SACCSIV – blog ortodox

Duminica a XII-a dupa Rusalii: Pilda tanarului cel bogat

Posted in Duminica a XII-a dupa Rusalii by saccsiv on august 26, 2012

Evanghelia de la Matei 19:16-22

16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.

Talcuire a Sfantului Teofan Zavoratul
“In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bo­gat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spu­nea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul cău­ta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pen­tru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din ini­ma mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvin­te, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţi­nea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oa­meni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli…

„Ai implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit… negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fu­sese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui consta în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufle­tul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incom­patibile între ele… Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.

Având un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea nedesăvârşită către El, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoarcerea noastră? Dacă nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem gata inorice clipă să facem tot ce va cere Domnul? Daca nu, să ne îngrijim a ridica ruperea noastra de impatimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui Dumnezeu. Cand se săvârşeşte în noi o asemenea cotitura, intoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nici o parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiti cât şi ca Domnul să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici închisă in colivie, zboară fără împiedicare pe intinderea vazduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de împătimirile lumii lucrează slobod, fara impiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective. Indată ce Domnul va cere sa fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâmtorat si asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mahnire.

Dacă privim din afară la acel tanar si la cei asemenea lui, putem zice cu părere de rau: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar daca cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că ei nu s-au ostenit aproape deloc. Cea dintâi osteneala este tocmai cea în care dai înapoi. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se pricepe sa se ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toti ştiu că fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, insa intotdeauna sunt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Cand se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere sa dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm în seama nici o durere a inimii noastre. Incepe munca lăuntrica. Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfa Domnului, pe când sufletele care şchioapata de amândouă picioarele şi suferă de autocompatimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor, şi prin aceasta strică totul. Ele cred că au făcut mult, insa in fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsatura a iubirii de păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot pacatul şi toată lumea.

Când copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură, tot mai trăieşte, si infloreşte, şi aduce roadă: şi păcatul şi lumea infloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le slujim doar cu o părticică… Iar de aici iată ce reiese: după cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi prin vreo latura a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră si spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi, adica evlavia devine arma a pacatului si a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului. Ele cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul: nu eşti nici cald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc. 3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă soartă!

Cain a adus jertfă lui Dumnezeu… iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă. De ce? Pentru că a adus ceea ce nu îi era drag. Avraam este slavit în întreaga lume ca părinte al credinciosilor, pentru că la cererea Domnului a fost gata sa îl jertfească, sau îl şi jertfise deja în inima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit ceea ce ii era mai scump decât orice… Asemenea jertfa cere Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi… Şi pe bună dreptate! El însuşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut, ne păzeşte si are grijă de noi, ci când a venit vremea să întocmeasca mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo făptură nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume, şi nu ca să lucreze aici ca un stăpân, ci ca să fie înjosit, chinuit si dat la moarte. După o asemenea Jertfă din partea Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem da în lături noi în chip legiuit?

Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce pastrează el din împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se puna fiecare, în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce stim limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de putin insemnat ar fi ceea ce păstrăm din lume în inima, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm in dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători impotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Ii refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastra inseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dunnnezeu. Dacă ne e mai drag decat Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inimii este ceea ce-i e mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli… Oare acesta este un lucru de nimic?

Nu e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim neînsemnate împătimirile noastre iubitoare de lume şi să ne îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să râvnească ruperea definitivă de toate împătimirile? Tihna noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoasă. Domnul, Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot lăuntrul nostru si abaterile inimii noastre vor fi date în vileag în fata tuturor. Şi atunci, nu este mai bine să preîntampinăm asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să abatem de la noi chinurile, care nu ne vor mai aduce nici un folos?

Propun toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând în voi înşivă, să vă judecaţi singuri şi să vă pregătiţi să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I şi aduceţi cu fapta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate neregularităţile şi strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde câteodată scopuri şi patimi lumeşti, ca să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu fecioara curată (II Cor. 11, 2), neavând pata sau zbârcitură ori altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008)

6 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. lastun said, on august 26, 2012 at 7:34 pm

    Tot in aceasta zi pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, si cei împreuna cu dânsii. ( 26 august )

    Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgînul împărat Maximian, omorînd pretutindeni mulţi creştini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, şi a intrat mai întîi în capiştea idolească, de s-a închinat necuraţilor zei. Apoi, căzînd cu faţa în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toţi cetăţenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoşată asupra acelora ce ar ascunde un creştin; iar acelora ce ar şti undeva un creştin ascuns şi ar spune sau îl va prinde singur şi-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri şi cinste.

    Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini şi tată pe fii; pe de o parte, temîndu-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, aşteptînd plata. Pentru aceea, oarecare din păgîni, apropiindu-se de mai marii oştilor, au zis: „Iată, creştinii s-au ascuns în peşteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cîntînd şi rugîndu-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostaşi, care, alergînd degrabă şi ajungînd la acea peşteră, au prins pe toţi creştinii cîţi au fost în ea, adică 23 de bărbaţi, şi, legîndu-i cu lanţuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.

    În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiştea idolească. Pe cale l-au întîmpinat ostaşii, care duceau pe acei creştini legaţi, şi i-au zis: „O, împărate, iată aceştia sînt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noştri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legaţi; deci i-a întrebat: „De unde sînteţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem născuţi aici, iar cu credinţa sîntem creştini”. Zis-a împăratul către ei: „N-aţi auzit oare ce fel de chinuri sînt pregătite acelora ce se numesc creştini?” Răspunseră sfinţii: „Am auzit şi am rîs de nebunia ta şi chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredin-ţei şi cărora tu le eşti începător”.

    Mîniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloşilor, îndrăzniţi a mă numi pe mine nebun şi a rîde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărîma trupurile voastre cu chinuri amare”. Şi a zis către ostaşi: „Întindeţi-i şi bateţi-i cu toiege, şi atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute şi să-i scoată din mîinile mele”. Astfel sfinţii mucenici au fost bătuţi de ostaşi.

    Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinţi cu vine de bou pe trupul gol. Bătîndu-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaş al lui Dumnezeu, mai pune încă alţi trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cît vei înmulţi numărul chinuitorilor şi vei adăuga chinuri multe, cu atît vei înmulţi cununile noastre”. Zis-a împăratul către dînşii: „O, ticăloşilor mai mult decît toţi oamenii, eu voi lua capetele voastre şi voi mai aşteptaţi cununi! Lepădaţi-vă de credinţa voastră cea deşartă şi nu vă pierdeţi singuri prin nebunia voastră!” Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuieşti pe robii Săi fără vină, care nu ţi-au făcut nici un rău!”

    Zis-a împăratul către slujitori: „Bateţi-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luînd pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dînşii, ci pe ei înşişi; deoarece, înnebunind, îşi sfărîmau fălcile cu aceleaşi pietre unul altuia. Sfinţii au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ţi-am greşit nimic, ne baţi fără milă; şi pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu şi toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule şi ocărîtorule de Dumnezeu! Nu poţi să te saturi de chinurile cu care ne chinuieşti de atîtea ceasuri, mîniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decît acestea te aşteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că sîntem îmbrăcaţi şi noi cu acelaşi trup ca şi tine, afară numai că trupul tău este blestemat şi necurat, iar al nostru este curăţit şi sfinţit prin Sfîntul Botez”.

    Chinuitorul Maximian, aprinzîndu-se cu mînie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca şi ceilalţi care privesc la voi să se înveţe a nu se împotrivi stăpînilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgîn, dacă tu urăşti şi chinuieşti acei robi, care sînt potrivnici trupeştilor stăpîni, pentru ce pe noi ne sileşti ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voieşti ca să luăm şi noi aceleaşi chinuri care-ţi sînt gătite ţie?”

    Chinuitorul a întrebat: „Spuneţi-mi ce chinuri îmi sînt pregătite mie?” Sfinţii au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor şi îngerilor lui. Acelea sînt pregătite şi vouă, care sînteţi vase diavoleşti. Ele sînt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veşnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară şi tartarul, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, şi alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinţii au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul şi inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dînsul. Asemenea şi sîngele nostru cel vărsat o să strige ca o trîmbiţă către Stăpînul nostru, că pătimim acestea fără vină”.

    Astfel grăind sfinţii, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare şi să-i arunce în temniţă; iar numele şi cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Cînd s-au dus sfinţii în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curţii, bărbat cinstit, anume Adrian, ţinînd de elineasca păgînătate şi privind la răbdătoarea şi vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiţi toate acestea, spune-ţi-mi adevărul: Ce fel de răsplătire aşteptaţi de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari şi minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiţi de la Dînsul”. Răspunseră sfinţii mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci aşteptăm să luăm de la Stăpînul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari şi preaslăvite”.

    Zis-a Adrian: „Nu v-aţi înştiinţat de ele prin legea voastră, de la prooroci şi din cărţile celorlalţi pe care-i aveţi?” Dar sfinţii au răspuns: „Nici proorocii singuri n-au putut să înţeleagă desăvîrşit acele bunătăţi veşnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credinţă, prin fapte bune şi prin cele ce au luat de la Duhul Sfînt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă şi pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc şi a zis către scriitorii, cei ce scriau numele muceni-cilor: „Să scrieţi şi numele meu cu aceşti sfinţi, că şi eu sînt creştin şi, bucurîndu-mă, voi muri şi eu cu dînşii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducîndu-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creştin şi cere să i se scrie numele lui în numărul celor osîndiţi”.

    Auzind împăratul de acestea, s-a mirat şi s-a mîniat şi îndată a chemat pe Adrian la dînsul, zicînd: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei şi tu să sfîrşeşti rău?” Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoştinţa cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ţi iertare şi să mărturiseşti înaintea tuturor că ai greşit, ca astfel să ştergi numele din numărul celor osîndiţi”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greşelile pe care le-am făcut petrecînd în înşelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mîniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare şi să-l arunce în temniţă la ceilalţi mucenici, hotărînd ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalţi.

    Una din slugile lui Adrian, alergînd degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpînei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpînul nostru l-au dus în temniţă legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimîntat şi a plîns cu tînguire. Deci, rupîndu-şi haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soţul meu este aruncat în temniţă?” Sluga a răspuns: „Adrian, stăpînul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numeşte Hristos, şi, nesupunîndu-se să se lepede de El şi să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca şi numele lui să-l scrie între acei osîndiţi la moarte, pentru că voieşte să moară cu ei”.

    Natalia iarăşi a întrebat pe slugă: „Ştii bine pentru ce a chinuit pe acei bărbaţi?” Răspuns-a sluga: „Ţi-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos şi că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul şi a încetat a plînge. Deci, schimbîndu-şi hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune şi a alergat la temniţă. Ea era născută din părinţi credincioşi şi sfinţi; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credinţa sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană şi tiranie ce se făcea creştinilor de păgîni. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos şi că s-a numărat cu sfinţii mucenici, atunci a luat şi ea îndrăzneala să se arate că este creştină.

    Fericita Natalia, intrînd în temniţă, a căzut la picioarele bărbatului său şi i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, eşti fericit că ai aflat comoara pe care nu ţi-au lăsat-o părinţii tăi; pentru că aşa se va binecuvînta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăţie în tinereţile tale crezînd în Hristos, bogăţie pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrîneţe în păgînătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viaţa veşnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuinţă. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care îşi adună aici multe bogăţii şi cîştigă averi, că atunci nu vor avea vreme să cîştige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, cînd nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veşnică, din iad şi din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-şi vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulţimea bogăţiei vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare îşi va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primeşti de la Dînsul bunătăţile făgăduite şi pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dînsul cu îndrăzneală, netemîndu-te de răutăţile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins şi peste celelalte chinuri.

    Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruţarea tinereţilor frumuseţi, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogăţiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pămîntesc, că toate acelea se învechesc şi se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sînt veşnice, nici înapoi să nu cauţi la cele vremelnice, care se par a fi bunătăţi ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor şi prietenilor tăi, să nu-ţi fure credinţa cu sfaturile lor cele viclene. Urăşte înşelăciunea lor şi leapădă cele ce te sfătuiesc dînşii. Să nu voieşti a asculta cuvintele lor cele înşelătoare, ci priveşte numai către sfinţii mucenici care sînt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoşeze mînia chinuitorului şi să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sînt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veşnică.

    Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dînsa: „Sora mea, acum du-te acasă şi mănîncă, iar cînd vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îţi voi da de ştire, ca să vii să vezi sfîrşitul nostru”. Sculîndu-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toţi cei 23 de sfinţi legaţi şi, căzînd la dînşii, le săruta lanţurile, zicîndu-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriţi pe această oaie a lui Hristos, sfătuiţi-o să rabde pînă la sfîrşit, spuneţi-i răsplătirile care li s-au gătit celor care îşi aduc sîngele lor spre jertfa lui Hristos Dumnezeu, precum şi voi v-aţi adus sîngele vostru Aceluia şi aveţi ca rod al pătimirii voastre mîntuirea cea veşnică. Cîştigaţi dar şi sufletul acestuia cu sufletele voastre şi să-i fiţi părinţi, în locul părinţilor lui trupeşti, care au fost păgîni. Întăriţi-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezînd cu neîndoire, să-şi săvîrşească cu bine alergarea sa cea muceni-cească”.

    Natalia, zicînd astfel, a căzut la picioarele sfinţilor şi, sărutîn-du-le legăturile, s-a întors iarăşi la Adrian, care era în temniţa cea mai dinăuntru şi mai adîncă şi a zis către dînsul: „Domnul meu, vezi să nu-ţi cruţi tinereţile şi frumuseţile trupului tău, că acest trup de pămînt este mîncarea viermilor. Să nu te gîndeşti la averile tale de aur şi de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoşatei judecăţi, nici poate acolo cineva cu daruri să-şi răscumpere sufletul din pierzarea cea veşnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinţilor, ca pe nişte daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.

    Trecînd cîteva zile, Adrian a auzit că împăratul voieşte să-l scoată la judecată şi la chinuire împreună cu ceilalţi legaţi şi a zis către sfinţii mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvîntarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră şi sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinţii l-au binecuvîntat şi s-au chezăşuit pentru dînsul. Deci, dînd el daruri străjerilor temniţei, a ieşit. Pe cînd era pe cale, l-a văzut unul din cetăţeni. Acela îndată a alergat înainte şi i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături şi vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut şi a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinţii mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergînd, i-a zis: „Doamnă, ştii că domnul nostru este liber şi vine acasă?” Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos şi a scăpat de la mucenicie, s-a mîhnit foarte şi a plîns cu amar.

    Văzînd pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mîini şi a alergat de a închis uşile înaintea lui şi striga, zicînd: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai minţit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule şi mai ticălos decît toţi oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvîrşeşti? Cine te-a despărţit de sfinţi? Cine te-a amăgit ca să te desparţi de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieşit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici şi ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgeţile asupra ta şi eşti rănit? Mă miram, gîndind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu şi din cetate păgînească să fie cineva bun! Mă miram ca cineva din seminţia de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sîngele cel nevinovat, va fi tămîie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoţit cu acest păgîn? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea şi s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puţină vreme mi-a fost lauda între femei şi de acum întotdeauna mă voi ruşina între dînsele”.

    Deci, fericitul Adrian, stînd în urmă, se bucura cu duhul, auzind cuvintele ei şi, întărindu-se spre nevoinţă, mai cu căldură dorea să-şi împlinească făgăduinţa sa cea spre Hristos. El se mira de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoţit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de cînd se căsătorise. Văzînd mîhnirea ei cea mare, a început a bate în uşă, grăind către dînsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi uşa, că n-am fugit de la chinuire precum socoteşti tu, să nu-mi fie mie aceasta! Eu am venit, precum ţi-am făgăduit, ca să te iau şi pe tine să vezi sfîrşitul nostru”. Dar ea, necrezînd cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgeşte călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”

    Astfel, nevrînd ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plînge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezăşuit sfinţii mucenici şi de nu mă voi afla la vremea hotărîtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lîngă ale lor chinuri, vor lua şi pe ale mele, chinuindu-se şi pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morţi?” Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie uşa şi au căzut unul în braţele altuia. Apoi Adrian a zis către dînsa: „Fericită eşti între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ţi mîntuieşti bărbatul tău. Cu adevărat tu singură eşti pe pămînt iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că eşti părtaşă cu mucenicii, măcar că nu pătimeşti chinuri”. Apoi, luînd-o pe ea, s-a dus.

    Mergînd pe cale, el a zis către dînsa: „Cum vom rîndui averea noastră?” Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pămînteşti, domnul meu, ca să nu ţi se întoarcă mintea ta spre dînsele. Singur ia aminte de tine şi te îngrijeşte, ca să-ţi săvîrşeşti nevoinţa la care eşti chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumeşti, stricăcioase şi vătămătoare de suflet şi sîrguieşte-te să vezi şi să cîştigi veşnicile bunătăţi, cele pregătite de Dumnezeu ţie şi sfinţilor acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrînd în temniţă, a căzut la picioarele sfinţilor mucenici şi, sărutînd legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încît şi viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăţi din greutatea lanţurilor cu care erau legaţi; deci s-a plecat la dînşii şi le-a şters puroaiele rănilor.

    Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pînze curate şi basmale de mult preţ, că bogăţia lor era mare, deoarece amîndoi se născuseră din părinţi bogaţi şi slăviţi. Aducînd acelea, cu mîinile sale lega rănile lor, şi pe cît putea făcea uşurare durerilor sfinţilor, slujindu-le în temniţă şapte zile; pentru că atîta vreme mai era pînă cînd i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor şi împăratul Maximian şezînd la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legaţi. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniţă şi au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzîndu-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, şi neputînd să meargă, i-au tîrît cu un lanţ pe toţi cei 23, ca pe nişte trupuri dobitoceşti; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legîndu-i mîinile la spate.

    Apropiindu-se ei de divan, au înştiinţat pe împărat că i-au adus pe cei legaţi, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toţi împreună, ca să-şi vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiţi acum spre chin, să fie aduşi goi, numai părţile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiţi mai înainte, nu mai pot fi aduşi acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou şi sănătos cu trupul şi poate suferi toate chinurile, iar celorlalţi le-au putrezit trupurile şi oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăşi a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca şi cum ar fi greşit puţin, ci să li se mai lase puţină vreme pînă ce se vor însănătoşi, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăşi chinuri pentru fărădelegile lor”.

    Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părţile de jos să-i fie acoperite. Cînd slujitorii l-au dezbrăcat şi încă şi uneltele de chin i le-a dat în mîinile lui, sfinţii mucenici au zis: „Fericit eşti, Adriane, că te-ai învrednicit a-ţi duce crucea ta şi a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoşezi şi să te întorci înapoi, că-ţi vei pierde răsplata ta. Păzeşte-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele aşteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală şi ruşinează pe chinuitor. Să ştii că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava care are să se arate întru noi şi pe care aşteptăm să o cîştigăm cu darul Domnului”.

    Asemenea şi fericita Natalia a zis către dînsul: „Domnul meu, să-ţi adînceşti mintea către Dumnezeu şi de nimic să nu se înfricoşeze inima ta. Osteneala este puţină, iar odihna este fără de sfîrşit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veşnică. Puţin vei suferi durerile şi degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pămîntescului împărat, te-ai luptat pentru puţină leafă şi nu ţi-ai cruţat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăţie ţi se cade să suferi toate chinurile şi să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărăţeşti”.

    Deci, Adrian fiind dus înaintea păgînului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dînsul şi a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta şi voieşti ca rău să te lipseşti de viaţa aceasta?” Adrian a răspuns: „Ţi-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înţelepţit şi sînt gata ca în viaţa aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă şi nu te închini zeilor, precum eu şi toţi cei cu mine ne închinăm lor şi le aducem jertfe?” Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce şi pe alţii îi aduci în aceeaşi rătăcire?” Dar nu numai pe tine singur te duci la pierzare, ci şi pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeaşi pierzare îl tragi, sfătuindu-l şi silindu-l să se închine zeilor celor ciopliţi şi fără de suflet şi părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul”. Împăratul a zis: „Oare ţi se pare că zeii noştri sînt mici, cînd ei sînt mari?” Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sînt nimic”.

    Atunci chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Cînd a auzit fericita Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinţilor mucenici, zicînd: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinţii îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dînsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceţi-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sînt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sînt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat?” Împăratul a zis: „Nişte cuvinte ca acestea ai învăţat de la cei amăgitori?” Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numeşti amăgitori pe povăţuitorii spre mîntuire şi pe conducătorii spre viaţa veşnică? Voi mai ales sînteţi amăgitori, fiindcă amăgiţi pe oameni spre pierzare”. Maximian, mîniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cît mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atît îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.

    Fericita Natalia spunea sfinţilor mucenici toate cuvintele cîte le zicea împăratul şi cîte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruţă-ţi tinereţile tale şi mărturiseşte pe zei. Pentru ce voieşti a muri de bunăvoie aşa, în deşert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzîndu-te că te chinuieşti şi-ţi pierzi frumuseţile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruţi pe mine, ca să pier cu totul?” Muncitorul a zis: „Mărturiseşte pe zei ca să te miluiască pe tine şi iarăşi te vei rîndui în cinstea ta cea dintîi. Nu ţi se cade ţie să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu eşti de neam bun, fiu de părinţi cinstiţi; deşi eşti tînăr, eşti vrednic de mare cinste. Dar cei legaţi sînt de neam prost, nebuni şi necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te ştiu pe tine că-mi ştii neamul şi patria, dar, de ai fi ştiut neamul acelor sfinţi şi patria lor cea bogată, pe care ei o aşteaptă, tu mai întîi ai cădea la picioarele lor şi i-ai ruga să se roage pentru tine, şi cu mîinile tale ai sfărîma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuţindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostaşi puternici, să-l bată pe mucenic peste pîntece. Deci, sfîntul a fost bătut pînă ce i s-a deschis pîntecele şi au început a-i ieşi măruntaiele. Muncitorul, văzînd acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.

    Fericitul era tînăr cu vîrsta, avînd numai douăzeci şi opt de ani. Împăratul a zis către dînsul: „Vezi cum te cruţ pe tine? Deci, măcar cu cuvîntul cheamă pe zei, că îndată îţi vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ţi tămăduiesc rănile şi astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deşi îmi făgăduieşti mie îngrijire de doctori şi cinste în palatul tău, şi îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc ca singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea şi ce facere de bine îmi făgăduiesc. Cînd voi auzi din gura lor cuvîntul, atunci le voi aduce lor jertfă şi mă voi închina precum voieşti”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.

    Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muţi şi fără suflet?” Împăratul, mîniindu-se şi iuţindu-se, a poruncit să lege iarăşi pe mucenic cu ceilalţi legaţi şi să-l ducă în temniţă, hotărînd ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostaşii luînd pe sfinţii mucenici, pe unii i-au tîrît, pe alţii i-au dus în căruţe, fiind foarte slabi de durerile trupeşti şi neputînd să meargă. Astfel a fost dus Sfîntul Adrian în temniţă, care a primit iarăşi pe legaţii lui Hristos.

    Fericita Natalia, întărind pe Adrian şi punînd mîna sa pe grumajii lui, îl mîngîia şi îi zicea: „Fericit eşti, domnul meu, că te-ai învrednicit părţii sfinţilor mucenici. Fericit eşti, lumina ochilor mei, că pătimeşti pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui şi să fii părtaş aceleia; că cel ce se împărtăşeşte patimilor Lui, va fi părtaş şi slavei Aceluia”. Natalia, zicîndu-i aceasta, îi ştergea sîngele şi îşi ungea cu el trupul său, iar sfinţii mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian şi, apropiindu-se, îl sărutau, zicîndu-i: „Pace ţie, frate!” Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcînd aruncaţi, aceia, tîrîndu-se pe pămînt, se apropiau de dînsul ca să-l mîngîie şi toţi ziceau către el: „Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvîrşiţi ai lui Dumnezeu”. Sfîntul Adrian a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugaţi-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, ca vrăjmaşul diavol să nu poată nimic şi să nu se scoale împotriva mea”.

    Sfinţii i-au zis: „Nădăjduieşte spre Domnul, că nu te va birui pe tine satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deşi noi la început ne temeam pentru tine, gîndind la neputinţa cea omenească din tine; dar acum ai covîrşit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine şi credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmaşul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruieşte pe vrăjmaş”. Cu Sfînta Natalia erau şi alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinţilor, tămăduindu-le rănile şi legîndu-le cu feşe. Ele îşi împărţeau între ele pe sfinţii mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.

    Păgînul împărat, înştiinţîndu-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniţă, că fac slujbă celor legaţi şi pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniţă la cei legaţi. De aceea, Sfînta Natalia, văzînd că nu este cu putinţă femeilor să meargă la mucenici, şi-a tuns părul capului şi s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti. După săvîrşirea slujbei, şezînd la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ţie, adu-ţi aminte de însoţirea noastră, de această zăbovire a mea de faţă în pătimirea ta, şi de dorinţa ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia şi pe mine; şi, precum am fost în această viaţă plină de primejdii şi de păcate, tot aşa să petrecem nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Mă rog ţie, domnul meu, cînd vei sta înaintea lui Hristos, mai întîi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că ştiu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îţi va da ţie, că iubeşte rugăciunea ta şi este primită cererea ta. Ştii păgînătatea acestor cetăţeni şi împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem ca nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat şi închinător de idoli; şi astfel patul tău se va întina şi se va necinsti sfînta noastră însoţire. Mă rog, păzeşte pe soţia ta, precum învaţă apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înţelepciuni, ca să mă sfîrşesc cu tine”.

    Astfel grăind ea, s-a sculat şi iarăşi a slujit sfinţilor, hrănindu-i, adăpîndu-i şi curăţind rănile lor, le lega. Înştiinţîndu-se şi celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujeşte sfinţilor în chip bărbă-tesc, au făcut şi ele asemenea, adică s-au tuns şi s-au îmbrăcat bărbăteşte şi, intrînd în temniţă, slujeau sfinţilor ca şi mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgînului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înştiinţat de aceasta, că legaţii au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile şi sînt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniţă la dînşii o nicovală şi un ciocan de fier, cu care să le sfărîme fluierele şi mîinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obşte a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducînd ucigaşii slujitori ai muncitorilor, nicovala şi ciocanul în temniţă şi văzîndu-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întîmpinat, rugîndu-i să înceapă de la Adrian, de teamă ca nu cumva să se înfricoşeze bărbatul ei, văzînd o chinuire aşa de cumplită şi sfîrşitul celorlalţi mucenici.

    Ucigaşii au ascultat-o şi s-au apropiat mai întîi de Adrian, iar ea, ridicînd picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărîmat fluierele picioarelor. Atunci fericita, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ţie, domnul meu şi robul lui Hristos, întinde mîna cît mai eşti încă în viaţă, ca s-o sfărîme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalţi mucenici, căci ei au pătimit mai mult decît tine”. Sfîntul Adrian, întinzînd mîna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigaşul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfîntul Adrian îndată din acea mare durere şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel omorînd ucigaşii pe Sfîntul Adrian, au mers cu nicovala şi ciocanul la ceilalţi mucenici, iar ei singuri îşi întindeau picioarele şi mîinile pe nicovală, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Astfel, suferind sfărîmarea mădularelor, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului.

    După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile muce-nicilor să le dea focului, zicînd ca nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfînta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mîna bărbatului ei, ascunzînd-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzînd cuptorul, scoteau trupurile sfinţilor din temniţă şi le duceau la cuptor, iar Sfînta Natalia şi celelalte cinstite şi binecuvîntate femei, sîngele cel ce pica din trupurile muceniceşti îl luau în hainele lor cele de mult preţ, ungîndu-şi trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sîngele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur şi argint. Aruncînd trupurile mu-ceniceşti în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniţi-ne şi pe noi întru odihna voastră”. Sfînta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrînd să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încît toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoşate şi s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea şi cuptorul s-a stins, umplîndu-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar păgînii slujitori, văzînd frica aceea, au fugit. Alţii, căzînd cu faţa în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.

    Credincioşii bărbaţi ce se întîmplaseră să fie acolo cu Sfînta Natalia şi cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinţilor mucenici întregi şi nevătămate, încît nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios şi cu femeia sa, căzînd, au început a ruga pe Natalia şi pe ceilalţi, zicînd: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetăţii; deci, nemaiputînd suferi păgînătatea şi vărsările de sînge pe care păgînul împărat le face în cetate, voim acum ca, lăsîndu-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Daţi-ne nouă trupurile sfinţilor mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici şi, acolo petrecînd, le vom păzi pînă ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăşi aici – de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toţi. Dacă vor rămîne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, şi vă veţi face vînzători de trupurile sfinţilor, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraţilor care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, avînd vîntul spre înotare cu bună sporire.

    Sfînta Natalia a rămas în casa sa, avînd mîna iubitului ei bărbat, Sfîntul Adrian, pe care, ungînd-o cu mir şi învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătîiul patului său, neştiind nimeni din casă. După cîteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată şi frumoasă la faţă ca o fată tînără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-şi ia în însoţire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia nişte femei cinstite ca să-i zică de însoţire. Sfînta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sînt de vestea aceasta, şi cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsaţi trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am aşteptat ca atît de iute să mă ia cineva de soţie”. Acestea le grăia fericita Natalia, dar cu mintea se gîndea ca să fugă acolo unde sînt duse trupurile sfinţilor.

    Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mîna Sfîntului Adrian şi, căzînd cu faţa la pămînt, a plîns, zicînd către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scîrbiţi, Cel ce eşti aproape de cei zdrobiţi cu inima, caută spre mine, roaba Ta, şi nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpîne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfînt. Milostive Doamne, adu-ţi aminte de zdrobirea fluierelor lui şi de tăierea mîinilor. Asemenea şi de ale celorlalţi robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluieşte-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-vieţuire cu vrăjmaşii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinţii Tăi, şi izbăveşte-mă de aşteptarea omului cel necurat”.

    Rugîndu-se aşa, sfînta a adormit de multă mîhnire şi, dormind uşor, iată în vis i-a stat ei de faţă unul din acei sfinţi muce-nici, zicîndu-i: „Pace ţie, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăzneşte, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe cînd eram în legături, ci, stînd înaintea feţei lui Hristos, L-am rugat pe El să-ţi poruncească să vii degrabă la noi”. Fericita Natalia a zis către dînsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpînul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?” Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpînului. Iar tu, sculîndu-te, nu zăbovi, ci intră în corabie şi mergi la locul acela unde sînt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul şi te va aduce la noi”. Sfînta Natalia, deşteptîndu-se din somn, îndată a lăsat toate şi, luînd numai mîna Sfîntului Adrian, a ieşit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca şi cum o aştepta, şi cu aceea a mers la Vizantia. Intrînd într-însa, a văzut în ea bărbaţi şi femei, toţi fiind creştini, care fugeau de chinuirea păgînului împărat Maximian, şi astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.

    Tribunul, înştiinţîndu-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostaşi în ajutor şi, şezînd în altă corabie, a plecat după dînsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vînt puternic, încît a întors corabia tribunului înapoi şi a aruncat-o iarăşi pe acelaşi mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulţi din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creştinească, în care era Sfînta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopţii, s-a arătat duhul vrăjmaşului împotriva lor, ca şi cum venea în corabie din partea răsăritului, părînd că are cu sine oameni călători, şi a zis corăbierilor celor creştineşti, ca printr-un glas de cîrmaci: „De unde veniţi şi unde mergeţi?” Aceştia au răspuns: „Venim din Nicomidia şi mergem în Vizantia”. Vrăjmaşul le-a zis: „Aţi rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceţi corabia spre partea stîngă”. Duhul cel necurat, zicînd aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire şi să-i înece. Creştinii, crezînd minciuna şi socotindu-i pe ei că sînt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pînzele şi corabia spre stînga, dar îndată li s-a arătat Sfîntul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, şi a strigat cu glas mare, zicînd: „Să mergeţi înainte pe calea pe care aţi început şi să nu ascultaţi glasul duşmanului, care vă meşteşugeşte pierzarea cu vicleşug”.

    Zicînd aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericita Natalia, sculîndu-se, a văzut pe Sfîntul Adrian mergînd înaintea corabiei, şi s-a bucurat foarte mult şi a strigat, zicînd: „Iată, domnul meu!” Atunci îndată sfîntul s-a făcut nevăzut. Vîntul le sufla cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinţilor mucenici, şi au ieşit pe uscat cu bucurie. Sfînta Natalia, mergînd la trupurile sfinţilor mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzînd la dînşii şi sărutîndu-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mîna Sfîntului Adrian de trupul lui şi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult.

    Sculîndu-se după multă rugăciune, a sărutat pe fraţii şi pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulţi credincioşi. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie şi, ducînd-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puţin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfîntul Mucenic Adrian, zicîndu-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos şi fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ţie de Domnul! Vino şi-ţi primeşte răsplătirea cea cuvenită ţie!” Ea, deşteptîndu-se din vedenia aceea, a spus fraţilor şi surorilor ceea ce a văzut şi a auzit, şi i-a rugat să se roage pentru dînsa. După aceasta, iarăşi i s-au închis ochii şi a adormit. După un ceas, fraţii au mers ca s-o deştepte şi au găsit-o sfîrşită; căci sfîntul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veşnică.

    Astfel, degrabă după săvîrşirea pătimirii sfinţilor mucenici, şi-a sfîrşit şi Sfînta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deşi fără de vărsarea sîngelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinţilor mucenici în legături şi privind la pătimirea lor, fugind încă din casa şi din patria sa pentru întreaga înţelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    Sfinti Adrian si Natalia sant pilda vie pentru familii si viitoare familii. Am dat copy-paste la acest articol de pe pagina http://paginiortodoxe.tripod.com/ pentru ca pe acea pagina apar si publicitati cu ghicit in carti si talismane si nu doresc sa indrept pe cineva spre rau. Doamne ajuta-ne.

    Apreciază

  2. lastun said, on august 26, 2012 at 7:39 pm

    Acesta este si acatistul sfintilor Adrian si Natalia
    http://www.dervent.ro/rugaciuni.php?cID=cat-rugaciuni-acatiste&rID=00052-ACATISTUL_SFINTILOR_MUCENICI_ADRIAN_Sl_NATALIA
    Doamne Ajuta-ne.

    Apreciază

  3. lastun said, on august 26, 2012 at 8:03 pm

    Nu sant pe stil vechi dar uitati cateva cuvinte folositoase si frumoase ale parintelui Paisie Aghioritul pentru o familie armonioasa de pe un site al fratilor nostri de peste Prut http://ortodoxia.md/frmantrile-sufleteti-ale-tinerilor/4448-inceputul-cel-bun-al-vieii-familiale
    Doamne ajuta-ne.

    Apreciază

  4. ORTODOXIE said, on august 31, 2014 at 3:34 pm

    Reblogged this on CREDINŢĂ DREAPTĂ ORTODOXĂ!!!.

    Apreciază

  5. Ionel said, on septembrie 24, 2019 at 1:01 am

    saracii ajung in iad mai repede decat bogatii ca au o saracie involuntara ei vor tot ce au bogatii dar isi motiveaza saracia ca sunt buni crestini cand de fapt sunt putori ordinare si plini de vicii fumat beutura femei

    De pus osu la munca e greu e mai usor sa invidiezi pe aia care au fost harnici si au ca sunt destepti si au stiu ce sa faca sa bata TALANTUL CU BATUL si asa avand cu ce fac si fapte bune si ajuta totii nenorocitii de soarta desi nu merita asa ajuta Domnul totii pacatosii prin bogati

    Si ei stau si nu fac nimic toata ziua
    Aleg ce vor ei la pomana arunca painea la caini nemernicii la cimitir

    Tanarul ala bogat era mai bun decat o sa fim noi vreodata si sunt sigur ca s-a mantuit cand a fost pregatit sa renunte la atasamentul sau de avere.

    Noi cand ne lasam de ura?de invidie? de lene? de fumat? de beut? de piz.de? de curvasareala?

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: