Cel mai încredinţat semn al dragostei celei adevărate, mai mult decît toate alte faceri de bine ce se fac trupului: pe cel prost a-l învăţa, pe cel ce greşeşte a-l îndrepta şi pe sufletul cel ce piere a-l căuta şi a-l dobîndi spre mîntuire

Am primit de la fratele mircea.v:

Din Hronograf:

întrebare: Pentru ce se cuvine cuiva a citi şi a şti Dumnezeiasca Scriptură şi istoria cea dintr-însa şi celelalte cărţi, unele învăţătoare, iar altele istorice?

Răspuns: Pentru trei pricini: 1) Pentru cunoştinţa lui Dumnezeu; 2) Pentru a sa singură îndreptare; 3) Pentru povăţuirea aproapelui.

1) Intîi, pentru cunoştinţa lui Dumnezeu:

Domnul nostru lisus Hristos în Sfînta Evanghelie grăieşte: „Cercaţi Scripturile, că voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, şi acestea sînt care mărturisesc despre Mine” (loan 5, 39). Prin ştiinţa dumnezeieştilor cărţi se află viaţa veşnică. Şi ce este viaţa veşnică? Fără decît cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu celui veşnic, precum singură Dumnezeiasca întrupată înţelepciune Hristos către Tatăl Său grăieşte: „Şi aceasta este viaţa veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul Adevăratul Dumnezeu, şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis” (loan 13, 3).

Iar această cunoştinţă a adevăratului Dumnezeu, de unde-i vine omului dacă nu din Sfînta Scriptură? Pentru aceea vrînd Hristos Ucenicilor Săi cunoscut să le fie şi prin propovăduirea lor întru cunoştinţa a toată lumea să vie, mai întîi le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile, şi simpli necărturari i-a ales la Apostolie, iar cărturari şi înţelepţi i-a trimis pe ei la propovăduire.

2) Pentru a sa singură îndreptare:

Sfîntul Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei aşa: „Din tinereţe sfinţitele Scripturi le ştii, care pot să te înţelepţească întru mîntuire” (2 Tim. 3, 15). Iar arătat este ce îndreptează pe om, îl povăţuieşte şi spre mîntuire de mînă îl duce: aceasta adică a şti Dumnezeiasca Scriptură. Pentru aceasta Sfîntul loan Gură de Aur ne îndeamnă zicînd: „Cărţile cele sfinte în mîini să le luaţi, şi folosul ce este într-însele cu mare sîrguinţă îl veţi primi. Pentru că de acolo se naşte dobîndă multă. Mai întîi limba prin citire (în frumoasă limbă) se îndreptează, apoi sufletul primeşte duhovniceşti aripi şi se înalţă sus şi cu strălucirea Soarelui Dreptăţii se luminează. Iar către aceasta: precum simţitoarea pîine înmulţeşte puterile trupului, aşa citirea dă sufletului putere. Că hrană duhovnicească este şi tare-l face pe suflet, şi mai statornic şi mai înţelept, nelăsîndu-l pe el să se prindă de patimile păcatelor, ci uşor şi întraripat făcîndu-l pe el la Cer îl mută” (Sf. loan Gură de Aur, Cuvîntul 29 la Facere). Pînă aici cel cu Gura de Aur. Iar alt învăţător -sfîntul loan Damaschin, de acelaşi folos care se face din citirea cărţilor grăieşte aşa: „Precum pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, aşa sufletul cel adăpat din Dumnezeiasca Scriptură. Se îngraşă şi rodul copt îşi dă: Credinţa Ortodoxă, şi cu frunze de­a pururea verzi – zic adică cu fapte plăcute lui Dumnezeu – se înfrumuseţează şi spre dumnezeiasca lucrare cea plăcută lui

Dumnezeu şi spre vedenia cea netulburată, şi către cea netulburată dumnezeiască gîndire prin gînduri din Sfintele Scripturi ne alcătuim. Pentru că chemare a toată fapta bună şi întoarcere dinspre toată răutatea întru acestea aflăm. Şi iarăşi acelaşi, spre îndeletnicirea cărţii, îndemnîndu-ne zice: Să batem prea frumosul rai al Scripturii celei cu bun miros, prea dulce, prea frumos, care prin cîntările celor gînditoare de tot felul, de purtătoare de Dumnezeu păsări răsună urechile noastre şi atingîndu-se de inima noastră şi scîrba o mîngîie, iuţimea o alinează şi de bucurie pururea fiitoare o umple” (Sf. loan Damaschin, Cartea 4; pentru Credinţă, cap. 18). Pînă aici Damaschin.

Iar ce fel de pagubă se izvodeşte din necitirea şi neştiinţa cărţilor, o arată sfîntul Atanasie al Niceii (iarăşi aceea şi sfîntul loan Gură de Aur), zicînd: „Precum cu neputinţă îi este pămîntului celui cu ploaia neadăpat ca să crească spice, măcar deşi de o mie de ori de s-ar semăna, tot astfel mintea neadăpîndu-se cu Dumnezeiasca Scriptură, nu-i este cu lesnire a face vreun rod (duhovnicesc) măcar şi o mie de cuvinte de ar turna cineva într-însa. Deci mare răutate este, a nu şti Scripturile şi ca un dobitoc nepriceput a fi, căci nenumărate răutăţi se nasc din neştiinţa Scripturilor. De acolo au răsărit vătămările cele mari eretice, de acolo viaţa negrijulie, ostenelile nefolositoare, orbiciunea sufletească, înşelăciunea diavolească. Căci precum cei orbi la ochii trupeşti nu pot să umble pe calea cea dreaptă, tot astfel şi cei ce nu ştiu Dumnezeiasca Scriptură, nici nu privesc la razele ei, adeseori se poticnesc şi a greşi pururea sînt siliţi” (Sf. Atanasie, Cuvînt la Sfînta Scriptură; aceasta şi la Gură de Aur la trimiterea lui Pavel). Pînă aici Atanasie şi Gură de Aur.

Iar se învaţă omul bine şi cu Dumnezeiască plăcere a vieţui, din chipul celor ce mai înainte au vieţuit cu bunătăţi, pe care nu în alt fel poate cineva să le afle fără numai în istoriile Dumnezeieştii Scripturi, cele bisericeşti şi politice. Pentru aceea şi binecredinciosul împărat Alexandru Macedon, fiului său Leon înţeleptul îi rînduia, zicîndu-i în cartea „Vasile Macedon, 1″, – se aduce spre întărire de la Baronie -„Scripturile faptelor celor vechi totdeauna a le citi să nu te leneveşti, că întru acelea vei afla fără de osteneală pe cele ce alţii cu multă osteneală le-au aflat şi de acolo pe ale celor buni cele bune, iar pe ale celor răi pe cele rele lucruri le vei pricepe. La fel şi schimbările cele în multe feluri ale vieţii omeneşti şi răsturnările lucrurilor şi nestatornicia lumii acesteia, şi cea a împăraţilor lesnicioasă cădere o vei cunoaşte şi ca în scurt să zic: pe ale celor rele lucruri pedeapsa ce le urmează, iar pe ale celor bune răsplătirea o vei şti. Deci de cele rele vei fugi ca să nu te ajungă cumplita răzbunare (de la Dumnezeu), iar pe cele
bune le vei iubi, şi cu singur lucrul le vei isprăvi pe ele întru sineţi, ca să te învredniceşti a cîştiga pentru dînsele răsplătirea cea bună”. Acesta este aşezămîntul fiului lui
Macedon.

3) Pentru povăţuirea aproapelui:

Iarăşi Sfîntul „Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei, zicînd: „Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi folositoare spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre dojenire” (2 Tim. 3, 17). Creştinescul om dator este după Dumnezeiasca poruncă să iubească pe aproapele ca pe sineşi. Iar de trebuie să-i iubească ca pe sineşi, deci şi pe mîntuirea lui, ca şi pe a sa să o dorească şi s-o caute dator este. Pentru că acesta este cel mai încredinţat semn al dragostei celei adevărate, mai mult decît toate alte faceri de bine ce se fac trupului, adică: pe cel prost a-l învăţa, pe cel ce greşeşte a-l îndrepta şi pe sufletul cel ce piere a-l căuta şi a-l dobîndi spre mîntuire. Iar cel ce nu se grijeşte de mîntuirea aproapelui, nu-l iubeşte pe dînsul ca pe sineşi, nici nu are dragoste adevărată către Dumnezeu. Ci va zice cineva: îmi ajunge mie ca de sinemi să caut, iar nu şi de altul ! Destul îmi este mie ca de mîntuirea mea să-mi iau aminte, iar nu şi de mîntuirea altora să mă grijesc. Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul loan Gură de Aur, zicînd,: (La năravnice învăţături către Corinteni, 25, 5; la Efes. 4; la Coloseni, 5; Filipeni, 2, 4): „De te vei lenevi de a purta grijă de fratele, nu vei putea într-acest fel să te mîntuieşti”. Şi iarăşi: „Măcar pe toate de le-am isprăvi, iar pe aproapele nu I-am folosi, nu vom intra întru împărăţie”. Şi iarăşi: „Nici o ispravă mare nu poate să fie, cînd dobîndă întru alţii nu şi-ar da. Nu este destul bărbatului îmbunătăţit îndreptarea sa spre mîntuire, dacă şi pe ceilalţi nu-i foloseşte şi nu-i îndreptează. „Pentru aceea iarăşi zice: „Fiecare să caute mîntuirea celor de aproape! Iar a căuta mîntuirea celor de aproape este a folosi unul pe altul, precum învaţă Sfîntul Apostol Pavel: „Să zidiţi fiecare pe aproapele” adică să-l folosiţi. Iar folosul se face uneori din viaţă îmbunătăţită, alteori din cuvînt, cînd omul nu numai singur cu Dumnezeiască plăcere vieţuieşte, ci şi pe alţii spre cea plăcută lui Dumnezeu viaţă îi povăţuieşte, cu cuvinte folositoare învăţîndu-i, îndemnîndu-i, dojenindu-i şi sfătuindu-i ca să se abată de la rău şi să facă bine”.

Iarăşi va zice cineva: Nu sînt Dascăl, nici Preot, nici Duhovnic, nici păstor de suflete, nu mi se cade mie a învăţa pe cineva!

Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul Teofilact: „Să nu zici

nu sînt Dascăl şi povăţuitor, pe alţii a-i învăţa şi a-i folosi nu sînt dator! Minţi, pentru că Dascălii nu ajung pentru povăţuirea tuturor cîte unul, ci, voieşte Dumnezeu ca fiecare să povăţuiască şi să zidească pe aproapele”- (La întîia trimitere către Solun ce-o aduce spre întărire de la Cornelie). Pînă aici Teofilact.

Ci şi în Legea Veche, Sfîntul David, împărat fiind, oare n-a avut grijă de folosul celor de aproape? Oare nu i-a învăţat şi nu i-a povăţuit pe cei păcătoşi la lucruri bune? „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Psalm 50, 15). Cu cît mai vîrtos noi fiii Noului Dar, a o face aceasta datori sîntem! Deci dacă datoria creştinească este aceasta: ca să înveţe unul pe altul şi să-i povăţuiască spre mîntuire, apoi cum se poate cineva să înveţe pe altul, dacă singur nu va fi iscusit întru Sfînta Scriptură, nici ştiind faptele cele vechi, cum va povăţui pe altul la calea cea dreaptă, singur el neştiindu-şi calea sa unde merge? La unul ca acesta se împlineşte pilda evanghelică: „Orb pe orb de va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei 15, 14). Deci dar pentru acelea ce s-au zis mai înainte trei motive, de trebuinţă îi este fiecăruia citirea şi înţelegerea Dumnezeieştilor Scripturi şi ale celorlalte cărţi folositoare.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Parintele Justin Parvu: daca nu il trezim pe fratele nostru, ni se socoteste un fel de lepadare, tradare

 

Sfantul Ioan Gura de Aur: Trebuie sa ne ingrijim si de mantuirea celuilalt. Dumnezeu nu ne va da ajutorul daca dormim

Foto: http://www.ioanguradeaur.ro/

Sfantul Ioan Gura de Aur:

“– Ce zici?! Că dacă avem femeie nesupusă şi copii [neascultători], vom fi traşi la răspundere?
– În mod sigur, dacă nu faci cu cea mai mare atenţie şi sărguinţă cele ce ţin de tine. Căci nu ne este de-ajuns pentru mântuire propria ta virtute.

Că dacă cel care nu s-a folosit de un talant, nu a avut nici un câştig, ci a fost pedepsit, [chiar dacă l-a ţinut în păstrare şi nu l-a pierdut], este limpede că nu e de-ajuns propria virtute pentru mântuire, ci trebuie [de a te îngriji] si de a celuilalt. Aşadar, să avem multă îngrijire de femei, multă purtare de grijă faţă de copii şi casnicii noştri, multă şi faţa de noi înşine ca să fim în bună rânduială şi noi şi aceia şi sa-L rugăm pe Dumnezeu să ne fie ajutător la această lucrare. Dacă Dumnezeu vede că ne îngrijim şi ne preocupăm de acest lucru, ne vine în ajutor. Dar dacă nu facem nimic [din partea noastră] , nu ne va da mâna. Fiindcă Dumnezeu nu ne va da ajutorul dacă dormim, ci dacă ne ostenim.

Căci ajutorul nu poate fi al unuia care nu lucrează, ci al celui care el însuşi lucrează(51). Iar Bunul Dumnezeu este puternic ca prin Sine să ducă la împlinire lucrarea [noastră] ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: https://www.ioanguradeaur.ro/392/omilia-xxi-din-comentariul-la-epistola-catre-efeseni-2/

 

Comentariul zilei: Lectia Gabriela Szabo

Comentariul fratelui Mircea postat la Tinerilor, ati inceput sa faceti flotari si sa mergeti in drumetii? Stiti ca sunteti cea mai distrusa generatie de tineri, de cand exista omul pe Pamant?:

Lectia Gabriela Szabo

Sfantul Ioan Gura de Aur de multe ori in omiliile sale, spre a lamuri mai bine si pe intelesul tuturor anumite aspecte ale crestinismului, ii aduce in discutie pe atleti. De exemplu:

„De s-ar întîmplă să se pornească război şi prigoană împotriva bisericilor —
să dea Dumnezeu să nu se întîmple asta vreodată! — , gîndeste-te cît de mare ar fi rîsul, cît de mare ocara! Şi pe bună dreptate! Cînd nimeni nu se exercitează în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul luptelor? Care atlet, care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile
olimpice? N-ar trebui, oare, ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de
luptă, de bătaie cu pumnii şi de alergare? Nu vedeţi că aşa numiţii pentatleţi, cînd
n-au pe nimeni cu care să facă exerciţii, umplu un sac cu nisip, îl atîrnă şi aşa îşi
exercitează forţa lor? Nu vedeţi că atleţii mai tineri fac cu colegii de aceeaşi vîrstă exerciţii în vederea luptelor cu adversarii lor? Pe aceştia imită-i şi tu şi
exerciteazâ-te în luptele filozofiei!”. (adica filozofia crestina)

La olimpiada de la Sydney din 2000 (momentul maxim al sportului romanesc) Gabi Szabo castiga 2 medalii, bronz la 1500 m si aur la 5000 m. Pt cei mai tineri, Gabi Szabo a fost o supersportiva, a fost declarata cel mai bun atlet din lume in 1999, a castigat tot ce se putea castiga, toate titlurile posibile, a facut recorduri mondiale… Sprintul final il avea distrugator.

Cursa 1500 m:

Cursa 5000 m, ultimii 1000 m:

In cursa de 1500 m, a vrut sa surprinda, sa vina tare din spate, dar a inceput atacul prea tarziu. A recunoscut greseala. Dupa cum se vede, avea potentialul de a castiga, dar strategia a fost gresita. A lasat prea mult pentru ultima suta.
Cu lectia invatata, la cursa de 5000 m a avut alta strategie, de data asta castigatoare. Nu a mai riscat nimic, a controlat toata cursa, si atacul final l-a dat din pozitia de lider. Ultimul tur, impresionant.

Este o buna lectie pentru cursa vietii noastre, cursa crestineasca a vietii noastre, cursa mantuirii, in aceste vremuri de final. Sant multi care aleg strategia lui Gabi Szabo din cursa de 1500m, spunand ca lasa totul pentru ultima suta de metri. Riscant, foarte riscant, pentru ca in general noi nici macar nu santem superatleti.
Dupa cum se vede, strategia de la 5000 m, este cea mai sigura, tu controlezi totul de la inceput, esti cu un pas inaintea sistemului, nu te lasi dominat si ingropat in plutonul sistemului, pregatesti finalul cursei pas cu pas (cu tot ce inseamna aceasta – si s-a tot discutat pe blog ce inseamna aceasta) pe tot timpul cursei.

Despre cele mentionate si de Sfantul Ioan Gura de Aur referitoare la antrenamentele atletilor, e foarte clar. Intr-o astfel de cursa, cursa curselor, fara antrenament santem morti din start.

Gabriela Szabo nu stie ungureste, iar intr-un interviu a spus:
„Pe spatele meu nu a scris niciodata numele meu, ci Romania.”

Sfântul Iustin Popovici: Nu există o luptă mai importantă și mai teribilă decât lupta pentru mântuirea sufletului

Sfantul Iustin Popovici:

Nu există o luptă mai importantă și mai teribilă decât lupta pentru mântuirea sufletului. 

Lupta este constantă și intensă. Lupta, cu cine?

 Cu toti acesti teribili dușmani ai oamenilor: 

smintelile si incercarile, păcatele, impatimirile, moarte si diavolul – care fără răgaz  duc război însetat de sânge împotriva creștinilor și a mântuirii lor.

 Prin urmare, creștinii sunt în mod constant sub arme și pe câmpul de luptă; ei luptă fără un pact și un armistițiu. 

Există răni, există dureri.

 In lupta crestinii se împiedică, cad și chiar  uneori se prăbușesc. 

Și principalul lucru este: sa nu abdice; prin suferinte mai presus de toate devenim vigurosi – si biruinta este sigură prin har.

Mai ales când noi, creștinii, avem „inimile – unite în dragoste”. 
Atunci noi, creștinii, constituim o armată creștină atotcuprinzătoare în toate luptele cu păcatul, cu moartea și cu diavolul. 

Apoi fiecare luptă pentru tot și pentru toate, pentru toată lumea, este împreună „cu toți sfinții”. 

De aceea, fiecare păcat, fiecare moarte, fiecare diavol cade  in fata crestinului care lupta cu ajutorul rugaciunii sfintilor; moartea este depasita  cu toata agonia morții, păcatul biruit, diavolul învins.

Sursa:

https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/54/

Traducerea:

Fratele Felix

Cititi va rog si:

Nu exista a treia cale

 

Parintele Ilie Cleopa – CELE 12 TREPTE ALE PACATULUI

Iata ce putem citi la Părintele Cleopa – Cele douăsprezece trepte ale păcatului:

Păcatul, de când ia fiintă în mintea omului si până îl duce pe om la sinucidere, la moarte are 12 trepte. Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu gresească! Putere de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toti dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu cititi la Psaltire: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi. Si iarăsi spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeu l-a zidit pe om si l-a lăsat în mâna sfatului său.

Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos si îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, sau boldul mortii, si este urâciune înaintea lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului. În Sfânta Scriptură, păcatul se numeste „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare.

Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie si rugăciune, el va ajuge puternic ca un leu. Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău, care, furisându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Si pentru a putea scăpa de acest drac si să oprim păcatul să pătrundă în mintea noastră si-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atentiei, care se naste din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezeste”.

Sub nici o forma, DRACII NU VOR AVEA PARTE DE MANTUIRE. O intamplare cu Sfantul Cuvios ANTONIE CEL MARE. Despre APOCATASTAZA

   Citez din articolul Cuviosul Antonie cel Mare:

   Marele intre parintii cei desavarsiti, Cuviosul Antonie era inainte vazator si, fiind trecut prin ispitele dracesti, socotea de nimic mestesugirile lor, ca si cand nu era suparat de ei. Si de multe ori vedea cu ochii cei trupesti chiar ingeri si diavoli, cum iau aminte la viata omeneasca, nevoindu-se fiecare din ei sa traga de partea sa pe oameni. Si atat de mare era la fapte bune, incat certa si batjocorea duhurile cele necurate si de multe ori le izgonea pe ele, aducandu-le aminte de surparea lor cea din cer si de chinul lor, in focul cel vesnic.

   Deci, s-a intamplat odata un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfatuit sa vie la staretul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cutezau sa se apropie de el cu gand rau, temandu-se ca nu cumva sa fie ranit de dansul, ca ajunsese staretul la nepatimire si la viata cea desavarsita si era daruit cu Preasfantul Duh. Deci, unul din diavoli a zis catre celalalt: „Zerefere (ca asa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocai cineva de noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocainta? Se poate una ca aceasta, sau nu?” Raspuns-a celalalt: „Si cine poate sa stie aceasta” Iar Zerefer a zis: „Imi vei da voie sa merg la batranul Antonie, care nu se teme de noi, si sa ma incredintez de aceasta de la dansul?” Raspuns-a lui celalalt: „Du-te, dar te fereste cu dinadinsul, ca batranul este inainte vazator si va cunoaste ispitirea ta si nu va voi sa intrebe de aceasta pe Dumnezeu, insa, du-te, poate, cumva vei avea raspuns.”

   Si mergand Zerefer la Antonie, s-a inchipuit ca om si a inceput a plange si a se tangui inaintea lui. Iar Dumnezeu – vrand sa se stie ca El nu-Si intoarce fata de la nici unul din cei ce vor sa se pocaiasca, ci primeste pe toti cei ce alearga la El, si dand pilda si omului cu pacate grele, ca El, nu s-ar intoarce chiar si de la diavolul, incepatorul rautatii, de ar voi aceasta cu adevarat sa se pocaiasca – a tainuit, o vreme, sfatul dracesc batranului, ca sa nu-l cunoasca. Drept aceea, Cuviosul il vedea pe cel ce venise la dansul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, si i-a zis: „Ce plangi asa, tanguindu-te din inima, omule, sfaramandu-mi inima si sufletul cu lacrimile tale cele multe?” Iar diavolul cel viclean a raspuns: „Eu, o Sfinte Parinte, nu sunt om ci diavol, pentru multimea faradelegilor mele.” Iar batranul l-a intrebat: „Si ce voiesti sa-ti fac frate?” (Ca socotea Cuviosul, ca pentru multa smerenie se numeste el pe sine diavol, Dumnezeu nearatandu-i lui ceea ce se facea). Si a zis diavolul: „De nimic alta nu ma rog tie, Sfinte Parinte, fara numai sa te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa-ti arate tie, adica, de ar primi pe diavol la pocainta, sau pocainta lui cu totul n-o ia in seama? Pentru ca daca va primi pe diavol, apoi ma va primi si pe mine, acela ce am facut lucruri asemenea cu el.” Iar batranul i-a raspuns: „Precum voiesti voi face, insa sa te duci astazi la casa ta, iar dimineata sa vii aici si-ti voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.”

   Deci, ducandu-se diavolul si sosind noaptea, si-a ridicat batranul cuvioasele sale maini spre cer si s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca sa-i arate lui de ar primi pe diavolul, daca s-ar intoarce la pocainta. Si indata, ingerul Domnului, stand inaintea lui, i-a zis: „Asa graieste Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stapanire pentru diavol? Pentru ca el este acela care a venit cu viclesug sa te ispiteasca.” Si a zis batranul catre inger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, incat sa nu cunosc viclesugul dracesc?” Iar ingerul i-a zis: „Sa nu te tulburi de aceasta, caci este o minunata randuiala a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce gresesc, ca, adica, sa nu se deznadajduiasca pacatosii, care fac multe faradelegi, ci sa vina la pocainta, stiind ca de la nici unul, care vine la El, nu se va intoarce Preabunul Dumnezeu, chiar cand ar veni insusi diavolul vrajmas, cu adevarat. Drept aceea, cand va veni la tine sa te ispiteasca si te va intreba, sa nu te smintesti de el, ci sa-i zici astfel: „Iata ca iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodata nu se intoarce de la cel ce vine la El, chiar cand diavolul ar veni. Iata, El fagaduieste a te primi pe tine, numai de vei pazi cele poruncite de El. Iar, cand te va intreba: Care sunt cele poruncite de El?, sa-i zici, astfel graieste Domnul Dumnezeul: Te stiu pe tine cine esti si de unde ai venit ispitindu-ne, ca tu rautatea cea veche esti si nu poti sa fii bunatate noua, si incepator al raului de demult fiind, nu vei incepe acum a face binele. Ca, deprinzandu-te cu mandria, cum vei putea a te smeri la pocainta si a afla mila? Dar, ca sa nu ai acest raspuns in ziua judecatii, ca voiai sa te pocaiesti si nu te-a primit Dumnezeu, iata si tie iti pune pocainta bunul si milostivul Dumnezeu, numai daca vei voi, poruncindu-ti tie aceasta: Sa stai intr-un loc, vreme de trei ani, si, intorcandu-te spre rasarit, sa strigi cu glas mare, ziua si noaptea, si sa zici astfel: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche. Iar aceasta sa o zici de o suta de ori. Si iarasi alta rugaciune: Dumnezeule, mantuieste-ma pe mine, inselaciunea cea intunecata, la fel, de o suta de ori sa o zici. Si iarasi: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, uraciunea pustiirii, sa o zici de o suta de ori si asa sa strigi catre Domnul neincetat, ca nu ai trupeasca alcatuire, ca sa obosesti ori sa slabesti. Si, dupa ce vei savarsi aceasta cu gand smerit, atunci vei fi in randuiala ta cea dintai si te vei numara cu ingerii lui Dumnezeu. Si de va fagadui sa faca aceasta sa-l primesti pe el la pocainta. Dar stiu ca rautatea veche nu poate a fi bunatate noua. Si sa se scrie aceasta pentru neamurile viitoare, ca dintru, aceasta intamplare oamenii foarte lesne se vor incredinta sa nu mai deznadajduiasca de a lor mantuire.” Si ingerul, acestea zicand, catre Cuviosul Antonie, s-a suit la cer.

   Iar, a doua zi, a venit diavolul si a inceput sa se tanguiasca de departe, in chip de om, ca si cum plangea si, venind la batranul, i-a facut plecaciunea. Iar batranul, mai intai nu l-a vadit pe el, ci numai in mintea sa il ocara. Apoi Sfantul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ti-am fagaduit si te primeste la pocainta, de vei plini cele ce prin mine iti porunceste Stapanul si Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Si care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu sa le fac?” Iar batranul a raspuns: „Ti-a poruncit Dumnezeu acestea: Sa stai intr-un loc trei ani nemiscat, privind spre rasarit si strigand, ziua si noaptea, Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche, zicand aceasta de o suta de ori. Si, iarasi, de o suta de ori, sa zici: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine, uraciunea pustiirii, si, iarasi, de acelasi numar de ori: Dumnezeule, miluieste-ma, pe mine inselaciunea cea intunecata. Si cand le vei face acestea, atunci te vei numara a fi cu ingerii lui Dumnezeu, intru aceeasi slujba in care ai fost si mai inainte.”

   Iar Zerefer, lepadand indata acel inselator chip al pocaintei, a ras tare si a zis batranului: „O, calugare, de-as fi voit a ma numi eu insumi rautatea veche, uraciune a pustiirii si inselaciune intuneacata, apoi as fi facut aceasta de la inceput, ca sa ma fi mantuit. Acum, sa ma numesc eu insumi rautate veche? Nicidecum. Si cine ar zice aceasta? Pentru ca, pana acum, eu sunt minunat in ispravi si toti, de teama, se supun mie: cum, dar, as putea sa ma numesc eu singur uraciune a pustiiri, ori inselaciune intunecata? Nicidecum calugare, nu, ca inca stapanesc pe pacatosi si ei ma iubesc, eu sunt in inimile lor si ei umbla dupa voia mea, iar a fi rob netrebnic si prost in pocainta, asta nu voiesc, batrane, nu, nu asta sa nu fie, ca, adica, din cinstea cea mare, sa ajung intru atata necinste.” Si, zicand acestea, si strigand, diavolul s-a facut nevazut. Iar batranul, sculandu-se la rugaciune, a multumit lui Dumnezeu, zicand: „Adevarat ai zis, Doamne, ca rautatea veche nu poate fi bunatate noua si incepatorul rautatilor nu se face facator de bunatati noi.”

   Si aceasta, fratilor, nu in desert ne-am sarguit a le spune voua, ci ca sa cunoasteti bunatatea Stapanului si milostivirea Sa, ca daca El este gata, ca si pe diavolul sa-l primeasca la pocainta, apoi, cu cat mai mult pe om, pentru care Si-a varsat si sangele. Esti pacatos? Pocaieste-te, ca de nu, in primejdie esti a merge cu diavolul, in vesnica pierzare a gheenii, nu ca ai gresit, ca toti gresim si nu-i nimeni fara de pacat, decat numai unul Dumnezeu, ci pentru ca n-ai voit a te pocai si a te ruga Judecatorului inainte de sfarsitul tau. Iar daca, fugind de pacat, vei placea Domnului, o, de cate bunatati te vei indulci! Pentru ca, intorcandu-te la El inainte de sfarsit, vei afla pe Judecatorul milostiv si te vei invrednici fericirii si cu ingerii cei luminati te vei salasui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor impacati cu Dumnezeu si veselia cea pururi fiitoare. Pe care si noua tuturor fie a le dobandi, prin Hristos Domnul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururi si in vecii vecilor! Amin.

   Iata si ce putem citi in articolul Apocatastaza:

   Apocatastaza este o speculatie origenista, potrivit careia, la sfarsitul chipului lumii acesteia, toti oamenii, inclusiv demonii, vor avea parte de mantuire.

   Termenul „apocatastaza” vine din limba greaca „apocatastasis” si inseamna restabilire in starea primara. Consecintele acestei doctrine sunt radicale: lipsa oricarui proces de sfintire, disparitia judecatii de apoi si mantuirea diavolului. Aceasta invatatura a fost condamnata de catre Sinodul V ecumenic, tinut la Constantinopol in anul 553.

   Biserica marturiseste innoirea lumii la a doua venire a lui Hristos, dar afirma in acelasi timp judecata ultima, adica despartirea celor buni de cei rai (Matei 25, 32-33, 46). Invatatura despre apocatastaza n-a fost primita de Biserica, dar acest lucru nu inseamna ca Biserica nu se roaga neincetat pentru mantuirea tuturor oamenilor. Este totusi o diferenta intre a afirma ca pe un adevar de credinta mantuirea de obste si altceva sa o doresti si sa o ceri de la Dumnezeu.

   In favoarea apocatastazei se invoca urmatoarele argumente:
– Dumnezeu nu poate pedepsi vesnic o fapta care nu este vesnica;
– Dreptii din rai nu pot fi pe deplin fericiti, stiind ca alti semeni sunt intr-un iad etern;
– Iadul nu poate fi etern avand in vedere ca El este bun si milostiv.

   In primul caz trebuie sa afirmam ca pacatul chiar daca are un inceput, denatureaza fiinta umana. Cel ce se insoteste cu pacatul stramba trasaturile chipului, facand din el o caricatura. Ori nu caricatura este asemanarea cu Dumnezeu.

   In al doilea caz, Sfintii Parinti spun ca omul prin Hristos, ajunge subiect al lucrarii divine. Nu inseamna ca omul se pierde in Dumnezeu, dar putem intelege ca el, fand trecerea de la chip la asemanare, primeste si atributul statorniciei in iubire. Asa ca simplul gand la cei ce sunt in iad, nu anuleaza starea de deplina fericire.

   Ultimul argument poate fi inlaturat fara rezerve, prin faptul ca Dumnezeu nu este doar iubire, este si dreptate. Dumnezeu nu-l sileste in nici un chip pe om sa creada in El. Insa, dupa cum iadul exista ca lipsa a binelui, la fel si osanda vesnica exista din cauza lipsei salasluirii lui Dumnezeu in om.

   Cel care crede in apocatastaza, nu se teme ca va da socoteala de faptele sale. Dimpotriva, crede ca indiferent cum va trai se va mantui, si astfel, va trai in nepasare, va muri in fiecare zi.

   Trebuie sa inlaturam credinta in apocatastaza si sa iubim neincetat. In fiecare zi sa socotim ca nu vom ramane in viata pana seara si cand ne culcam, sa socotim ca nu ne vom mai trezi. Asa vom iubi fara opreliste, semn ca oricand putem sta in bratele lui Dumnezeu.

   Cititi va rog si:

Comentariul zilei (09.03.2010): Dracii cunosc Apocalipsa, deci de ce continua, daca stiu care le va fi sfarsitul? Aceeasi intrebare pentru ELITELE care se inchina dracilor

   Asadar, in privinta dracilor, e cat se poate de limpede: nu vor reveni in randuiala lor cea dintai nici la gramada si nici altfel, deoarece in ultimul caz ii opreste mandria.