumea noastră pămîntească a dat Domnul Hristos trup faptelor bune, ca și Bisericii. Dar întrucît Domnul Hristos este întreg în Biserică – ea este trupul Lui, iar El este capul ei – drept aceea și toate faptele Lui bune viază în Biserică. Și mădularele Bisericii, care viază în ea, viază în aceste sfinte fapte bune și după măsura rîvnei lor ating a lor mîntuire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-dumnezeu-înomenire.

    În Biserică, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, Dumnezeu-Omul Hristos Se sălășluiește în noi și trăiește în noi. Prin Sfîntul Botez, omul se încreștinează, iar după aceea în-creștinează întreaga sa viață, o în-dumnezeu-înomenește prin celelalte sfinte Taine și sfinte fapte bune. Orice sfîntă faptă bună este o nevoință cu foarte multe ramuri. În fruntea sfintelor fapte bune stă credința. Ea este rădăcina și inima tuturor sfintelor fapte bune. Din credință se nasc toate sfintele fapte bune: rugăciunea, dragostea, pocăința, smerenia, postul, blîndețea, milostenia și celelalte. Adevărul acesta îl binevestește Sfîntul Apostol, spunînd creștinilor: Toată silința punînd, adăugați la credința voastră fapta bună – εν τη πισει ημων την αρετην (2 Petru 1:5); sau, mai mult: a-tot-fapta bună = Domnul Hristos, fiindcă sînteți datori să mărturisiți prin viața voastră toate faptele bune – τας αρετας – Domnului Hristos (1 Petru 2:9). Fiecare faptă bună este neapărat trebuincioasă omului pentru mîntuire. Ca să atingă mîntuirea, omul are neapărată trebuință a se nevoi și cu nevoința credinței, și cu nevoința dragostei, și cu nevoința rugăciunii, și cu nevoința postului, și cu nevoința fiecărei fapte bune evanghelice. Fără credință nu este mîntuire, căci fără de credință nu este cu putință a bine-plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Deopotrivă însă, nu este cu putință mîntuirea fără dragoste, nici fără rugăciune, nici fără post, nici fără milostenie, nici fără celelalte sfinte fapte bune. Aceasta se vede limpede din Sfînta Evanghelie a Mîntuitorului, pe care El a propovăduit-o atît în persoană, cît și prin sfinții Săi binevestitori: Apostolii și Părinții. Drept aceea, de Dumnezeu înțeleptitul nevoitor ortodox Nichita Stithat, ucenicul Sfîntului Simeon Noul Teolog, bine-vestește în a sa Mărturisire de credință: „Credem și în trebuincioasa viață curată și îmbunătățită, care împreună cu dreapta credință este trebuincioasă mîntuirii.”[35]

    „Dumnezeu este fapta bună a-tot-desăvîrșită – η παντελης αρετη.”[36] Aceasta e învățătura apostolească-părintească, aceasta e Predania sfîntă a Bisericii lui Hristos. „Firea Dumnezeiască este izvorul a toată fapta bună.”[37] „Scopul vieții îmbunătățite: asemănarea cu Dumnezeu – η προς το θειον ομοιωσις.”[38] Drept aceea, „în fapta bună este un singur hotar al desăvîrșirii: a nu avea nici un hotar”[39].

    Din toate aceste pricini, fără sfintele fapte bune omul nu are mîntuire, îndumnezeire, în-creștinare, rai, Împărăția cerurilor. Sfintele Taine sînt, fără îndoială, sfinte dogme ale credin]ei noastre, ale mîntuirii noastre. Însă și sfintele fapte bune sînt deopotrivă sfinte dogme ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre. Fără Sfîntul Botez nu este mîntuire. Aceasta e o dogmă de neschimbat a mîntuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mîntuitorului. Dar și fără credință, și fără dragoste, nu este mîntuire. Pentru aceea, și credin]a, și dragostea sînt, de asemenea, dogme de neschimbat ale mîntuirii. Fiecare Sfîntă Taină este o dogmă; și fiecare sfîntă faptă bună evanghelică este o dogmă. Atît Sfintele Taine, cît și sfintele fapte bune alcătuiesc o singură nevoință organică nedespărțită a mîntuirii, nevoința Dumnezeu-omenească a mîntuirii.

    Poruncile Domnului din Evanghelie nu sînt altceva decît dogme morale. De pildă: fiecare fericire din Predica de pe Munte este o dogmă. Fără prima fericire, nu este mîntuire, căci fără smerenie nu este mîntuire. La fel: fără rugăciune, fără postire, fără dragoste – nu este mîntuire. Toate acestea sînt dogme etice evanghelice, pururea neapărat trebuincioase, pururea nestrămutate, pururea de datoria tuturor. Fiecare sfîntă faptă bună este o dogmă, o sfîntă dogmă a vieții creștinești. Iar mai înainte de toate – credința lucrătoare prin dragoste (Galateni 5:6). Toate faptele bune = toate poruncile cresc, izvorăsc, înfloresc din credință. Este un adevăr Dumnezeu-omenesc: toate dogmele morale sînt neapărat trebuincioase pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru în-dumnezeu-omenire. Ele și sînt puteri Dumnezeiești harice, de viață făcătoare, prin care omul se mîntuiește, în-dumnezeindu-se cu ajutorul lor. Ele se întăresc și se fac a-tot-puternice cu ajutorul Sfintelor Taine: a pocăinței, a mărturisirii, a Împărtășaniei…

    Faptele bune evanghelice sînt sfinte puteri Dumnezeu-omenești ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos și au putere Dumnezeu-omenească. Ca atare, ele sînt în același timp puteri de-dumnezei-făcătoare, în-dumnezeitoare: pe omul creștin îl schimbă la față, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în-dumnezeiesc.

    Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omenești și toate faptele bune necreștine, fie ele filosofice, religioase, științifice, culturale, civilizatorice, politice. În fiecare faptă bună evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu și omul. Sinergismul Dumnezeu-omenesc, împreună-lucrarea Dumnezeu-omenească, este legea de temelie a tuturor faptelor bune evanghelice. După nemuritoarea bună-vestire a sfîntului Apostol, sîntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu – θεου εσμεν συνεργοι (1 Corinteni 3:9). Libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a ființei omenești asigură omului împreună-lucrarea după chipul Dumnezeiesc cu Dumnezeu. Fiecare nevoință Dumnezeu-omenească este o nevoință harică de bună voie a omului. Cumpăna Dumnezeu-omenească în nevoințele omenești întru faptele bune o păstrează Domnul Iisus Hristos, în calitatea Sa de cap al Bisericii și al tuturor mădularelor ei, în așa fel încît Dumnezeiescul să nu păgubească omenescul, și nici omenescul să nu păgubească Dumnezeiescul.

    În nevoința mîntuirii omului, Dumnezeu Se arată, prin puterile mîntuitoare, în Sfintele Taine; iar omul, în nevoința mîntuirii sale, se arată prin sfintele fapte bune. Între sfintele fapte bune, credința este cea dintîi, atît ca obîrșie, cît și ca număr. Din ea iau naștere toate celelalte fapte bune: dragostea, rugăciunea, nădejdea, postirea, smerenia, blîndețea, milostivirea, pocăința și celelalte. În toate le ajută și împreună-lucrează cu ele sfintele puteri Dumnezeiești ale Sfintelor Taine. În nevoința mîntuirii, Sfintele Taine și sfintele fapte bune alcătuiesc un singur întreg Dumnezeu-omenesc. În lucrarea de mîntuire, împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc cu libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului se desfășoară după legile Persoanei Dumnezeu-omenești a lui Hristos, care domnesc și în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, fiind valabile și obligatorii pentru fiecare mădular al Bisericii. Atît harul lui Dumnezeu, cît și libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului sînt deopotrivă lucrătoare. Fiindcă Dumnezeu pe nimeni nu mîntuiește cu de-a sila. Dacă omul nu vrea fapta bună, adică credința și toate celelalte fapte bune, el nu are mîntuire, este mort, este un hoit. De asemenea, dacă nu vrea Sfintele Taine, nu are mîntuire, este mort pentru Dumnezeu, este un hoit. „Nu e a tuturor credința” (2 Tesaloniceni 3:2)

    Înțelepciunea rugăciunii Bisericii binevestește fără tăcere: Dumnezeu este „Dumnezeul milei”, „Dumnezeul bunătății”, „Dumnezeul iubirii de oameni”. Pe scurt: Dumnezeu este Dumnezeul a toată fapta bună. Un astfel de Dumnezeu este în realitatea noastră pămîntească, omenească, istorică, numai Dumnezeu-Omul Hristos. El este cu adevărat personificarea, și pilda, și icoana, oricărei fapte bune. Ca dragoste, El este dragostea desăvîrșită; ca bunătate, El este bunătatea desăvîrșită; ca iubire de oameni, El este iubirea de oameni desăvîrșită. Se poate spune cu a-tot-încredințare: Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună. Pe scurt: El este desăvîrșirea Dumnezeu-omenească a oricărei fapte bune. Pentru aceasta, scopul vieții oricărui creștin este a-tot-îmbunătățirea, în-creștinarea, îndumnezeu-omenirea, în-treimificarea. Da, în-treimificare: fiindcă acolo unde este Fiul, acolo este și Tatăl, acolo este și Duhul Sfînt: Întreaga Dumnezeire în trei Ipostasuri și nedespărțită.

    În Dumnezeu-Omul Hristos, fiece faptă bună este și Dumnezeiește desăvîrșită, și pe temei Dumnezeu-omenesc desăvîrșită, și ca atare omul poate ajunge la ea și o poate înfăptui. Omul, fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul lui Hristos, are chiar în această fire a sa semin]ele cele după chipul lui Hristos ale sfintelor fapte bune Dumnezeiești. Domnul Hristos Dumnezeu, făcîndu-Se om, ne arată în Sine și în via]a Sa toate aceste fapte bune în plinătatea și desăvîrșirea lor Dumnezeu-omenească. Și fiecare om, dus și călăuzit de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, poate să dezvolte pînă la desăvîrșire faptele bune în firea sa cea după chipul cu Hristos. Dacă omul nu ar fi fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești ar fi fost pentru firea lui nefirești, împotriva firii, impuse în chip mecanic; însă, de vreme ce omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești sînt pentru el și firești, și cu putință de înfăptuit, și cu totul potrivite și firii lui omenești. Dumnezeu, făcîndu-Se om, a arătat ca Dumnezeu-Om, în realitatea noastră pămîntească, pe temei omenește evident și convingător, adevărul acesta: Dumnezeu-Omul este fapta bună = Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună; în El și prin El, omul, ca ființă după chipul lui Dumnezeu, poate – prin osteneala sa cea de bună voie, cu împreună-lucrarea harului Sfintelor Taine – să ajungă la toată fapta bună și să trăiască a-tot-fapta bună. În trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, tot ce este al lui Hristos se face al nostru, prin urmare și fapta bună a Lui, și însăși a-tot-fapta bună. În aceasta stă întreaga morală evanghelică Dumnezeu-omenească, întreaga morală a Bisericii și a mădularelor ei.

    [34] Ουδια γαρ παντων αρετων αυτος εστιν ο Κυριος ημων Ιισους Χριστος (Ambigua: PG 91, 1018D)
    [35] Προεκθεσις ομολογιας και πιστεως, Opuscules et lettres, SC 81, p. 460.
    [36] Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 301A.
    [37] Sfîntul Grigorie al Nyssei, De anima et ressurectione, PG 46, 104A.
    [38] Sfîntul Grigorie al Nyssei, De beatitudine, PG 44, 1200C.
    [39] Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 300D.

    Ecumenismul umanist. Ereziile nu sunt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Nu există Sfinte Taine în afara Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică:
    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, pp. 111-116
    :

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    ECUMENISMUL UMANIST

    Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „a-tot-erezie” (panerezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau slu]eau anume însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

    Dogma ortodoxă și, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă și înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea și infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut și se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii”), învățătura mecanicistă privitoare la mîntuire, și prin aceasta învățătura mecanicistă despre viață, papo-centrismul, „sfînta” inchiziție, indulgențele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrșit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

    Dar protestantismul? Este cea mai apropiată și credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raționalistă se aruncă din erezie în erezie și se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă și nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrșit în sufletele credincioșilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orișice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credință; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, și nu mai e sfîrșit acestei muriri, fiindcă numărul morților duhovnicești ale omului este fără număr.

    Așa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos, nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, și a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăința este leacul pentru orice păcat, leacul dat ființei omenești, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.

    Fără de pocăință și de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc și lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, și, prin aceasta, părtaș la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, și moștenitor al tuturor bunătăților fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

    1. „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuiește în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puținătatea de credință, sfințirii Duhului și credinței adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvîrșit, netrecător și veșnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul și viața sînt de-o-ființă: adevărul veșnic și viața veșnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporește mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieștile Lui nemărginiri. El crește cu toată ființa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima și cu tot sufletul lui. În Hristos trăimadevărați fiind întru dragoste – αληθευοντες εν αγαπη, fiindcă numai în felul acesta putem să creștem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică și prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creșterea tuturor creștinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu și Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite și le iconomisește în chip a-tot-înțelept.

    Să nu ne amăgim. Există și un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înșeală, cu știință sau fără știință, unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este și părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este și pentru toți împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12:9).

    Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gîndirii sănătoase duhovnicești, Dumnezeu-omenești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți. Ortodocșii, cu totul înrădăcinați și întemeiați împreună cu toți Sfinții în adevăr și dragoste, au vestit și vestesc, din vremurile Apostolilor pînă astăzi, această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească față de lume și față de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral și pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă și etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Și, mai mult: vădesc criza credinței lor hoministe în adevăr și nesimțirea lor dochetistă[50] față de istoria Bisericii, față de continuitatea ei apostolică și sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr și în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită și gîndirea sănătoasă apostolică și patristică binevestește prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinței Dumnezeu-omenești: „Credința e temelia nădejdii și a dragostei… Căci credința face neîndoielnic însuși adevărul.”[51]

    Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moștenită de la Apostoli, a dragostei față de oameni și a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiași sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur și împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decît să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneți asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aș putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceți și să lucrați cele bune pentru toți oamenii cu luare aminte, și cu cercare multă, și făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiți aspri și neîndurați față de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinței lor nebunești, căci socotesc ură față de oameni și despărțire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticești spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire.” [52]

    2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

    „Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

    Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe κοινονια Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.

    În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe ‘Taine’; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

    Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din ‘biserica’ eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).

    Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

    Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.”[53] Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

    Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

    Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

    De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, binevestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – σωμα Χριστου = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – μεταληψις” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – κοινονια – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – συσσωμοι – cu Hristos.

    Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – αιρετικων – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor – zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – κακοδοξιας – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)[54].

    Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului”[55]. În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos”[56]. „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”[57]. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine”[58].

    [50] dochetism = ideologia unei secte gnostice din primele veacuri de creștinism, care susținea că trupul lui Hristos nu a fost omenesc, ci a fost sau duh, sau dintr-o substanță cerească, eterică, nepalpabilă (n.tr.)
    [51] 500 de capete: PG 90, 1189A
    [52] Epistola 12: PG 91, 465C
    [53] Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia.
    [54] Deslușirea credinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153.
    [55] Cuv. Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.
    [56] Idem, p. 596.
    [57] Idem, p. 742.
    [58] Idem, p. 780.

    Apreciază

  7. viclenia în credință a lui Ierotheos Vlachos said, on iunie 8, 2017 at 7:51 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Viclenia în credință a lui Ierótheos Vlachos și a celor de un cuget cu dânsul

    Partea a IV-a
    Afirmații ortodoxe???

    Arhimandritul Zaharia (Zaharou), LĂRGIȚI ȘI VOI INIMILE VOASTRE! (2 Corinteni 6:13). Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la Essex. Traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla și Fevronia de la Essex. Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului ANDREI Arhiepiscop al Alba Iuliei, Editura Reîntregirea 2009, pp. 118, 121-123:
    https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/12/arhimandritul-zaharia-largiti-si-voi-inimile-voastre/

    […]

    Întrebarea 3: Părinte, ați putea să ne spuneți câte ceva despre cum era Părintele Sofronie în ultimele sale zile de viață?

    […]

    L-am ținut în biserică timp de patru zile, pentru că cripta nu era încă terminată și mormântul nu era încă zidit. Tot acest răstimp l-am lăsat descoperit în biserică și am citit fără întrerupere Sfintele Evanghelii, de la început până la sfârșit, iară și iară, precum este obiceiul pentru preoți. Citeam Sfintele Evanghelii, parastase și alte rugăciuni; țineam slujbele, Liturghia, și el era acolo, în mijlocul bisericii, timp de patru zile. (Era, într-adevăr, ca de Paști, o atmosferă atât de minunată și binecuvântată!) Toți se rugau cu însuflare. Aveam un prieten, un arhimandrit, care obișnuia să vină la mânăstire în fiecare an și să stea câteva săptămâni pe timpul verii: Părintele Hierotheos Vlachos, care a scris O noapte în pustia Sfântului Munte. Acum e mitropolit. De cum a auzit că a murit Părintele Sofronie, a și venit. A simțit care era atmosfera și mi-a spus: „Dacă Părintele Sofronie nu este sfânt, atunci nimeni nu e sfânt!”. S-a întâmplat ca printre oaspeții noștri să fie și câțiva monahi din Sfântul Munte, care veniseră să-l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l-au mai aflat în viață. Părintele Tihon de la Simonopetra era unul dintre ei.

    Ori de câte ori veneau în Anglia din motive medicale, grecii aveau obiceiul să vină pe la mânăstire, pentru ca Părintele Sofronie să le citească o rugăciune, pentru că mulți se vindecau. Toți povestesc asemenea întâmplări. Doi dintre ei, în semn de recunoștință, au construit chiar o biserică în Grecia, închinată Sfântului Siluan. A doua sau a treia zi după moartea Părintelui Sofronie, a venit o familie din Tesalonic cu un copil de treisprezece ani. Avea o tumoare pe creier și trebuia să fie programat la operație în ziua următoare. Părintele Tihon, de la Simonopetra, a venit la mine și mi-a zis: „Oamenii aceștia sunt tare necăjiți, au venit și nu l-au mai găsit pe Părintele Sofronie în viață. Nu vreți să le citiți câteva rugăciuni pentru copil?” I-am spus: „Haideți să mergem împreună. Veniți și citiți cu mine. O să citim câteva rugăciuni în celălalt paraclis.” Ne-am dus și am citit rugăciunile pentru copil și, la sfârșit, Părintele Tihon a spus: „Știți, de ce nu-l treceți pe copil pe sub sicriul Părintelui Sofronie? O să se vindece. Ne pierdem vremea citind rugăciuni.” I-am spus că eu nu pot face aceasta, pentru că oamenii ar putea spune că nici nu a murit bine părintele și noi deja încercăm să încurajăm canonizarea lui. „Așa că, faceți-o sfinția voastră!” i-am spus. „Sunteți un monah athonit; nimeni nu poate să spună nimic.” A luat copilul de mână și l-a trecut pe sub coșciug. În ziua următoare au operat copilul și n-au găsit nimic. Au închis craniul și au spus: „Diagnostic greșit. Probabil că a fost o inflamație.” S-a întâmplat că băiatul era însoțit de un doctor din Grecia, care avea radiografiile pe care se vedea tumoarea. El le-a spus: „Noi știm foarte bine ce înseamnă acest «diagnostic greșit».” Săptămâna următoare, toată familia copilului a venit la mânăstire, să aducă mulțumiri la mormântul Părintelui Sofronie. Copilul a crescut, acum are douăzeci și unu de ani și este foarte bine. Când au venit să mulțumească, în săptămâna următoare, au aflat în mijlocul bisericii sicriul maicii Elisabeta, cea mai bătrână monahie a mânăstirii, în vârstă de o sută și un an. Murise cu exact treisprezece zile după Părintele Sofronie. Familia a zis: „Hm! De fiecare dată când venim aici, găsim pe cineva plecat dintre noi, așezat în mijlocul bisericii.”

    Acestea sunt câteva lucruri pe care voiam să vi le împărtășesc despre ultimele zile ale Părintelui Sofronie. Nu am fost niciodată atât de deschis precum am fost cu dumneavoastră în aceste câteva zile, iertați-mă. Deși dragul nostru episcop m-a prevenit că preoții săi sunt atât de buni, încât mă vor face să mă deschid cu totul, nu mi-am luat nici o măsură de precauție.

    […]

    Elder Zacharias of Essex, The Enlargement of the Heart. Pages 85-89:
    https://thoughtsintrusive.wordpress.com/2015/04/29/about-elder-sophrony-in-his-last-days/

    […]

    Question 3: Father, could you tell us something about Fr. Sophrony in his last days?

    […]

    We put him in the Church for four days, because the Crypt was not yet finished and the tomb was not yet built. We left him uncovered in the Church for four days, and we were continually reading the Holy Gospels, from beginning to end, again and again, as is the custom for a priest. We read the Holy Gospels, and we read the Trisagia and other prayers; we had the services, the Liturgy, and he was there, in the middle of the Church for four days. (It was really like Pascha, such a beautiful and blessed atmosphere!) No one showed any hysteria. Everybody prayed with inspiration. I had a friend, an Archimandrite, who used to come to the monastery every year and spend a few weeks during summer time: Fr. Hierotheos Vlachos, who wrote, A Night in the Desert of the Holy Mountain. He is a Metropolitan now. He came as soon as he heard that Fr. Sophrony had died. He felt the atmosphere, and said to me, “If Fr. Sophrony is not a saint, then there are no saints!” We happened to have some monks from the Holy Mountain who came to see Fr. Sophrony, but they did not find him alive. Fr. Tychon from Simonos Petras was one of them.

    Every time the Greeks came to England for medical purposes, they had the habit of coming to the monastery to be read a prayer by Fr. Sophrony, because many were healed. They all relate such things. Two of them, out of gratitude, even built a Church in Greece, dedicated to St. Silouan. The second or the third day after Fr. Sophrony’s death, a family came with a thirteen year old child. He had a brain tumour, and his operation was due the next day. Fr. Tychon, from Simonopetra, came to me, and said, “These people are very sad, they came and did not find Fr. Sophrony. Why don’t you read some prayers for the child?” I said to him, “Let us go together. Come and be my reader. We will read some prayers in the other Chapel.” We went and read the prayers for the child, and at the end Fr. Tychon said, “You know, why don’t you make the child go under the coffin of Fr. Sophrony? He will be healed. We are wasting our time reading prayers.” I told him that I could not do that, because the people would say that he has only just died and we are already trying to promote his canonization, “So, you do it!” I said to him, “You are an Athonite monk; nobody can say anything.” He took the child by the hand, and made him pass under the coffin. The next day they operated on the child and found nothing. They closed his skull and said, “Wrong diagnosis. It was probably an inflammation.” It happened that the child was accompanied by a doctor from Greece, who had the X-ray plate, showing the tumour, and who told them, “We know very well what this ‘wrong diagnosis’ means.” The next week, the whole family of that child, who were from Thessalonica, came to the monastery to give thanks at the tomb of Fr. Sophrony. The child has grown, he is twenty-one years old now, and he is very well. When they came to give thanks the week after, they found in the middle of the Church the coffin of Mother Elisabeth, the oldest nun of the monastery, a hundred and one years old. She died exactly thirteen days after Fr. Sophrony. The family said, “Hum! Every time we come here we find somebody dead in the middle of the Church.”

    This was something from the last days of Fr. Sophrony. I have never been so open in my life as I have been with you during these days. Forgive me for being like that. Although our dear Bishop warned me that his clergymen are so good that they will make me open up, I did not take any precautions.

    […]

    Apreciază

  8. viclenia în credință a lui Ierotheos Vlachos said, on iunie 8, 2017 at 7:52 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    Viclenia în credință a lui Ierótheos Vlachos și a celor de un cuget cu dânsul

    Partea a V-a
    Concluzii

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Sfântul Meletie Mărturisitorul, Carte în stihuri:

    „Nu-i ascultați nici pe pustnici, nici pe preoți, și nici pe cei ce ne propovăduiesc învățături nelegiuite, și povățuiesc în chipul cel rău, și nici pe aceștia și nici chiar pe episcopi să nu-i ascultați, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, și să cuvântăm, și să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

    Nu este cu dreptate și cu cuviință bine-credincioșilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu și din aceasta își întăresc înșelăciunea ceilalți potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărți cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte și să tacă, sau cu totul să se liniștească? Pentru că tăcerea sa îl vădește cum că și el se învoiește acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului și vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte și n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat și lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor și să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.

    „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!” (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1, 8-9).

    Sfat iar nu poruncă: fiecare este liber să aleagă ce carte vrea să citească; asumându-și în veșnicie cele alese și cele citite va răspunde pentru faptele sale.

    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, p. 47:

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    Înaintea Dumnezeu-Omului, și ca Persoană – și ca Biserică – stă omul, cu firea sa cea după chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are și libertate după chipul lui Dumnezeu. Această libertate are dimensiuni uriașe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul poate chiar să se lepede de Dumnezeu și să aleagă pe diavolul. Și încă: omul poate să ajungă „dumnezeu după dar”, însă și diavol, după voia sa liberă. Întrebuințată cu înțelepciune Dumnezeiască, voia liberă îl duce pe om la Dumnezeu și îl unește cu Dumnezeu; întrebuințată rău, îl duce pe om la diavol și-l unește cu el. Istoria neamului omenesc este martorul grăitor al acestui fapt.

    Din Limonariu sau Livada Duhovnicească a Sfântului Părinte Cuvios Ioan Moshul:

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 26. VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII, pp. 42-43, 213:

    CAPITOLUL 26

    VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII

    Un bătrîn cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon[38] din apropierea sfîntului rîu Iordan. Și era bătrînul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara[39], cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrîn despre gîndul curviei. Bătrînul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus:

    – Eu, avvă, am părtășanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

    Cînd a auzit bătrînul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornică și Apostolică Biserică. Și i-a spus:

    – Nu este altă mântuire decît numai în a cugeta drept (a avea credința ortodoxă, a avea dogma ortodoxă – n. n.) și a crede că Sfînta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu[40].

    – Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: daca nu ești cu noi, nu te mîntui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este credința cea adevărată.

    Bătrânul a primit cu bucurie cuvîntul fratelui și i-a spus:

    – Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea lui îți va descoperi adevărul!

    Lăsîndu-l pe fratele în peșteră s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stînd în fața lui și-i spune:

    – Vino și vezi adevărul!

    Și luîndu-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urît și cu foc și-i arătă în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscur și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva[41].

    – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă îți place locul, rămîi în credința ta! Dar dacă nu vrei sa încerci chinul acesta, vino la Biserica Cea Sfântă și Sobornică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.), așa cum ți-a spus bătrânul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvîrși toate virtuțiile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

    La cuvîntul acesta fratele și-a venit în sine. Cînd a venit bătrânul, i-a povestit toate cele întîmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfînta Sobornică și Apostolică Biserică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.). Și a rămas împreună cu bătrînul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace.

    [38] Clădită între anii 450-470, dărîmată de perși în 614, mănăstirea aceasta trăiește și azi sub numele Sf. Gherasim, lîngă Marea Moartă.
    [39] Cetate de graniță între perși și bizantini.
    [40] Se știe că patriarhul Nestorie (420 – 431) – tăgăduia fecioria Maicii Domnului.
    [41] Ereticii pomeniți aici privesc nu numai pe nestorieni, ci și pe arieni, pe origeniști și pe monofiziți (și pe toți ereticii – n. n.).

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 46. MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE, pp. 60-61, 215:

    CAPITOLUL 46

    MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE

    Ne-am dus odată la avva Chiriac preotul lavrei lui Calamon de lîngă sfîntul rîu Iordan. Și ne povestea zicînd:

    Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbați sfințiți și cinstiți, că stă la ușa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbați care erau cu ea drept Sfîntul Ioan Teologul și Sfîntul Ioan Botezătorul. Am ieșit afară din chilie și i-am rugat să intre înauntru ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Și m-am rugat mult timp stăruitor de dînsa, spunîndu-i: „Să nu mă întorc rușinat și înfruntat” și multe altele. Cînd ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi-a răspuns cu asprime, zicîndu-mi:

    – Ai în chilia ta pe dușmanul meu. Cum vrei dar să intru?

    După aceste cuvinte a plecat.

    Cînd m-am deșteptat, am început să mă vaiet și să mă gîndesc dacă n-am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decît numai eu. Deși m-am chinuit multă vreme, totuși nu m-am găsit vinovat cu nimic față de ea. Văzîndu-mă învăluit de tristețe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristețea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Cînd am deschis cartea, găsesc scrise la sfîrșitul ei două cuvântări de ale nelegiuitului Nestorie[75]. Îndată am cunoscut că acesta era dușmanul Stăpînei noastre, Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Atunci m-am sculat și am plecat și am dat cartea celui care mi-o împrumutase și i-am spus:

    – Ia-ți, frate, cartea! N-am avut aîta folos din ea cîtă pagubă, și i-am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvîntări ale lui Nestorie, și le-a pus pe foc zicînd:

    – Să nu rămînă în chilia mea vrăjmașul Stăpînei noastre, Sfintei Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria.

    [75] Se știe că patriarhul Nestorie ataca credința despre pururea fecioria Maicii Domnului.

    Apreciază

  9. istoria ecumenismului umanist în România said, on iunie 8, 2017 at 7:55 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!!!

    Ecumenismul în România. Ioan Iovan de la Recea

    Partea I-a
    Icoană pictată cu mult drag, cu părintele Ioan Iovan și scene din viața lui
    :
    http://ioaniovan.ro/fotografii/113-icoana-pictata-cu-mult-drag-pentru-parintele-ioan

    SF. CUV. Mărturisitor IOAN IOVAN

    _________________________________________________________________________________________

    Drumul sfințeniei: din istorie în calendar:
    http://ziarullumina.ro/drumul-sfinteniei-din-istorie-in-calendar-36861.html

    […]

    Prima dintre ele este „ortodoxia neîndoielnică a credinței, păstrată până la moarte și manifestată prin proslăvirea de către Dumnezeu, manifestată prin puterea de a suferi moartea martirică; puterea de a suferi diverse chinuri; puterea de a-și închina viața celei mai înalte trăiri religioase; puterea de a săvârși minuni, în viață sau după moarte; puterea de a apăra cu devotament dreapta credință. Iar acestea sunt întărite de răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea ei prin cultul spontan“, ne mai spune protos. Veniamin Goreanu.

    […]

    Despre canonizare: Cum se face trecerea in randul sfintilor:
    http://apologeticum.ro/2011/05/despre-canonizare-cum-se-face-trecerea-in-randul-sfintilor/

    […]

    Pentru a fi feriți de necredință, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva poate fi trecut în Sinaxar. Din condițiile de fond amintim:
    1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui ce urmează a fi canonizat, ortodoxie păstrată până la moarte.
    2. Proslăvirea lui de către Dumnezeu, manifestată prin moarte martirică pentru credință, prin puterea de a săvârși minuni și puterea de a apăra eroic Biserica Ortodoxă.
    3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia, prin cultul spontan acordat de poporul credincios.

    […]

    Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă (Fragmente din articolul Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă – noțiuni introductive de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an II, nr. 2, apr-iunie, București, 1950):
    http://stefancelmare.ro/Criterii-s2-ss12.htm

    […]

    Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții de fond:

    1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.

    2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

    a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință.
    b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte.
    c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase.
    d) puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte – sau în fine –
    e) puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă.

    3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei condiții pot face excepție numai mucenicii dreptei credințe.

    Existența condițiilor de fond, și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

    […]

    Apreciază

  10. istoria ecumenismului umanist în România said, on iunie 8, 2017 at 7:56 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!!!

    Ecumenismul în România. Ioan Iovan de la Recea

    Partea a II-a
    Închisoarea Văcărești. Împărtășirea cu ereticii papistași

    Viața Părintelui Ioan Iovan (1922-2008), 8. Închisoarea Văcărești:
    http://ioaniovan.ro/viata/56-8-inchisoarea-vacaresti
    https://web.archive.org/web/20160913025347/http://ioaniovan.ro/viata/56-8-inchisoarea-vacaresti

    În Închisoarea de la Văcărești, doctorul Schoferman și doctoul Blidaru s-au îngrijit a-i restabili sănătatea părintelui Ioan Iovan. Aici, conjuctura internațională modificată, datorită relaxării relațiilor politice dintre America și U.R.S.S. prilejuiește schimbarea regimului de detenție. Astfel, părintelui Ioan i se permite să primească scrisori, pachete, dar și să vorbească la vorbitor. Dorul crâncen al părintelui Ioan de mamă urma să fie ostoit în 28 august. La scadența vorbitorului, a venit tatăl acestuia. Pentru a căpăta tărie la vederea fiului, tatăl părintelui Ioan renunțase a purta doliul și băuse un pahar cu vin. Părintele Ioan arătă că nu este străin de cele întâmplate, întrebându-l ce s-a petrecut pe data de 5 februarie. Tatăl spuse mâhnit fiului că aceea fusese ziua piederii mamei. Aceasta, înainte de a trece la Domnul, a primit Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos[1].

    Ferecat între ziduri, părintele Ioan resimte intensitatea trăirii adevărate. De Sfintele Paști, s-a reușit unirea a trei confesiuni. Astfel, părintele Ioan a izbutit a-i convinge pe părintele vicar romano-catolic de la Iași, Xaveriu și pe părintele greco-catolic, Nicolae Opriș, fost paroh la Bonțida-Cluj, să oficieze împreună Sfânta Liturghie. Apoi, a urmat împărtășirea tuturor deținuților într-o atmosferă de nesfârșită bucurie. Totodată, însuflețiți de entuziasm creștinesc, deținuții au intonat „Hristos a înviat”, ceea ce a atras atenția gardianului din postul turn de observație. Ofițerul de seviciu a fost informat, prezentându-se în celulă. Căpitanul Cucu, deținut politic ca și ceilalți, fost ofițer de grăniceri, a rânduit plasarea preoților în spate. De asemenea, ofițerul de serviciu a impus ieșirea în față a preoților, suspectându-i pe aceștia că au făptuit slujbă religioasă. Căpitanul Cucu a răspuns ferm acestuia, rugându-l să nu profaneze religia ortodoxă. Acesta preciză că i se cântase „Hristos a înviat” cu prilejul zilei de naștere[2].

    De altfel, după ce a stat în celulă cu părintele Ioan, ajungând să-l intuiască, să-i cunoască concepția, părintele greco-catolic, Nicolae Opriș , se atașase într-atât, încât mărturisea: „Îmi pare rău, însă dacă cineva îmi prezenta așa Ortodoxia, alta era atitudinea mea față de ea”[3].

    [1] Cristina Stavrofora, Părintele Ioan Iovan, Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”- Recea de Mureș, Târgu-Mureș, 2010, pp. 44 – 45.

    [2] Idem, op. cit., pp. 45 – 47.

    [3] Remus Onișor, editorul volumului și realizatorul interviurilor, Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și Maica Stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 88.

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    MONAHIA CRISTINA STAVROFORA, Părintele IOAN IOVAN de la Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” – RECEA de Mureș, 2010, pp. 44-47:

    VĂCĂREȘTI

    La Închisoarea Văcărești m-a primit doctorul Schoferman și bunul doctor Blidaru, fiu de preot. Aceștia m-au îngrijit și m-am vindecat. În acest timp, a avut loc schimbarea conjuncturii internaționale, datorită relaxării relațiilor politice dintre America și U.R.S.S., fapt care s-a reflectat și în regimul nostru de detenție. Mi s-a acordat dreptul de a primi scrisori, pachete și dreptul la vorbitor. Bucuria mea a fost enormă, pentru că îmi era foarte dor de mama, așa că am chemat-o pentru 28 august. La scadența vorbitorului, am așteptat-o cu nerăbdare, dar, spre marea mea mirare, în locul mamei a venit tata. Obsedat de visul avut pe 5 februarie, înainte de a-i fi adresat salutul de bun venit: „Sărut mâna!” – l-am întrebat iritat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns blând, să fiu liniștit că va veni data viitoare.

    Nemulțumit, i-am cerut să-mi spună ce s-a întâmplat în 5 februarie, pentru că eu știu că mama venea și dacă era bolnavă, venea și pe targă!

    Surprins, tata m-a întrebat:

    – Cine ți-a spus?

    Eu am răspuns:

    – Ce să-mi spună?

    La care tata mi-a cerut să-i spun ce știu eu.

    Imediat i-am povestit visul pe care l-am avut pe data de 5 februarie.

    Bietul tata a început să plângă și a căzut zdrobit pe gardul de sârmă de la vorbitor spunând că în acea zi mama murise.

    Gardianul care asista mi-a făcut semn să fiu atent ca să nu se întâmple ceva cu tata. Revenindu-și, tata mi-a spus că, pentru a rezista la întâlnirea cu mine, și-a scos doliul și a băut un pahar cu vin. L-am întrebat apoi dacă a fost împărtășită și m-am liniștit, când mi-a confirmat că fusese.

    Tot la Văcărești, înainte de a fi transferat la Jilava, care era o închisoare de tranzit, am trăit împreună cu colegii un moment de înălțare sufletească. De Sfintele Paști, cu mare greutate, am reușit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iași, Xaveriu (care a murit în închisoare) și pe părintele greco-catolic, nerevenit[*], Nicolae Opriș, fost paroh la Bonțida-Cluj, să oficiem împreună slujba, întrucât eram deținuți de toate confesiunile. Așa cum am mai relatat s-au folosit obiecte sfinte corespunzătoare condițiilor de detenție aspră în care ne aflam. Vinul îl aduceau plantoanele în sticluțe de vin tonic. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de ebonită sfințită. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării (epicleza – chemarea Duhului Sfânt) pentru prefacerea darurilor, când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să treacă peste confesionalism, având în vedere că ne găseam la o răscruce a vieții, a acceptat Prefacerea în comun a Sfintelor Taine în ritualul Ortodox, eu fiind Protos.

    Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am și spus că acolo, închiși între ziduri, am reușit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi, a urmat împărtășirea tuturor deținuților într-o atmosferă de extaz creștinesc.

    La încheierea Sfintei Liturghii, animați de o bucurie divină, nemaiîntâlnită, am cântat cu toți deținuții Hristos a Înviat cu voce tare, ceea ce a atras atenția turelei (gardianul din postul turn de observație). Acesta fiind bine instruit, știa exact celula unde se cântă și a raportat telefonic ofițerului de serviciu. Curând, am auzit pași repezi pe coridor, îndreptându-se spre ușa noastră. Cu o iuțeală uimitoare s-a strâns totul, iar preoții s-au împrăștiat printre deținuți. Gestul nostru era foarte periculos; dacă ne prindeau, ne trimiteau la izolator. Pentru cei bolnavi, această pedeapsă însemna exterminarea. Căpitanul Cucu, deținut politic ca și noi, fost ofițer de grăniceri, fiul generalului Cucu, comandantul Jandarmeriei din România, ca un bun organizator ce fusese, ne-a așezat în spate cu mâna lui. Când a intrat ofițerul de serviciu, cele mai mari emoții le aveam noi, preoții.

    – Ați făcut slujbă religioasă, s-a auzit cântând! Cine a slujit? a strigat nervos.

    Nu i-a răspuns nimeni.

    – Care dintre voi sunt preoți? Să iasă în față!

    Când noi ne-am mișcat, cu intenția de a ieși în față, căpitanul Cucu a sărit înaintea noastră. S-a prezentat în fața ofițerului de serviciu și i-a spus:

    – Vă rog, domnule ofițer, să nu ne jigniți în ziua de Paști!

    – Cum puteți spune că nu ați slujit, mai și negați? a strigat ofițerul furios.

    Căpitanul i-a răspuns din nou calm:

    – Domnule ofițer, nu vă bateți joc de religia noastră. Unde ați văzut dumneavoastră făcându-se Liturghie în zeghe și fără obiecte de cult?

    – Totuși s-a auzit cântând! a mai spus ofițerul pe un ton mai blând.

    – Domnule ofițer, a fost ziua mea de naștere și colegii mei mi-au cântat Hristos a înviat, așa ca un cadou, a replicat căpitanul Cucu.

    După care ofițerul a ieșit liniștit, fericit că nu s-a oficiat slujba și că superiorii nu-l vor trage la răspundere pentru lipsă de vigilență.

    [*] Greco-catolic (unit) nerevenit la credința ortodoxă

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    În căutarea sensului suferinței – interviu cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea –, Interviu realizat de Cornel NISTEA:
    http://nistea.com/IOANIOVAN.html
    https://web.archive.org/web/20170602040948/http://nistea.com/IOANIOVAN.html

    […]

    Cornel Nistea: Ce-a mai urmat? Rămăseserăți la momenul Văcărești.

    Părintele Ioan: Aici, la Văcărești, am trăit, în condiții grele de detenție, un moment de mare înălțare sufletească. Am reușit să-i conving, nu fără dificultate, pe părintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iași (el a murit în închisoare) și pe părintele greco-catolic Nicolae Opriș, fost paroh la Bontila de lângă Cluj, să oficiem împreunã slujba de Înviere. Cu un singur moment de ezitare al părintelui vicar, acela al consacrării, când s-a invocat coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o comuniune în care ne regăseam toți, indiferent de confesiune, fii ai lui Dumnezeu, uniți întru Hristos. A urmat împărtășirea tuturor deținuților într-o atmosferă de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimă ca pe o răscruce a vieții mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animați de o bucurie divină unică, am cântat toți deținuții, din tot sufletul, „Hristos a înviat”, cu voce tare, ceea ce atras atenția supraveghetorilor. Noi, preoții, eram pasibili de pedepse aspre. La apariția ofițerului, instantaneu toți deținuții au fost preocupați să ne apere făcând un scut de trupuri. În față se afla căpitanul de aviație Cucu, un om inteligent și foarte bun organizator. Când ofițerul a pretins că am făcut slujbă religioasă, ceea ce era strict interzis, căpitanul Cucu i-a replicat ofițerului ce ne inspecta, pe un ton liniștit, dar hotărât: „Vă rog, domnule ofițer, să nu ne jigniți în ziua de Paști. E ziua mea de naștere, iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat.”

    […]

    Interviu realizat de Cornel NISTEA

    Această pagină a fost ultima oară modificată
    la data de 10/25/2013 14:50:09

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Părintele Ioan Iovan, de la Mănăstirea Recea. PARINTELE IOAN DE LA RECEA VAZATOR CU DUHUL:
    http://biserica.org/Publicatii/1994/NoI/04_index4.html
    https://web.archive.org/web/20090309112856/http://biserica.org/Publicatii/1994/NoI/04_index4.html

    […]

    Dintr-o închisoare într-alta

    Părintele Ioan este acuzat de instigare la terorism, printr-o înscenare mârșavă, și condamnat la muncă silnică pe viață de Tribunalul Galați. Sistemul de distrugere morală și fizică a deținuților din penitenciarul Galați era pus la punct în cele mai mici amănunte. Nu e vorba numai de anchetele pe care cei de la Interne le conduceau zile și nopți, fără pauză și fără milă, sau de celula fără geam și fără calorifer în care își ișpășea părintele Ioan, în plină iarnă, pedeapsa. Când părintele Ioan solicita să meargă la toaletă, i se spunea „așteaptă!”; „zile intregi mi se răspundea: Așteaptă!”. La un moment dat, părintele Ioan face un TBC glandular și, din aceleași cauze – frigul și mizeria – mâinile i-au crăpat până la os. Și totuși, cu eforturi supraomenești, reușea să se roage de fiecare dată în poziție de rugăciune, cu fața spre crucea însemnată cu apă pe perete.

    Nu a lipsit o zi în care părintele Ioan să nu oficieze Sfânta Liturghie cu ajutorul plantoanelor, care erau deținuți de drept comun, primind o sticluță de vin tonic ca medicament. Antimisul îl avea cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfințită. La Văcărești, unde fusese transferat de la Galați, a reușit, cu foarte mare greutate, să-i convingă pe părintele Xaveriu, vicar romano-catolic de Iași, și pe părintele Nicolae Opriș, preot greco-catolic nerevenit, să oficieze împreună Sfânta Liturghie, de Paști. Totul a decurs bine până la epicleză – chemarea Duhului Sfânt pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Atunci, părintele vicar a ezitat. Părintele Ioan l-a rugat în acel moment să aibă în vedere că se găseau la o răscruce a vieții și să treacă peste confesionalism. Atunci, părintele Xaveriu a acceptat să cheme împreună cu ceilalți doi preoți Sfântul Duh – epicleza. Părintele Ioan mărturisește că a trăit atunci un moment de fericire sublimă, pentru că reușiseră, închiși între zidurile pușcăriei și în suferință, să fie „una în Hristos”.

    […]

    LAURENTIU MELINTE

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan, din 15 august 1992, la Mănăstirea Recea. Extras de pe o casetă video de către Cristian Tudose:
    http://nistea.com/ioanip1.htm
    https://web.archive.org/web/20160702045422/http://nistea.com/ioanip1.htm

    În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!

    …Eu, ca preot și ca frate al dumneavoastră vă spun: privirile dumneavoastră sunt primite de Hristos, care-i pe Sfânta Masă, și Dumnezeu care este în cer; toți vă privesc, și nu vă privesc ca să vă întrebe unde ați fost până acum, ci ca să se bucure cu bucurie negrăită…

    – Uite-i, uite-i cum te caută, zice Maica Domnului; îi întoarce privirea Mântuitorului când vede așa ceva. Iar când vede cădere, când vede întinare, așa-i întoarce privirea, ca să nu vadă. Și când strigă cineva: Doamne, Maica Domnului(!), Doamne ajută (!), Maica Domnului, ajută (!), când vă vede prezenți la slujba Maicii sale, atunci Mântuitorul se bucură cu bucurie negrăită, iar eu, ca preot, vă spun că-i aici, și l-ați fericit, l-ați bucurat, și cu o prezență din acestea, s-a șters absența de 45 de ani dintr-o dată, a uitat lipsa voastră, că așa-i Dumnezeu, tu faci un pas și El face o mie către tine. Asta-i proporția divină, dă ploaie peste bun și peste rău, dă soare peste drept și peste păcătos, de aceea, scumpii mei, rogu-vă eu din inimă, căutați să descoperiți, să desfaceți inima, și să împăcați într-însa o bucurie care să vă țină mult, și nu numai să vă țină așa, ci să vă hotărască ca de acum înainte să fiți oamenii lui Dumnezeu, oamenii credinței, nu în interesul lui Dumnezeu, căci El există de la sine, ci în interesul nostru, iubiți credincioși. Da, am fost păcătoși, mai suntem dar iată că Dumnezeu a semănat o mică putere la tinerii noștri, și au răsturnat o întunecime de veacuri.

    Un preot de dinainte de a ne dezbina de frații noștri catolici, un preot vede cum se întinează lumea și simte că urmează pedeapsa lui Dumnezeu, și, frământat, se roagă cu lacrimi, întinzându-și mâinile, și zice:

    – Doamne, mai iartă-i, mai dă-le timp de pocăință, nu-i prăpădi, nu-i distruge!

    Îi apare în vedenie Mântuitorul, cu toată autoritatea lui, și alături, arhanghelul Mihail, și-i spune:

    – Când va suna a treia oară trâmbița lui, Mihail va pedepsi toată țara pentru păcatele ei. Preotul strigă la Maica Domnului disperat, și apare Maica Domnului, după ce de două ori se făcuse semn lui Mihail, când să se dea al treilea semn, Maica Domnului vine în față și spune:

    – Oprește-te, Fiul meu, pentru rostul care-l am la tine!

    Iar Mântuitorul a dat-o la o parte, și zice:

    – Nu îndrăzni să mă oprești, Maica Mea, căci au păcătuit toți, nu numai poporul de rând, ci și arhiereii, și preoții, și călugării, toți au întinat jurămintele, nu mai rabd, lasă-mă să fac dreptate!

    Maica Milei, care nu are opreliște la Fiu, a îngenunchiat și-și frângea mâinile, și-i curgeau brazde de lacrimi pe obraz, și a strigat:

    – Ai dreptate, Fiul meu, așa este, ai luat Trup din Trupul meu, Sânge din Sângele meu, rogu-te, iartă-i și de data aceasta, adică, dă-le timp de pocăință, te rog, pentru rostul meu la tine.

    Mântuitorul, iubiți credincioși, strigă:

    – M-ai biruit, Maica mea, m-ai biruit! În veci voi schimba dreapta mea mânie și o voi transforma în milă. Le voi trimite alți propovăduitori să-i învețe calea mântuirii !…

    Și, se pare că și nouă ne trebuie așa ceva, să ne rugăm cu toții ca să ne primească pe noi, pe toți, că se poate, iubiți credincioși, Dumnezeu nu ține minte răul pe care-l fac oamenii, și, pe lângâ toate acestea, să nu uităm noi, românii, că oriunde am fi (și mă bucur că azi sunteți aici din toate părțile țării), să nu uităm câtă dragoste are Maica Domnului de țara noastră, de poporul nostru care-l iubește, care are în el, în sufletul lui, cel mai mult din lume, biserici închinate Maicii Domnului, și cele mai multe hramuri, dedicate ei, Preacuratei.

    Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, că și Evanghelia se repetă: cinci călugări pleacă de la mănăstirea Bistrița-Baia, din Moldova, pleacă la Sfântul Munte Athos, pleacă, și n-au apucat doi km. sau trei să iasă căci apare Maica Domnului în fața lor și le spune:

    – Unde mergeți, fiilor, unde vă grăbiți?
    – Mergem la grădina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, să ne mântuim mai ușor.

    Și răspunde Maica Domnului, auziți toți:

    – Întoarceți-vă înapoi, și să știți că și România este grădina mea!”

    Fragment din predica Părintelui Ioan Iovan, din 15 august 1992, la Mănăstirea Recea.
    Extras de pe o casetă video de către Cristian Tudose.

    Această pagină a fost ultima oară modificată
    la data de 10/25/2013 14:50:10

    _________________________________________________________________________________________

    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, pp. 113-116:

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

    „Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

    Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe κοινονια Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.

    În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe ‘Taine’; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

    Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din ‘biserica’ eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).

    Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

    Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.”[53] Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

    Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

    Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

    De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, binevestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – σωμα Χριστου = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – μεταληψις” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – κοινονια – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – συσσωμοι – cu Hristos.

    Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – αιρετικων – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor – zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – κακοδοξιας – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)[54].

    Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului”[55]. În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos”[56]. „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”[57]. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine”[58].

    [53] Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia.
    [54] Deslușirea credinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153.
    [55] Cuv. Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.
    [56] Idem, p. 596.
    [57] Idem, p. 742.
    [58] Idem, p. 780.

    Apreciază

  11. istoria ecumenismului umanist în România said, on iunie 8, 2017 at 7:57 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!!!

    Ecumenismul în România. Ioan Iovan de la Recea

    Partea a III-a
    Urmarea lui Hristos

    Aspazia Oțel-Petrescu, Doamne strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57:
    http://fericiticeiprigoniti.net/ioan-iovan/1343-pe-parintele-ioan-l-a-iubit-mult-dumnezeu
    https://web.archive.org/web/20160808214903/http://fericiticeiprigoniti.net/ioan-iovan/1343-pe-parintele-ioan-l-a-iubit-mult-dumnezeu

    Dintre toți închișii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat și mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creștină. Acuzațiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoțit calvarul.

    Dacă am în vedere o aserțiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

    L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susținută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui Ioan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniță, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

    Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legați de Sâmbăta și de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reușit să atingă cerul poeziei pure.

    Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puțin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte și cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturași albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri și ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” și am identificat-o cu personalitatea părintelui Ioan.

    În anii lungi de temniță, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reușisem cu timpul să deosebesc, după nuanțele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele Ioan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoție, ce regăsire!

    _________________________________________________________________________________________

    Sfântul Ignatie Briancianinov, DESPRE ÎNȘELARE. Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, Ediție digitală, APOLOGETICUM, 2005, pp. 22-23; 33-34:
    https://archive.org/stream/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare#page/n0/mode/1up

    Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare. Traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura EGUMENIȚA, Editura Cartea Ortodoxă, 2010, pp. 64-65; 94-96:

    Cei molipsiți de către această înșelare se fac propovă­duitori ai unei învățături ascetice mincinoase, cateo­dată și ereziarhi, spre veșnică pieire a lor și a celor apropiați lor. Sfântul Isaac Sirul pomenește, în cel de-­al 55-lea Cuvânt, că un oarecare Malpas a dus în pust­nicie o viață foarte aspră de nevoitor, cu țelul de a atinge o înaltă stare duhovnicească, și a căzut în trufie și înșelare demonică vădită, făcându-se întemeietor și căpetenie a sectei evhaiților.

    Ca pildă de carte ascetică scrisă în acea stare de în­șelare numită „părere” putem da lucrarea lui Thoma de Kempis, numită „Urmarea lui Hristos”. Ea răsufla o patimă subțire a dulceții și o cugetare semeață, care naște în oamenii orbiți și plini pe deasupra peste mă­sură de patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericiții și întunecații! Ei nu pricep, că adulmecând damful subțire al patimilor care trăiesc în ei, se îndulcesc de el, socotindu-l în orbirea lor, mireasmă a harului! Ei nu înțeleg că de desfătarea duhovnicească sunt în stare doar sfinții, că înaintea desfătării duhovnicești trebuie să meargă po­căința și curățirea de patimi, că desfătarea duhovni­cească nu stă în puterea păcătosului, că el trebuie să se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, să o alunge, dacă aceasta va începe să-i dea târcoale, să o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vădită și pierzătoare amăgire de sine, ca pe o mișcare subțire a slavei deșarte, a cugetării semețe și a patimii dulceții. În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă înșelare demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola și alți nevoitori ai latinilor (după căderea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer” spune scriitorul vieții acestuia, „Dumnezeu Tatal, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Celui dupa fire, sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decat această hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire!

    Ucenicul: Este vreo legatură între primul fel de în­șelare și cel de-al doilea?

    Starețul: Între aceste două feluri de înșelare întot­deauna este o legătură. Primul fel de înșelare este întotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „părerea”. Ce­lui care alcătuiește chipuri amăgitoare, prin mijlocirea puterii firești de închipuire și îmbină aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, într-o priveliște care-l vră­jește, celui care își supune întreaga ființă înrâuririi amăgitoare și puternice a acestei priveliști, totdeauna i se „pare”, din nefericire, că această priveliște ia naș­tere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, că simțirile inimii pe care le stârnește ea sunt simțiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de înșelare, adevărata „pă­rere”, lucrează fără a alcătui priveliști amăgitoare: el se mulțumește cu alcătuirea unor simțiri și stări harice măsluite, din care se naște o părere mincinoasă, strâmbă, despre orișice fel de nevoință duhovnicească. Cel care se află în înșelarea prin „părere” capătă o înțelegere mincinoasă a tot ceea ce îl înconjoară. El este înșelat și înlăuntrul sau, și din afară. Închipuirea lucrează cu multă putere în cei amăgiți prin „părere”, însă lucrează numai și numai pe tărâmul imaginarului. Ea nu se îndeletnicește defel (sau se îndeletnicește foarte rar) cu zugrăvirea în închipuire a raiului, a sălășluirilor și cămărilor de sus, a luminii și bunei-mi­resme cerești, a lui Hristos, a îngerilor și a sfinților; ea alcătuiește întotdeauna părute stări duhovnicești, strânsă prietenie cu Iisus („Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), lăuntrică împre­ună-vorbire cu El („Urmarea”, cartea 3, cap.1 ), des­coperiri tainice („Urmarea”, cartea 3, cap.13), glasuri, desfătări; zidește pe temelia lor o înțelegere minci­noasă despre sine și despre nevoința creștină, zidește îndeobște, un fel mincinos de a gândi și o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beția de sine, ba la înfier­bântare și extaz. Aceste simțiri felurite apar prin lu­crarea subțire a slavei deșarte și a patimii dulceții: în urma acestei lucrări, sângele capătă o mișcare păcă­toasă, amăgitoare, ce se înfățișează ca desfătare a harului, iar slava deșartă și patima dulceții sunt stâr­nite de cugetarea semeață, acest tovarăș nedespărțit al „părerii”. O trufie grozavă, asemenea trufiei demoni­lor, alcătuiește însușirea de căpetenie a celor ce și-au însușit unul din aceste două feluri de înșelare. Pe cei amăgiți de primul soi de înșelare, trufia îi aduce într-o stare de nebunie vădită; în cei amăgiți de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le și lor o anume vătă­mare a minții, mai puțin vădită, numită în Scriptură „stricare a mintii” (2 Tim. 3, 8) – ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, înțelepciunii, dar poate fi cunoscută după roadele sale amare. Cei molipsiți de „părerea” despre virtuțile lor, și mai cu seamă despre sfințenia lor, sunt în stare și gata de orice uneltire, de orice fățărnicie, viclenie și amăgire, de orice faptă rea. Ei suflă cu vrajbă neîmpăcată împotriva slujitorilor adevărului, năpustindu-se asupra lor cu ură încrânce­nată, atunci când aceștia nu recunosc în cei înșelați starea pe care „părerea” îi face să creadă că o au și o arată în văzul lumi oarbe cu duhul.

    Ucenicul: Din înșelarea numită „părere” pot, oare, să se tragă oarecare urmări nefericite simțite și văzute?

    Starețul: Din acest fel de înșelare au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredința, hula. Ne­fericita urmare văzută a acestora este lucrarea greșită și vătămătoare pentru sine și pentru aproapele – un rău care, oricât ar fi de limpede și de întins, este puțin băgat de seamă și puțin înțeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiți de „părere” se întâmplă și nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori, însă, pentru că „părerea”, aducând mintea în cea mai cum­plită rătăcire, nu o aduce totuși, la nebunie, așa cum o face închipuirea zdruncinată. Pe ostrovul Valaam, într-o îndepărtată colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut și eu. El se îndeletnicea cu nevoința rugăciunii. Ce fel de nevoință era aceea, nu știu prea bine. Despre faptul că această nevoință era greșită dă mărturie lectura îndrăgită a schimonahului: el prețuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre „Urmarea lui Hristos”, și se călăuzea dupa ea. Această carte este scrisă din „părere”. Odată, toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care „pustia” lui nu se afla departe. Luându-și rămas bun de la bătrâni, aceștia l-au preîntâmpinat, zicându-i: „Nu cumva să-ți vină în gând să treci pe gheață: ghea­ța de-abia ce s-a făcut, și e tare subțire”. „Pustia” lui Porfirie era despărțită de schit printr-un intrând adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniștit și cu părută umilință: „Deja am devenit ușor”. A plecat. Nu după multă vreme s-a auzit un țipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tul­burat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întâmplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsuflețit.

    Ucenicul: Spui că lucrarea „Urmarea lui Hristos” a fost scrisă din amăgire de sine; totuși, ea are o mulți­me de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

    Starețul: Tocmai că aceștia, fiind extaziați de valoa­rea ei, își dau cu părerea despre această valoare fără să aibă nici o pricepere. În înainte-cuvântarea traducă­torului rus la cartea „Urmarea lui Hristos” – ediția din anul 1834, tipărită la Moscova – se spune: „Un foarte luminat bărbat – rus, ortodox – obișnuia să spună: „Dacă mi s-ar cere părerea aș îndrăzni să așez scrierea lui Kempis îndată după Sfânta Scriptură”. Această sentință atât de hotărâtă dă unui scriitor de altă lege deplină întâietate asupra tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rostește, pune părerea sa mai presus de așezămintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfinților Părinți ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufletească a tuturor fiilor săi, ci și ca îndreptar pentru dezlegarea prob­lemelor bisericești. În scrierile Părinților se află păs­trată o mare comoară duhovnicească, creștina și bise­ricească: predania dogmatică și morală a Sfintei Bise­rici. Este vădit că „Urmarea lui Hristos” este cea care l-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare care să-l facă a se rosti într-un fel atât de îndrăzneț, atât de greșit, atât de trist[4]. Aceasta este amăgirea de sine! Aceasta este înșelare! Ea a luat ființă din păreri mincinoase; părerile mincinoase au luat naștere din simțirile greșite împărtășite de cartea cu pricina. În această carte trăiește și din această carte răsuflă ungerea duhului celui viclean, care îi lingușește pe cititorii ei, îmbătându-i cu otrava minciunii, otravă îndulcită cu mirodeniile subțiri ale semeței cugetări, slavei deșarte și patimii dulceții.

    Cartea îi poartă pe cititorii săi drept spre părtășia cu Dumnezeu, fără a-i curăți, mai înainte, prin pocăință: de aceea și stârnește o deosebită aplecare spre ea în oamenii pătimași, care nu au bătut cărarea pocăinței, care nu au fost preveniți cu privire la amăgirea de sine și la înșelare, care nu au luat povață din învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, cum să viețuiască după legea duhovni­cească. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui și nervilor, îi ațâță – și de aceea ea place cu osebire oamenilor robiți simțurilor: de această carte poți să te îndulcești fără a te lepăda de despărțirile grosolane ale simțurilor. Cugetarea semeață, subțirea patimă a dul­ceții și slava deșartă sunt înfățișate de această carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecându-și dez­mățul în forma subțire a lucrării sale, oamenii trupești cad în extaz de atâta beție, de desfătarea căpătată fără de osteneală, fără lepădare de sine, fără pocăință, fără „răstignirea trupului cu patimile și poftele” (1 Galat. 5, 24), prin lingușirea stării de cădere. Mânați de orbirea și de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobi­tocești în patul unei iubiri și mai nelegiuite, care domnește în casa de desfrânare a duhurilor lepădate. O oarecare persoană, aparținând, după starea ei pămân­tească, societății înalte și cultivate, iar la arătare ­Bisericii Ortodoxe, s-a rostit în următorul fel despre o luterană răposată, socotită ca sfântă de către această persoană: „Îl iubea pe Dumnezeu cu patimă; se gân­dea numai la Dumnezeu; Îl vedea numai pe Dum­nezeu; citea numai Evanghelia și „Urmarea”, care este o a doua Evanghelie”[5]. În aceste cuvinte a fost înfă­țișată tocmai acea stare în care sunt aduși cititorii și cinstitorii „Urmării”. Întocmai, în duhul său, cu aceas­tă fraza este sentința vestitei scriitoare franțuzoaice, d­-na de Sevigné, în legătura cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. „Îl iubește pe Dumnezeu – și-a îngăduit să spună d-na de Sevigné – așa cum își iubea mai înainte amantele”[6]. Vestitul critic La Garpe, fost mai înainte ateu și care a trecut mai apoi, la un creștinism prost înțeles și schimonosit de către el, în­cuviințând rostirea d-nei de Sevigné, a spus: „Cu ace­eași inimă este iubit Creatorul cu care este iubită și creatura, deși urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult între ele pe cât se deosebesc și obiectele lor”[7]. Racine a trecut de la desfrâu la înșelarea numită „părere”. Această înșelare se vădește cât se poate limpede în cele din urmă două tragedii ale poetului: în „Esthera” și în „Gotholia”. „Înaltele” cugetări și simțiri creștine ale lui Racine și-au găsit un loc larg în templul Muzelor și al lui Apollo[8]; în teatru – au stâr­nit entuziasm, aplauze.

    „Gotholia”, socotită drept cea mai reușită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul și același cu duhul „Urmării”.

    Noi credem că în inima omenească se află o poftă dobitocească, semănată în ea de cădere, și care se află în legătura cu poftele duhurilor căzute; noi credem că se află în inimă și o dorire duhovnicească, dorire cu care am fost zidiți și prin care iubim în chip firesc și legiuit pe Dumnezeu și pe aproapele, care se afla în potrivire cu dorirea sfinților îngeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele în Dumnezeu, trebuie numaidecât să ne curățim de pofta dobitocească. Această curățire o savârșește Sfântul Duh în omul care arată prin viețuirea sa că o voiește pe ea. De fapt, în înțelesul du­hovnicesc, inima se cheamă pofta dimpreună cu cele­lalte puteri sufletești, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt strânse in inima trupească, iar numele a trecut, prin întrebuințarea obstească, de la partea trupului la suma puterilor sufletești.

    Față de oamenii trupești, bărbații duhovnicești socot cu totul dimpotrivă cu privire la această carte: adulmecând miasma răului care se dă drept bine, ei sunt cuprinși, neîntârziat de dezgust față de cartea care răspândește o asemenea miasmă.

    Starețului Isaia monahul, care se liniștea în Pustia Nikiforovsk (Epar­hia Olonețk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit în rugăciunea minții și învrednicit de adumbrirea haru­lui, i s-a citit o bucată din „Urmarea lui Hristos”. Starețul a pătruns de îndată miezul cărții. El a început sa râdă și a glăsuit: „O ! Acestea au fost scrise din părere”. Nu-i nimic adevărat aici! Totul este născo­cit! Toma a descris stările duhovnicești așa cum i s-au năzărit și așa cum i s-au părut lui, neștiindu-le din cer­care”.

    Înșelarea înfățișează, ca nefericire, o priveliște dureroasă; iar ca prostie, o priveliște caraghioasă.

    Ar­himandritul mănăstirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieții sale și care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoința trupească, iar despre nevoința sufletească știa cât se poate de puțin – ei bine, la început el îi po­vățuia pe cei ce se sfătuiau cu el și se aflau sub călău­zirea sa să citească „Urmarea”; cu câțiva ani, însă înainte de a trece la cele veșnice, a început a opri cu strășnicie citirea ei, zicând cu sfânta simplitate: „Mai înainte socoteam că această carte este folositoare de suflet, însă Dumnezeu mi-a descoperit că ea este vătămătoare de suflet”.

    Ieroschimonahul Leonid[9], vestit prin cercarea sa în lucrarea monahicească, cel ce a pus începutul înfloririi duhovnicești în Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeași părere despre „Urmarea lui Hristos”.

    Pe toți nevoitorii mai sus-pomeniți i­-am cunoscut față către față.

    Un oarecare moșier, cres­cut în duhul Ortodoxiei, și care cunoscuse pentru o scurtă vreme așa numita „lume mare”, adica lumea din păturile sale înalte, a văzut, odată, în mâinile fiicei sale cartea „Urmarea lui Hristos”. El i-a interzis aces­teia citirea cărții, zicand: „Nu vreau ca tu să urmezi modei și să cochetezi înaintea lui Dumnezeu”. Iată cea mai bună judecată făcută asupra cărții.

    [4] „Urmarea” atunci când a apărut pentru prima oara, a fost osândită chiar de ‘biserica’ sa latină, fiind pusă sub urmărirea Inchiziției. Urmărirea a încetat, mai apoi, și s-a prefăcut în protecție, atunci când s-a văzut că această carte este o bună unealtă de propagandă în rândul oamenilor care și-au pierdut adevarata înțelegere a creștinismului și au păstrat față de el doar o legătură de suprafață. Sub numele de propa­gandă papistă, se înțelege aici acea părere despre Papa, pe care Papa vrea să o insufle despre sine omenirii, adică părerea despre puterea su­premă, autocratică, nemărginită pe care Papa ar fi având-o asupra lu­mii. Propaganda, având acest țel, prea puțin ia seama la calitatea învă­țăturii pe care o propune; ei îi convine orice contribuie la împlinirea țe­lului său – chiar și credința în Hristos fără părăsirea credinței în idoli.

    [5] Această sentință exaltată a fost rostită în limba franceză, atât de potrivită pentru scenă: „elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que l’Evangile et l’Imitation qui est un second Evangile”.

    [6] „Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses”.

    [7] C’est avec la meme coeur, qu’on aime le Createur, ou le crea­ture, quoique les effets, soient aussi differents, que les objets.

    [8] Muzele si Apollo – sunt zeități ale vechilor păgâni, greci și romani; acești demoni erau socotiți de către păgâni ca protectori ai artelor frumoase.

    [9] Canonizat de Biserica Rusă, împreună cu alți doisprezece stareți care s-au nevoit în Sihăstria Optinei în a doua jumatate a sec. al XIX-­lea și la începutul secolului al XX-lea.

    Apreciază

  12. istoria ecumenismului umanist în România said, on iunie 8, 2017 at 7:58 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!!!

    Ecumenismul în România. Ioan Iovan de la Recea

    Partea a IV-a
    ‘Muntele’ de la Vladimirești crescut în Valea Prislopului. ‘Muntele’ lui Arsenie Boca

    Pr. Nicolae Bordașiu: „Am fost cu adevărat cucerit de personalitatea Părintelui Arsenie Boca”:
    http://www.arsenieboca.ro/am-fost-cucerit-de-personalitatea-parintelui
    https://web.archive.org/web/20161015232852/http://www.arsenieboca.ro:80/am-fost-cucerit-de-personalitatea-parintelui

    […]

    Am stat de vorbă, sigur, cu Părintele, care avea, oarecum, idee despre fiecare dintre noi. Știa că am venit acolo de la București, cu atât mai mult cu cât Părintele Stăniloae voia să realizeze o legătură între grupul de la Antim și grupul de la Sâmbăta. Și, cum noi eram de la Antim, și Părintele a fost interesat să ne cunoască. Cât am stat pe acolo, aproape în fiecare seară am stat câte puțin de vorbă cu Sfinția Sa, în grup, toți laolaltă.

    Asta a fost prima noastră vizită la Sâmbăta. A doua oară a fost în anul următor, când tot așa, ne-am adunat în grup mai mare și ne-am dus la Sâmbăta. Îmi amintesc de aceasta, pentru că acolo l-am reîntâlnit, după multă vreme, pe părintele Ioan Iovan. El terminase facultatea, venise la Sâmbăta, stătea de vorbă cu Părintele Arsenie, și noi, care veniserăm de la București, eram găzduiți într-o micuță cabană, un fel de șură, unde am dormit cu toții pe fân. Și Părintele l-a adus și pe studentul de atunci Ioan Iovan și ni l-a prezentat. Eu m-am bucurat foarte mult, fiindcă Ioan Silviu Iovan, studentul de atunci, era colegul meu de liceu, de dinainte de 1940, prietenul meu din copilărie și era botezat de bunica mea. Era din satul de unde era tata de origine, și bunicii mei erau gard în gard cu casa parohială unde locuia părintele Gavriil Iovan, tatăl lui Silviu Iovan. Și ne-am bucurat că ne-am revăzut! Cât am fost cu Ardealul cedat, el a rămas acolo, iar eu am fost dincoace, astfel că nu ne-am întâlnit niciodată. Din această a doua întâlnire, îmi amintesc de această clipă, când Părintele Arsenie nu știa că suntem atât de apropiați și așa de bine cunoscuți.

    […]

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Un mare duhovnic și martir român – Părintele IOAN IOVAN. Interviu realizat de Claudiu Târziu cu Pr. Jan Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia:
    http://formula-as.ro/2015/1170/spiritualitate-39/un-mare-duhovnic-si-martir-roman-parintele-ioan-iovan-19322
    https://web.archive.org/web/20170427155205/http://www.formula-as.ro/2015/1170/spiritualitate-39/un-mare-duhovnic-si-martir-roman-parintele-ioan-iovan-19322

    […]

    Mulți dintre cei care au supraviețuit închisorilor co­muniste au scris, după 1990, despre Părintele Ioan cu admirație. De pildă, N. Steinhardt povestește în celebra sa carte „Jur­na­lul fericirii” că, după botezul lui în închisoare, a primit, printr-un terț, o fărâmă de împărtășanie de la Pă­rintele Ioan Iovan. Scriitorul Nico­lae Balotă, care era greco-cato­lic, îl elogiază și spune că nu a văzut în închisoare o figură mai mistică și mai interesantă sub raport duhov­nicesc decât Părintele Ioan Iovan. Este consem­nat și un moment de ecu­menism duhovnicesc, în care P­ărintele Ioan a slujit Liturghia ortodoxă și s-a cu­mine­cat cu un episcop romano-catolic și cu unul greco-ca­tolic. În momentele de suferință, granițele confesio­nale dispăreau și îi ținea la un loc numai crucea lui Hristos. Pentru această jertfă a sa, de a sluji în acele condiții neîncetat, l-am pictat în biserica aceasta, în care ne aflăm, la proscomidiar, cu potirul în mână, în veșminte pascale, și cu două păsări, de-a stânga și de-a dreapta, care poartă câte un ciorchine de strugure. Căci Printele spunea: „Dumnezeu nu m-a uitat în închisoare și îmi trimitea în fiecare dimi­neață, când slujeam Liturghia la Zarcă, la Aiud, un paracliser și-un cântăreț: două păsări, care stăteau nemișcate pe pervazul ferestrei până la sfârșitul slujbei”.

    […]

    „Părintele Arsenie Boca a fost cel care l-a convins să se călugărească”

    – Până la închisoare, părintele Ioan Iovan a avut o evoluție spectaculoasă, care poate că nu s-ar fi pe­trecut, dacă nu s-ar fi aflat sub influența unor mari preoți și martiri ai Bisericii.

    – Da, începând chiar din studenție, părintele Ioan, pe atunci tânărul Silviu Cornel Iovan, l-a avut profesor și îndrumător la licență pe părintele Florea Mureșanu, protopop al Clujului, cel care avea să devină martir în temnița Aiudului. Pe urmă, Silviu Cornel Iovan făcea parte dintr-un grup de tineri intelectuali și studenți creștini ortodocși de la Cluj, alături de Zorica Lascu, Aspazia Oțel Petrescu și Valeriu Anania. Aceștia l-au îndreptat spre părintele Arsenie Boca, care susținea la Mânăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, în Făgăraș, o serie de cuvântări duhovnicești, care atră­geau multă lume bună. Cei doi s-au cunoscut, părin­tele Arsenie i-a citit inima și l-a plăcut imediat. Părin­tele Arsenie l-a convins să se călugărească. Înainte de a-l cunoaște pe Părintele Arsenie, tânărul teolog Iovan nu era decis pe care cale să apuce, a preotului căsătorit sau a monahismului, deși se dăruise cumva Maicii Dom­nului. E aici o întreagă poveste! Silviu Cornel Iovan s-a născut ca ultim fiu al unei familii nume­roase a unui preot bihorean. Când era în pântecele mamei, s-a constatat că e o sarcină toxică, iar medicii voiau să-i provoace avort. Părinții lui însă s-au întors din drumul spre spital, asumându-și riscurile. S-au rugat Maicii Domnului să-i ajute, și iată ce om a ieșit! De aceea, Părintele Iovan a avut mare evlavie la Maica Domnului și a vrut, la un moment dat, după 1990, să facă o troiță pe locul unde părinții lui au făcut cale întoarsă din drumul spre medic.

    Deci, Părintele Arsenie l-a îndemnat spre călugărie și tot el i-a dat centura de monah, pe care i-a prins-o, spu­nându-i ca niciodată să nu o lărgească, în sensul că să ducă o viață de asceză, să rămână mereu ca un brad, așa cum era. Iar părintele Ioan l-a ascultat; avea unul dintre cele mai dure programe ascetice din câte am întâlnit.

    În vremea aceea, părintele Arsenie și Maica Vero­nica, stareța de la Vladimirești, aveau o frumoasă prie­te­nie duhovnicească. Știind că Vladimireștiul avea nevoie de un duhovnic, Părintele Arsenie Boca l-a determinat pe Părintele Ioan, care era secretar perso­nal al lui Nicolae Colan, Episcopul Clujului, să mear­gă la Vladimirești. Părintele Arsenie a intuit că acesta este omul care se potrivește locului. I-a scris maicii Veronica: „Ți-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”. Însă Vladimireștiul însuși a crescut foarte mult datorită forței duhovnicești a Părintelui Ioan. Veneau acolo zeci de mii de oameni la sărbători, de puneau Securitatea în alertă generală.

    În 1947, ajuns la Vladimirești, părintele Ioan a fost primit cu multă dragoste, hirotonit diacon și apoi preot de către Episcopul plaiurilor natale, Nicolae Popovici, un alt martir, un om cu mare dârzenie și curaj, care i-a fost și model. De la el a moștenit împotrivirea față de minciuna comunistă. Părintele Ioan a primit și un pro­gram duhovnicesc: „Te pun slujitor al acestui sfânt și sfințitor altar, să deschizi Cerul, nu să-l închizi”. Epis­copul Nicolae știa că vor veni vremuri cumplite și că oamenii au nevoie să fie călăuziți cu orice preț. De altfel, nu mult după aceea, Episcopul Nicolae Popo­vici a intrat în conflict cu autoritățile comuniste, a fost depus din treaptă și a primit domiciliu forțat la Mâ­năs­­tirea Cheia. Părintele Ioan și Episcopul Nicolae nu s-au mai putut vedea prea des, dar au menținut o legă­tură duhovnicească. Și, cel mai important lucru, Părintele Iovan a urmat calea de slujire a Adevărului deschisă de Episcopul Nicolae.

    […]

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Cum a fost arestat în biserică fiul duhovnicesc al lui Arsenie Boca, în urma unei descinderi armate ca la război:
    http://adevarul.ro/locale/galati/cum-fost-arestat-biserica-fiul-duhovnicesc-arsenie-boca-urma-descinderi-armate-razboi-1_5659a82d7d919ed50eae30e3/index.html
    https://web.archive.org/web/20160207110633/http://adevarul.ro:80/locale/galati/cum-fost-arestat-biserica-fiul-duhovnicesc-arsenie-boca-urma-descinderi-armate-razboi-1_5659a82d7d919ed50eae30e3/index.html

    Notă: în capturile de ecran următoare am acoperit cu alb zona din partea dreaptă deoarece conținea unele texte și imagini necuviincioase:

    Cum a fost arestat în biserică fiul duhovnicesc al lui Arsenie Boca, în urma unei descinderi armate ca la război

    29 noiembrie 2015, 02:01 de Costel Crangan

    […]

    Arsenie Boca l-a pregătit pe părintele Ioan Iovan, unul dintre marii teologi ai României, pentru a fi, în tinerețe, duhovnicul celei mai prigonite mănăstiri din timpul stăpânirii comuniste: Tudor Vladimirescu din Galați. Considerat dușman al poporului, părintele Ioan a fost arestat, împreună cu stareța Veronica și cu alte maici, în urma unei operațiuni militare în forță la care au participat sute de soldați.

    Deși există obișnuința ca numele părintelui Arsenie Boca să fie legat în special de Prislop, există numeroase dovezi că acesta a avut o influență importantă, inclusiv prin prezența sa fizică, în mai multe locuri din România.

    Un astfel de exemplu este Tudor Vladimirescu din județul Galați, cea mai cunoscută mănăstire din sudul Moldovei, în ciuda faptului că este o așezare monahală relativ „tânără”, de nici opt decenii.

    La amintita mănăstire, Arsenie Boca, „sfântul Ardealului“, a avut un rol extrem de important în definirea conștiinței teologice a părintelui Ioan Iovan (duhovnicul așezării monahale, devenit apoi unul dintre cei mai importanți eologi români) și a măicuței Veronica, una dintre cele mai cunoscute starețe de pe teritoriul românesc.

    Arsenie Boca a fost l-a pregătit personal pe duhovnicul de la Vladimirești

    Părintele Ioan Iovan a fost considerat fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acesta l-a pregătit special pentru a fi duhovnicul mănăstirii de la Tudor Vladimirescu, față de care avea sentimente speciale.

    Tânărul profesor de religie Silviu Iovan (devenit Ioan prin tundere la mohahism) l-a cunoscut pe Arsenie Boca la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, loc în care a cunoscut-o, de altfel, în 1948, și pe maica Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești. În acel timp, era absolvent al facultății de teologie din Cluj și era doctorand sub bagheta marelui teolog ortodox Dumitru Stăniloaie.

    Stareța era venită acolo în căutarea unui duhovnic pentru mănăstire, iar părintele Arsenie, care fusese câteva luni duhovnicul mănăstirii Vladimirești, i-a spus măicuței niște vorbe vizionare: „Ți-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Wikipedia despre Ioan Iovan:
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Iovan

    Ioan Iovan
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă

    Ioan Iovan (n. 26 iunie 1922, Husasău de Criș, jud. Bihor – d. 17 mai 2008, Mănăstirea Recea) părinte arhimandrit, mare duhovnic și teolog român, a fost fiul spiritual al Părintelui Arsenie Boca, și duhovnic la Mănăstirea Vladimirești, Plumbuita și Recea. A fost închis în închisorile comuniste de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla și Aiud.[1]

    Note
    [1]. Omul lui Dumnezeu – Parintele Ioan de la Recea – Societate, Sorin Preda, Formula AS – anul 2006, numărul 732, accesat la 12 mai 2016

    Apreciază

  13. istoria ecumenismului umanist în România said, on iunie 8, 2017 at 8:00 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!!!

    Ecumenismul în România. Ioan Iovan de la Recea

    Partea a V-a
    Concluzii

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Sfântul Meletie Mărturisitorul, Carte în stihuri:

    „Nu-i ascultați nici pe pustnici, nici pe preoți, și nici pe cei ce ne propovăduiesc învățături nelegiuite, și povățuiesc în chipul cel rău, și nici pe aceștia și nici chiar pe episcopi să nu-i ascultați, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, și să cuvântăm, și să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

    Nu este cu dreptate și cu cuviință bine-credincioșilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu și din aceasta își întăresc înșelăciunea ceilalți potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărți cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte și să tacă, sau cu totul să se liniștească? Pentru că tăcerea sa îl vădește cum că și el se învoiește acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului și vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte și n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat și lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor și să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.

    „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!” (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1, 8-9).

    Sfat iar nu poruncă: fiecare este liber să aleagă ce carte vrea să citească; asumându-și în veșnicie cele alese și cele citite va răspunde pentru faptele sale.

    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, p. 47:

    Dă clic pentru a accesa Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    Înaintea Dumnezeu-Omului, și ca Persoană – și ca Biserică – stă omul, cu firea sa cea după chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are și libertate după chipul lui Dumnezeu. Această libertate are dimensiuni uriașe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul poate chiar să se lepede de Dumnezeu și să aleagă pe diavolul. Și încă: omul poate să ajungă „dumnezeu după dar”, însă și diavol, după voia sa liberă. Întrebuințată cu înțelepciune Dumnezeiască, voia liberă îl duce pe om la Dumnezeu și îl unește cu Dumnezeu; întrebuințată rău, îl duce pe om la diavol și-l unește cu el. Istoria neamului omenesc este martorul grăitor al acestui fapt.

    Din Limonariu sau Livada Duhovnicească a Sfântului Părinte Cuvios Ioan Moshul:

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 26. VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII, pp. 42-43, 213:

    CAPITOLUL 26

    VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII

    Un bătrîn cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon[38] din apropierea sfîntului rîu Iordan. Și era bătrînul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara[39], cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrîn despre gîndul curviei. Bătrînul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus:

    – Eu, avvă, am părtășanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

    Cînd a auzit bătrînul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornică și Apostolică Biserică. Și i-a spus:

    – Nu este altă mântuire decît numai în a cugeta drept (a avea credința ortodoxă, a avea dogma ortodoxă – n. n.) și a crede că Sfînta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu[40].

    – Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: daca nu ești cu noi, nu te mîntui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este credința cea adevărată.

    Bătrânul a primit cu bucurie cuvîntul fratelui și i-a spus:

    – Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea lui îți va descoperi adevărul!

    Lăsîndu-l pe fratele în peșteră s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stînd în fața lui și-i spune:

    – Vino și vezi adevărul!

    Și luîndu-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urît și cu foc și-i arătă în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscur și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva[41].

    – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă îți place locul, rămîi în credința ta! Dar dacă nu vrei sa încerci chinul acesta, vino la Biserica Cea Sfântă și Sobornică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.), așa cum ți-a spus bătrânul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvîrși toate virtuțiile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

    La cuvîntul acesta fratele și-a venit în sine. Cînd a venit bătrânul, i-a povestit toate cele întîmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfînta Sobornică și Apostolică Biserică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.). Și a rămas împreună cu bătrînul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace.

    [38] Clădită între anii 450-470, dărîmată de perși în 614, mănăstirea aceasta trăiește și azi sub numele Sf. Gherasim, lîngă Marea Moartă.
    [39] Cetate de graniță între perși și bizantini.
    [40] Se știe că patriarhul Nestorie (420 – 431) – tăgăduia fecioria Maicii Domnului.
    [41] Ereticii pomeniți aici privesc nu numai pe nestorieni, ci și pe arieni, pe origeniști și pe monofiziți (și pe toți ereticii – n. n.).

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 46. MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE, pp. 60-61, 215:

    CAPITOLUL 46

    MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE

    Ne-am dus odată la avva Chiriac preotul lavrei lui Calamon de lîngă sfîntul rîu Iordan. Și ne povestea zicînd:

    Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbați sfințiți și cinstiți, că stă la ușa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbați care erau cu ea drept Sfîntul Ioan Teologul și Sfîntul Ioan Botezătorul. Am ieșit afară din chilie și i-am rugat să intre înauntru ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Și m-am rugat mult timp stăruitor de dînsa, spunîndu-i: „Să nu mă întorc rușinat și înfruntat” și multe altele. Cînd ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi-a răspuns cu asprime, zicîndu-mi:

    – Ai în chilia ta pe dușmanul meu. Cum vrei dar să intru?

    După aceste cuvinte a plecat.

    Cînd m-am deșteptat, am început să mă vaiet și să mă gîndesc dacă n-am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decît numai eu. Deși m-am chinuit multă vreme, totuși nu m-am găsit vinovat cu nimic față de ea. Văzîndu-mă învăluit de tristețe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristețea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Cînd am deschis cartea, găsesc scrise la sfîrșitul ei două cuvântări de ale nelegiuitului Nestorie[75]. Îndată am cunoscut că acesta era dușmanul Stăpînei noastre, Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Atunci m-am sculat și am plecat și am dat cartea celui care mi-o împrumutase și i-am spus:

    – Ia-ți, frate, cartea! N-am avut aîta folos din ea cîtă pagubă, și i-am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvîntări ale lui Nestorie, și le-a pus pe foc zicînd:

    – Să nu rămînă în chilia mea vrăjmașul Stăpînei noastre, Sfintei Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria.

    [75] Se știe că patriarhul Nestorie ataca credința despre pururea fecioria Maicii Domnului.

    Apreciază

    • el said, on iunie 8, 2017 at 11:16 pm

      Avva Adrian Fageteanu in NENUMARATE randurinsin catre MULTI oamenii a vorbit depsre INSLEAREA de la Vladimiresti .. si a INDRACITULUI Ioan Iovan….

      … DEGEABA ca DOBITOACELE in HOARDE care il frecventau nici nu auzeau nici pricepeau ce spune…. DRACUL CALARINDU-LE !..

      iar azi MULTI DOBITOCI ridica RATUL lor porcesc sa HULEASCA pe acesti Parinti ai Neamului romanesc … pe care CAND VORBEAU NIMENI NU ii auzea… CURVELE si TRADATORII BETIVI, mamele si tati SPURCATI din care s-a scurs acest neam de FUDULUI, care acum HULESC pe Duhovnicii Neamului NU AUZEAU si NU PRICEPAU NIMIC…

      ..si acum plozii lor scuipa pe Duhovnicii Neamului, stramba din RAT si fac observatii „distisne” fata de „icompetenta” ( PRUTA ) a lor, … si eventual umbla IN HOARDA COMPACTTA dupa INDRACITI ( boca, drobantz, ioan iovan si CURVA de la vladimiresti ,ect)

      Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.