DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI

Varianta oficiala suna cam asa: dupa victoria romana, dacii cuceriti si-au parasit limba, soldatii cureritori si-au luat neveste locale si astfel s-a format poporul român. Iar dacii liberi au disparut cu totul ca un nimic primitiv ce erau.

Iata insa ce scrie Mihai Silviu Chirila referitor la limba:

„Limba română nu este împrumutată de la latini, ci este limba dacică ce are cuvinte care seamănă cu latina pentru că se înfruptă din acelaşi fond de cuvinte indoeuropene. Dacii şi romanii sunt înrudiţi la un nivel care merge cu câteva sute bune de ani înainte de tragedia de la Sarmizegetusa.”

Referitor la neveste:

„Ideea că dacii au dispărut pur şi simplu este de-a dreptul ridicolă, atât prin prisma legendei Dochiei, care ne arată că femeile dacice nu i-au primit pe bărbaţii romani în paturile lor după ce aceştia avuseseră grijă să le ucidă soţii, cum acreditează teoria romanizării, insultând onoarea femeilor de pe plaiurile acestea […]”

Referitor la „nimic”:

„“Mitului getic” al goţilor, care ne pune în faţa unei realităţi uluitoare: dacii aveau o civilizaţie care i-a cucerit pe barbarii goţi la nivel cultural.”

Sau altfel spus, cum de dacii, adica un neam ce a avut o certa influenta la nivel european, si-a parasit dupa cucerirea romana in extrem de putin timp: limba, mandria, civilizatia, tot?

O foarte ampla explicatie ca lucrurile nu s-au desfasurat astfel o gasim in articolul Dacia dăinuieşte în muntele sfânt al lui Dumnezeu:

Oraşul Bicaz şi împrejurimile sale împlinesc anul acesta patru secole de atestare documentară[1], cu ocazia donaţiei pe care Constantin Movilă a făcut-o în 12 august 1611 mănăstirii Bisericani, căreia îi dăruieşte sate de pe Valea Bicazului şi de pe Valea Bistriţei, moment ce va produce o cotitură în istoria acestei mănăstiri, care va cunoaşte imediat un moment de puternică înflorire spirituală şi materială.

La ceas aniversar se cuvine să ne amintim totuşi că versanţii muntelui Ceahlău au fost locuiţi din cele mai vechi timpuri producând o splendidă cultură cu care muntenii din Neamţ se adapă mereu şi de care se simt foarte legaţi şi mândri.

O incursiune în istoria acestor locuri va fi şi acest studiu[2], care va încerca să pătrundă misterul a două dintre cele mai enigmatice existenţe de pe aceste meleaguri: Dochia, fiica marelui rege Decebal, şi Corbiţa, fecioara preafrumoasă care şi-a păstrat cinstea şi castitatea cu preţul vieţii.

Dochia şi Corbiţa sunt fără doar şi poate două dintre cele mai ilustre şi mai vechi „locuitoare” ale acestei zone şi merită toată atenţia noastră, pentru că poveştile despre ele ne spun, fiecare în felul său, date despre strămoşii noştri dinainte şi de după 1611.

În analiza legendelor despre Dochia şi Corbiţa vom folosi mai puţin acribia istoricului şi mai mult intuiţia teologică şi logica puternică a bunului-simţ, pentru că, după cum vom vedea, fiecare dintre cele două poveşti are o latură teologică deosebit de importantă şi deosebit de ignorată, din păcate.

De asemenea, ca metodologie, în cazul Dochiei vom insista mai puţin pe noianul de ipostaze în care o găsim pe această locuitoare mitologică a muntelui Ceahlău, atenţia noastră fiind captată de aspectul Dochiei ca fiică a marelui rege dac Decebal, din motivele care se vor vădi mai jos.

Învăţăturile spirituale ale acestor legende vor prevala faţă de datele istorice şi controversele legate de identitatea sau “non-identitatea” celor două personaje mitologice cu conotaţii istorice. Datele tehnice îl vom invita pe cititor să le caute în cărţi de mare specialitate pe această temă, în cazul în care e interesat de cum a evoluat mitologia legată de Dochia şi de cum a influenţat ea cultura şi literatura acestui popor în ultimele secole.

1.      „Dochia locuieşte în Ceahlău”

Una dintre cele mai misterioase prezenţe din cultura românească este cea a Dochiei, personaj cu conotaţii pozitive, dar şi negative, cu aspecte legate de vechea cultură dacică, dar şi cu atribuţii care ar indica prezenţa ei pe aceste meleaguri în epoca creştină.

Cercetătorii s-au întrebat cine este Dochia ca personaj mitologic, iar părerile au fost împărţite, funcţie cumva şi de diversele sale ipostaze: unii au considerat-o o zeitate dacică meteorologică, legând această opinie de celebrele “cojoace ale Dochiei” şi de legendele în care ea este surprinsă de schimbările climaterice de la trecerea dinspre iarnă înspre primăvară[3]; alţii, printre care celebrul Nicolae Densuşianu, în nu mai puţin celebra sa Dacia preistorică, consideră numele Dochia o expresie a unei zeităţi străvechi numite Pământul-Mamă ( = Baba Dochia)[4]. Există o categorie de cercetători care încearcă să facă legătura între Dochia şi o sfântă creştină contemporană ei, Evdochia, originară din Samaria şi prăznuită în data de 1 martie (ceea ce s-ar mula cumva pe aspectul legat de cojoacele Dochiei)[5].

Cel mai plauzibil însă în cazul relatării despre Dochia şi Traian pare ideea că de fapt numele de Dochia[6] nu este decât modul în care dacii îşi numeau propria ţară: Dacia[7]. De altfel, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae şi chiar autorii din secolul al XIX-lea numesc ţara dacilor Dachia, ceea ce e foarte aproape de numele prinţesei-fecioare care a fugit din Sarmizegetusa cuprinsă de romani. Pentru că pe noi tocmai aspectul acesta ne interesează, o vom numi adesea în acest studiu“Dochia/Dacia”, pentru a scoate în evidenţă simbolul naţional pe care Dochia îl duce cu ea.

Există o întreagă dezbatere legată de autenticitatea legendei Dochiei şi a lui Traian. Există opinia potrivit căreia ea este o creaţie a unor intelectuali din secolul al XIX-lea, care au vrut să argumenteze cu ea latinitatea poporului român. Există şi părerea că ea a fost creată chiar de către Gheorghe Asachi, cel care a şi publicat-o pentru prima dată[8], ipoteză infirmată atât de compoziţia legendei, cât şi de diferitele ei variante în diferite părţi ale ţării[9], dar şi de faptul că s-a descoperit că a fost publicată anterior anului 1838, când Asachi a călătorit în Neamţ[10]. Întrucât, după cum o să vedem în cele ce urmează, legenda are unele elemente ce ţin de cultura şi mentalitatea daco-getică, ceea ce exclude inventarea ei de către locuitorii medievali ai acestor zone, putem presupune chiar că ea vine din vechime la fel cum şi Mioriţa vine din vechime (cel puţin de la statornicirea statelor feudale, când au apărut bacii munteni, moldoveni şi ungureni).

Cu unele mici variaţii, povestea ne spune că Dochia era fiica lui Decebal, ultimul rege al dacilor (după unele surse era sora regelui), că era extrem de frumoasă, un detaliu care apare şi la legenda Corbiţei, după cum vom vedea, şi că după cucerirea cetăţii de scaun a Sarmizegetusei ea a fugit către sălaşul lui Zamolxis din muntele sfânt al Ceahlăului, încercând să scape de duşmanul care o urmărea în casa zeului şi în teritoriile dacilor liberi. Ajungând în munte, cu romanii pe urma ei, ea se roagă zeului suprem să o scutească de ruşinea de a fi dusă ca sclavă a împăratului cuceritor al Romei. Zeul îi ascultă rugămintea şi o preface în stană de piatră (după unele variante, inclusiv cea a lui Asachi, se deghizase în munte în ciobăniţă şi s-a prefăcut împreună cu oile ei cu tot în stâncă[11]).

Pentru a înţelege mai bine ce vrea să ne spună legenda[12], se cuvine să o privim din două perspective: una a Dochiei/Daciei înseşi şi cealaltă a împăratului cuceritor care fusese sedus de frumuseţea ei.

Astfel, dacă privim această legendă din perspectiva Dochiei, am putea fi tentaţi să credem că ea este mai curând un mit identitar al dacilor liberi, scăpaţi de urgia cuceririi romane, decât un mit al contopirii dacilor cu romanii, aşa cum i se pare a fi lui George Călinescu, care trece acest mit între cele patru mituri esenţiale ale poporului român la capitolul mit etnogenetic[13]. Există trei niveluri care merită luate în calcul când privim acest mit din perspectiva fiicei lui Decebal, primele două ţinând de statutul dual de zeu şi regel al lui Zamolxis, iar al doilea ţinând cumva de statutul acestuia de soţ al sufletului curat al fecioarei/zeiţe/zâne.

1.1 Dochia/Dacia, mesagerul la Zamolxes

Nivelul spiritual-sacerdotal se referă la fuga din cetatea asediată a Sarmizegetusei, care poate fi interpretată ca o călătorie iniţiatică către Zamolxis a tinerei prinţese dacice. Pusă în faţa dezastrului suferit de armatele lui Decebal, Dochia consideră, ca orice credincios, că dacii au fost părăsiţi de divinitate şi doreşte să refacă legătura dintre poporul său şi zeul suprem, aducându-se pe sine casolie a dacilor către Zamolxis[14]. Într-o variantă literară compusă de învăţătorul Constantin Andraş în anii glorioşi ai socialismului, când refugierea în mitologie devenise o formă de supravieţuire spirituală, Dochia/Dacia se roagă zeului cu următoarele cuvinte: “O nu lăsa, Zamolxis, romanii să mă prindă/ Şi-n veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă mai bine în stâncă negrăindă/ Şi-aşază-mă de-a pururi sub sfântul tău altar”[15]. Solia-jertfă este primită de către zeu pe muntele Ceahlău, considerat un munte sfânt al dacilor[16], şi Dochia/Dacia, ca simbol al sufletului dacic de data aceasta, primeşte asigurări că chiar dacă legiunile romane au pătruns în oraşul de scaun al regelui, poporul dac va supravieţui peste veacuri ca o stâncă, prin purtarea de grijă a divinităţii (Zamolxis şi ulterior Dumnezeul treimic pe care dacii l-au acceptat în modul cel mai natural[17], pentru că religia lor era deja familiarizată cu unele dintre marile idei pe care creştinismul le aducea: un Dumnezeu suprem, existenţa şi nemurirea sufletului, viaţa de veci, trăirea în curăţie, asceza[18]). Mesajul este cutremurător şi străbate veacurile: înfrântă în război, Dacia se salvează prin spiritualitatea sa[19] şi găseşte un acoperiş în casa divinităţii, aşa cum avea să găsească ulterior poporul român sprijin mereu de la Dumnezeu. Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său a fost mereu cunoscută pe aceste plaiuri până în secolul XX, când ideologiile cu adevărat păgâne au pătruns în sufletele oamenilor, rupând-o.

Sacrificându-şi viaţa zeului ei, Dochia îl învinge şi îl supune de fapt pe duşman, reînviind ca un simbol al dăinuirii. Ea, adică sufletul dacic, va trăi mereu, ca o stâncă, pe muntele lui Zamolxis. Asistăm cumva la ritualul despre care vorbeşte Eliade, în puţinele pagini dedicate religiei dacilor: rugămintea Dochiei şi împlinirea ei sunt reflexii ale “ascunderii” şi “reîntoarcerii pe pământ”, care compun misterul zamolxian al “imortalizării”. Aşa se făceau dacii nemuritori, spune Eliade, care traduce corect forma verbului athanazein, folosită de Herodot, ca însemnând “a se face nemuritor” (spre deosebire de ideea de “a fi nemuritor”)[20].

1.2 Dochia/Dacia, regina

Nivelul politic se referă la transferul de autoritate pe care Dochia, fiica ultimului rege dac, îl face o dată cu plecarea din Sarmizegetusa către ţinutul locuit de dacii liberi din această zonă, care nu mai erau parte din regatul lui Decebal din 102, când, în urma primului război dacic, fuseseră temporar puşi sub administrareaformală a provinciei romane Moesia Inferior. Puternicul regat al lui Dicomes (considerat rudă a lui Burebista), cu centrul la Petrodava, îi cuprinsese la începutul secolului I d.Hr. pe carpi de la Carpaţi la Nistru, iar dacă ar fi să luăm în calcul graniţele noului stat al lui Decebal, care mergeau până pe Siret, urmaşii lui Dicomes[21] se asociaseră cu Decebal în ceea ce s-a unit “confederaţia dacică”.

Există o altă legendă interesantă în muntele Ceahlău, numită Legenda lui Cobal, în care se spune că Dochia avea un iubit numit Cobal, conducător al Petrodavei, participant la războaiele lui Decebal împotriva lui Cornelius Fuscus şi Tettius Iulianus, dar şi la primul război dacic. Dochia este sedusă pe câmpul de bătălie de la Sarmizegetusa de către Traian, travestit în simplu dac. Cobal înţelege că ea i-a respins cererea în căsătorie pentru că îl iubeşte pe Traian şi încearcă să-l ucidă în timpul primului război dacic. Este prins şi încarcerat la Roma. Deşi simte şi ea o oarecare afecţiune faţă de Traian, nu ezită să îl roage pe Zamolxis să o transforme în stâncă atunci când “cel mai mare duşman al neamului meu” vine să o răpească. Ea rămâne pe Ceahlău cu oile (se îmbrăcase în ciobăniţă), cu Cobal, care între timp ieşise din închisoare, şi cu “vulturul lui Traian”, pe care amorezul roman îl lăsase să o păzească[22].

Simplul fapt că acest Cobal îi cere mâna Dochiei demonstrează legăturile politice puternice existente între dacii liberi din spaţiul extracarpatic, de unde era el, şi Dacia lui Decebal, reprezentată de fiica sa, şi gândul că ideea consolidării statului existase înainte de primul război dacic, ca dovadă că acest Cobal participa la războaie alături de Decebal. Faptul că e luat prizonier simbolizează în mod evident soarta cetăţii conduse de el, iar eliberarea sa semnifică statutul acesteia între 102-117. Că Dochia/Dacia se îndrăgoşteşte de Traian şi că el încearcă să o seducă se poate înţelege, la nivel politic, ca un gest de divide et impera al romanilor, care au încercat să ţină despărţite cele două Dacii tocmai în speranţa că le vor cuceri pe amândouă.

Odată cu căderea cetăţii de scaun a regatului lui Decebal, sarcina de a continua lupta de dezrobire şi de a duce mai departe ideea de stat al dacilor le revine dacilor liberi din zona Moldovei, a Munteniei şi a Maramureşului, care nu au intrat în componenţa provinciei romane. Fugind la ei, Dochia/Dacia săvârşeşte în mod simbolic actul de uniune cu Cobal, răscumpărându-şi ezitarea dinaintea primului război[23], şi le duce dacilor liberi mesajul nevoii de unitate, pentru a putea asigura continuitatea ideii monarhiei dacice şi a statului unitar întrupat în persoana sa, ca urmaşă a regelui care a şezut pe tronul din Sarmizegetusa[24], al marelui Burebista, dar şi obligaţia de a lupta mai departe pentru prezervarea acestei uriaşe comori şi pentru eliberarea celor de sub dominaţia Romei. Carpii, costobocii, roxolanii, iazygii şi celelalte triburi aveau să se achite de această obligaţie cu succes în 271, când, după un secol de atacuri neîncetate pe graniţă, Dacia este eliberată de romani, prin faptul că Aurelian se vede nevoit să se retragă la sud de Dunăre[25], unde a luat administraţia sa, fără însă a-i lua şi pe daci, care au rămas să locuiască aici[26]. Lui Traian, care îndrăgise frumuseţea spirituală a Daciei şi chiar şi chipul minunat al acestui popor, fuga Dochiei/Daciei îi lasă numai cetăţile şi aurul de la Roşia Montană pentru care a şi făcut două războaie, ca şi alţii după el până în zilele noastre. Dar sufletul Daciei îi scapă atingerii, pentru că el se refugiază în sanctuarul lui Zamolxis şi al dacilor liberi[27]. Izgonit din regatul tatălui său, acesta se întoarce la regele cel mare[28], Zamolxis însuşi, tatăl său spiritual, din care îi izvorăşte puterea regală, şi îi cere ajutorul pentru ca spiţa celor mai viteji dintre traci să nu piară din lume. Nu numai pentru Dacia din robie se jertfeşte, ci pentru toţi dacii.

Din acest motiv s-ar putea crede că această legendă este la fel de veche ca şi dacii liberi, fiind de fapt un manifest al independenţei acestora faţă de romani, o declaraţie de supravieţuire a dacilor chiar şi după marea tragedie care a însemnat căderea cetăţii de scaun şi a regatului lui Decebal, iar că Asachi nu a făcut decât să versifice în stil romantic o poveste preexistentă.

1.3. Dochia/Dacia, fecioara/poporul cu suflet curat

Nivelul moral se referă la repulsia Dochiei/Daciei faţă de ideea de a accepta o însoţire cu duşmanul ţării sale şi cu ucigaşul compatrioţilor săi. Dochia pare mai puţin impresionată de “farmecul” lui Traian decât povestitorii ulteriori ai mitului[29], care îl gratulează cu apelative precum “Traian voinicul”, “împăratul împăraţilor” etc. etc. Dochia fuge de Traian şi, în cele din urmă, caută scăpare de el la cel despre care poetul naţional spunea că este “moartea morţii şi învierea vieţii”[30], preferând să moară decât să îi fie puritatea întinată de un om care era nu doar ucigaşul tatălui său, ci şi un străin intrat în patria sa cu obiceiuri noi, de cele mai multe ori respingătoare pentru un popor cu sufletul curat cum erau dacii.

Ea preferă să-i jertfească fiinţa sa curată lui Zamolxis, care în schimb îi dă nemurirea, “o face nemuritoare”. Însoţirea aceasta spirituală se face din ambele ipostaze, de suflet curat şi de zeiţă care se dăruieşte zeului său, împreună cu care continuă să vegheze din Ceahlău asupra poporului.

Desigur, refuzul Dochiei de a deveni iubita/soţia/sclava[31] lui Traian ridică o oarecare problemă celor care au presupus că romanizarea Daciei cucerite s-a făcut prin exterminarea bărbaţilor daci („rămasei dachilor rămăşiţă”, cum ar spune Cantemir) şi prin însoţirea femeilor dacice cu chipeşii legionari romani. Dochia ne arată că îl respinge pe cel mai ilustru dintre romani, poate pe singurul cetăţean roman autentic ce a călcat pământul ţării vreodată. De ce i-ar accepta celelalte femei pe ceilalţi?      

1.4. Traian şi răpirea sabinelor

Există şi o perspectivă a celuilalt personaj al acestei legende, anume împăratul Traian, îndrăgostit de Dochia/Dacia, după care se spune că a fugit până în adâncul muntelui Ceahlău[32].

Împăratul Traian, prezent aici într-o ipostază multiplă de împărat, zeu, înamorat, ucigaş, încearcă să reitereze un mit esenţial al poporului roman – răpirea sabinelor – gest prin care romanii, popor ajuns de curând în Peninsula Italică, şi-au asigurat integrarea în zonă prin acest act brutal şi viclean în acelaşi timp.

Traian din legenda Dochiei încearcă să se unească cu fiica regelui Decebal într-un gest menit să aducă mult dorita convieţuire cu dacii şi, cine ştie, poate chiar integrarea reală a provinciei în lumea romană. Gestul însă e eşuat, cel puţin aşa cum îl prezintă legenda de care ne ocupăm, iar Dacia refuză să i se predea împăratului roman, chiar dacă şi aici, ca şi în vremea legendarului Romulus, Traian promite să o trateze pe Dochia/Dacia cu respect şi să şi-o facă soţie.

Dacă ne gândim că Traian era considerat el însuşi la Roma zeu, fuga sa după zâna Dacia ar putea fi interpretată şi ca o dorinţă de sincretism religios, o unire la nivelul spiritual între cele două popoare. Până la urmă, Traian va trebui să abordeze bătălia cu sufletul dac la un nivel politic şi militar, după ce această curtare erotică eşuează.

Ca un Cid avant la lettre, Traian, care venea din aceeaşi Spanie cu personajul medieval, umblă prin muntele Ceahlău după cea mai curajoasă şi mai nobilă femeie a Daciei, cu sângele tatălui acesteia pe mâini, încercând să o cucerească şi o determine să-l iubească (sau cel puţin să o facă să încline înspre iubire în lupta ce se presupune că se ducea în inima ei între iubire şi datorie). Sub acest aspect, Traian, i.e. Roma, trăieşte pe Ceahlău adevărata sa înfrângere, chiar dacă vulturii săi hrăpăreţi sunt înfipţi pe meterezele Sarmizegetusei.

Muntele sfânt al dacilor liberi nu poate fi cucerit, tot aşa cum împăratul nu va reuşi niciodată să cucerească sufletele dacilor, să le câştige simpatia şi aprobarea, motiv pentru care va fi obligat, după cum ne spune profesorul Nicolae Achimescu în cartea sa de istorie a religiilor, să “ia măsuri fără precedent în analele Romei”[33], poruncind distrugerea tuturor sanctuarelor dacice ale lui Zamolxis din Dacia romană, o decizie contrară politicii obişnuite a Romei, care, de obicei, era foarte tolerantă cu zeităţile din teritoriile ocupate. Neputând să le ia dacilor ochii cu bogăţiile imperiului, cu cultura romană importată de la greci, care la rândul lor primiseră unele influenţe chiar de la daci[34], cu jocurile lor sângeroase în care oamenii erau puşi să se sfâşie unii pe alţii, romanii le distrug sufletul. Neputând să o cucerească pe Dochia/Dacia, Traian încearcă să-l ucidă pe Zamolxis în sufletele dacilor care încă erau sub stăpânirea sa, într-un acces de gelozie şi ură faţă de cel ce i-a răpit ce-şi dorea mai mult din Dacia.

Distrugându-le altarele şi punând în loc semne ale civilizaţiei materiale a Romei  şi altare ale zeilor străini (sau chiar ale zeilor daci secundari), Traian şi împăraţii de după el au vizat integrarea provinciei în Imperiul Roman fără identitatea spirituală care s-a încercat a le fi desfiinţată prin ordin imperial. Dacă la aceasta mai adăugăm şi absenţa oricăror drepturi politice ale populaţiei dacice[35], avem imaginea convieţuirii în “Dacia Felix”, în care mitul răpirii sabinelor pare a se împlini mai mult în teoriile romanizării propuse de adepţii Şcolii Ardelene şi de mulţi dintre intelectualii generaţiei paşoptiste[36]. Din acest motiv, dacă ar fi adevărat că mitul Dochiei a fost inventat în secolul al XIX-lea, cu siguranţă el nu a fost inventat pentru a servi ca argument latinităţii românilor. Dimpotrivă.

2.      Decebal cucereşte Spania lui Traian

Într-o carte numită Zamolxis, scrisă de autorul român Alexandru Busuioceanu, un mare hispanist care a trăit mare parte din viaţă în Spania şi s-a preocupat de felul în care a fost receptat zeul dac în legendele spaniole, se spune o poveste fascinantă despre dacii liberi, şi nu numai despre ei, alta decât aceea spusă în manualele de şcoală, potrivit căreia dacii liberi s-au romanizat după plecarea romanilor din Dacia. La un moment dat, într-o notă de final de capitol, el menţionează că “în scriitorii hispanici medievali, nici o tradiţie nu leagă Dacia de numele lui Traian”[37]. Autorul reia această informaţie într-un studiu despre “utopia getică” a spaniolilor în care spune: “dar dacă această tradiţie hispanică despre Dacia n-am găsit-o şi nu s-a ivit nici un text care să contribuie la ideea descendenţei noastre din Roma şi, într-un fel, a legăturii noastre cu Spania, spre surprinderea mea am găsit în cronicarii spanioli o tradiţie inversă, adică o tradiţie dacică a Spaniei, independentă de Traian[38] şi atât de înrădăcinată încât poate trezi mirare şi reflexie[…] pentru cronicarii spanioli, şi anume pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă, hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci, şi Spania a fost fondată – la a patra ei întemeiere, cea definitivă, din secolul al V-lea – de poporul de la Dunăre”[39]. Şi ca totul să fie clar, autorul spune că nu e vorba despre o confuzie fonetică între geţi şi goţi, ci de conştiinţa goţilor care au colonizat Spania că ei descind din daco-geţi.

Oare de ce spaniolii medievali nu au ştiut nimic despre aventura dacică a marelui lor compatriot? Să fie doar pentru că a fost considerat persecutor şi pus la index, cum acreditează ideea Alexandru Busuioceanu?[40]

2.1. Spania, “întemeiată” de regii daci

Orosius, primul got hispan care scrie despre geţi şi goţi în Historiarum Adversum Paganos Libri VII[41] spune despre Traian că a cucerit “popoare de peste Dunăre”, fără a preciza faptul că a cucerit Dacia[42].

În Chroniconul său, Isidor de Sevilla spune despre Traian: “Traian a domnit ani XIX. Prin vitejie minunată a întins imperiul în lung şi în lat, până în Orient. A cucerit Babilonia şi Arabia şi a ajuns pe urmele lui Alexandru până la marginile Indiei”[43]. Nimic despre Dacia. Istoricul vorbeşte şi de bunătatea lui, dar şi de persecutarea creştinilor, ceea ce se pare că i-a fost fatal pentru o vreme. Abia în secolul al XII-lea Traian este scos de la index, este pus de Dante în Purgatoriu imediat după aceea, pentru ca peste câteva secole să fie îmbrăţişat de istoriografia română ca marele erou civilizator al dacilor, care, între timp, îi colonizau pe goţi.

Prin urmare tradiţia gotică ne spune că în vreme ce hispanul Traian a reuşit să cucerească o parte din teritoriul Daciei, puterea spirituală şi culturală a lui Zamolxis, Decebal, Deceneu şi Burebista a cucerit Spania natală a împăratului odată cu invazia goţilor în aşa măsură încât, pentru a nu ştirbi descendenţa ilustră a neamului lor, goţii au trecut timp de secole sub tăcere victoria lui Traian, privându-l de gloria pe care a primit-o la Roma şi pe care cu siguranţă şi-ar fi dorit-o şi în patria de origine [44]. Isidor foloseşte argumentul roman în favoarea dacilor, când spune că “Cezar, care a supus imperiului său pe toată lumea n-a putut supune regatul goţilor, deşi a încercat; şi nici Gaius Tiberius[45], al treilea împărat roman, deşi s-a gândit să o facă”[46]. Autorul trece discret peste cucerirea Daciei, din motivul menţionat mai sus.

Alexandru Busuioceanu aduce nişte argumente fascinante în cartea sa despre cum unii autori goţi precum Isidor de Sevilla sau Iordanes au spus în Spania povestiri despre „Zamolxen” şi „Boruista”, sau despre “Durpaneo”[47] şi despre “Dicineo”, despre care se spune că i-a învăţat pe goţi (care în opinia lor erau aceiaşi cu geţii) “toată filozofia şi fizica şi teoria şi practica şi logica şi rânduiala celor 12 semne… şi astrologia şi astronomia şi ştiinţele naturale”[48], în aşa fel încât s-a creat o mitologie care i-a determinat pe regii medievali spanioli să afirme şi să demonstreze că sunt urmaşii direcţi ai zeilor-regi geţi[49]. Dar nici unul nu a suflat o vorbă despre Traian.

De unde au preluat istoricii goţilor Iordanes, în De origine actibusque Getarum[50]  (sec. al VI-lea) şi Isidor de Sevilla, în Chronicon şi Historia Gothorum, Vandalorum, Sueborum[51] (sec. al VII-lea) datele despre geţi/goţi şi mai ales de ce au simţit nevoia să se altoiască pe civilizaţia getică? Busuioceanu este de părere că“Iordanes sau istoricii târzii pe care îi compila îşi culeseseră informaţiile nu atât din izvoare antice, cât din tradiţiile orale şi din cântecele goţilor, într-o epocă în care memoria faptelor se transformase în legendă […] şi una dintre menţiuni – omisă de toledan – în legătură anume cu Deceneu, ne arată că aceste cântece fuseseră ele însele moştenite de la daci […] Este evident că asemenea cântece, care păstrau amintirea lui Deceneu şi termeni atât de particulari în legătură cu distincţiile sociale ale dacilor nu puteau fi decât tradiţii dacice”[52].

Faptul că goţii s-au pierdut pur şi simplu în civilizaţia dacică, chiar dacă şi-au păstrat limba şi obiceiurile războinice, iar atunci când au ajuns în Spania sau Danemarca au idealizat-o pur şi simplu (nu există nici un motiv să credem că daco-geţii i-au însoţit) ne spune totul despre trăinicia acestei culturi şi despre forţa ei nemaipomenită[53]. Acest proces s-a mai petrecut şi în alte părţi ale lumii, între alte popoare: francii s-au pierdut în masa de gali şi romani din Franţa, bulgarii s-au pierdut în masa de traci şi slavi de la sud de Dunăre, khazarii şi-au pierdut identitatea prin convertire la iudaism şi exemplele pot continua poate chiar şi cu romanii ajunşi în Dacia. În ce îi priveşte pe goţi, aceasta pare cea mai plauzibilă explicaţie a legăturii lor cu dacii şi cu geţii din Dacia. Raportul dintre goţi şi cultura geto-dacică e clar evidenţiată de aceste cuvinte elogioase la adresa lui Deceneu, consemnate de către Isidor: “şi scoţându-i din sălbăticia animalică, i-a făcut oameni şi filozofi”[54]

2.2. “Confuzia getică” – povestea unei civilizaţii fascinante

Ideea că în Antichitate şi în Evul Mediu s-a produs o confuzie între geţi şi goţi[55], ceea ce poate să fie adevărat când e vorba despre relatările autorilor independenţi ai acestor evenimente istorice, nu poate fi decât o încercare de a explica acest miracol cultural, pentru că atunci când goţii ajunşi în Spania îşi spun ei înşişi “geţi” şi mai spun şi că pe ei i-a învăţat… Zalmoxis, iar goţii danezi spuneau că originile lor sunt în ţara în care regi sunt Deceneu şi Zalmoxis, nu credem că se mai poate vorbi de o “confuzie”, ci de faptul că goţii, în trecerea lor prin spaţiul daco-get, au preluat pur şi simplu istoria şi zeităţile dacice pe care le-au dus cu ei, idealizându-le în Evul Mediu. „Goţii, primitivi însă şi instabili, ignorându-şi propria istorie risipită în migraţii şi lupte interne, sufereau în mod firesc ascendentul unui popor înrădăcinat şi cu o istorie mai îndelungată, împrumutând tradiţiile, credinţele şi cântecele acestui popor. Aşa se explică prezenţa mitului dacic în tradiţia gotă şi transformarea lui Zamolxis în rege got.”[56] O explicaţie impecabilă.

Cercetătorul spaniol Juan Ramón Carbó García, care s-a ocupat la rândul său de problema legăturii dintre geţi şi goţi, preia, în argumentarea “confuziei”, teza istoricilor români că după cucerirea Daciei lui Decebal dacii au dispărut complet din istorie, afirmând că “în istoriografia română, începând din secolul al XVI-lea, tema principală a fost ascendenţa latină, motivul fundamental al orgoliului naţional, Roma şi ideea latinităţii ocupând locul întâi în formarea culturii române, ceea ce e valabil şi în zilele noastre. Până la mijlocul secolul al XIX-lea nu au fost redescoperiţi daco-geţii, iar până în 1920 nu au existat studii ştiinţifice legate de protoistorie şi istoria antică a Daciei”[57]. “Dacii şi geţii, la fel ca şi regii, zeii şi preoţii lor Burebista, Deceneu, Decebal sau Zamolxis”, continuă autorul spaniol, “au supravieţuit în istoria mitologizată a Occidentului datorită confuziei cu goţii, ca urmare a căreia s-au transformat în strămoşi mitici ai vizigoţilor şi ulterior ai spaniolilor”[58]. Putem vorbi şi de o justiţie poetică, dacă dorim: Traian are nevoie de toată puterea armată a Imperiului Roman pentru a cuceri Dacia lui Decebal; Decebal nu trebuie decât să fie el însuşi pentru a cuceri Spania lui Traian. Iar acesta nu poate fi decât începutul mirării legate de “utopia romană” instalată în cultura noastră de secole bune.

2.3. Căderea Daciei sub romani şi căderea Romei sub goţi/geţi

Căderea Daciei trebuie să fi fost o tragedie pentru toţi dacii, şi din Dacia romană, şi din Dacia liberă, şi din Dacia de la sud de Dunăre. Numai aşa se explică acţiunea împăraţilor romani din secolul al III-lea, Maximilian Hercules, Licinius, Maxilian Galerius şi Licinius, toţi patru originari din Dacia, de a se îndrepta contra imperiului. Galerius dorea să şteargă Roma de pe faţa pământului şi să transforme imperiul într-unul dacic. În secolul al III-lea împăratul Regalianus avea pretenţia că este urmaş direct al lui Decebal şi a şi reuşit pentru scurt timp să dea imperiului un caracter dacic. Dacă ar fi să-i credem pe goţii spanioli, care se pretindeau urmaşi ai geţilor, şi am admite că odată cu fascinaţia pentru cei patru regi daci au dobândit tot de la geţi şi ura faţă de romani, furor Daciscorum sau paranoia Geton, manifestată adesea şi în timpul stăpânirii Daciei, ură pe care goţii o aveau şi despre care vorbeşte Iordanes, până şi căderea imperiului în 476 sub loviturile goţilor poate fi văzută ca o victorie a dacilor peste timp asupra duşmanului de moarte.

Începând cu 246 d.Hr. dacilor li se permite să bată monedă, iar prima astfel de monedă avea pe revers o femeie, reprezentare alegorică a Daciei, cu căciulă ţuguiată şi cu un steag; pe unele este reprezentată cu sabia încovoiată a dacilor. Să fi fost această reprezentare feminină a dacilor aceeaşi cu reprezentarea simbolică a Daciei, fiica [urmaşa] lui Decebal despre care citim că a fugit de cuceritor în muntele sfânt al Ceahlăului? Cine altcineva ar putea fi?

3.      Dochia şi/sau Corbiţa

O a doua personalitate din spaţiul Bicazului şi a Văii Muntelui este Corbiţa, o tânără fecioară care rămâne fidelă iubirii şi curăţiei sale cu preţul sacrificării propriei vieţi. La o primă lectură, Corbiţa pare a avea soarta Dochiei înseşi, între cele două legende existând anumite asemănări, dar şi o mare deosebire, despre care vom vorbi mai departe.

Matricea povestirii pare a fi aceeaşi: o tânără urmărită de duşmanii care vor să o răpească se încredinţează muntelui şi se face una cu el, într-o formă sau alta, pentru a nu fi pângărită. Similitudinile merg până la faptul că în cele mai multe variante fata vine din Transilvania (varianta spune că venea de la Borsec care a aparţinut mult timp Harghitei, apoi a trecut la Neamţ, apoi la Harghita din nou), ceea ce ne duce cu gândul că: 1. fie povestea Corbiţei este preluată după modelul Dochiei/Daciei şi este o adaptare la nivel local a unei poveşti cu rezonanţe naţionale şi chiar europene, după cum am văzut mai sus; 2. fie amândouă au la bază o relatare reală pe care s-a glosat, deşi este greu de înţeles cum s-ar fi creat povestea Dochiei şi cum s-a transmis ea în toată ţara în diferite variante. Asemănările continuă: fata se numeşte Corbiţa, amintind de simbolul corbului, prezent în toate marile culturi ale lumii, în cea română având rolul de vestitor (de obicei de veşti năprasnice), dar şi de intermediar între stihiile naturii, între iarnă şi primăvară, sau vară şi toamnă[59], ceea ce iar duce cu gândul la Dochia. Nu toate ipostazele în care apare corbul în folclorul românesc sunt negative, dar în cazul de faţă pare a sugera un destin potrivnic şi cu un final nefericit şi precipitat.

Desigur, există şi posibilitatea ca cele două poveşti să fie total independente una de alta, numai că în acest caz e greu de înţeles de ce o legendă care a circulat într-o zonă restrânsă, mai precis zona Bicazului, are atâtea variante, cu atât mai mult cu cât alte legende “endemice” au o singură variantă. Ca să nu mai spunem că la câteva zeci de kilometri, la Lacul Roşu, există o poveste similară oarecum, în care tânăra Eszter Fazekas are un iubit numit Molnar Miklos, chemat de “măritul împărat”în cătănie. Un tâlhar doreşte să o răpească pe Eszter, ea fuge şi la un moment dat se roagă divinităţii să o salveze: Dumnezeu prăvăleşte un munte întreg şi astupă cursul râului, formând ceea ce noi ştim ca Lacul Roşu, iar ungurii numesc Lacul Ucigaş[60]. Eszter moare în acest cataclism împreună cu tâlharii care o urmăreau. Lacul respectiv are şi o a doua poveste legată de nişte ciobani care şi-au pierdut aici oile şi viaţa, la fel cum s-a întâmplat şi cu Baba Dochia. Aşa că, fie că e în limba română, fie că e în limba maghiară, legătura posibilă dintre Dochia-Corbiţa şi Eszter nu poate fi ignorată complet. Matricea este foarte asemănătoare.

3.1 Corbiţa – fecioara preafrumoasă urmărită de duşman

Povestea Corbiţei a fost culeasă de către Alecu Russo sub denumirea deStânca Corbului. Legendă culeasă de la Bicaz şi a fost publicată în volumul Cântarea României, apărut în exil în 1850, la Paris. Alecu Russo povesteşte că un om a venit din zona Borsecului şi s-a aşezat în zona Bicazului împreună cu fata sa Corbiţa, care era de o frumuseţe nepământeană şi era râvnită de toţi tinerii din zonă.

Tânăra îşi alege un bărbat frumos (unele versiuni spun că se numea Todoran) împreună cu care intenţiona să se căsătorească (se căsătorise, după unele versiuni). Totul mergea bine până când au năvălit tătarii.

Năvălirea tătarilor este unul dintre cele mai interesante aspecte ale povestirii. Năvăliri ale acestui popor barbar s-au petrecut pe tot parcursul Evului Mediu, după epoca voievodală, pentru că ţara a căzut pe mâna domnitorilor fanarioţi, care au lăsat-o vraişte.

Autoarea Elena Mătasă, în culegerea sa de poveşti de pe Valea Bistriţei,Cântecul Bistriţei. Legende şi povestiri, prezumează că acest atac al tătarilor s-a petrecut în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când, în 1716, austriecii au năvălit în Moldova, iar domnitorul i-a chemat pe tătari în ajutor. După ce i-a alungat pe austrieci, domnitorul le-a permis tătarilor să jefuiască zona aceasta din Moldova, pentru că nu avea bani să-i plătească. Aceasta este istoria nefericită a unei ţări lăsate de secole pe mâna nimănui! Probabil că autoarea a presupus că această năvălire e cea mai sigură pentru a considera că tătarii ajung în aceste locuri retrase ale Moldovei, fiindcă, într-adevăr, este foarte greu de imaginat ca o hoardă tătară plecată din sudul Republicii Moldova de azi să poată traversa nestingherită întreaga ţară fără ca nimeni să-i deranjeze, deşi multe dintre mănăstirile şi bisericile zonei comemorează arderi şi distrugeri provocate de tătari în secolul al XVII-lea[61]. Însă nu există nimic care să indice cu precizie această dată.

În varianta lui Russo se spune că povestea este spusă “din neam în neam”, ceea ce ar sugera mai mult de o sută şi ceva de ani cât lasă să se înţeleagă varianta Elenei Mătasă. De asemenea, povestitorul vorbeşte despre “vremea strămoşilor”, ceea ce iarăşi sugerează o perioadă nedeterminată, dar destul de lungă.

Una dintre cele mai neverosimile relatări din această istorie, în aproape toate variantele, este aceea că tătarii au purces prin pădure după frumoasa fată. O regulă de aur a tătarilor era aceea de a nu se lansa în urmărirea duşmanilor lor în pădure, în spaţiu închis, pentru că aceasta le-ar anula singurul avantaj al armatei mongole/tătare: cavaleria. În interiorul codrului, tătarul era vulnerabil şi putea fi oricând ucis de plăieşii ascunşi în codrul despre care orice tâlhar care se ocupă în mod serios cu jefuirea Moldovei ştie că e “frate cu românul”, lucru care se şi întâmplă în povestea lui Russo, când, imediat după ce fata se aruncă de pe stâncă, plăieşii apar şi îi ucid pe tătarii neputincioşi[62].

3.2. Interpolarea lui Russo

Înainte de momentul final al povestirii, de punctul culminant, se petrece o scenă pe care Russo o povesteşte într-o manieră cu totul şi cu totul specifică, făcând din ea cea mai importantă deosebire faţă de legenda Dochiei/Daciei.

Ajunsă pe marginea prăpastiei, cu tătarii după ea, Corbiţa face ceea ce a făcut şi Dochia: s-a rugat cu fervoare lui Dumnezeu să o salveze. Dacă Zamolxis îi ascultă rugăciunea prinţesei dacice şi Dumnezeu îi ascultă rugăciunea în ungureşte a Eszterei, rugăciunea Corbiţei rămâne fără răspuns. Cel puţin aşa spune Alecu Russo. Mai precis, în cuvintele sale, episodul s-a petrecut în felul următor: “Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor… Zadarnică rugăminte!”. După care fata se aruncă în apele Bicazului şi moare.

Russo pune aceste cuvinte de neînchipuit în gura tănărului bicăjean, încercând să ne facă să credem că un locuitor al acestor meleaguri pline de spiritualitate şi de credinţă puternică în Dumnezeu ar fi putut să spună în secolul al XIX-lea că rugăciunea la Dumnezeu este zadarnică! Că acest lucru nu se putea întâmpla sub nici o formă ne dovedesc celelalte variante ale povestirii, care nu sunt povestite de către Russo. Astfel, în varianta culeasă de profesorul doctor Daniel Dieaconu (pe care o să o numim în mod convenţional “varianta D.D.”, pentru a ne uşura expunerea), se spune că “necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu rugăciuni către ceruri în gând, tânăra cu faţa ca un crin… se aruncă în prăpastia adâncă şi nimicitoare”[63].

Ca şi în varianta lui Russo, această relatare pare a fi supusă comentariului povestitorului. Numai că în varianta D.D., comentariul pare fi o dojană blândă ca un bocet de înmormântare în care mortul este “certat” cu sfâşiere, într-o formă care aduce mai mult a spovedanie publică făcută în numele lui, cum se întâmplă şi în cântârile slujbei înmormântării, că şi-a cheltuit viaţa cu nepricepere şi s-a condamnat la “singurătate”, adică la iad, uimind prin această viziune extrem de teologică asupra iadului. Pentru a se asigura că iadul nu o va înghiţi, comentatorul din varianta D.D. adaugă faptul că fata a murit “cu rugăciuni către ceruri în minte”, amintindu-ne parcă faptul că a avut o moarte aproape martirică, mergând la moarte cu Dumnezeu în gând ca toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru El (inclusiv Dochia dacică).

La rândul său, Elena Mătasă nu a simţit deloc nevoia să mai introducă divinitatea în această ecuaţie, cu atât mai mult ideea de sinucidere, de iad, lucruri care în epoca în care a scris ea cartea, când supravieţuitorii temniţelor comuniste abia se întorceau din iadul roşu, puteau să îi aducă cel puţin ostracizarea politică, dacă nu cumva şi o invitaţie la canal.

Pe Alecu Russo însă nu îl obligă nimeni să facă această interpolare, care reflectă mai mult ideologia iluminist-ateistă pe care o deprinsese probabil, ca şi alţi contemporani intelectuali ai lui, în şcolile occidentale ale Parisului vremii, despre care ştim ce părere avea poetul naţional, decât discuţia cu tânărul ţăran, care ar putea fi străbunicul oricăruia dintre noi. Din păcate pentru povestea sa, Russo mută cu totul accentul legendei Corbiţei de pe gestul de-a dreptul impresionant şi romantic al femeii cu o moralitate impecabilă, care îşi apără feminitatea şi onoarea cu preţul vieţii, transformându-l într-o tragedie teologică a deznădejdei în care cade omul care îşi dă seama că Dumnezeu nu îi ajută în rugăciunea sa, că îl părăseşte, că poate El… nici măcar nu există. În felul acesta Alecu Russo îi răpeşte tinerei Corbiţa feciorelnica sa jertfă şi o transformă într-o tristă poveste de tipul celor care îndeobşte pe muntenii de prin părţile Bicazului îi îngrozesc şi pe care nu ar putea niciodată să le amintească cu evlavie, cu atât mai puţin să facă ritualul primăvăratic de a depune coroane de flori pe apa curgătoare care i-a înghiţit trupul, ritual ce aminteşte de Dochia şi de ipostaza ei de zeitate telurică a fecundităţii, care este serbată la 1 martie[64].

Varianta D.D. se încheie cu o concluzie care ne scuteşte de orice comentariu suplimentar: “Şi, cum Dumnezeu, mai târziu înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii să fie nimiciţi…”. Prin urmare, rugăciunea Corbiţei nu a fost zadarnică, cum spune Russo, pentru că Dumnezeu mai devreme sau mai târziu săvârşeşte dreptatea în lume.

Concluzii

Concluzia legendelor legate de cele două eroine excepţionale ale Muntelui Ceahlău este că pe aceste meleaguri s-au născut femei de legendă, capabile să impresioneze prin fascinantul lor sacrificiu şi să impună respect prin înaltul lor cod moral care face ca frumuseţea lor fizică răpitoare să fie dublată de una morală pe măsură.

Dochia ar putea fi mândră să vadă că moştenirea pe care ea a adus-o din Dacia cucerită de romani a rămas intactă, iar peste multe secole, sacrificiul ei a putut fi repetat, la o scară mai mică, nu numai de o urmaşă a ei directă, dar a devenit referenţial şi pentru locuitorii de altă seminţie şi limbă.

Problema de fond pe care legenda Dochiei o ridică este legată de identitatea românilor ca naţiune, mai precis de presupunerea că dacii au adoptat limba şi civilizaţia Romei, reducând numărul de cuvinte dacice la vreo 80 (de obicei cele cărora DEX nu le-a găsit o etimologie acceptabilă).

Ideea că dacii au dispărut pur şi simplu este de-a dreptul ridicolă, atât prin prisma legendei Dochiei, care ne arată că femeile dacice nu i-au primit pe bărbaţii romani în paturile lor după ce aceştia avuseseră grijă să le ucidă soţii, cum acreditează teoria romanizării, insultând onoarea femeilor de pe plaiurile acestea, cât şi a “mitului getic” al goţilor, care ne pune în faţa unei realităţi uluitoare: dacii aveau o civilizaţie care i-a cucerit pe barbarii goţi la nivel cultural.

Întreaga teorie a romanizării se bazează pe argumente circumstanţiale, de genul descoperirii unor obiecte sau inscripţii în spaţiul României actuale. Fiecare monedă pe care au descoperit-o i-a dus pe adepţii romanizării la ideea că romanii s-au contopit cu dacii pentru că asta voiau să vadă, nu faptul că un roman a trecut prin spaţiul dacilor liberi şi a lăsat o monedă acolo, sau o sută, o mie de romani au trecut prin spaţiul dacilor liberi şi au pierdut o monedă sau o mie.

Faptul că literatura creştină timpurie nu consemnează nici măcar o zvâcnire culturală în spaţiul Daciei lui Traian nu pare a-i deranja pe romanofili. Celelalte provincii au dat în primele secole, mai ales în secolele IV-V, adică după sute de ani de participare la lumea romană, scriitori remarcabili, cum ar fi Niceta de Remesiana, din Dacia de la sud de Dunăre, sau Ieronim din Pannonia, sau Dionisie Exigul şi Ioan Cassian din Dobrogea, pe când Dacia traiană nu a cunoscut astfel de exemple, ceea ce demonstrează că nici o şcoală de gândire serioasă nu s-a dezvoltat aici în timpul stăpânirii romane, nici o viaţă culturală de sorginte romană nu a existat.

Un lucru pe care cei ce susţin ideea romanizării voluntare a dacilor, mai ales a celor liberi, îl pierd din vedere este faptul că se consideră că limba pe care romanii au adus-o aici era latina vulgară. Chiar dacă în limba română s-a adoptat termenul eufemistic “limba latină vorbită”, în realitate ea se numea latina vulgară, adică limba poporului needucat, limba vulgului, a plebei, a celor făcuţi romani manu militari, cum le plăcea romanilor să spună. Această limbă nu putea să aibă capacitatea de a crea o cultură proprie, cu atât mai mult să dezrădăcineze limba unei civilizaţii atât de profunde cum era cea dacică. A crede că s-a întâmplat aşa, e ca şi când am crede că în cei ce merg la lucru în Italia sau în Spania şi se stabilesc în acele ţări vor deznaţionaliza pe spanioli sau pe italieni şi îi vor determina să îşi uite limba şi să adopte limba română vulgară (facem această referire fără a intenţiona să jignim pe vreunul dintre compatrioţii care muncesc în acele ţări, unii dintre ei ducând cu ei chiar limba cultă română). În celelalte provincii ale lumii romane, datorită unei integrări de jumătate de mileniu în lumea romană, s-a putut crea o variantă cultă a limbii, sau s-a împrumutat de către oamenii culţi care au studiat sau au fost la Roma. În Dacia acest fenomen nu s-a produs, în primul rând datorită mediului ostil şi apoi datorită scurtimii perioadei de apartenenţă la lumea romană.

Un lucru extrem de important care se uită este că în Occident, în Franţa, Italia, Spania sau Portugalia, latinizarea limbilor respective a continuat până la Conciliul Vatican II, din 1962-1965, când s-a decis că limba latină nu mai este obligatorie la slujbe. Limba latină medievală a fost limba culturală a Europei de Vest, ea fiind cea care a creat marea sinteză culturală a limbilor romanice. Aşa se explică de ce structura gramaticală a limbilor romanice occidentale este unitară, spre deosebire de limba română, care e foarte diferită de a lor pentru că a cunoscut o altă dezvoltare istorică şi înainte, şi după cucerirea romană.

Cel mai bine se vede sinteza produsă de latina medievală în limba engleză, unde există două niveluri foarte clare ale limbii: un nivel al limbii obişnuite, dominat de cuvinte de origine anglo-saxonă, şi unul al limbii abstracte, dominat de termeni de origine latină, pronunţaţi după regulile de pronunţie engleze. Dacă ar fi să ne luăm după principiile după care derivăm limba română ca limbă latină, atunci şi limba engleză este romanică, pentru că are extrem de multe cuvinte de origine latină. Diferenţa este că englezii ştiu că celelalte cuvinte sunt ale poporului lor, noi, nu.

Mai există un argument care vine să decupleze limba română de celelalte limbi romanice: faptul că foarte multe cuvinte pe care în limba română le-a preluat din limba latină medievală sau din limbile romanice sunt pentru noi neologisme, în timp ce pentru popoarele respective sunt cuvinte absolut obişnuite. Pentru noi “imuabil”, “ingenios”, “ingenuu” sunt neologisme, pentru limba engleză, nu (ca să nu mai vorbim despre limbile cu adevărat romanice). Ce să mai spunem despre cuvinte ca “fortuit”, pe care românii îl confundă cu “forţat”, în timp ce englezii îi spun fortuitous, exact cu sensul de “întâmplător”, sau celebrul “locaţie”, căruia noi îi spunem mai nou “loc”, cum îi spun englezii, location, deşi francezii, de la care l-am preluat, îi spun “loc de închiriat sau taxă pe locuinţă” (de altfel şi englezii se referă tot la astfel de locations)? Nu sunt acestea doar câteva exemple care să ne pună să ne gândim mult mai serios la originile noastre şi ale poporului nostru?

Dacă nu, e bine să păstrăm în minte o comparaţie pe care am avut-o mereu în faţa ochilor: diferenţa dintre daci şi romani nu este alta decât cea dintre Părintele Justin Pârvu şi Silvio Berlusconi, ca să dau un exemplu perfect contemporan.

Dacă nici asta nu e de ajuns, o discuţie cu românii care muncesc în ţări precum Italia, Spania sau Franţa ne-ar putea elucida în privinţa a cât de conştienţi sunt “verişorii noştri” occidentali de latinitatea noastră.

Bibliografia si notele le puteti citi la:

Dacia dăinuieşte în muntele sfânt al lui Dumnezeu