SACCSIV – blog ortodox

DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI

Posted in DACI, MIHAI SILVIU CHIRILA, Romania by saccsiv on mai 10, 2014

Varianta oficiala suna cam asa: dupa victoria romana, dacii cuceriti si-au parasit limba, soldatii cureritori si-au luat neveste locale si astfel s-a format poporul român. Iar dacii liberi au disparut cu totul ca un nimic primitiv ce erau.

Iata insa ce scrie Mihai Silviu Chirila referitor la limba:

Limba română nu este împrumutată de la latini, ci este limba dacică ce are cuvinte care seamănă cu latina pentru că se înfruptă din acelaşi fond de cuvinte indoeuropene. Dacii şi romanii sunt înrudiţi la un nivel care merge cu câteva sute bune de ani înainte de tragedia de la Sarmizegetusa.”

Referitor la neveste:

Ideea că dacii au dispărut pur şi simplu este de-a dreptul ridicolă, atât prin prisma legendei Dochiei, care ne arată că femeile dacice nu i-au primit pe bărbaţii romani în paturile lor după ce aceştia avuseseră grijă să le ucidă soţii, cum acreditează teoria romanizării, insultând onoarea femeilor de pe plaiurile acestea […]”

Referitor la „nimic”:

“Mitului getic” al goţilor, care ne pune în faţa unei realităţi uluitoare: dacii aveau o civilizaţie care i-a cucerit pe barbarii goţi la nivel cultural.”

Sau altfel spus, cum de dacii, adica un neam ce a avut o certa influenta la nivel european, si-a parasit dupa cucerirea romana in extrem de putin timp: limba, mandria, civilizatia, tot?

O foarte ampla explicatie ca lucrurile nu s-au desfasurat astfel o gasim in articolul Dacia dăinuieşte în muntele sfânt al lui Dumnezeu:

Oraşul Bicaz şi împrejurimile sale împlinesc anul acesta patru secole de atestare documentară[1], cu ocazia donaţiei pe care Constantin Movilă a făcut-o în 12 august 1611 mănăstirii Bisericani, căreia îi dăruieşte sate de pe Valea Bicazului şi de pe Valea Bistriţei, moment ce va produce o cotitură în istoria acestei mănăstiri, care va cunoaşte imediat un moment de puternică înflorire spirituală şi materială.

La ceas aniversar se cuvine să ne amintim totuşi că versanţii muntelui Ceahlău au fost locuiţi din cele mai vechi timpuri producând o splendidă cultură cu care muntenii din Neamţ se adapă mereu şi de care se simt foarte legaţi şi mândri.

O incursiune în istoria acestor locuri va fi şi acest studiu[2], care va încerca să pătrundă misterul a două dintre cele mai enigmatice existenţe de pe aceste meleaguri: Dochia, fiica marelui rege Decebal, şi Corbiţa, fecioara preafrumoasă care şi-a păstrat cinstea şi castitatea cu preţul vieţii.

Dochia şi Corbiţa sunt fără doar şi poate două dintre cele mai ilustre şi mai vechi „locuitoare” ale acestei zone şi merită toată atenţia noastră, pentru că poveştile despre ele ne spun, fiecare în felul său, date despre strămoşii noştri dinainte şi de după 1611.

În analiza legendelor despre Dochia şi Corbiţa vom folosi mai puţin acribia istoricului şi mai mult intuiţia teologică şi logica puternică a bunului-simţ, pentru că, după cum vom vedea, fiecare dintre cele două poveşti are o latură teologică deosebit de importantă şi deosebit de ignorată, din păcate.

De asemenea, ca metodologie, în cazul Dochiei vom insista mai puţin pe noianul de ipostaze în care o găsim pe această locuitoare mitologică a muntelui Ceahlău, atenţia noastră fiind captată de aspectul Dochiei ca fiică a marelui rege dac Decebal, din motivele care se vor vădi mai jos.

Învăţăturile spirituale ale acestor legende vor prevala faţă de datele istorice şi controversele legate de identitatea sau “non-identitatea” celor două personaje mitologice cu conotaţii istorice. Datele tehnice îl vom invita pe cititor să le caute în cărţi de mare specialitate pe această temă, în cazul în care e interesat de cum a evoluat mitologia legată de Dochia şi de cum a influenţat ea cultura şi literatura acestui popor în ultimele secole.

1.      „Dochia locuieşte în Ceahlău

Una dintre cele mai misterioase prezenţe din cultura românească este cea a Dochiei, personaj cu conotaţii pozitive, dar şi negative, cu aspecte legate de vechea cultură dacică, dar şi cu atribuţii care ar indica prezenţa ei pe aceste meleaguri în epoca creştină.

Cercetătorii s-au întrebat cine este Dochia ca personaj mitologic, iar părerile au fost împărţite, funcţie cumva şi de diversele sale ipostaze: unii au considerat-o o zeitate dacică meteorologică, legând această opinie de celebrele “cojoace ale Dochiei” şi de legendele în care ea este surprinsă de schimbările climaterice de la trecerea dinspre iarnă înspre primăvară[3]; alţii, printre care celebrul Nicolae Densuşianu, în nu mai puţin celebra sa Dacia preistorică, consideră numele Dochia o expresie a unei zeităţi străvechi numite Pământul-Mamă ( = Baba Dochia)[4]. Există o categorie de cercetători care încearcă să facă legătura între Dochia şi o sfântă creştină contemporană ei, Evdochia, originară din Samaria şi prăznuită în data de 1 martie (ceea ce s-ar mula cumva pe aspectul legat de cojoacele Dochiei)[5].

Cel mai plauzibil însă în cazul relatării despre Dochia şi Traian pare ideea că de fapt numele de Dochia[6] nu este decât modul în care dacii îşi numeau propria ţară: Dacia[7]. De altfel, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae şi chiar autorii din secolul al XIX-lea numesc ţara dacilor Dachia, ceea ce e foarte aproape de numele prinţesei-fecioare care a fugit din Sarmizegetusa cuprinsă de romani. Pentru că pe noi tocmai aspectul acesta ne interesează, o vom numi adesea în acest studiu“Dochia/Dacia”, pentru a scoate în evidenţă simbolul naţional pe care Dochia îl duce cu ea.

Există o întreagă dezbatere legată de autenticitatea legendei Dochiei şi a lui Traian. Există opinia potrivit căreia ea este o creaţie a unor intelectuali din secolul al XIX-lea, care au vrut să argumenteze cu ea latinitatea poporului român. Există şi părerea că ea a fost creată chiar de către Gheorghe Asachi, cel care a şi publicat-o pentru prima dată[8], ipoteză infirmată atât de compoziţia legendei, cât şi de diferitele ei variante în diferite părţi ale ţării[9], dar şi de faptul că s-a descoperit că a fost publicată anterior anului 1838, când Asachi a călătorit în Neamţ[10]. Întrucât, după cum o să vedem în cele ce urmează, legenda are unele elemente ce ţin de cultura şi mentalitatea daco-getică, ceea ce exclude inventarea ei de către locuitorii medievali ai acestor zone, putem presupune chiar că ea vine din vechime la fel cum şi Mioriţa vine din vechime (cel puţin de la statornicirea statelor feudale, când au apărut bacii munteni, moldoveni şi ungureni).

Cu unele mici variaţii, povestea ne spune că Dochia era fiica lui Decebal, ultimul rege al dacilor (după unele surse era sora regelui), că era extrem de frumoasă, un detaliu care apare şi la legenda Corbiţei, după cum vom vedea, şi că după cucerirea cetăţii de scaun a Sarmizegetusei ea a fugit către sălaşul lui Zamolxis din muntele sfânt al Ceahlăului, încercând să scape de duşmanul care o urmărea în casa zeului şi în teritoriile dacilor liberi. Ajungând în munte, cu romanii pe urma ei, ea se roagă zeului suprem să o scutească de ruşinea de a fi dusă ca sclavă a împăratului cuceritor al Romei. Zeul îi ascultă rugămintea şi o preface în stană de piatră (după unele variante, inclusiv cea a lui Asachi, se deghizase în munte în ciobăniţă şi s-a prefăcut împreună cu oile ei cu tot în stâncă[11]).

Pentru a înţelege mai bine ce vrea să ne spună legenda[12], se cuvine să o privim din două perspective: una a Dochiei/Daciei înseşi şi cealaltă a împăratului cuceritor care fusese sedus de frumuseţea ei.

Astfel, dacă privim această legendă din perspectiva Dochiei, am putea fi tentaţi să credem că ea este mai curând un mit identitar al dacilor liberi, scăpaţi de urgia cuceririi romane, decât un mit al contopirii dacilor cu romanii, aşa cum i se pare a fi lui George Călinescu, care trece acest mit între cele patru mituri esenţiale ale poporului român la capitolul mit etnogenetic[13]. Există trei niveluri care merită luate în calcul când privim acest mit din perspectiva fiicei lui Decebal, primele două ţinând de statutul dual de zeu şi regel al lui Zamolxis, iar al doilea ţinând cumva de statutul acestuia de soţ al sufletului curat al fecioarei/zeiţe/zâne.

1.1 Dochia/Dacia, mesagerul la Zamolxes

Nivelul spiritual-sacerdotal se referă la fuga din cetatea asediată a Sarmizegetusei, care poate fi interpretată ca o călătorie iniţiatică către Zamolxis a tinerei prinţese dacice. Pusă în faţa dezastrului suferit de armatele lui Decebal, Dochia consideră, ca orice credincios, că dacii au fost părăsiţi de divinitate şi doreşte să refacă legătura dintre poporul său şi zeul suprem, aducându-se pe sine casolie a dacilor către Zamolxis[14]. Într-o variantă literară compusă de învăţătorul Constantin Andraş în anii glorioşi ai socialismului, când refugierea în mitologie devenise o formă de supravieţuire spirituală, Dochia/Dacia se roagă zeului cu următoarele cuvinte: “O nu lăsa, Zamolxis, romanii să mă prindă/ Şi-n veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă mai bine în stâncă negrăindă/ Şi-aşază-mă de-a pururi sub sfântul tău altar”[15]. Solia-jertfă este primită de către zeu pe muntele Ceahlău, considerat un munte sfânt al dacilor[16], şi Dochia/Dacia, ca simbol al sufletului dacic de data aceasta, primeşte asigurări că chiar dacă legiunile romane au pătruns în oraşul de scaun al regelui, poporul dac va supravieţui peste veacuri ca o stâncă, prin purtarea de grijă a divinităţii (Zamolxis şi ulterior Dumnezeul treimic pe care dacii l-au acceptat în modul cel mai natural[17], pentru că religia lor era deja familiarizată cu unele dintre marile idei pe care creştinismul le aducea: un Dumnezeu suprem, existenţa şi nemurirea sufletului, viaţa de veci, trăirea în curăţie, asceza[18]). Mesajul este cutremurător şi străbate veacurile: înfrântă în război, Dacia se salvează prin spiritualitatea sa[19] şi găseşte un acoperiş în casa divinităţii, aşa cum avea să găsească ulterior poporul român sprijin mereu de la Dumnezeu. Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său a fost mereu cunoscută pe aceste plaiuri până în secolul XX, când ideologiile cu adevărat păgâne au pătruns în sufletele oamenilor, rupând-o.

Sacrificându-şi viaţa zeului ei, Dochia îl învinge şi îl supune de fapt pe duşman, reînviind ca un simbol al dăinuirii. Ea, adică sufletul dacic, va trăi mereu, ca o stâncă, pe muntele lui Zamolxis. Asistăm cumva la ritualul despre care vorbeşte Eliade, în puţinele pagini dedicate religiei dacilor: rugămintea Dochiei şi împlinirea ei sunt reflexii ale “ascunderii” şi “reîntoarcerii pe pământ”, care compun misterul zamolxian al “imortalizării”. Aşa se făceau dacii nemuritori, spune Eliade, care traduce corect forma verbului athanazein, folosită de Herodot, ca însemnând “a se face nemuritor” (spre deosebire de ideea de “a fi nemuritor”)[20].

1.2 Dochia/Dacia, regina

Nivelul politic se referă la transferul de autoritate pe care Dochia, fiica ultimului rege dac, îl face o dată cu plecarea din Sarmizegetusa către ţinutul locuit de dacii liberi din această zonă, care nu mai erau parte din regatul lui Decebal din 102, când, în urma primului război dacic, fuseseră temporar puşi sub administrareaformală a provinciei romane Moesia Inferior. Puternicul regat al lui Dicomes (considerat rudă a lui Burebista), cu centrul la Petrodava, îi cuprinsese la începutul secolului I d.Hr. pe carpi de la Carpaţi la Nistru, iar dacă ar fi să luăm în calcul graniţele noului stat al lui Decebal, care mergeau până pe Siret, urmaşii lui Dicomes[21] se asociaseră cu Decebal în ceea ce s-a unit “confederaţia dacică”.

Există o altă legendă interesantă în muntele Ceahlău, numită Legenda lui Cobal, în care se spune că Dochia avea un iubit numit Cobal, conducător al Petrodavei, participant la războaiele lui Decebal împotriva lui Cornelius Fuscus şi Tettius Iulianus, dar şi la primul război dacic. Dochia este sedusă pe câmpul de bătălie de la Sarmizegetusa de către Traian, travestit în simplu dac. Cobal înţelege că ea i-a respins cererea în căsătorie pentru că îl iubeşte pe Traian şi încearcă să-l ucidă în timpul primului război dacic. Este prins şi încarcerat la Roma. Deşi simte şi ea o oarecare afecţiune faţă de Traian, nu ezită să îl roage pe Zamolxis să o transforme în stâncă atunci când “cel mai mare duşman al neamului meu” vine să o răpească. Ea rămâne pe Ceahlău cu oile (se îmbrăcase în ciobăniţă), cu Cobal, care între timp ieşise din închisoare, şi cu “vulturul lui Traian”, pe care amorezul roman îl lăsase să o păzească[22].

Simplul fapt că acest Cobal îi cere mâna Dochiei demonstrează legăturile politice puternice existente între dacii liberi din spaţiul extracarpatic, de unde era el, şi Dacia lui Decebal, reprezentată de fiica sa, şi gândul că ideea consolidării statului existase înainte de primul război dacic, ca dovadă că acest Cobal participa la războaie alături de Decebal. Faptul că e luat prizonier simbolizează în mod evident soarta cetăţii conduse de el, iar eliberarea sa semnifică statutul acesteia între 102-117. Că Dochia/Dacia se îndrăgoşteşte de Traian şi că el încearcă să o seducă se poate înţelege, la nivel politic, ca un gest de divide et impera al romanilor, care au încercat să ţină despărţite cele două Dacii tocmai în speranţa că le vor cuceri pe amândouă.

Odată cu căderea cetăţii de scaun a regatului lui Decebal, sarcina de a continua lupta de dezrobire şi de a duce mai departe ideea de stat al dacilor le revine dacilor liberi din zona Moldovei, a Munteniei şi a Maramureşului, care nu au intrat în componenţa provinciei romane. Fugind la ei, Dochia/Dacia săvârşeşte în mod simbolic actul de uniune cu Cobal, răscumpărându-şi ezitarea dinaintea primului război[23], şi le duce dacilor liberi mesajul nevoii de unitate, pentru a putea asigura continuitatea ideii monarhiei dacice şi a statului unitar întrupat în persoana sa, ca urmaşă a regelui care a şezut pe tronul din Sarmizegetusa[24], al marelui Burebista, dar şi obligaţia de a lupta mai departe pentru prezervarea acestei uriaşe comori şi pentru eliberarea celor de sub dominaţia Romei. Carpii, costobocii, roxolanii, iazygii şi celelalte triburi aveau să se achite de această obligaţie cu succes în 271, când, după un secol de atacuri neîncetate pe graniţă, Dacia este eliberată de romani, prin faptul că Aurelian se vede nevoit să se retragă la sud de Dunăre[25], unde a luat administraţia sa, fără însă a-i lua şi pe daci, care au rămas să locuiască aici[26]. Lui Traian, care îndrăgise frumuseţea spirituală a Daciei şi chiar şi chipul minunat al acestui popor, fuga Dochiei/Daciei îi lasă numai cetăţile şi aurul de la Roşia Montană pentru care a şi făcut două războaie, ca şi alţii după el până în zilele noastre. Dar sufletul Daciei îi scapă atingerii, pentru că el se refugiază în sanctuarul lui Zamolxis şi al dacilor liberi[27]. Izgonit din regatul tatălui său, acesta se întoarce la regele cel mare[28], Zamolxis însuşi, tatăl său spiritual, din care îi izvorăşte puterea regală, şi îi cere ajutorul pentru ca spiţa celor mai viteji dintre traci să nu piară din lume. Nu numai pentru Dacia din robie se jertfeşte, ci pentru toţi dacii.

Din acest motiv s-ar putea crede că această legendă este la fel de veche ca şi dacii liberi, fiind de fapt un manifest al independenţei acestora faţă de romani, o declaraţie de supravieţuire a dacilor chiar şi după marea tragedie care a însemnat căderea cetăţii de scaun şi a regatului lui Decebal, iar că Asachi nu a făcut decât să versifice în stil romantic o poveste preexistentă.

1.3. Dochia/Dacia, fecioara/poporul cu suflet curat

Nivelul moral se referă la repulsia Dochiei/Daciei faţă de ideea de a accepta o însoţire cu duşmanul ţării sale şi cu ucigaşul compatrioţilor săi. Dochia pare mai puţin impresionată de “farmecul” lui Traian decât povestitorii ulteriori ai mitului[29], care îl gratulează cu apelative precum “Traian voinicul”, “împăratul împăraţilor” etc. etc. Dochia fuge de Traian şi, în cele din urmă, caută scăpare de el la cel despre care poetul naţional spunea că este “moartea morţii şi învierea vieţii”[30], preferând să moară decât să îi fie puritatea întinată de un om care era nu doar ucigaşul tatălui său, ci şi un străin intrat în patria sa cu obiceiuri noi, de cele mai multe ori respingătoare pentru un popor cu sufletul curat cum erau dacii.

Ea preferă să-i jertfească fiinţa sa curată lui Zamolxis, care în schimb îi dă nemurirea, “o face nemuritoare”. Însoţirea aceasta spirituală se face din ambele ipostaze, de suflet curat şi de zeiţă care se dăruieşte zeului său, împreună cu care continuă să vegheze din Ceahlău asupra poporului.

Desigur, refuzul Dochiei de a deveni iubita/soţia/sclava[31] lui Traian ridică o oarecare problemă celor care au presupus că romanizarea Daciei cucerite s-a făcut prin exterminarea bărbaţilor daci („rămasei dachilor rămăşiţă”, cum ar spune Cantemir) şi prin însoţirea femeilor dacice cu chipeşii legionari romani. Dochia ne arată că îl respinge pe cel mai ilustru dintre romani, poate pe singurul cetăţean roman autentic ce a călcat pământul ţării vreodată. De ce i-ar accepta celelalte femei pe ceilalţi?      

1.4. Traian şi răpirea sabinelor

Există şi o perspectivă a celuilalt personaj al acestei legende, anume împăratul Traian, îndrăgostit de Dochia/Dacia, după care se spune că a fugit până în adâncul muntelui Ceahlău[32].

Împăratul Traian, prezent aici într-o ipostază multiplă de împărat, zeu, înamorat, ucigaş, încearcă să reitereze un mit esenţial al poporului roman – răpirea sabinelor – gest prin care romanii, popor ajuns de curând în Peninsula Italică, şi-au asigurat integrarea în zonă prin acest act brutal şi viclean în acelaşi timp.

Traian din legenda Dochiei încearcă să se unească cu fiica regelui Decebal într-un gest menit să aducă mult dorita convieţuire cu dacii şi, cine ştie, poate chiar integrarea reală a provinciei în lumea romană. Gestul însă e eşuat, cel puţin aşa cum îl prezintă legenda de care ne ocupăm, iar Dacia refuză să i se predea împăratului roman, chiar dacă şi aici, ca şi în vremea legendarului Romulus, Traian promite să o trateze pe Dochia/Dacia cu respect şi să şi-o facă soţie.

Dacă ne gândim că Traian era considerat el însuşi la Roma zeu, fuga sa după zâna Dacia ar putea fi interpretată şi ca o dorinţă de sincretism religios, o unire la nivelul spiritual între cele două popoare. Până la urmă, Traian va trebui să abordeze bătălia cu sufletul dac la un nivel politic şi militar, după ce această curtare erotică eşuează.

Ca un Cid avant la lettre, Traian, care venea din aceeaşi Spanie cu personajul medieval, umblă prin muntele Ceahlău după cea mai curajoasă şi mai nobilă femeie a Daciei, cu sângele tatălui acesteia pe mâini, încercând să o cucerească şi o determine să-l iubească (sau cel puţin să o facă să încline înspre iubire în lupta ce se presupune că se ducea în inima ei între iubire şi datorie). Sub acest aspect, Traian, i.e. Roma, trăieşte pe Ceahlău adevărata sa înfrângere, chiar dacă vulturii săi hrăpăreţi sunt înfipţi pe meterezele Sarmizegetusei.

Muntele sfânt al dacilor liberi nu poate fi cucerit, tot aşa cum împăratul nu va reuşi niciodată să cucerească sufletele dacilor, să le câştige simpatia şi aprobarea, motiv pentru care va fi obligat, după cum ne spune profesorul Nicolae Achimescu în cartea sa de istorie a religiilor, să “ia măsuri fără precedent în analele Romei”[33], poruncind distrugerea tuturor sanctuarelor dacice ale lui Zamolxis din Dacia romană, o decizie contrară politicii obişnuite a Romei, care, de obicei, era foarte tolerantă cu zeităţile din teritoriile ocupate. Neputând să le ia dacilor ochii cu bogăţiile imperiului, cu cultura romană importată de la greci, care la rândul lor primiseră unele influenţe chiar de la daci[34], cu jocurile lor sângeroase în care oamenii erau puşi să se sfâşie unii pe alţii, romanii le distrug sufletul. Neputând să o cucerească pe Dochia/Dacia, Traian încearcă să-l ucidă pe Zamolxis în sufletele dacilor care încă erau sub stăpânirea sa, într-un acces de gelozie şi ură faţă de cel ce i-a răpit ce-şi dorea mai mult din Dacia.

Distrugându-le altarele şi punând în loc semne ale civilizaţiei materiale a Romei  şi altare ale zeilor străini (sau chiar ale zeilor daci secundari), Traian şi împăraţii de după el au vizat integrarea provinciei în Imperiul Roman fără identitatea spirituală care s-a încercat a le fi desfiinţată prin ordin imperial. Dacă la aceasta mai adăugăm şi absenţa oricăror drepturi politice ale populaţiei dacice[35], avem imaginea convieţuirii în “Dacia Felix”, în care mitul răpirii sabinelor pare a se împlini mai mult în teoriile romanizării propuse de adepţii Şcolii Ardelene şi de mulţi dintre intelectualii generaţiei paşoptiste[36]. Din acest motiv, dacă ar fi adevărat că mitul Dochiei a fost inventat în secolul al XIX-lea, cu siguranţă el nu a fost inventat pentru a servi ca argument latinităţii românilor. Dimpotrivă.

2.      Decebal cucereşte Spania lui Traian

Într-o carte numită Zamolxis, scrisă de autorul român Alexandru Busuioceanu, un mare hispanist care a trăit mare parte din viaţă în Spania şi s-a preocupat de felul în care a fost receptat zeul dac în legendele spaniole, se spune o poveste fascinantă despre dacii liberi, şi nu numai despre ei, alta decât aceea spusă în manualele de şcoală, potrivit căreia dacii liberi s-au romanizat după plecarea romanilor din Dacia. La un moment dat, într-o notă de final de capitol, el menţionează că “în scriitorii hispanici medievali, nici o tradiţie nu leagă Dacia de numele lui Traian”[37]. Autorul reia această informaţie într-un studiu despre “utopia getică” a spaniolilor în care spune: “dar dacă această tradiţie hispanică despre Dacia n-am găsit-o şi nu s-a ivit nici un text care să contribuie la ideea descendenţei noastre din Roma şi, într-un fel, a legăturii noastre cu Spania, spre surprinderea mea am găsit în cronicarii spanioli o tradiţie inversă, adică o tradiţie dacică a Spaniei, independentă de Traian[38] şi atât de înrădăcinată încât poate trezi mirare şi reflexie[…] pentru cronicarii spanioli, şi anume pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă, hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci, şi Spania a fost fondată – la a patra ei întemeiere, cea definitivă, din secolul al V-lea – de poporul de la Dunăre[39]. Şi ca totul să fie clar, autorul spune că nu e vorba despre o confuzie fonetică între geţi şi goţi, ci de conştiinţa goţilor care au colonizat Spania că ei descind din daco-geţi.

Oare de ce spaniolii medievali nu au ştiut nimic despre aventura dacică a marelui lor compatriot? Să fie doar pentru că a fost considerat persecutor şi pus la index, cum acreditează ideea Alexandru Busuioceanu?[40]

2.1. Spania, “întemeiată” de regii daci

Orosius, primul got hispan care scrie despre geţi şi goţi în Historiarum Adversum Paganos Libri VII[41] spune despre Traian că a cucerit “popoare de peste Dunăre”, fără a preciza faptul că a cucerit Dacia[42].

În Chroniconul său, Isidor de Sevilla spune despre Traian: “Traian a domnit ani XIX. Prin vitejie minunată a întins imperiul în lung şi în lat, până în Orient. A cucerit Babilonia şi Arabia şi a ajuns pe urmele lui Alexandru până la marginile Indiei”[43]. Nimic despre Dacia. Istoricul vorbeşte şi de bunătatea lui, dar şi de persecutarea creştinilor, ceea ce se pare că i-a fost fatal pentru o vreme. Abia în secolul al XII-lea Traian este scos de la index, este pus de Dante în Purgatoriu imediat după aceea, pentru ca peste câteva secole să fie îmbrăţişat de istoriografia română ca marele erou civilizator al dacilor, care, între timp, îi colonizau pe goţi.

Prin urmare tradiţia gotică ne spune că în vreme ce hispanul Traian a reuşit să cucerească o parte din teritoriul Daciei, puterea spirituală şi culturală a lui Zamolxis, Decebal, Deceneu şi Burebista a cucerit Spania natală a împăratului odată cu invazia goţilor în aşa măsură încât, pentru a nu ştirbi descendenţa ilustră a neamului lor, goţii au trecut timp de secole sub tăcere victoria lui Traian, privându-l de gloria pe care a primit-o la Roma şi pe care cu siguranţă şi-ar fi dorit-o şi în patria de origine [44]. Isidor foloseşte argumentul roman în favoarea dacilor, când spune că “Cezar, care a supus imperiului său pe toată lumea n-a putut supune regatul goţilor, deşi a încercat; şi nici Gaius Tiberius[45], al treilea împărat roman, deşi s-a gândit să o facă”[46]. Autorul trece discret peste cucerirea Daciei, din motivul menţionat mai sus.

Alexandru Busuioceanu aduce nişte argumente fascinante în cartea sa despre cum unii autori goţi precum Isidor de Sevilla sau Iordanes au spus în Spania povestiri despre „Zamolxen” şi „Boruista”, sau despre “Durpaneo”[47] şi despre “Dicineo”, despre care se spune că i-a învăţat pe goţi (care în opinia lor erau aceiaşi cu geţii) “toată filozofia şi fizica şi teoria şi practica şi logica şi rânduiala celor 12 semne… şi astrologia şi astronomia şi ştiinţele naturale”[48], în aşa fel încât s-a creat o mitologie care i-a determinat pe regii medievali spanioli să afirme şi să demonstreze că sunt urmaşii direcţi ai zeilor-regi geţi[49]. Dar nici unul nu a suflat o vorbă despre Traian.

De unde au preluat istoricii goţilor Iordanes, în De origine actibusque Getarum[50]  (sec. al VI-lea) şi Isidor de Sevilla, în Chronicon şi Historia Gothorum, Vandalorum, Sueborum[51] (sec. al VII-lea) datele despre geţi/goţi şi mai ales de ce au simţit nevoia să se altoiască pe civilizaţia getică? Busuioceanu este de părere că“Iordanes sau istoricii târzii pe care îi compila îşi culeseseră informaţiile nu atât din izvoare antice, cât din tradiţiile orale şi din cântecele goţilor, într-o epocă în care memoria faptelor se transformase în legendă […] şi una dintre menţiuni – omisă de toledan – în legătură anume cu Deceneu, ne arată că aceste cântece fuseseră ele însele moştenite de la daci […] Este evident că asemenea cântece, care păstrau amintirea lui Deceneu şi termeni atât de particulari în legătură cu distincţiile sociale ale dacilor nu puteau fi decât tradiţii dacice”[52].

Faptul că goţii s-au pierdut pur şi simplu în civilizaţia dacică, chiar dacă şi-au păstrat limba şi obiceiurile războinice, iar atunci când au ajuns în Spania sau Danemarca au idealizat-o pur şi simplu (nu există nici un motiv să credem că daco-geţii i-au însoţit) ne spune totul despre trăinicia acestei culturi şi despre forţa ei nemaipomenită[53]. Acest proces s-a mai petrecut şi în alte părţi ale lumii, între alte popoare: francii s-au pierdut în masa de gali şi romani din Franţa, bulgarii s-au pierdut în masa de traci şi slavi de la sud de Dunăre, khazarii şi-au pierdut identitatea prin convertire la iudaism şi exemplele pot continua poate chiar şi cu romanii ajunşi în Dacia. În ce îi priveşte pe goţi, aceasta pare cea mai plauzibilă explicaţie a legăturii lor cu dacii şi cu geţii din Dacia. Raportul dintre goţi şi cultura geto-dacică e clar evidenţiată de aceste cuvinte elogioase la adresa lui Deceneu, consemnate de către Isidor: “şi scoţându-i din sălbăticia animalică, i-a făcut oameni şi filozofi”[54]

2.2. “Confuzia getică” – povestea unei civilizaţii fascinante

Ideea că în Antichitate şi în Evul Mediu s-a produs o confuzie între geţi şi goţi[55], ceea ce poate să fie adevărat când e vorba despre relatările autorilor independenţi ai acestor evenimente istorice, nu poate fi decât o încercare de a explica acest miracol cultural, pentru că atunci când goţii ajunşi în Spania îşi spun ei înşişi “geţi” şi mai spun şi că pe ei i-a învăţat… Zalmoxis, iar goţii danezi spuneau că originile lor sunt în ţara în care regi sunt Deceneu şi Zalmoxis, nu credem că se mai poate vorbi de o “confuzie”, ci de faptul că goţii, în trecerea lor prin spaţiul daco-get, au preluat pur şi simplu istoria şi zeităţile dacice pe care le-au dus cu ei, idealizându-le în Evul Mediu. „Goţii, primitivi însă şi instabili, ignorându-şi propria istorie risipită în migraţii şi lupte interne, sufereau în mod firesc ascendentul unui popor înrădăcinat şi cu o istorie mai îndelungată, împrumutând tradiţiile, credinţele şi cântecele acestui popor. Aşa se explică prezenţa mitului dacic în tradiţia gotă şi transformarea lui Zamolxis în rege got.”[56] O explicaţie impecabilă.

Cercetătorul spaniol Juan Ramón Carbó García, care s-a ocupat la rândul său de problema legăturii dintre geţi şi goţi, preia, în argumentarea “confuziei”, teza istoricilor români că după cucerirea Daciei lui Decebal dacii au dispărut complet din istorie, afirmând că “în istoriografia română, începând din secolul al XVI-lea, tema principală a fost ascendenţa latină, motivul fundamental al orgoliului naţional, Roma şi ideea latinităţii ocupând locul întâi în formarea culturii române, ceea ce e valabil şi în zilele noastre. Până la mijlocul secolul al XIX-lea nu au fost redescoperiţi daco-geţii, iar până în 1920 nu au existat studii ştiinţifice legate de protoistorie şi istoria antică a Daciei”[57]. “Dacii şi geţii, la fel ca şi regii, zeii şi preoţii lor Burebista, Deceneu, Decebal sau Zamolxis”, continuă autorul spaniol, “au supravieţuit în istoria mitologizată a Occidentului datorită confuziei cu goţii, ca urmare a căreia s-au transformat în strămoşi mitici ai vizigoţilor şi ulterior ai spaniolilor”[58]. Putem vorbi şi de o justiţie poetică, dacă dorim: Traian are nevoie de toată puterea armată a Imperiului Roman pentru a cuceri Dacia lui Decebal; Decebal nu trebuie decât să fie el însuşi pentru a cuceri Spania lui Traian. Iar acesta nu poate fi decât începutul mirării legate de “utopia romană” instalată în cultura noastră de secole bune.

2.3. Căderea Daciei sub romani şi căderea Romei sub goţi/geţi

Căderea Daciei trebuie să fi fost o tragedie pentru toţi dacii, şi din Dacia romană, şi din Dacia liberă, şi din Dacia de la sud de Dunăre. Numai aşa se explică acţiunea împăraţilor romani din secolul al III-lea, Maximilian Hercules, Licinius, Maxilian Galerius şi Licinius, toţi patru originari din Dacia, de a se îndrepta contra imperiului. Galerius dorea să şteargă Roma de pe faţa pământului şi să transforme imperiul într-unul dacic. În secolul al III-lea împăratul Regalianus avea pretenţia că este urmaş direct al lui Decebal şi a şi reuşit pentru scurt timp să dea imperiului un caracter dacic. Dacă ar fi să-i credem pe goţii spanioli, care se pretindeau urmaşi ai geţilor, şi am admite că odată cu fascinaţia pentru cei patru regi daci au dobândit tot de la geţi şi ura faţă de romani, furor Daciscorum sau paranoia Geton, manifestată adesea şi în timpul stăpânirii Daciei, ură pe care goţii o aveau şi despre care vorbeşte Iordanes, până şi căderea imperiului în 476 sub loviturile goţilor poate fi văzută ca o victorie a dacilor peste timp asupra duşmanului de moarte.

Începând cu 246 d.Hr. dacilor li se permite să bată monedă, iar prima astfel de monedă avea pe revers o femeie, reprezentare alegorică a Daciei, cu căciulă ţuguiată şi cu un steag; pe unele este reprezentată cu sabia încovoiată a dacilor. Să fi fost această reprezentare feminină a dacilor aceeaşi cu reprezentarea simbolică a Daciei, fiica [urmaşa] lui Decebal despre care citim că a fugit de cuceritor în muntele sfânt al Ceahlăului? Cine altcineva ar putea fi?

3.      Dochia şi/sau Corbiţa

O a doua personalitate din spaţiul Bicazului şi a Văii Muntelui este Corbiţa, o tânără fecioară care rămâne fidelă iubirii şi curăţiei sale cu preţul sacrificării propriei vieţi. La o primă lectură, Corbiţa pare a avea soarta Dochiei înseşi, între cele două legende existând anumite asemănări, dar şi o mare deosebire, despre care vom vorbi mai departe.

Matricea povestirii pare a fi aceeaşi: o tânără urmărită de duşmanii care vor să o răpească se încredinţează muntelui şi se face una cu el, într-o formă sau alta, pentru a nu fi pângărită. Similitudinile merg până la faptul că în cele mai multe variante fata vine din Transilvania (varianta spune că venea de la Borsec care a aparţinut mult timp Harghitei, apoi a trecut la Neamţ, apoi la Harghita din nou), ceea ce ne duce cu gândul că: 1. fie povestea Corbiţei este preluată după modelul Dochiei/Daciei şi este o adaptare la nivel local a unei poveşti cu rezonanţe naţionale şi chiar europene, după cum am văzut mai sus; 2. fie amândouă au la bază o relatare reală pe care s-a glosat, deşi este greu de înţeles cum s-ar fi creat povestea Dochiei şi cum s-a transmis ea în toată ţara în diferite variante. Asemănările continuă: fata se numeşte Corbiţa, amintind de simbolul corbului, prezent în toate marile culturi ale lumii, în cea română având rolul de vestitor (de obicei de veşti năprasnice), dar şi de intermediar între stihiile naturii, între iarnă şi primăvară, sau vară şi toamnă[59], ceea ce iar duce cu gândul la Dochia. Nu toate ipostazele în care apare corbul în folclorul românesc sunt negative, dar în cazul de faţă pare a sugera un destin potrivnic şi cu un final nefericit şi precipitat.

Desigur, există şi posibilitatea ca cele două poveşti să fie total independente una de alta, numai că în acest caz e greu de înţeles de ce o legendă care a circulat într-o zonă restrânsă, mai precis zona Bicazului, are atâtea variante, cu atât mai mult cu cât alte legende “endemice” au o singură variantă. Ca să nu mai spunem că la câteva zeci de kilometri, la Lacul Roşu, există o poveste similară oarecum, în care tânăra Eszter Fazekas are un iubit numit Molnar Miklos, chemat de “măritul împărat”în cătănie. Un tâlhar doreşte să o răpească pe Eszter, ea fuge şi la un moment dat se roagă divinităţii să o salveze: Dumnezeu prăvăleşte un munte întreg şi astupă cursul râului, formând ceea ce noi ştim ca Lacul Roşu, iar ungurii numesc Lacul Ucigaş[60]. Eszter moare în acest cataclism împreună cu tâlharii care o urmăreau. Lacul respectiv are şi o a doua poveste legată de nişte ciobani care şi-au pierdut aici oile şi viaţa, la fel cum s-a întâmplat şi cu Baba Dochia. Aşa că, fie că e în limba română, fie că e în limba maghiară, legătura posibilă dintre Dochia-Corbiţa şi Eszter nu poate fi ignorată complet. Matricea este foarte asemănătoare.

3.1 Corbiţa – fecioara preafrumoasă urmărită de duşman

Povestea Corbiţei a fost culeasă de către Alecu Russo sub denumirea deStânca Corbului. Legendă culeasă de la Bicaz şi a fost publicată în volumul Cântarea României, apărut în exil în 1850, la Paris. Alecu Russo povesteşte că un om a venit din zona Borsecului şi s-a aşezat în zona Bicazului împreună cu fata sa Corbiţa, care era de o frumuseţe nepământeană şi era râvnită de toţi tinerii din zonă.

Tânăra îşi alege un bărbat frumos (unele versiuni spun că se numea Todoran) împreună cu care intenţiona să se căsătorească (se căsătorise, după unele versiuni). Totul mergea bine până când au năvălit tătarii.

Năvălirea tătarilor este unul dintre cele mai interesante aspecte ale povestirii. Năvăliri ale acestui popor barbar s-au petrecut pe tot parcursul Evului Mediu, după epoca voievodală, pentru că ţara a căzut pe mâna domnitorilor fanarioţi, care au lăsat-o vraişte.

Autoarea Elena Mătasă, în culegerea sa de poveşti de pe Valea Bistriţei,Cântecul Bistriţei. Legende şi povestiri, prezumează că acest atac al tătarilor s-a petrecut în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când, în 1716, austriecii au năvălit în Moldova, iar domnitorul i-a chemat pe tătari în ajutor. După ce i-a alungat pe austrieci, domnitorul le-a permis tătarilor să jefuiască zona aceasta din Moldova, pentru că nu avea bani să-i plătească. Aceasta este istoria nefericită a unei ţări lăsate de secole pe mâna nimănui! Probabil că autoarea a presupus că această năvălire e cea mai sigură pentru a considera că tătarii ajung în aceste locuri retrase ale Moldovei, fiindcă, într-adevăr, este foarte greu de imaginat ca o hoardă tătară plecată din sudul Republicii Moldova de azi să poată traversa nestingherită întreaga ţară fără ca nimeni să-i deranjeze, deşi multe dintre mănăstirile şi bisericile zonei comemorează arderi şi distrugeri provocate de tătari în secolul al XVII-lea[61]. Însă nu există nimic care să indice cu precizie această dată.

În varianta lui Russo se spune că povestea este spusă “din neam în neam”, ceea ce ar sugera mai mult de o sută şi ceva de ani cât lasă să se înţeleagă varianta Elenei Mătasă. De asemenea, povestitorul vorbeşte despre “vremea strămoşilor”, ceea ce iarăşi sugerează o perioadă nedeterminată, dar destul de lungă.

Una dintre cele mai neverosimile relatări din această istorie, în aproape toate variantele, este aceea că tătarii au purces prin pădure după frumoasa fată. O regulă de aur a tătarilor era aceea de a nu se lansa în urmărirea duşmanilor lor în pădure, în spaţiu închis, pentru că aceasta le-ar anula singurul avantaj al armatei mongole/tătare: cavaleria. În interiorul codrului, tătarul era vulnerabil şi putea fi oricând ucis de plăieşii ascunşi în codrul despre care orice tâlhar care se ocupă în mod serios cu jefuirea Moldovei ştie că e “frate cu românul”, lucru care se şi întâmplă în povestea lui Russo, când, imediat după ce fata se aruncă de pe stâncă, plăieşii apar şi îi ucid pe tătarii neputincioşi[62].

3.2. Interpolarea lui Russo

Înainte de momentul final al povestirii, de punctul culminant, se petrece o scenă pe care Russo o povesteşte într-o manieră cu totul şi cu totul specifică, făcând din ea cea mai importantă deosebire faţă de legenda Dochiei/Daciei.

Ajunsă pe marginea prăpastiei, cu tătarii după ea, Corbiţa face ceea ce a făcut şi Dochia: s-a rugat cu fervoare lui Dumnezeu să o salveze. Dacă Zamolxis îi ascultă rugăciunea prinţesei dacice şi Dumnezeu îi ascultă rugăciunea în ungureşte a Eszterei, rugăciunea Corbiţei rămâne fără răspuns. Cel puţin aşa spune Alecu Russo. Mai precis, în cuvintele sale, episodul s-a petrecut în felul următor: “Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor… Zadarnică rugăminte!”. După care fata se aruncă în apele Bicazului şi moare.

Russo pune aceste cuvinte de neînchipuit în gura tănărului bicăjean, încercând să ne facă să credem că un locuitor al acestor meleaguri pline de spiritualitate şi de credinţă puternică în Dumnezeu ar fi putut să spună în secolul al XIX-lea că rugăciunea la Dumnezeu este zadarnică! Că acest lucru nu se putea întâmpla sub nici o formă ne dovedesc celelalte variante ale povestirii, care nu sunt povestite de către Russo. Astfel, în varianta culeasă de profesorul doctor Daniel Dieaconu (pe care o să o numim în mod convenţional “varianta D.D.”, pentru a ne uşura expunerea), se spune că “necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu rugăciuni către ceruri în gând, tânăra cu faţa ca un crin… se aruncă în prăpastia adâncă şi nimicitoare”[63].

Ca şi în varianta lui Russo, această relatare pare a fi supusă comentariului povestitorului. Numai că în varianta D.D., comentariul pare fi o dojană blândă ca un bocet de înmormântare în care mortul este “certat” cu sfâşiere, într-o formă care aduce mai mult a spovedanie publică făcută în numele lui, cum se întâmplă şi în cântârile slujbei înmormântării, că şi-a cheltuit viaţa cu nepricepere şi s-a condamnat la “singurătate”, adică la iad, uimind prin această viziune extrem de teologică asupra iadului. Pentru a se asigura că iadul nu o va înghiţi, comentatorul din varianta D.D. adaugă faptul că fata a murit “cu rugăciuni către ceruri în minte”, amintindu-ne parcă faptul că a avut o moarte aproape martirică, mergând la moarte cu Dumnezeu în gând ca toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru El (inclusiv Dochia dacică).

La rândul său, Elena Mătasă nu a simţit deloc nevoia să mai introducă divinitatea în această ecuaţie, cu atât mai mult ideea de sinucidere, de iad, lucruri care în epoca în care a scris ea cartea, când supravieţuitorii temniţelor comuniste abia se întorceau din iadul roşu, puteau să îi aducă cel puţin ostracizarea politică, dacă nu cumva şi o invitaţie la canal.

Pe Alecu Russo însă nu îl obligă nimeni să facă această interpolare, care reflectă mai mult ideologia iluminist-ateistă pe care o deprinsese probabil, ca şi alţi contemporani intelectuali ai lui, în şcolile occidentale ale Parisului vremii, despre care ştim ce părere avea poetul naţional, decât discuţia cu tânărul ţăran, care ar putea fi străbunicul oricăruia dintre noi. Din păcate pentru povestea sa, Russo mută cu totul accentul legendei Corbiţei de pe gestul de-a dreptul impresionant şi romantic al femeii cu o moralitate impecabilă, care îşi apără feminitatea şi onoarea cu preţul vieţii, transformându-l într-o tragedie teologică a deznădejdei în care cade omul care îşi dă seama că Dumnezeu nu îi ajută în rugăciunea sa, că îl părăseşte, că poate El… nici măcar nu există. În felul acesta Alecu Russo îi răpeşte tinerei Corbiţa feciorelnica sa jertfă şi o transformă într-o tristă poveste de tipul celor care îndeobşte pe muntenii de prin părţile Bicazului îi îngrozesc şi pe care nu ar putea niciodată să le amintească cu evlavie, cu atât mai puţin să facă ritualul primăvăratic de a depune coroane de flori pe apa curgătoare care i-a înghiţit trupul, ritual ce aminteşte de Dochia şi de ipostaza ei de zeitate telurică a fecundităţii, care este serbată la 1 martie[64].

Varianta D.D. se încheie cu o concluzie care ne scuteşte de orice comentariu suplimentar: “Şi, cum Dumnezeu, mai târziu înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii să fie nimiciţi…”. Prin urmare, rugăciunea Corbiţei nu a fost zadarnică, cum spune Russo, pentru că Dumnezeu mai devreme sau mai târziu săvârşeşte dreptatea în lume.

Concluzii

Concluzia legendelor legate de cele două eroine excepţionale ale Muntelui Ceahlău este că pe aceste meleaguri s-au născut femei de legendă, capabile să impresioneze prin fascinantul lor sacrificiu şi să impună respect prin înaltul lor cod moral care face ca frumuseţea lor fizică răpitoare să fie dublată de una morală pe măsură.

Dochia ar putea fi mândră să vadă că moştenirea pe care ea a adus-o din Dacia cucerită de romani a rămas intactă, iar peste multe secole, sacrificiul ei a putut fi repetat, la o scară mai mică, nu numai de o urmaşă a ei directă, dar a devenit referenţial şi pentru locuitorii de altă seminţie şi limbă.

Problema de fond pe care legenda Dochiei o ridică este legată de identitatea românilor ca naţiune, mai precis de presupunerea că dacii au adoptat limba şi civilizaţia Romei, reducând numărul de cuvinte dacice la vreo 80 (de obicei cele cărora DEX nu le-a găsit o etimologie acceptabilă).

Ideea că dacii au dispărut pur şi simplu este de-a dreptul ridicolă, atât prin prisma legendei Dochiei, care ne arată că femeile dacice nu i-au primit pe bărbaţii romani în paturile lor după ce aceştia avuseseră grijă să le ucidă soţii, cum acreditează teoria romanizării, insultând onoarea femeilor de pe plaiurile acestea, cât şi a “mitului getic” al goţilor, care ne pune în faţa unei realităţi uluitoare: dacii aveau o civilizaţie care i-a cucerit pe barbarii goţi la nivel cultural.

Întreaga teorie a romanizării se bazează pe argumente circumstanţiale, de genul descoperirii unor obiecte sau inscripţii în spaţiul României actuale. Fiecare monedă pe care au descoperit-o i-a dus pe adepţii romanizării la ideea că romanii s-au contopit cu dacii pentru că asta voiau să vadă, nu faptul că un roman a trecut prin spaţiul dacilor liberi şi a lăsat o monedă acolo, sau o sută, o mie de romani au trecut prin spaţiul dacilor liberi şi au pierdut o monedă sau o mie.

Faptul că literatura creştină timpurie nu consemnează nici măcar o zvâcnire culturală în spaţiul Daciei lui Traian nu pare a-i deranja pe romanofili. Celelalte provincii au dat în primele secole, mai ales în secolele IV-V, adică după sute de ani de participare la lumea romană, scriitori remarcabili, cum ar fi Niceta de Remesiana, din Dacia de la sud de Dunăre, sau Ieronim din Pannonia, sau Dionisie Exigul şi Ioan Cassian din Dobrogea, pe când Dacia traiană nu a cunoscut astfel de exemple, ceea ce demonstrează că nici o şcoală de gândire serioasă nu s-a dezvoltat aici în timpul stăpânirii romane, nici o viaţă culturală de sorginte romană nu a existat.

Un lucru pe care cei ce susţin ideea romanizării voluntare a dacilor, mai ales a celor liberi, îl pierd din vedere este faptul că se consideră că limba pe care romanii au adus-o aici era latina vulgară. Chiar dacă în limba română s-a adoptat termenul eufemistic “limba latină vorbită”, în realitate ea se numea latina vulgară, adică limba poporului needucat, limba vulgului, a plebei, a celor făcuţi romani manu militari, cum le plăcea romanilor să spună. Această limbă nu putea să aibă capacitatea de a crea o cultură proprie, cu atât mai mult să dezrădăcineze limba unei civilizaţii atât de profunde cum era cea dacică. A crede că s-a întâmplat aşa, e ca şi când am crede că în cei ce merg la lucru în Italia sau în Spania şi se stabilesc în acele ţări vor deznaţionaliza pe spanioli sau pe italieni şi îi vor determina să îşi uite limba şi să adopte limba română vulgară (facem această referire fără a intenţiona să jignim pe vreunul dintre compatrioţii care muncesc în acele ţări, unii dintre ei ducând cu ei chiar limba cultă română). În celelalte provincii ale lumii romane, datorită unei integrări de jumătate de mileniu în lumea romană, s-a putut crea o variantă cultă a limbii, sau s-a împrumutat de către oamenii culţi care au studiat sau au fost la Roma. În Dacia acest fenomen nu s-a produs, în primul rând datorită mediului ostil şi apoi datorită scurtimii perioadei de apartenenţă la lumea romană.

Un lucru extrem de important care se uită este că în Occident, în Franţa, Italia, Spania sau Portugalia, latinizarea limbilor respective a continuat până la Conciliul Vatican II, din 1962-1965, când s-a decis că limba latină nu mai este obligatorie la slujbe. Limba latină medievală a fost limba culturală a Europei de Vest, ea fiind cea care a creat marea sinteză culturală a limbilor romanice. Aşa se explică de ce structura gramaticală a limbilor romanice occidentale este unitară, spre deosebire de limba română, care e foarte diferită de a lor pentru că a cunoscut o altă dezvoltare istorică şi înainte, şi după cucerirea romană.

Cel mai bine se vede sinteza produsă de latina medievală în limba engleză, unde există două niveluri foarte clare ale limbii: un nivel al limbii obişnuite, dominat de cuvinte de origine anglo-saxonă, şi unul al limbii abstracte, dominat de termeni de origine latină, pronunţaţi după regulile de pronunţie engleze. Dacă ar fi să ne luăm după principiile după care derivăm limba română ca limbă latină, atunci şi limba engleză este romanică, pentru că are extrem de multe cuvinte de origine latină. Diferenţa este că englezii ştiu că celelalte cuvinte sunt ale poporului lor, noi, nu.

Mai există un argument care vine să decupleze limba română de celelalte limbi romanice: faptul că foarte multe cuvinte pe care în limba română le-a preluat din limba latină medievală sau din limbile romanice sunt pentru noi neologisme, în timp ce pentru popoarele respective sunt cuvinte absolut obişnuite. Pentru noi “imuabil”, “ingenios”, “ingenuu” sunt neologisme, pentru limba engleză, nu (ca să nu mai vorbim despre limbile cu adevărat romanice). Ce să mai spunem despre cuvinte ca “fortuit”, pe care românii îl confundă cu “forţat”, în timp ce englezii îi spun fortuitous, exact cu sensul de “întâmplător”, sau celebrul “locaţie”, căruia noi îi spunem mai nou “loc”, cum îi spun englezii, location, deşi francezii, de la care l-am preluat, îi spun “loc de închiriat sau taxă pe locuinţă” (de altfel şi englezii se referă tot la astfel de locations)? Nu sunt acestea doar câteva exemple care să ne pună să ne gândim mult mai serios la originile noastre şi ale poporului nostru?

Dacă nu, e bine să păstrăm în minte o comparaţie pe care am avut-o mereu în faţa ochilor: diferenţa dintre daci şi romani nu este alta decât cea dintre Părintele Justin Pârvu şi Silvio Berlusconi, ca să dau un exemplu perfect contemporan.

Dacă nici asta nu e de ajuns, o discuţie cu românii care muncesc în ţări precum Italia, Spania sau Franţa ne-ar putea elucida în privinţa a cât de conştienţi sunt “verişorii noştri” occidentali de latinitatea noastră.

Bibliografia si notele le puteti citi la:

Dacia dăinuieşte în muntele sfânt al lui Dumnezeu

 

48 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Iones said, on mai 10, 2014 at 2:30 pm

    Inregistrarea conferintei „Fericire vs. divertisment” sustinuta de catre VIRGILIU GHEORGHE joi 8 mai 2014, la Constanta

    Apariția noilor tehnologii, într-o societate în care nimic nu este sigur, a condus la dispariția bucuriilor simple și a meșteșugurilor, iar lumea, din ce în ce, a devevenit mai nefericită.
    Aceste meserii îți dădeau posibilitatea să interacționezi cu oamenii și sentimentul că ești util, că ai participat la crearea acelui ceva.
    Noile tipuri de slujbe cer mult efort, inclusiv psihic și îți răpesc liniștea. În acest context, divertismentul media suplinește golul din viața noastră printr-o relaxare imediată, care începe să devină reflex, având efectul unui tranchilizant.

    Apreciază

  2. Prahovean said, on mai 10, 2014 at 2:56 pm

    Baba Dochia este un personaj autentic din folclorul românesc, această Dochie prezentată mai sus însă nu este. Ceea ce citim mai sus este o fabricație cunoscută clar ca fiind de secol XIX. Numele lui Zalmoxis nu a rămas cunoscut în folclor, nici împăratul Traian sub această formă. Din păcate, din filetism, astfel de fabricații au fost date pe țeavă și au prins în mințile oamenilor, ca adevăruri. Dochia provine probabil de la Evdochia, nu de la Dacia. Acest curent de exaltare a dacilor (de fapt nu al dacilor istorici, reali, ci a unei imagini construite a lor) face adevăratelor tradiții și adevăratei moșteniri, dar și Orthodoxiei, deseori ajungând în neopăgânism. Autori precum Nicolae Densușianu sunt părinții curentului protocronist, având urmași și mai degenerați, gen Napoleon Săvescu. Teza conform căreia limba română este identică cu limba dacă și ar fi strămoașa latinei este falsă și ușor de dovedit de cineva care are măcar habar de lingvistică. LImba română are un lexic care provine clar din latină, în proporție destul mare, lexic care se vede cum a evoluat dinspre latină la română, nu viceversa. Și se vede că este un proces venit de sus în jos, asupra unei limbi deja existente (limba dacă). Limba dacă are origine comună cu latina, origine indo-europeană. Pe de altă parte, sunt dovezi destul de clare care arată că dacii liberi sunt albanezii, fiind împinși la sud de regatul avaro-slav. Limba română este strâns înrudită cu albaneza, cea din urmă fiind cert o limbă ne-latină, dar indo-europeană. Din ceea ce sccrie mai sus sunt de acord, într-o oarecare măsură, cu ceva, anume că zalmoxismul a pregătit primirea Orthodoxiei. Există, în acest sens, o tradiție monahală a pustinicilor de la Râmeț, dezvăluită de părintele Arsenie Praja, unul din Sfinții Închisorilor, care a fost, în fond, unul dintre ei, confom căreia Sfântul Apostol Andrei ar fi ajuns la Sarmisegetusa, iar dacii zalmoxieni s-ar fi convertit, identificând divinitatea propovăduită de Zalmoxis cu câteva secole în urmă (care ar fi fost doar un profet, nu un zeu, pentru daci) cu Hristos. Această sugerează că existau încă daci politeiști, care țineau vechea religie prezalmoxiană. Urmașii lor ar fi albanezii, mai mult sau mai puțin, dacii liberi. Însăși denumirea de dac, Dacia, este, probabil, ceva roman, străin neamului dac. Albanezii se numesc pe ei înșiși șipetari, iar țara se numește Șipăria. Probabil că aceasta ar fi fost numele cu care dacii se denumeau pe ei și țara lor. Iar dincolo de daci, eu consider că identitatea reală, puternică, a românilor, este Bizanțul, care se numea pe sine Romania, fiind Imperiul Lui Dumnezeu pe pământ. Originea etnică, a sângelui, era mai puțin relevantă decât identitatea bizantină asumată. Imperiul a avut un rol crucial pentru Orthodoxie și istoria lumii. Tracii, dacii au fost plămada din care s-a făcut Imperiul cel mult, nu identitatea lui. Protocronismul ce face, de fapt? Aruncă la gunoi cu dispreț occidental moștenirea bizantină, și pune în loc construcție neopăgână sau cel puțin care tinde spre asta, punând Orthodoxia în paranteză sau alungând-o chiar complet. Iar acest construct nu este nici măcar vechiul păgânism, este ceva bazat pe puținătatea și prejudecățile științei istoriei, precum majoritatea neopăgânismelor din Occident.

    Apreciază

    • saccsiv said, on mai 10, 2014 at 4:08 pm

      Prahovean

      Te contrazici:

      – „LImba română are un lexic care provine clar din latină”

      – „Limba română este strâns înrudită cu albaneza, cea din urmă fiind cert o limbă ne-latină, dar indo-europeană.

      Textul nu arunca la gunoi „mostenirea bizantina”. De unde ai scos-o?

      Apreciază

      • Prahovean said, on mai 10, 2014 at 5:19 pm

        Este înrudită lexical și gramatical cu albaneza. Când am spus de proveniența latină a lexicului, nu mă refeream la ceva exclusiv, ci la ceva parțial. Lexicul de origine latină arată ceva venit de sus în jos tocmai prin trasmutațiile spectaculoase dinspre termenii latini spre cei românești. Exemple: pavimentum, care înseamna podea, a devenit pământ. Reus, care înseamnă împricinat la tribunal, a devenit rău. Lintelum, care însemna prosop de baie, a devenit lințoliu. Petitio, care iarăși este termen juridic, a dat a peți. Veteranus, care însemna veteran, a dat bătrân. Dacă ar fi continuitate, adică cum spun latiniștii, că româna este evoluată direct din latina vulgară vorbită aici, nu o formă romanizată superficial a limbii dace, aceste lucruri nu ar fi, ci ar fi o continuate clară, nu trasnmutații atât de „sălbatice”. Ele indică o populație inițial străină de latinitate, care a încercat să asume din limba cuceritorilor „după ureche”. Limba italiană este descendenta directă a latinei antice, acum vedem o continuitate clară.
        Legat de moștenirea bizantină, poziția mea este clară. Românii nu au fost influențați de Bizanț, ci au fost o parte din Bizanț. Aici istoria este falsificată constant. BIzanțul a stăpânit chiar la nord de Dunăre, până dincolo chiar de granița nordică actuală a țării noastre, fapt ascuns constant de istorici, tocmai pentru că în secolul XIX, Bizanțul era asimilat cu ceva străin și invadator, cu elenismul fanariot, ceea ce era fals, și pentru că occidentalizarea a venit și cu disprețul profund și ura occidentalilor față de Bizanț. Tot de acum, instinctul legăturii cu pământul, legătură firească, instictuală, a dus la apariția mitului dacismului, promovat de un Hașdeu, de un Densușianu. Povești cum sunt cea postată mai sus sunt expresia, tocmai unui romantism de tip occidental de secolul XIX, care au acoperit adevărata moștenire. Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost un bizantin veritabil, care a luptat ca să țină moștenirea bizantină strămoșească vie și să o ridice din cenușă. Acest patriotism este altceva decât patriotismul de influență occidentală care s-a manifestat în secolul XIX, influențând enorm până astăzi.

        Apreciază

      • John of România said, on mai 10, 2014 at 7:21 pm

        @Prahovean
        Ai spus Bizantin.
        Cand a spus Constantin Brancoveanu ca este Bizantin?
        Sfantul Sofronie de la Cioara vorbea de „credinta valaha”, popor valah si tot el este a propus unirea Romanilor Ardeleni cu cei din Moldova si Tara Romaneasca intr-un singur stat ortodox al valahilor.

        Apreciază

      • John of România said, on mai 10, 2014 at 7:24 pm

        @Prahovean
        Cum se face ca si Eminescu care stim prea bine ca „nu i-a iertat” pe masonii de la noi i-a criticat pe grecii fanarioti care au venit la noi in tara pentru ca au venit o parte din ei au venit aici ca stapani, nu ca „egali” si nici nu au avut respect pentru noi.
        Pe Tudor Vladimirescu cine l-a omorat? Nu tot grecii lui Ypsilanti?

        Apreciază

      • John of România said, on mai 10, 2014 at 7:26 pm

        Deja de in jurul anului 1000, imperiul BIzantin a inceput sa devina stat Grecesc, Imparatii se vedeau pe ei insisi ca „rasa urmasa a vechilor elini” si „Romani dupa cetatenie”.

        Apreciază

      • John of România said, on mai 10, 2014 at 7:36 pm

        Numele unui popor nu este chiar relevant.
        Bulgarii poarta numele unor triburi asiatice care s-au stabilit pe teritoriul Traciei, dar genetic si cultural sunt popor Traco-Slav ca si Romanii ,asadar au prea putin in comun cu „bulgarii” din stepele Eurasiei.
        Englezii genetic sunt Celti vechi( studiile arata ca sunt in proportie de peste 80% urmasi ai vechilor triburi celtice ce au trait in Insulele Britanice inainte de cucerirea Romana). Dar numele lor vine de la un trib germanic din Danemarca( Angli).
        Intradevar denumirea de Roman este posibil sa vina de la numele Imperiului. Si Levatinii din Siria si Liban se numeau Romani dar asta nu inseamna ca Roman este tot una cu Român chiar daca numele nostru este mostenit de la numele Imperiului Roman.
        De asemenea si in Imperiu existau distinctii etnice. Grecii erau numiti Ionieni cand era vorba despre etnia lor si Romani cand era vorba despre cetatenie.

        Apreciază

      • Prahovean said, on mai 10, 2014 at 11:04 pm

        Păi, Bizantinii nu se numeau pe ei Bizantin, nici Imperiul nu se numea Bizantin. Aceasta este o denumire occidentală ulterioară căderii Constantinopolului, pesemne cu o doză de dispreț în ea. Imperiul se numea Romania (nu România, evident, ci Romania) și se considera Imperiul Roman cel vechi. Bizantinii se numeau pe ei romeios, adică romani. Însăși denumirea de român vine de la roman, dar nu de la romanul antic, păgân, ci de la cel Creștin Orthodox, numit astăzi bizantin. Poporul român, pănă la căderea graniței nordice a imperiului, începând cu sfârșitul secolului IV, a făcut parte din Imperiul Romania. Apoi, după creștinarea bulgarilor, și mai ales după împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, din nou a făcut parte din Imperiu, până la revolta Asăneștilor cel puțin. De fapt, putem privi și altfel, anume că țaratul Asăneștilor nu a fost un stat de sine stătător, ci o regiune autonomă guvernată de un guvernator numit țar. Denumirea de țar, folosită întâi la bulgari, vine de Cesar, care în Bizanț desemna un fel de adjunct de împărat, care era denumit August. Dioclețian în antichitatea târzie crease un sistem de conducere numit tetrarhie, în care Imperiul era împărțit între câțiva împărați, fiecare cu secțiunea lui, dar subordonați ierahic unii altora, cu unul suprem. Bizanțul a moștenit acest sistem, mai mult sau mai puțin.
        Da, sfântul Constantin Brâncoveanu nu a spus că este bizantin, ci român, dar român însemna că este ceea ce se numea bizantin. E drept, în ultima perioadă romeii începuseră să uite că sunt romei, se identificau cu grecii antici, dar aici era probabil influența Occidentului uzurpator și impostor, o reacție la Occident.
        Legat de înrudire, ca sânge, popoarele balcanice sunt strâns înrudite, inclusiv românii și grecii, ar arăta testele genetice, grecii având un aport recent de sânge oriental, după schimbul de populație de după primul război mondial, dar și oarece strămoși africani îndepărtați. Românii, rasial, nu se deosebesc de popoarele din jur. Dacă te uiți la fețe de albanezi și de români vei observa că sunt cam la fel, grecii diferind oarecum. Iar denumirea de valah era una dată din afara poporului român, ea având ca origine tocmai romanitatea, valahi fiind denumiți romanii de celți în antichitate. În anumite condiții, românii au folosit denumirea de vlah pentru ei, atunci când se adresau străinilor care îi numeau cu acest nume. Legat de Ypsilanti, acolo deja avem ceva diferit de situația când a căzut Constantinopolul, deja elenismul drept conștiință națională grecească, sub înrăuirea occidentală, se contura.

        Apreciază

      • John of Romania said, on mai 11, 2014 at 4:11 pm

        Prahovean

        Stiu frate asta, stiu foarte bine ca Bizantul se numea Romania si stiu ca denumirea de Roman vine de la Romania dar ti-am mai zis si mai devreme.
        Daca un popor poarta denumirea unui popor mai vechi care a participat la etnogeneza sa NU inseamna ca cele 2 popoare sunt unul si acelasi.

        Englezi =/= Angli
        Bulgari =/= Bulgaria (turanici)
        Francezi =/= Franci
        Si Romanii erau si etnie si cetatenie iar in cazul tau e vorba despre cetatenie.

        Si legat de studiile genetice, te rog sa-mi dai linkuri, e clar ca buna ziua din toate hartile si studiile care se gasesc pe net ca intre noi, Sarbi, Bulgari si Bosniaci pe de-o parte si Greci si Albanezi pe cealalta parte exista diferente genetice cel putin la fel de mari ca Finlandezi si noi.
        Ca sa nu mai zic ca pe net exista si harti cu preponderenta culorii parului si a culorii ochilor care arata foarte clar ca Slovenii de exemplu sunt intradevar Slavi pe cand Sarbii, Croatii, Romanii sunt un amestec de indigeni si Slavi.

        Costumele populare Romanesti de exemplu sunt de origine Slava 99%. Ucrainenii si bielorusii mai ales au costume similare si folosesc aceleasi modele geometrice

        Apoi etnia iti este data si de modul de a te raporta la „celalalt”. Ori in ultimii 1000 de ani, Bulgarii si Sarbii, desi frati de sange cu noi, nu s-au ferit sa ii forteze pe Romanii de la Sud de Dunare sa-si piarda limba( pe care foarte probabil si stamosii lor au vorbit-o ). La fel si Grecii.

        Iar pentru restul afirmatiilor ar trebui studiat. Nu putem merge pe supozitii gresite.

        Apreciază

    • Agentul Vasile said, on mai 10, 2014 at 6:09 pm

      Eu va propun putina logica. Cetatea Romei a fost fondata de Aeneas, cel fugit din Troia; sper ca nu contestati asta. Troia, la vremea aceea, era locuita de neamuri tracice (iarasi, un adevar istoric necontestat de nimeni). De ce vi se pare de neconceput ca Aeneas sa vorbeasca o limba apropiata de a „celor mai viteji si drepti dintre traci”?…Chiar daca ar putea deranja, epitetele nu-mi apartin mie, ci lui Herodot.

      Apreciază

      • Prahovean said, on mai 10, 2014 at 11:08 pm

        Acela este un mit fondator de stat al Imperiului Roman, cel mai probabl un construct, pentru a pune în legătură Roma cu Grecia, a cărei cultură fusese asumată de romani, acceptată, inclusiv mitologia, în condițiile dominației culturii grecești în epoca elenistică. Mitul păgân al întemeierii Romei de Aeneas poate fi o mare minciună. Eu unul nu îl cred. Și în epoca războaielor descrise de Homer în Iliada, atât grecii, cât și tracii, erau încă la începutul expansiunii lor, troienii puteau să fi fost o populației de origine anatoliană, cum era hitiții, nu tracică. Iar limbile anatoliene se cunosc din inscripții, sunt net diferite de limbile italice, din care face parte latina, deși sunt tot indo-europene.

        Apreciază

    • John of România said, on mai 10, 2014 at 6:36 pm

      Albanezii nu pot fi decat in cel mai bun caz mostenitori ai culturii Dacice la fel cum Mexicanii sunt mostenitori (partiali) ai culturii Spaniol. Dupa sange in nici un caz. Albanezii sunt inruditi cu Grecii iar noi cu Sarbii, Bulgarii, Bosniacii si Croatii.

      Apreciază

      • mimoza said, on mai 10, 2014 at 9:06 pm

        Ion din Romania
        De unde ai mai scoso si tu ? Romanii se inrudesc cu sarbii croati si bulgari ! maine poimaine ai sa spui ca ne anrudim cu chinezii. Albanezii fie ca ne place sau nu ne tradeaza o anrudire pana la confuzie. Arata exact ca noi se comporta la fel ca noi, aceleasi obiceiuri si limba lor nu prea o antelegi dar da impresia ca e ata de familiara. La fel muzica si cultura lor. Pacat ca au ajuns un popor viclean si plin de pacate nimeni nui sufera an europa. Sper
        Sa najungem si noi ca ei.

        Apreciază

      • John of Romania said, on mai 11, 2014 at 4:18 pm

        @mimoza

        Dar studiile genetice sunt clare ca lumina zilei.
        Plus ca am fost si in Serbia si Sarbii nu sunt seamana de loc cu Rusii, sunt mai bruneti ca noi. Ba chiar am fost intrebati de cateva ori daca nu cumva suntem noi din RUSIA.

        Si nu stiu in ce parte a tarii stai tu. Romanii si ei difera putin de la zona la zona. In Ardeal se vede influenta Celtica( in vremea Dacilor traiau multi celti in Transilvania). In Moldova se vede influenta Slava iar in Sud influenta mediteraneenilor si a asiaticilor.

        Iar Albanezii clar nu sunt au nici o legatura cu noi, mai ales Kosovarii. Chiar si dintre popoarele cu care ne inrudim noi, Sarbii sunt cei mai inruditi cu Albanezii desi foarte foarte departe.

        Apreciază

    • Flinx said, on mai 11, 2014 at 3:26 am

      Domnul Prahoveanu,

      La capitolele istorie, religie şi logică eşti varză. În rest străluceşti!

      Despre articolul la care te referi, (cel cu Dacia şi Dochia şi Zamolxianismul) nici nu pot să mă apuc să comentez ceva, că oricum mă taie Vasile!

      Doamne ajută!

      Apreciază

      • Prahovean said, on mai 11, 2014 at 3:34 pm

        Rog explicitare și argumentare la aceste spuse. Concret, punctual.

        Apreciază

      • John of Romania said, on mai 11, 2014 at 4:23 pm

        Nu-i adevarat desi nici eu nu sunt 100% de acord cu Fratele Prahovean, unele din lucrurile pe care le spune el sunt spuse si de alti ortodocsi practicanti, cu altele din contra, dar chiar si asa asta nu inseamna ca e „varza”.

        In plus de asta esti pe un site ortodox( cu mici influente nationaliste) asadar nu inteleg atacurile la persoana.
        Cand nu ai argumente ultima solutie e sa jignesti.

        Apreciază

    • George said, on martie 10, 2015 at 10:24 pm

      Ce legatura exista intre zamolxis si Hristos?Ce legatura exista intre intuneric si orbire(zamolxis)si LUMINA VIETII(HRISTOS)?.Simplu.Nici una.Tracii erau pagani.Eu cred ca Albanezii sunt urmasii Illirilor,un alt popor de limba Indo-europeana,astazi disparut.Limba vorbita de Daci era de fapt un dialect al limbii Trace(limba Indo-europeana din grupul Satem).

      Apreciază

  3. Iones said, on mai 10, 2014 at 3:39 pm

    Un preot prof. roman este noul secretar general asociat al Consiliului Mondial al Bisericilor

    Din data de 8 mai 2014, pr. prof. dr. Ioan Sauca, profesor şi director al Institutului Ecumenic din Bossey, este noul secretar general asociat pentru educaţie şi formare ecumenică al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), cu sediul la Geneva. „Cerinţele şi aşteptările sunt enorme şi mă străduiesc să fac tot ce-mi stă în putinţă să fiu la înălţime şi să-mi reprezint Biserica şi neamul cu cinste şi responsabilitate“, a declarat noul secretar general asociat.

    http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/noul-secretar-general-asociat-al-consiliului-mondial-al-bisericilor

    Apreciază

  4. marian said, on mai 10, 2014 at 3:42 pm

    Mai nou, am citit ca limba latina s-ar trage din limba dacia (sau pre-dacica), si nu invers.
    http://www.evz.ro/direct-din-arhivele-vaticanului-teoria-care-rastoarna-tot-ce-stiam-despre-daci-romani-si-1085380-1.html

    „cum de dacii, adica un neam ce a avut o certa influenta la nivel european, si-a parasit dupa cucerirea romana in extrem de putin timp: limba, mandria, civilizatia, tot?”

    Pai nu cred ca si-a parasit limba, cat priveste civilizatia si celelalte, cred ca s-au adaptat, fiind in parte cuceriti (nu tot teritoriul, ci doar partea vestica si centrala, nordul si estul ramanand necucerite – teritori al dacilor liberi), intrand in contact cu populatia migratoare (parte din acestia, mercenari ai armatei romane) – goti (vizigoti), avari, gepizi, slavi, huni care au trecut pe aici, unii stabilindu-se aici, precum gotii in Transilvania. In rest, or fi facut armata romana (ocupanta) revolutie culturala, cu dacii care au ramas pe aici, dacul de tip nou 🙂 … Serios vorbind, cred ca romanii au incercat pe cat au putut sa distruga si sa inlocuiasca cultura dacica, cu elemente din propria cultura, s-a facut o reeducare in forta, eu asa tind cred, si asta o arata si multe dintre vestigiile romane gasite printre sapaturile arheologice.

    Apreciază

    • Agentul Vasile said, on mai 10, 2014 at 6:18 pm

      Am mai asistat la astfel de dispute, partizanii latinismului sarind ca piscati de viespe ori de cate ori se pun intrebari ce arata golurile din constructia lor…Intr-una din ele, un infocat contestatar al lui Roxin si a oricarei teorii ce ar tinde sa readuca la justa ei valoare mostenirea daca a poporului roman, a oferit ca argument o lista cu garnizoanele romane stationate pe teritoriul Romaniei de azi. Numai ca, ce sa vezi? In afara de cateva unitati mai mici stationate in zone strategice, de supraveghere a trecatorilor (Hoghiz, trecerea intre depresiunea Brasovului si Onesti, Rasnov), toate unitatile din lista dumnealui erau exclusiv pe teritoriul actualelor judete Bistrita, Cluj, Salaj, Alba, Hunedoara, Mures, adica exact 15% din teritoriul Romaniei de astazi…Cam asta e coerenta curentului latinist, luat la bani marunti, incepe sa crape la incheieturi…

      Apreciază

  5. geo said, on mai 10, 2014 at 3:44 pm

    Apreciază

  6. nikodim said, on mai 10, 2014 at 3:53 pm

    Este corect spus la un moment dat ca „diferenţa dintre daci şi romani nu este alta decât cea dintre Părintele Justin Pârvu şi Silvio Berlusconi”.
    In rest ar trebuie sa dea de gandit acest material, inclusiv asupra rolului „intelectualilor” „scolii ardelene” din secolul 18 si a celor „revolutionari iluminati” din secolul19 scoliti in occident ( care occident se stie ca nu face sub nicio forma gesturi filantropice fara sa aiba de castigat un profit bun) care au venit de la Roma, Paris, Viena in Tara ca sa sadeasca ideea descendentei latine a poporului Daciei si prin asta sa se stearga din constiinta nationala, orice urma a realei descendente si continuitati dacice. Tot in secolul 19 „intelectualii” au format curentul „patriotic” caracterizat de referiri la apartenenta noastra la Roma ca la izvorul nostru de civilizatie ( ca doar dacii erau barbari) si apartenta la familia francofona a poporului roman ( ca doar persista in „barbarie” si trebuia sa fie adoptat de o familie „civilizata” a vremii), cliseu reluat de tandemul postdecembrist Iliescu-Roman care au avut grija sa ne reintegreze iar ca pe niste copii ai strazii in „familia buna” a francofoniei pe post de copii de pravalie. Cei care au trambitat adevarul le vremea aceea si dupa aceea au fost eliminati fara scrupule, ca de exemplu Eminescu cu „Dacia Literara”, Eminescu care inca da dureri de cap si grimase majoritatii „oamenilor de cultura si politici” contemporani.

    Apreciază

  7. Radu said, on mai 10, 2014 at 6:14 pm

    Vocabularul limbii romane arata ca in proportie de peste 60 % sunt cuvinte de origine latina doar 10% sunt din vechea limba dacica. Civilizatia geto daca nu a avut o scriere de aceea nu s-au pastrat dovezi scrise sau daca a avut s-au distrus dovezile de a lungul vremii.

    Romanizarea a avut loc totusi asta nu poate fi negat in niciun fel.In toate provinciile a avut loc romanizarea mai mult sau mai putin de succes. Din Britannia pana in Aegyptus din Numidia pana in Pannonia a avut loc un schimb de cultura romana si o asimilare. Colonistii romani si veteranii romani au fost incurajati prin drepturi si privilegii sa ramana in noiile provincii cucerite.

    Civilizatia geto daca este insa dupa cea greaca si cea romana a treia ca importanta in plan cultural in Europa. In anul 44 I .Chr. atat Burebista si Gaius Julius Caesar mor astfel prevenindu-se un razboi care avea sa fie intre doua superputeri ale acelei vremi.
    Regatul lui Burebista si Republica Romana la aceea vreme erau cam la fel in termeni de dezvolutare si armata.
    Burebista chiar l-a ajutat pe Pompei impotriva lui Caesar in 48 I.Chr.

    Istoria oficiala e foarte posibil sa nu arate intreg „tabloul” adevarat al trecutului dar asta nu inseamna ca toata e o minciuna.

    Apreciază

    • soferu said, on mai 11, 2014 at 1:06 am

      Bati campii!

      Tablitele de aur de la Sinaia ce sunt? (ciordite)
      Sunt multe artefacte cu scriere daca. Dacii aveau clar o scriere complexa, avand chiar reguli scrise pentru popor.

      Si nici nu e greu sa iti dai seama ca aveau o scriere complexa pentru ca tot aici s-a descoperit cea mai veche scriere din lume: tablitele de la Tartaria.

      Si acum incep sa se descopere din ce in ce mai multe. Lucrurile ies la iveala. Dar sa spui ca dacii nu au avut o scriere… mai bine taceai, te faci de ras.

      Apreciază

      • Prahovean said, on mai 11, 2014 at 3:47 pm

        Tăblițele de la Sinaia sunt falsuri dovedite, pot da link, dacă e nevoie cu argumentație pas cu pas.
        Legat de Tărtăria, două lucruri trebuie precizate.
        1) Sunt mai vechi decât dacii, probabil pre-indo-europene. Indo-europenizarea, în cazul nostru venirea strămoșilor dacilor, marchează o scădere vizibilă a culturii materiale. Dacii sunt cel mult o fuzione a migratorilor indo-europeni cu autohtonii care au produs acele tăblițe.
        2) Ele nu sunt singulare, se găsesc tăblițe similare în Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia, același stil, aceeași perioadă. Se numește cultura Vinca-Turdaș. Era ceva pan-balcanic, nu doar de aici. Oricum, scrierea aceasta dispare abrupt, fiind urmată de o perioadă lungă când urme nu se găsesc de scrieri, ceea ce sugerează migrația populației care scria ori distrugerea ei, ori parțial amândouă (cea mai probabilă ipoteză). Tăbliâele de la Tărtăria au probabil destul de puțin a face cu dacii, cu Burebista, cu Decebal etc.
        Daniel Roxin pornește de la niște fapte concrete, care le răstălmăcește, ca în final să ajungă spre neopăgânism. Ca și alți protocroniște, nu privește lucrurile în context. Exemplu concret: simplu fapt că vorbesc numai de Tărtăria, nu și de restul civilizației Vinca-Turdaș, din afara țării, arată subiectivism, tezism și lipsă de deschidere. Ceea ce pentru Orthodoxie nu poate fi caracteristic.

        Apreciază

      • saccsiv said, on mai 11, 2014 at 4:04 pm

        Prahovean

        Da link.

        Pentru cei ce nu stiu despre ce este vorba:

        Foto: PLACILE (tablitele) DE LA SINAIA …

        https://saccsiv.wordpress.com/2011/10/26/foto-placile-tablitele-de-la-sinaia/

        Apreciază

      • Prahovean said, on mai 11, 2014 at 7:06 pm

        http://soltdm.com/reviews/tabliteromalo.htm Despre tăblițele de la Sinaia.

        Apreciază

      • soferu said, on mai 12, 2014 at 1:26 am

        @ Prahovean said, on mai 11, 2014 at 3:47 pm

        Tablitele de aur nu sunt falsuri. Au fost ciordite cu un scop anume. Nu doar pentru valoarea lor in aur.
        Dar sa stii ca „disparitia scrisului” nu se explica nici prin migratie si nici prin distrugere.
        Stii cum e Romania nu? Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai.
        Adica clima temperata, pamant roditor cu multe tipuri de fructe si legume, putine feluri de animale de prada care sa faca viata grea, multe rauri cu apa de o foarte buna calitate, paduri, munti si aur, pesteri si sare, miere si lemn.

        Treaba cu migratul nu se leaga. Pleci daca e desert nu cand aici stai pe-o gura de rai.

        Iar disparitia scrisului prin distrugere iarasi nu sta in picioare. In Romania nu s-au facut cautari arheologice.
        Cateva sapaturi … vax… stii vorba aia, cu-o floare nu se face primavara.
        Sa ne gandim doar ca erau unii anii trecuti care sapau pe ici pe colo si scoteau la lumina bratari dace de aur.
        In pamantul nostru sunt inca comori mari de tot. Iti dai seama, daca niste amatori fara cunostinte serioase de istorie au gasit aur.

        Fac astia o autostrada si dau de orase si drumuri peste tot. E plina de istorie Romania.
        Dar noi alegem sa o ignoram.

        Apreciază

  8. Paul said, on mai 10, 2014 at 6:52 pm

    Esre regretabil ca istorici din Marea Britanie si SUA,ne atrag atentia si vorbesc cu obiectivitate desprea adevarata noastra istorie,limba vorbita de daci si falsul mit al latinitatii.In ultima vreme am lasat treburile istoricesti in seama lui Lucian Boia,care vrea sa se exprime cu orice pret.

    Apreciază

  9. john said, on mai 10, 2014 at 10:16 pm

    Din ciclul masoneria sufoca Romania:
    Săptămâna viitoare, Bucureştiul devine centrul vieţii masonice mondiale
    ” Focalizează asupra României un interes global şi arată că, cel puţin pe acest palier, suntem consideraţi a fi în elita mondială şi, prin aceasta, se transmite un semnal cert faţă de atenţia cu care este privită ţara noastră în ce priveşte locul său în lanţul masonic mondial şi relevanţa creşterii şi consolidării prezenţei masonice.”
    http://adevarul.ro/news/bucuresti/saptamana-viitoare-bucurestiul-devine-centrul-vietii-masonice-mondiale-1_536e35e00d133766a887e3cd/index.html

    Apreciază

  10. bi said, on mai 10, 2014 at 10:36 pm

    Tocmai citeam zilele astea „Omilii la Matei”, de Sf. Ioan Gura de Aur, si in Omilia 3 vorbeste despre genealogia Mantuitorului, genealogie in care Sf. Evanghelist Matei include si oameni pacatosi, nascuti din desfranare, sau straini de neam (Iuda si Tamar si copii rezultati din impreunarea lor nelegiuita, femeia lui Urie, Rut). Apoi Sf. Ioan Gura de Aur spune:

    „Nu-i cu putinta, da, nu-i cu putinta sa te socoti virtuos sau pacatos,
    stralucit sau neinsemnat, pe temeiul virtutii sau viciului stramosilor tai;
    iar daca e nevoie, am sa spun ceva si mai ciudat: acela-i mai stralucit
    care ajunge bun fara sa aiba stramosi straluciti.

    Nimeni, dar, sa nu se laude cu stramosii. Gindeste-te la stramosii
    Stapinului si toata ingimfarea sa-ti dispara!”

    (Sf. Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea a treia (Omilii la Matei), pagina 42).

    Si imi permit sa adaug si eu ceva. Daca Sf. Ioan Gura de Aur spune ca „acela-i mai stralucit
    care ajunge bun fara sa aiba stramosi straluciti”
    , oare noi cum vom fi daca
    avand stramosi asa de straluciti (dupa cum reiese din articolul asta), noi insine nu suntem deloc straluciti?
    Oare nu mai mult ne osandim decat cei fara stramosi straluciti?

    Apreciază

    • mircea.v said, on mai 11, 2014 at 2:16 pm

      @bi

      Este vorba de adevarul istoric si atata tot. Ca generatii intregi au fost invatate despre tampenia asta ca au venit romanii, si dacii gata, nu au mai vorbit limba lor ci latina, ba ca nici nu au mai ramas daci pe aici… Numai aberatii si tampenii girate de „istoricii” si „academicienii” nostri.

      In rest, stramosii nostri sant Adam, Noe…

      Apreciază

  11. mircea.v said, on mai 11, 2014 at 12:21 am

    Parintele Staniloae:

    „Eu cred ca trebuie sa ramanem in crestinismul de la inceput, poporul roman s-a precizat ca popor roman prin crestinism. Vedeti Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfantului Apostol Pavel fiind in Troia are un vis in care i se arata un macedonean zicandu-i: „Treci in Macedonia si ne ajuta; treci Bosforul si te du, ca se deschide o poarta noua.” Si a ajuns in Filippi care era colonie romana – vers. 12. Deci noi avem crestinismul inainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia dupa aceea, cand este dus, legat si inchis. Caci are Epistola catre Romani scrisa mai tarziu si il duc legat la Roma. Si la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latina, ci limba greaca.

    El spune ca aici era colonie romana. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic ca noi suntem protolatinitatea. Nici o limba nu este atat de latina ca limba noastra; este foarte apropiata de limba latina scrisa, aproape toate cuvintele… Si avem cuvintele latine cele mai substantiale, cele mai pline de seva, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atottiitorul, traducerea exacta dupa „Pantocrator”, in Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atottiitorul parca te imbratiseaza. Noi zicem Tata, ei zic Pater; Tata parca-i altfel… Noi zicem Fecioara, ei zic Virgo, mai fizic asa. Ei zic „regnum” – stapanire, parca mai lumeste; noi zicem imparatie, parca mai plina de taina, de basm asa… imparatie… Noi zicem biserica de la „basiliki”, adica cladirea imparateasca; Hristos e imparatul… ei zic „ecclesia”; iar toti termenii acestia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Si ceva din duhul acesta rasaritean, de taina, se vede in toate cuvintele noastre.

    Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limba proprie; latina dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. Dealtfel, caracterul nostru latin nu e strain de vechimea fiintei noastre de traci: invatatul vienez Tomaschek in lucrarea sa „Uber die Bessen” tiparita la 1880, spune ca besii erau tracii si dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, dupa ce grecii inving, pleaca (evident ca nu singur, ci cu corabii si cu multime) si intemeiaza Roma. Eu cred ca asta a fost protolatinitatea; a noastra, aici. Dupa aceea a ajuns acolo intrand in legatura cu nemtii, cu barbarii, cu toti; deci latinitatea prima si cea mai curata a fost aici. Sfantul Apostol Pavel a tradus in limba asta care se vorbea aici. De ce noi am ramas latini dupa ce am avut stapanirea armatei romane vre-o suta si ceva de ani?… asa de repede isi pierde un popor limba?… de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din Asia Mica, sau cei din Egipt?… de ce numai noi?…”

    Apreciază

  12. Bogdan said, on mai 12, 2014 at 6:38 pm

    Am si eu o teorie … in vechiul testament, in legea lui Moise, pacatul se platea cu jertfa. Eu stiu ca dacii se credeau nemuritori si erau neinfricati in lupte, tortura era o gluma pentru ei. Sunt moldovean de zona, vad lucrul asta si la oameni din prezent … observ ca au neinfricarea asta in gena. Dacii aveau si ei jertfe , iar in afara de cele animale, se spune ca la o anumita perioada de timp era ales un tanar de seama pentru jertfa, dintre cei mai buni. Era o onoare pentru el sa faca asta. O facea de buna voie. Sa fi avut si dacii un sistem de „rascumparare” a pacatelor prin jertfa? Oare sunt considerati barbari pe nedrept? Oare sa fi fost Zamolxe un indrumator ca Moise , si mai nou este zeificat? De ce au atacat romanii Dacia imediat dupa rastignirea lui Iisus? De ce au urmarit sa distruga in deosebi toate templele dacilor in frunte cu Sarmisegetuza? De ce este modificata istoria in asemenea hal de am ajuns combinati cu alte popoare? Ce incerca ei sa ascunda de fapt?

    Apreciază

  13. […] DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI […]

    Apreciază

  14. Zob said, on mai 19, 2014 at 1:09 pm

    Reblogged this on TRACIA.

    Apreciază

  15. cristi said, on iulie 11, 2014 at 12:17 am

    tu cel care spui despre costumele noastre ca sunt slave. esti pe langa. costumele noastre sunt de la geti. si traditiile. uita-te pe you tube desteptule sa vezi ce costume folclorice au slovenii si o sa vezi ca nu sunt ca ale noastre de fel. cat despre goti ei sunt tot una cu getii. sunt doua denumiri pentru acelasi popor. nu este vorba ca gotii au preluat de la geti. nu ci aveau cultura getica fiindca la origine triburile getice se intindeau de la marea neagra pana la marea baltica. lituanienii au costume foarte asemanatoare cu ale noastre fiindca sunt geti si vorbesc de cultura gota la ei. suedezii la fel in folclorul ratviks kirca femeile au catrine pe fusta la fel ca la noi.

    Apreciază

    • cristi said, on iulie 11, 2014 at 12:52 am

      cat despre limba gotii(getii) vorbeau la fel limba getica. eu am studiat biblia gotica(getica) ulfila si cuvintele sunt cele de pe tablitele de la sinaia.

      in biblia gotica- Dumnezeu este GUDISKAIZO pe tablitele de la sinaia DOMOZ
      in biblia gotica-eveniment care se desfasoara pe parcursul unei luni de zile este FULLITHE iar pe tablitele de la sinaia LUNO
      in biblia gotica–a se tunde in cap este KAPILLON(plete, cap, capilus) pe tablitele de la sinaia este COP
      in biblia gotica pentru corabie este NOTA(a inota) iar pe tablitele de la sinaia la fel
      in biblia gotica pentru cenusa este AZGON(a incalzi, incalzire) iar pe tablitele de la sinaia exista AZGA topire
      in biblia gotica pentru masa de sezut este MESO iar pe tablitele de la sinaia este MES
      in biblia gotica pentru casa este atat GARDS cat si GA-DAUKANS iar pe tablitele de la sinaia este ARGIO si CASO
      in biblia gotica pentru a naste copii, a avea fii este FITAN pe tablitele de la sinaia FIA, FILO, etc
      in biblia gotica pentru an de zile este ATN iar pe tablitele de la sinaia AN
      in biblia gotica pentru dupa, tarziu este SPEDIZA iar pe tablitele de la sinaia este PEZI(ceva care urmeaza)
      in biblia gotica pentru mult, inzecit, o groaza de ceva este MANAGIZANS iar pe tablitele de la sinaia este CIZ

      Apreciază

  16. cristi said, on iulie 11, 2014 at 12:22 am

    si acum aici pun dovada sa vedeti ca slovenii adica slavii aveau altfel de costume

    Apreciază

  17. cristi said, on iulie 11, 2014 at 2:52 pm

    da asa in duhul ortodoxiei e frumos sa-mi stergi comentariul cand eu spun clar si adevarul si anume ca gotii nu au preluat cultura getilor ci got era pur si simplu alta denumire pentru get in special in nord estul europei la fel precum de pilda celtii erau numiti si gali. johannes magnus spune limpede ca tatal gotilor a fost gethar. si tot el spune ca gethar a fost unul din fiii lui magog. deci haideti fratilor sa spunem si noi istoria adevarata nu cea falsa cum este si aceasta aberatie ca gotii au preluat de la geti. nu au preluat nimic fiindca nu aaveau ce sa preia got fiind o alta denumire pentru get.

    Apreciază

  18. cristi said, on iulie 11, 2014 at 2:54 pm

    iarta-ma. am crezut ca mi-ai sters comentariul. de ce daca postez mai multe comentarii mi se ascund din ele?

    Apreciază

  19. […] DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI […]

    Apreciază

  20. […] DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI […]

    Apreciază

  21. […] DOCHIA/DACIA si „LATINITATEA” românilor. Despre legatura GOTI – GETI […]

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: